Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 218/2013. Curtea de Apel CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 218/2013 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 10-04-2013 în dosarul nr. 11099/118/2009*
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE CIVILĂ Nr. 218/C
Ședința publică de la 10 aprilie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE I. B.
Judecător M. P.
Judecător D. P.
Grefier C. D.
S-a luat în examinare recursul civil formulat de recurenții reclamanți: V. C., V. A., V. C., V. E., V. V., V. D. și C. ( fostă V.) V. cu domiciliul ales în C. . ..18 județul C., împotriva sentinței civile nr.5340/15.10.2012 și a sentinței civile nr.6048/12.11.2012, pronunțate de Tribunalul C., în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimații pârâți: S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE PRIN DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE CONSTANTA, cu sediul în C. . nr. 18 județul C., având ca obiect despăgubiri Legea nr.221/2009.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă pentru recurenții reclamanți, d-nul avocat Saftincu I., în baza împuternicirii avocațiale Nr._ din 10.04.2013 aflată la dosar, lipsind intimații pârâți.
Procedura de citare este legal îndeplinită, cu respectarea dispozițiilor prev. de art. 87 și următoarele Cod procedură civilă.
Recursul este declarat în termen, motivat și scutit de plata taxei judiciare de timbru și timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că procedura de citare este legal îndeplinită în conformitate cu dispozițiile art.88 și următoarele Cod procedură civilă. Totodată a evidențiat faptul că din dovezile atașate la dosar nu rezultă că s-au comunicat motivele de recurs către intimatul pârât S. român prin Ministerul Finanțelor Publice – Direcția Generală a Finanțelor Publice C.; s-a învederat de asemenea faptul că la data de 09 aprilie 2013 intimatul pârât S. român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice C. a formulat întâmpinare la recursul formulat împotriva sentinței civile nr.6048/12.11.2012 pronunțate de Tribunalul C..
Instanța dispune comunicarea unui exemplar al întâmpinării către apărătorul recurenților reclamanți.
Instanța constată că prin întâmpinare, intimatul Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice C. nu invocă necomunicarea motivelor de recurs, astfel că nu se impune acordarea unui termen pentru comunicarea motivelor.
Fiind întrebat de către instanță apărătorul recurenților reclamanți solicită a se lua act că nu mai are alte cereri de formulat sau probe de propus, apreciind dosarul în stare de judecată.
Instanța, socotindu-se lămurită, în conformitate cu prevederile art.150 Cod procedură civilă, constată dosarul în stare de judecată și acordă cuvântul pentru dezbateri.
Având cuvântul, apărătorul recurenților reclamanți solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, în temeiul art. 304 pct.7,8,9 Cod procedură civilă.
În ce privește recursul formulat împotriva sentinței civile nr.5340/15.10.2012 pronunțate de Tribunalul C., solicită admiterea recursului, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare, apreciind că în mod greșit prima instanță a constatat că bunurile pentru care s-au solicitat despăgubiri nu intră sub incidența dispozițiilor art.5 alin.(1) lit.”b” din legea nr.221/2009, lăsând astfel necercetat fondul cererii privind despăgubirile materiale.
Arată apărătorul recurenților reclamanți că la primul termen de judecată s-a renunțat la judecata cu privire la acordarea cererii de despăgubiri pentru vreo suprafață de teren. Despăgubirile privesc contravaloarea bunurilor mobile confiscate. Recurenții reclamanți nu au beneficiat de măsuri reparatorii conform Legii nr.18/1991. Instanța nu a acordat vreo sumă care să fie rezonabilă.
În ce privește recursul formulat împotriva sentinței de obligare la suplimentarea cheltuielilor privind onorariu de expert, solicită să se observe că în lista expertului sunt trecute impozite, taxe, calculul unor ore de lucru, care depășesc lucrul. Solicită să nu fie obligați la plata acestor suplimentări.
CURTEA
Asupra recursului civil de față:
Prin acțiunea înregistrată la 21.10.2009, reclamanții V. C., V. A., V. C., V. E., V. V., V. D. și C. ( fostă V.) V. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor pentru ca prin hotărâre judecătorească să fie obligat la plata sumei de 5.209.976 dolari, din care 5.165.810 dolari cu titlu de daune morale și 44.166 dolari despăgubiri materiale reprezentând echivalentul bunurilor confiscate, pentru prejudiciul cauzat prin condamnarea politică a autorului lor, defunctul V. P..
În motivare s-a arătat că autorul reclamanților a fost condamnat din motive politice la 18 ani de muncă silnică pentru uneltire contra ordinii sociale și a fost pus în liberate la 22.06.1964. Aplicarea acestei măsuri a produs titularilor acțiunii un important prejudiciu moral, dar și un prejudiciu material deoarece bunurile care au fost confiscate la momentul condamnării nu le-au fost restituite.
Sub acest din urmă aspect s-a arătat că reclamanții nu au beneficiat de despăgubiri conform Legii 10/2001 sau ale Legii 247/2005 și că bunurile al căror echivalent îl solicită sunt cele menționate în cererea înregistrată sub nr. 270/15.03.1998 la Primăria Comunei P., județul C. și în adresa din 10.11.2005 comunicată Primarului comunei P., prin care au solicitat reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafața de 7 ha pășune preluată abuziv în 1952 și pentru grădina de zarzavat în suprafață de 500 mp.
În drept au fost invocate dispozițiile Legii nr. 221/2009.
Pârâtul a invocat excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.5 alin.1 lit. a din Legea nr.221/2009, care a fost admisă prin Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale.
Prin sentința civilă nr. 861/17.02.2011 Tribunalul C. a respins acțiunea ca nefondată.
La pronunțarea hotărârii s-a avut în vedere că pretenția reclamanților este întemeiată pe prevederile art.5 alin. 1 lit. a din Legea nr.221/2009, care pe parcursul soluționării cauzei au fost modificate prin OUG nr.62/2010, în sensul limitării cuantumului despăgubirilor ce puteau fi acordate de instanța de judecată.
A constatat tribunalul că legiuitorul român a acordat o atenție deosebită reglementărilor referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, edificatoare în acest sens fiind prevederile Decretului - Lege nr.118/1990 și ale Ordonanței de urgență a Guvernului nr.214/1999 - acte normative care stabilesc o . drepturi în favoarea persoanelor aflate sub incidența lor, cum ar fi: dreptul la o indemnizație lunară pentru fiecare an de detenție, strămutare în alte localități, deportare în străinătate sau prizonierat, internare abuzivă în spitalele de psihiatrie sau de domiciliu obligatoriu, scutire de plata impozitelor și a taxelor locale, asistență medicală și medicamente în mod gratuit și prioritar, transport urban gratuit cu mijloacele de transport în comun, douăsprezece călătorii gratuite, anual, pe calea ferată română, etc.
Prin stabilirea acestui cadru legislativ legiuitorul român a prezumat producerea unui prejudiciu moral victimelor regimului totalitarist și s-a realizat un act de dreptate pentru cei care au avut curajul sa se opună regimului opresiv si sa își exercite in mod liber, fără nici o constrângere din partea organelor statului, drepturile fundamentale.
S-a mai avut în vedere că prevederile art.5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin Decizia 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale, că în considerentele acesteia s-a reținut că nu poate exista decât o obligație „morală” a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă și că în acest sens a statuat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei, potrivit cărora dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nici o obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor.
Scopul acordării de despăgubiri este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior, ceea ce este și imposibil, ci finalitatea este aceea de a produce o satisfacție de ordin moral, prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii respective.
S-a apreciat, prin urmare, că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă nu există o obligație a statului de a le acorda, dar legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat acte normative având acest scop, respectiv Decretul-lege nr.118/1990, OUG nr.214/1999 și Legea nr.221/2009, existând, astfel, reglementări paralele.
Chiar dacă reclamanții nu sunt beneficiarii unor măsuri reparatorii în temeiul dispozițiilor Decretului-lege nr.118/1990 s-a constatat că o atare situație nu poate reprezenta un beneficiu în favoarea lor din moment ce situația în care aceștia sau autorul lor s-a aflat este cuprinsă în aria de reglementare a actului normativ; prin urmare, statul și-a îndeplinit obligația morală de a acorda măsuri reparatorii titularilor acțiunii, iar suplimentarea acestora nu se impune.
A mai reținut instanța de fond că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative, dar și că reclamanții nu pot invoca pierderea „speranței legitime” în obținerea compensațiilor pretinse - dobândită prin . prevederilor art.5 alin.1 lit. a din Legea nr.221/2009 – ca urmare a declarării neconstituționalității prevederilor legale menționate deoarece CEDO a statuat că, atâta vreme cât dispoziția din lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate, nu se poate vorbi despre faptul că „speranța legitimă” a devenit iluzorie (Hotărarea din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei).
Pe de altă parte s-a constatat că lipsa oricăror elemente care să conducă la concluzia că în materia despăgubirilor întemeiate pe prevederile Legii nr.221/2009 instanța supremă are o soluție jurisprudențială unitară și constantă, demonstrează că niciuna dintre părțile reclamante nu a dobândit un „bun” în sensul Convenției, materializat într-un drept de creanță, cu privire la care cel îndreptățit să aibă speranța legitimă că ar putea să se bucure efectiv de un atare drept.
Cererea de obligare a pârâtului la plata sumei de 128.081,40 lei reprezentând echivalentul bunurilor confiscate, respectiv terenuri în suprafață de 1,5 ha și 5,55 ha, a fost respinsă cu motivarea că reclamanții au uzat de prevederile Legii nr.18/1991, așa cum s-a arătat chiar în acțiune, iar solicitarea lor de retrocedare a unui teren arabil nu se circumscrie prevederilor Legii nr.10/2001.
Recursul declarat de reclamanți împotriva acestei sentințe a fost admis de Curtea de Apel C. prin decizia civilă nr.311/C/29.06.2011, prin care a fost casată hotărârea atacată, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la Tribunalul C..
S-a reținut că înștiințarea părților în procesul civil este apreciată de legiuitor ca o cerință esențială a apărării drepturilor materiale și procesuale ale acestora și că în cauza de față această condiție nu a fost îndeplinită – reclamanții fiind în imposibilitate de a se prezenta în instanță și de a-și susține pretențiile formulate prin acțiune; nesocotind normele care reglementează procedura de citare, instanța de fond a încălcat dreptul la apărare al titularilor acțiunii, iar această modalitate de soluționare a litigiului contravine prevederilor art.129 alin.2 din codul de procedură civilă și atrage, conform art.304 pct.5 coroborat cu art.312 alin.2 și 3 din același cod, casarea hotărârii, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare.
În fond, după casare, Tribunalul C. a respins ca nefondată acțiunea reclamanților prin sentința civilă nr.5340/15.10.2012.
La soluționarea petitului privind daunele materiale s-a avut în vedere că, așa cum rezultă din considerentele expunerii de motive a Legii nr. 221/2009, decizia nr.1358//2010 a Curții Constituționale și decizia nr. 12/2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, dispozițiile art.5 alin.1 lit. b din Legea nr.221/2009 nu recunosc dreptul la acordarea de despăgubiri pentru bunuri mobile, solicitat prin acțiune.
S-a reținut că textul face distincție între bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare și cele confiscate „ca efect al măsurii administrative” și că în cea de a doua ipoteză acordarea despăgubirilor este mai complicată deoarece măsura confiscării a fost aplicată în fapt, în absența oricărui act administrativ întocmit în acest sens; că trimiterile făcute de această normă legală la Legea nr.10/2001 și Legea nr.247/2005 au avut ca scop evitarea acordării de despăgubiri pentru bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, care au fost deja restituite sau pentru care s-au primit despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 și Legii nr.247/2005, pentru a nu interveni o dublă despăgubire; și că această trimitere impune concluzia că în temeiul art.5 alin.1 lit. b din Legea nr.221/2009 pot fi solicitate numai bunurile care intră în sfera de reglementare a Legii nr.10/2001 și Legii nr.247/2005, respectiv terenurile și construcțiile (imobile prin natură), utilajele și instalațiile preluate odată cu imobilul (imobilele prin destinație), astfel cum rezultă din art.6 alin.1 al legii.
A constatat tribunalul că reclamanții au solicitat acordarea de despăgubiri materiale pentru două suprafețe de teren, de 1,5 ha și 5,55 ha, și pentru animalele domestice confiscate ca efect al condamnării, dar că cerințele impuse de prevederile art.5 alin.1 lit.b din Legea nr.221/2009 pentru acordarea de despăgubiri nu sunt îndeplinite în cauză pentru că restituirea terenurilor a fost solicitată în temeiul Legii nr.18/1991, iar animalele, dată fiind natura lor, nu intră în sfera de reglementare a Legii nr.10/2001.
Prin sentința civilă nr.6048/12.11.2012, pronunțată de Tribunalul C. în același dosar, a fost admisă cererea de completare a sentinței civile nr.5340/15.10.2012 a aceleiași instanțe cu mențiunea admiterii cererii de majorare a onorariului de expert cu suma de 820 lei (expert Pață Ș.), sumă la plata căreia au fost obligați reclamanții.
La pronunțarea acestei hotărâri s-a avut în vedere că, deși la dosar a fost depusă cererea prin care expertul a solicitat majorarea onorariului, instanța a omis să o soluționeze, că pretențiile astfel formulate sunt întemeiate – în raport de complexitatea cauzei și de volumul de muncă presupus de lucrarea efectuată - și pot fi valorificate pe cale separată, în condițiile art.281 din Codul de procedură civilă.
Pe cale de consecință, s-a dispus completarea dispozitivului cu mențiunea majorării onorariului de expert stabilit inițial și a obligării reclamanților la plata diferenței de onorariu, în sumă de 820 de lei.
Împotriva sentințelor civile nr.5340/15.10.2012 și nr. 6048/12.11.2012 ale Tribunalului C. au declarat recurs reclamanții V. C., V. A., V. C., V. E., V. V., V. D. și C. V..
Hotărârea prin care a fost soluționat fondul litigiului a fost criticată pentru nelegalitate conform art.304 pct.7, 8 și 9 din Codul de procedură civilă, iar în motivare s-a arătat că instanța de fond nu a avut în vedere durata condamnării cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, consecințele pe plan fizic și psihic suferite de reclamanți și familia acestora ca urmare a acestor măsuri, faptul că nu au beneficiat de măsurile reparatorii stabilite de Decretul Lege nr.118/1990, ca și limitele dreptului la despăgubire stabilit de OUG nr.62/2010.
Referitor la efectele deciziilor nr.1354 și nr.1358 din 20.10.2010 ale Curții Constituționale s-a arătat că, în condițiile în care legea a fost adoptată în scopul reparării prejudiciilor suferite de persoanele condamnate politic sau supuse măsurilor administrative, normele sale trebuie interpretate în sensul producerii acestor efecte în favoarea persoanelor care intră sub incidența ei.
În ceea ce privește despăgubirile materiale s-a pretins că bunurile pentru care acestea au fost cerute intră în domeniul de aplicare al Legii nr.221/2009 - în raport de trimiterea făcută de art.5 alin.1 lit. b din acest act normativ la prevederile Legii nr.10/2001 și nr.247/2005 – iar confiscarea lor a fost pe deplin dovedită.
Au susținut recurenții că Legea nr.221/2009 nu distinge după cum bunurile pentru care se pretind despăgubiri fac sau nu obiect al legilor reparatorii anterioare, ci după cum au fost sau nu restituite, în natură sau în echivalent, în baza lor, ori sub acest aspect se impune a se observa că instanța de fond a ignorat renunțarea la judecata cererii pentru despăgubirile aferente suprafeței de 7 ha teren agricol, făcută prin precizările orale din primul ciclu procesual.
Nelegalitatea sentinței pronunțată în temeiul art.2812 din Codul de procedură civilă a fost raportată la dispozițiile art.304 pct. 6 și 7 și art.3041 din Codul de procedură civilă.
Au susținut recurenții că soluționarea corectă a cererii de majorare a onorariului de expert obliga instanța de fond să ceară titularului său să facă dovada sumelor menționate în „evaluarea onorariului expertului” depus la 23.04.2012, mai ales a celor pretinse cu titlu de contribuții asigurări sociale, cheltuieli indirecte legale, elaborare raport expertiză, tehnoredactare, cotă impozitare; au fost contestate considerentele primei instanțe referitoare la complexitatea cauzei și la volumul de muncă al expertului, care nu a fost dovedit, și s-a apreciat că se impunea a se avea în vedere și faptul că reclamanții recurenți nu au formulat obiecțiuni la expertiză, astfel că nu au obligația suplimentării onorariului expertului pentru această activitate.
Intimatul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de DGFP C. a solicitat prin întâmpinare respingerea recursului declarat împotriva sentinței civile nr.5340/15.10.2012 a Tribunalului C. ca nefondat.
Analizând legalitatea hotărârilor atacate în raport cu criticile formulate, Curtea a reținut următoarele:
Cu privire la recursul declarat împotriva sentinței civile nr. 5340/15.10.2012 a Tribunalului C.:
Nu sunt întemeiate criticile referitoare la prejudiciul moral încercat de titularii acțiunii ca urmare a condamnării politice a autorului lor, prin care s-a urmărit să se demonstreze îndeplinirea condițiilor stabilite de art.5 alin.1 lit. a din Legea nr.221/2009, pentru că norma legală menționată a fost declarată neconstituțională printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr.1358 din 21 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 761/15.11.2010 și, pe cale de consecință, nu mai poate fi aplicată speței de față.
Potrivit art.147 alin.1 din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea în Monitorul Oficial a deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, iar pe durata acestui termen respectivele dispoziții sunt suspendate de drept.
A..4 al aceluiași articol prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii de la data publicării în Monitorul Oficial și au putere numai pentru viitor, aceiași reglementare regăsindu-se și în art.31 din Legea nr.47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.
Problema ce s-a impus a fi rezolvată în raport de aceste reglementări – constituțională și legală – a fost aceea dacă declararea neconstituționalității unui text de lege, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs de judecată sau numai celor introduse ulterior și ea a fost dezlegată prin decizia nr.12/19.09.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României nr.789/07.11.2011.
Prin această hotărâre - care este obligatorie pentru instanțele de judecată de la data publicării, conform art.3307 alin. 4 din Codul de procedură civilă - instanța supremă a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor aflate în curs de judecată la data publicării ei în Monitorul Oficial, cu excepția situației în care la acea dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.
În speță, la data publicării în Monitorul Oficial nr. 761/15.11.2010 a deciziei de declarare a neconstituționalității art.5 alin.1 lit. a din Legea nr. 221/2009, hotărârea primei instanțe nu fusese încă pronunțată, deci cauza nu fusese, încă, soluționată definitiv, astfel că incidența acestei prevederi legale nu mai poate fi invocată.
Nu se poate pretinde că aflarea în vigoare a acestei norme la data promovării acțiunii presupune că efectele ei se întind pe toată durata desfășurării procedurii judiciare pentru că nu suntem în prezența unui act juridic convențional, ale cărui consecințe să fie guvernate de regula tempus regit actum, ci este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, aflată în desfășurare, căreia îi este aplicabil cadrul normativ creat înainte de definitivarea sa, prin declararea neconstituționalității, ori contestarea aplicării generale și imediate a prevederilor art.147 alin.4 din Constituție ar echivala cu recunoașterea efectelor juridice ale unui act declarat neconstituțional și ulterior acestui moment, ceea ce este contrar legii fundamentale.
Pe de altă parte, recunoașterea numai pentru viitor a efectelor deciziilor Curții Constituționale dă expresie principiului neretroactivității legii, care presupune că nu se poate aduce atingere drepturilor definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite, ori în cauză nu exista un drept definitiv câștigat, iar reclamanții nu erau titularii unui ”bun” susceptibil de protecție în sensul art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului câtă vreme la momentul publicării deciziei nr.1358/2010 a Curții Constituționale în Monitorul Oficial nu exista o hotărâre definitivă, care să le fi confirmat dreptul la despăgubiri.
Nefiind vorba de o intervenție a legiuitorului, ci a Curții Constituționale care, potrivit statutului său, este o autoritate publică independentă, ce are drept scop garantarea supremației Constituției, nu se poate pretinde că prin declararea ca neconstituționale a prevederilor art.5 alin.1 lit. a din Legea nr.221/2009 și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura decât în cadrul normativ legal constituțional.
Considerentele expuse conduc la concluzia că soluția de respingere a cererii de acordare a daunelor morale este corectă și se impune a fi menținută față de lipsa temeiului juridic al acțiunii, ca urmare a deciziei Curții Constituționale nr.1358/2010.
Nefondate se rețin a fi și criticile ce vizează respingerea cererii de acordare a daunelor materiale pentru că, așa cum în mod corect a reținut tribunalul, în baza art. 5 alin.1 lit. b din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru bunurile imobile care intră în sfera de aplicare a Legii nr.10/2001, respectiv terenuri și construcții (imobile prin natură) și utilaje și instalații preluate odată cu imobilul (imobile prin destinație).
În acest sens s-a statuat, cu caracter obligatoriu, prin decizia nr.6/2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr.245/29.04.2013, potrivit căreia, în interpretarea și aplicarea art.5 alin.1 lit. b din Legea nr.221/2009 pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr.10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr.247/2005, cu modificările și completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obținut deja o reparație.
Concluzia rezultă din condiția impusă de legiuitor pentru acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valoric al bunurilor confiscate, și anume aceea ca bunurile respective să nu fi fost restituite sau să nu se fi obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr.10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și ale Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare; numai în acest fel se justifică trimiterea expresă a legiuitorului, în cuprinsul normei examinate, la prevederile Legii nr.10/2001 și ale Legii nr.247/2005, ori așa cum rezultă din conținutul prevederilor art.6 alin. 1 și 2 din Legea nr.10/2001, în domeniul de reglementare al acestui act normativ nu intră decât terenurile și construcțiile (imobile prin natură), precum și utilajele și instalațiile preluate odată cu imobilul (imobile prin destinație).
Prin acțiunea dedusă judecății în cauză – așa cum a fost restrânsă ca urmare a renunțării la judecata cererii ce a avut ca obiect terenul în suprafață de 7,5 ha - reclamanții au solicitat acordarea echivalentului valoric al animalelor domestice confiscate ca și consecință a condamnării autorului lor, deci al unor bunuri mobile care, datorită naturii lor, nu intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, astfel că pretenția lor nu poate fi valorificată în temeiul art.5 alin.1 lit. b din Legea nr.221/2009.
Nu s-ar putea reține că prin restrângerea sferei de incidență a normei legale anterior menționate doar la anumite categorii de bunuri s-ar aduce atingere art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului deoarece, așa cum s-a apreciat în mod constant în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, normele Convenției nu impun statelor contractante nicio obligație specifică de reparare a prejudiciilor cauzate înainte ca ele să ratifice Convenția, iar art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte de ratificarea Convenției.
Ori adoptarea unei norme care reglementează dreptul persoanelor îndreptățite de a beneficia de acordarea de despăgubiri numai pentru anumite categorii de bunuri confiscate face parte din marja de apreciere în ceea ce privește politica economică și socială, pe care Curtea Europeană a recunoscut-o ca fiind la dispoziția statelor contractante.
Pentru considerentele expuse și în temeiul art.312 alin.1 din Codul de procedură civilă se va respinge ca nefondat recursul declarat împotriva sentinței civile nr.5340/15.10.2012 a Tribunalului C..
Cu privire la recursul declarat împotriva sentinței civile nr. 6048/12.11.2012 a Tribunalului C.:
Din interpretarea dispozițiilor art.2812 alin.1 din Codul de procedură civilă rezultă că se poate uza de procedura de completare a hotărârii numai în caz de minus petita, când instanța a omis să se pronunțe asupra unei cereri principale sau accesorii ori asupra unei cereri conexe sau incidentale sau când s-a omis soluționarea cererilor martorilor, experților, interpreților sau apărătorilor, cu privire la drepturile lor.
Prin hotărârea atacată în cauză instanța de fond a apreciat corect asupra incidenței textului de lege menționat pentru că cererea prin care expertul Pață Ș. a solicitat - la momentul depunerii raportului de expertiză - majorarea onorariului inițial, nu a fost soluționată prin sentința care a rezolvat litigiul de fond.
Eroarea primei instanțe vizează aplicarea prevederilor art.23 alin.1 din O.G. nr.2/2000, potrivit cărora onorariul definitiv pentru expertiza tehnică judiciară se stabilește de organul care a dispus efectuarea expertizei, în funcție de complexitatea lucrării, de volumul de lucru depus și de gradul profesional ori științific al expertului sau al specialistului.
În speță, proba cu expertiză zootehnică a fost încuviințată la termenul din 31.10.2011, când instanța de fond a stabilit un onorariu de 500 lei; potrivit încheierii de la termenul din 28.11.2011, lucrarea a avut ca obiectiv evaluarea animalelor pe care autorii reclamanților le-au deținut în anul 1950, astfel cum au fost consemnate în adresa de la fila 19 din dosarul de fond, respectiv 2 cai, o vacă și 15 oi cu miei neînțărcați.
Raportul a fost înregistrat la instanță la 23.04.2012, când a fost depusă și o notă de evaluare a onorariului de expert, prin care s-a pretins un onorariu total de 1320 lei, deci suplimentarea celui stabilit inițial cu 820 lei.
Din această notă rezultă, însă, că atât complexitatea lucrării, cât și volumul de muncă depus de expert – astfel cum sunt demonstrate de conținutul expertizei – nu justifică parte din activitățile ce se pretinde că au fost impuse de întocmirea lucrării sau tarifele aferente acestora. Astfel, nu se pot reține ca justificate cheltuieli cu deplasările în interesul realizării expertizei în sumă de 360 lei câtă vreme din capitolul II.1 al expertizei rezultă că expertul a consultat dosarul, înscrisurile comunicate de părți la locul stabilit de acesta, informații de pe piața liberă și actele normative în vigoare; nejustificate apar și cheltuielile de elaborare – 440 lei - și tehnoredactare – 200 lei - a expertizei câtă vreme întreaga lucrare conține 5 pagini, iar ca urmare a nejustificării acestor tarife, în raport de care s-a solicitat un cuantum total de 1000 lei, nici valoarea de 160 lei a impozitului aferent nu poate fi inclusă, în acest cuantum, în valoarea finală a onorariului de expert datorat de reclamanții recurenți.
Acordarea unui onorariu conform notei de evaluare a expertului nu poate fi justificată nici de răspunsul la obiecțiunile formulate de către DGFP C. pentru că la termenul din 17.05.2012 instanța de fond a amânat discutarea acestora și a cererii de majorare a onorariului de expert pentru termenul următor, din 17.09.2012; cu toate acestea, la 05.09.2012 expertul a înregistrat la instanță răspunsul la obiecțiuni, prin care a justificat menținerea punctului de vedere expus în expertiza inițială, dar în lipsa unei încuviințări a instanței în acest sens, răspunsul astfel întocmit nu poate fi avut în vedere la stabilirea onorariului definitiv, conform art.23 alin. 1 din OG nr.2/2000.
Considerentele expuse conduc la concluzia că tribunalul a făcut o greșită aplicare a prevederilor legale anterior menționate astfel că, în temeiul art.312 alin.2 raportat la art.304 pct.9 din Codul de procedură civilă, recursul va fi admis și se va modifica în tot hotărârea atacată, în sensul că se va respinge cererea de completare a dispozitivului sentinței civile nr.5340/2012 a Tribunalului C. ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurenții reclamanți: V. C., V. A., V. C., V. E., V. V., V. D. și C. ( fostă V.) V. cu domiciliul ales în C. . ., împotriva sentinței civile nr.5340/15.10.2012 pronunțate de Tribunalul C., în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimații pârâți: S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE PRIN DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE CONSTANTA, cu sediul în C. . nr. 18 județul C..
Admite recursul formulat de recurenții reclamanți: V. C., V. A., V. C., V. E., V. V., V. D. și C. ( fostă V.) V. cu domiciliul ales în C. . ..18 județul C., împotriva sentinței civile nr.6048/12.11.2012, pronunțate de Tribunalul C., în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimații pârâți: S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE PRIN DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE CONSTANTA, cu sediul în C. . nr. 18 județul C., în sensul că o modifică în tot și respinge cererea de completare a dispozitivului sentinței civile nr.5340/2012 a Tribunalului C..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10.04.2013.
Președinte, I. B. | Judecător, M. P. | Judecător, D. P. |
Grefier, C. D. |
Jud.fond: Teșa M.S.
Redactat judecător: 31.05.2013
3 ex.
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 103/2013. Curtea de... | Legea 10/2001. Decizia nr. 466/2013. Curtea de Apel CONSTANŢA → |
|---|
