Drept locativ al soțului divorțat, până la partaj. Înțelesul noțiunii de ”nevoie locativă”.
| Comentarii |
|
În speță, problema de drept vizeaza definirea drepturilor locative ale reclamantei intimate asupra apartamentului cumpărat în anul 1991 de cei doi soți şi în care a locuit până la internarea sa într-o unitate sanitară, în anul 1994, datorită problemelor de sănătate care au condus în final la pronunțarea divorțului-remediu; de la acea dată şi până în prezent continuând să locuiască acolo doar pârâtul.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în jurisprudența sa că aspectul condițiilor locative este inclus în noțiunea de „viață privată şi de familie”, precum şi în cea de
„domiciliu” (art. 8 alin. 1 din Convenție).
Astfel, în condițiile în care intimata reclamantă are discernământul abolit, fiind permanent supusă procedurilor de internare nevoluntară la care se referă art. 45 din Legea nr. 487/2002 şi neputând să îşi exercite singură drepturile şi obligațiile civile, în mod conştient, independent şi voluntar, reintegrarea sa în domiciliul recurentului pârât şi transpunerea asupra acestuia din urmă a unor sarcini exorbitante, legate de controlul şi îngrijirea intimatei, constituie o ingerință nejustificată în dreptul consacrat prin art. 8 alin. 1 din Convenție.
Art. 8 alin. 1si 2 din CEDO
Art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă
Recursul, analizat prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 cod proc. civilă (,,când hotărârea este pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii”), este fondat pentru următoarele considerente:
Este real că dreptul de proprietate imobiliară, ca drept real principal, conferă proprietarilor atributele de folosință, posesie şi dispoziție, potrivit art. 480 Cod civil 1865 şi art. 555 alin. 1 Noul Cod Civil; în măsura în care bunul aparține mai multor
coproprietari, ei au dreptul de a beneficia de aceste atribute până la sistarea stării de indiviziune.
Reintegrarea într-un spațiu locativ constituie un demers procesual fondat, în principiu, pe atributul folosirii neîngrădite a unui asemenea spațiu de către două sau mai multe persoane care au asupra lui acest drept, dar pentru care una dintre ele îl exercită în mod abuziv, în detrimentul celorlalte.
Dreptul de folosință în scop locativ exercitat asupra unui imobil nu este însă conferit automat de existența dreptului de coproprietate, întrucât coproprietarii nu pot pretinde întotdeauna folosirea în comun a uneia şi aceleiaşi locuințe, decât în caz de „nevoie locativă”.
În acest sens s-a pronunțat de altfel şi Î.C.C.J. - Secția civilă şi de proprietate intelectuală, prin decizia civilă nr. 6954/9.12.2004 (Buletinul Casației nr. 3/2005, p. 29), care a arătat că dreptul de folosință poate fi exercitat de către toți coproprietarii, însă atunci când există neînțelegeri între aceştia cu privire la folosirea materială a imobilului, reclamanții care nu au locuit anterior formulării acțiunii au la îndemână procedura încetării coproprietății prin partaj, iar nu valorificarea dreptului de folosință pe calea acțiunii în reintegrare.
În situația particulară a soților, deci a coproprietarilor devălmaşi, dreptul de a folosi în comun o locuință este recunoscut de conținutul raporturilor nepatrimoniale specifice familiei şi de sintagma „domiciliu comun”, care implică o conviețuire comună în aceeaşi locuință.
Însă, folosirea unei locuințe de către unul dintre soții proprietari devălmaşi, după pronunțarea divorțului, ține de rațiunea impusă de „cerința locativă”, câtă vreme dispare argumentul conviețuirii comune şi noțiunea de „domiciliu comun”.
În speță, problema de drept a vizat definirea drepturilor locative ale reclamantei intimate asupra apartamentului cumpărat în anul 1991 de cei doi soți şi în care a locuit până la internarea sa într-o unitate sanitară, în anul 1994, datorită problemelor de sănătate care au condus în final la pronunțarea divorțului-remediu; de la acea dată şi până în prezent continuând să locuiască acolo doar pârâtul.
Textul art. 8 alin. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăților fundamentale arată că orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private şi de familie, precum şi a domiciliului său (…). Alin. 2 arată că nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru (…) protejarea drepturilor şi libertăților altora.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în jurisprudența sa că aspectul condițiilor locative este inclus în noțiunea de „viață privată şi de familie”, precum şi în cea de „domiciliu” (art. 8 alin. 1 din Convenție).
În consecință, pentru restrângerea acestor drepturi trebuie evaluată atât necesitatea ingerinței, cât şi proporționalitatea, iar în speță instanța de apel nu a abordat aceste elemente într-o manieră care să justifice limitarea drepturilor locative proprii ale fostului soț.
Astfel, în condițiile în care intimata reclamantă are discernământul abolit, fiind permanent supusă procedurilor de internare nevoluntară la care se referă art. 45 din Legea nr. 487/2002 şi neputând să îşi exercite singură drepturile şi obligațiile civile,
în mod conştient, independent şi voluntar, reintegrarea sa în domiciliul recurentului pârât şi transpunerea asupra acestuia din urmă a unor sarcini exorbitante, legate de controlul şi îngrijirea intimatei, constituie o ingerință nejustificată în dreptul consacrat prin art. 8 alin. 1 din Convenție.
Cum între părți a intervenit divorțul şi nu mai subzistă argumentul unui
„domiciliu comun” specific relațiilor de familie, foştii soți încetând de altfel conviețuirea încă din anul 1994, urmare internării intimatei în Spitalul Sapoca, reintegrarea fostei soții în acest imobil nu poate fi justificată pe argumentul coproprietății, de vreme ce a fost inițiat şi este în derulare un proces de partaj.
De altfel, instanțele devolutive urmau să observe că o cerere similară a fost formulată chiar în cursul divorțului, Curtea de Apel Constanța stabilind însă, conform deciziei civile nr. 46/FM din 20.06.2008, că această calitate de coproprietar o îndreptățeşte pe soție să solicite partajul, iar nu reintegrarea.
În egală măsură era relevantă împrejurarea că, deşi fără caracter irevocabil, dar cu puterea lucrului judecat relativă decurgând din dispozitivul şi considerentele sentinței civile nr. 18538/19.10.2011 a Judecătoriei Constanța (dosar 6092/212/2009), ambele bunuri imobile ale foştilor soți fuseseră atribuite recurentului pârât, cu obligarea sa la plata unei sulte către intimata reclamantă.
Rezumând, cum părăsirea acestei locuințe (aflate sub regimul coproprietății devălmaşe, potrivit hotărârii de partaj) s-a produs ca o consecință a luării unei măsuri de protecție medicală față de persoana intimatei care, potrivit hotărârii judecătoreşti de punere sub interdicție, a fost internată începând cu anul 1994 în mai multe unități spitaliceşti cu profil psihiatric, fiind în continuare – după cum atestă şi tutorele – în neputință de a fi absolvită de procedurile medicale de specialitate, instanțele nu puteau dispune reintegrarea reclamantei în domiciliul pârâtului. Nu va avea relevanță argumentul subsidiar dat de sora intimatei, potrivit cu care partea nu are manifestări violente sau care să pună în pericol viața sa ori a altei persoane, față de prezumția absolută dedusă din hotărârea de punere sub interdicție – anume că acestei persoane îi lipseşte capacitatea psihică, fiind incapabilă să-şi gestioneze singură existența, ceea ce a impus în final şi desemnarea tutorelui.
Pentru toate aceste considerente, constatând că soluția tribunalului este dată cu interpretarea greşită a legii, în raport de dispozițiile art. 312 alin. 1 cod proc. civilă se va admite recursul pârâtului şi se va modifică în tot decizia recurată în sensul că, admițând apelul, schimbă în parte sentința apelată şi respinge cererea de reintegrare formulată de reclamantă prin tutore, ca nefondată.
Decizia civilă nr. 64/C/04.02.2013
Judecător redactor Mihaela Ganea
| ← Recurs la soluția de anulare a sentinței, cu reținere spre... | Legea nr. 221/2009. Aplicabilitatea în cazul exproprierii. → |
|---|
