Obligaţie de a face. Decizia nr. 186/2015. Curtea de Apel CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 186/2015 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 09-11-2015 în dosarul nr. 186/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 186/C
Ședința publică din 9 noiembrie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE G. L.
Judecător Vanghelița T.
Judecător M. G.
Grefier C. M.
S-a luat în examinare recursul civil formulat de recurentul reclamant CAPRA N. M., cu domiciliul în municipiul C., ., ., ., împotriva deciziei civile nr.344 din data de 02 aprilie 2015, pronunțată de Tribunalul C. în dosarul civil nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă S.C. „O. T.” S.A., cu sediul în municipiul C., ., județul C., având ca obiect obligația de a face.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă pentru intimata pârâtă d-na consilier juridic Cristalia Gevelegian în baza delegației nr.9326/BJL670/25.08.2015, depusă la dosar, lipsind recurentul reclamant.
Procedura este legal îndeplinită, în conformitate cu disp.art. 187 și următoarele Cod proc.civ.
Grefierul prezintă referatul cauzei arătând că, pentru acest termen de judecată recurentul reclamant nu a răspuns la excepția inadmisibilității formulării recursului și nici nu a depus dovada timbrării acestei căi de arta.
După referatul grefierului de ședință, instanța acordă cuvântul asupra excepțiilor vizând netimbrarea și inadmisibilitatea recursului.
Având cuvântul, reprezentantul intimatei pârâte solicită să se aibă în vedere atât excepția netimbrării recursului, cât și excepția inadmisibilității acestei căi de atac, invocată din oficiu de către instanță, dar și de către intimată prin întâmpinare.
Instanța rămâne în pronunțare cu privire la aceste chestiuni.
CURTEA
Asupra recursului civil de față;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr._/27.10.2014 Judecătoria C. a respins ca nefondată cererea reclamantului Capra N. M. formulată în contradictoriu cu pârâta S.C. O. T. S.A., prin care a solicitat obligarea acesteia la vânzarea locuinței de serviciu situată în ., mun. Constanta și terenul de sub construcție, in baza prevederilor Legii 85/1992
rep. și Decretului-lege nr.61/1990.
În esență, instanța de fond a reținut că reclamantul deține locuința în baza contractului de închiriere pentru spații cu destinația de locuință de serviciu nr. 3540/2002, prelungit prin acte adiționale. Din cuprinsul prevederilor Legii 85/1992 rezultă că, dreptul de a cumpăra locuințe se naște numai în condițiile îndeplinirii cumulative a următoarelor condiții: locuința să fie construită din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, anterior intrării în vigoare a Legii, să nu fie o locuință de intervenție, iar titularul cererii să aibă calitatea de chiriaș al locuinței solicitate a fi vândute la momentul cererii de vânzare-cumpărare. Instanța de fond a făcut trimitere la interpretările date de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii și ale Curții Constituționale în legătură cu aplicarea prevederilor Legii nr.85/1992.
A mai arătat instanța de fond că reclamantul din speță nu îndeplinește cerințele impuse de lege. Acesta nu a făcut dovada înregistrării la societatea pârâtă de a unei cereri de vânzare a locuinței, iar locuința nu este construită din fondurile locative de stat. Astfel, instanța reține că societatea pârâtă S.C. O. T. S.A. este o societate pe acțiuni, având capital majoritar de stat, acționar majoritar fiind Ministerul Economiei. Conform H.G. privind înființarea de societăți comerciale pe acțiuni în industrie nr. 1200/1990, societatea pârâtă este o unitate economică de stat, transformată în societate comercială pe acțiuni. Potrivit art. 6 alin. (2) din H.G. privind înființarea de societăți comerciale pe acțiuni în industrie nr. 1200/1990, activul și pasivul au fost preluate de societatea comerciale înființată. Pârâta provine din fosta societate Steaua Română S.A. al cărui patrimoniu s-a constituit ca urmare a naționalizării. Spațiul în litigiu reprezintă un activ al societății, acestui bun nu îi sunt aplicabile dispozițiile legilor speciale invocate de către reclamant, actele de dispoziție privind activele societății putând fi încheiate numai în condițiile prevăzute de actele normative speciale. Astfel, contractul de închiriere încheiat cu reclamantul a fost întocmit în vederea atingerii scopului pentru care pârâta își desfășoară activitatea, acela de a obține profit.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul, care a criticat hotărârea instanței de fond sub aspectul nelegalității și al netemeiniciei.
S-a susținut că instanța de fond a dat o interpretare eronată a prevederilor Legii nr.85/1992. Astfel art.7 din Legea nr.85/1992 vorbește despre locuințele care înainte de 6 martie 1945 au aparținut regiilor autonome, instituțiilor si societăților cu capital de stat, mixt sau privat care și-au încetat existența după această dată sau, după caz, au devenit, prin reorganizare, unități economice sau bugetare de stat și prin urmare, și acestea pot face obiectul vânzării, însă condițiile de evaluare și achitare a prețului sunt cele prevăzute de Legea nr.112/1995.
Apelantul a mai susținut și faptul că instanța de fond a săvârșit o gravă confuzie și a pus semn de egalitate între obligația imperativă de a vinde aceste locuințe de serviciu și condițiile de evaluare și achitare a prețului pentru acestea. Pârâta nu a făcut dovada că activele sale, din care face parte și locuința în discuție reprezintă bunurile naționalizate ale Rafinăriei Steaua Română care ar fi formulat cerere de revendicare a unei suprafețe de teren din vecinătatea străzii unde se situează bunul, cerere care a fost respinsă de instanța de judecată. În plus, pârâta nu a depus înscrisuri din care să rezulte anul construirii locuinței în litigiu.
Un alt motiv de critică se referă la faptul că hotărârea instanței de fond este neclară în motivare, instanța contrazicându-se în considerentele hotărârii.
În fine, s-a mai susținut că prevederile Lg.nr.85/1992 nu impun parcurgerea unei proceduri prealabile în cadrul căreia chiriașul să formuleze către societatea proprietară o cerere pentru cumpărarea locuințelor de serviciu. Prevederile se aplică indiferent dacă chiriașul s-a adresat cu o cerere sau nu proprietarului actual, prevederile legii având prioritate față de procedura operațională internă. În plus, societatea a vândut și altor chiriași locuințe similare celei din litigiu, iar practica judiciară este constant favorabilă chiriașilor solicitanți.
În apărare intimata a formulat întâmpinare prin intermediul căreia a susținut că se impune respingerea recursului întrucât, în opinia sa, hotărârea instanței de fond este temeinică și legală.
Prin decizia civilă nr. 344/02.04.2015 Tribunalul C. a respins apelul formulat de reclamantul Capra N. M. împotriva sentinței civile nr._/27.10.2014 a Judecătoriei C., ca nefondat.
Pronunțând această soluție, instanța de apel a reținut următoarele:
Potrivit art. 7 din Legea nr.85/1992, așa cum a fost modificată de Legea nr.76/1994, republicată, la data de 15.07.1998 ”(1)Locuințele construite din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, altele decât locuințele de intervenție, vor fi vândute titularilor contractelor de închiriere, la cererea acestora, cu plata integrală sau în rate a prețului, în condițiile Decretului-lege nr. 61/1990 și ale prezentei legi. (2)De asemenea, vor fi vândute la cerere, în condițiile prevederilor alin. 1 și cu respectarea dispozițiilor art. 1 alin. 3, titularilor de contracte de închiriere și locuințele care înainte de 6 martie 1945 au aparținut regiilor autonome, instituțiilor și societăților cu capital de stat, mixt sau privat, care și-au încetat existența după această dată sau, după caz, au devenit, prin reorganizare, unități economice sau bugetare de stat. (3) Locuințele care înainte de 6 martie 1945 au aparținut societăților cu capital privat sau mixt vor fi vândute în condițiile de evaluare, de achitare integrală sau în rate a prețului și de exceptare de la vânzare, prevăzute în Legea nr. 112/1995. (4) Evaluarea și vânzarea locuințelor prevăzute la alin.1 și 2 și la art.1 alin.1, pentru care nu s-au încheiat contracte de vânzare-cumpărare până la data intrării în vigoare a prezentei legi, se vor face în condițiile Decretului-lege nr. 61/1990 și ale prezentei legi, completate cu prevederile referitoare la coeficienții de uzură din Decretul nr. 93/1977, la un preț indexat în funcție de creșterea salariului minim brut pe țară la data cumpărării, față de cel existent la data intrării în vigoare a Legii nr. 85/1992”.
Din prevederile enunțate, Tribunalul a reținut că, într-adevăr, pot face obiectul Legii nr.85/1992 și locuințele care au aparținut, regiilor autonome, instituțiilor și societăților cu capital de stat, mixt sau privat, care și-au încetat existența după această dată sau, după caz, au devenit, prin reorganizare, unități economice sau bugetare de stat înainte, de 6 martie 1945.
Aceste locuințe pot fi vândute, așa cum corect susține apelantul, însă art.7alin.2 din lege stabilește că această vânzare se face în condițiile alin.1, la cerere, detaliind apoi că prețul acestora va fi altfel calculat, în raport de criterii stabilite în Legea nr.112/1995.
Din interpretarea logică a prevederilor alin.2 ale art.7 din Legii nr.85/1992 rezultă că trimiterea la alineatul 1 se referă la ,,locuințele construite din fondurile unităților economice sau bugetare de stat’’.
În acest context, a reținut că, de principiu, indiferent de data construirii locuinței, înainte de 6 martie 1945 sau după această dată, două sunt condițiile ce se cer a fi intrunite, pentru ca instanța judecătorească să oblige pârâta la incheierea contractului de vânzare-cumpărare, și anume: locuințele să fie construite din fondurile unităților economice sau bugetare de stat și titularii contractelor de inchiriere să își fi exprimat dorința de a le cumpăra, formulând, in acest sens, o cerere.
În legătură cu condiția referitoare la cerere, Tribunalul a reținut că reclamantul apelant nu a făcut dovada existenței unei astfel de cereri. Apărarea sa din cuprinsul motivelor de apel s-a axat pe argumentația potrivit căreia prevederile Legii nr.85/1992 nu impun parcurgerea unei proceduri prealabile în cadrul căreia chiriașul să formuleze către societatea proprietară o cerere pentru cumpărarea locuințelor de serviciu și că prevederile se aplică indiferent dacă chiriașul s-a adresat cu o cerere sau nu proprietarului actual, prevederile legii având prioritate față de procedura operațională internă.
O astfel de argumentație nu poate fi primită, deoarece, de o parte, legea prevede în mod expres cerința adresării cererii de cumpărare, iar pe de altă parte, pe baza cererii și a documentației depuse, unitatea vânzătoare verifică dacă solicitantul chiriaș îndeplinește condițiile pentru vânzare. Din această perspectivă însăși legea stipulează că ,, locuințele care înainte de 6 martie 1945 au aparținut societăților cu capital privat sau mixt vor fi vândute în condițiile de evaluare, de achitare integrală sau în rate a prețului și de exceptare de la vânzare, prevăzute în Legea nr. 112/1995(alin.3)’’.Așa fiind, vânzătorul trebuie să verifice dacă solicitantul cumpărător nu se încadrează în categoria persoanelor exceptate de la cumpărare, criteriile de exceptare regăsindu-se în Legea nr.112/1995. Prin urmare, era necesară parcurgerea unei proceduri de sesizare a vânzătorului cu o cerere la care urma să se depună întreaga documentație necesară întocmirii actului de înstrăinare. Nu se poate accepta nici teza refuzului primirii cererii, atâta vreme cât există posibilitatea depunerii prin poștă cu confirmare de primire sau prin alte mijloace care asigură confirmarea primirii de care reclamantul nu a făcut dovada că a uzat.
Or, reclamantul apelant nu a investit pârâta, în calitate de deținătoare a imobilului pretins circumscris domeniului de aplicare al Legii nr.85/1992, cu o astfel de cerere care reprezenta o condiție pentru vânzare.
Cât privește cea de-a doua condiție referitoare la construirea locuinței din fondurile locative de stat, Tribunalul a reținut că în mod corect instanța de fond a apreciat că nu este îndeplinită, motivele de critică ale apelantului fiind nefondate și sub acest aspect.
Din inventarul mijloacelor fixe, rezultă că locuința în discuție a fost pusă în funcțiune în anul 1932, aspect recunoscut de către intimată la interogatoriul administrat. Așa cum recunoaște și reclamantul, activele actuale ale societății pârâte au aparținut unei societăți private, Steaua Română, cu capital străin, care ulterior a fost naționalizată, toate bunurile fiind trecute în proprietatea Centralei Petrolifere Muntenia, fiind menționată ca atare în anexa la legea naționalizării întreprinderilor industrial-bancare, de asigurări, miniere și transporturi nr.119/1948. Dată fiind această manieră de preluare, tribunalul reține că locuința în discuție nu a fost ,,construită din fondul locativ de stat’’ astfel că nu este îndeplinită nici cea de-a doua condiție. Niciuna din probele administrate nu ar putea conduce la concluzia că imobilul a fost construit din fondul locativ de stat. În acest context nu pot fi reținute criticile referitoare la greșita apreciere a probatoriului administrat sau interpretarea greșită a prevederilor Legii nr.85/1992 sau la confuzia, respectiv contradicția din motivarea hotărârii de fond.
S-a apreciat că nu are relevanță susținerea referitoare la existența unei practici judiciare constante și relevante în materie, deoarece niciuna din hotărârile depuse la dosar cu titlu de exemplu nu o privesc pe societatea pârâtă din speță, ci o altă societate, situația de fapt fiind alta decât cea pendinte. De asemenea, nu poate fi primit nici argumentul referitor la faptul că pârâta a mai vândut locuințe de serviciu, dat fiind faptul că la dosarul cauzei se află și un contract de vânzare cumpărare încheiat pentru un imobil situat la o altă adresă decât cel din . lipsa altor elemente nu are o situație identică cu cea din speță.
La data de 11.06.2015 reclamantul Capra N.-M. a formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 344/02.04.2015 a Tribunalului C., criticând-o pentru nelegalitate și netemeincie.
La termenul de judecată din 12.10.2015 instanța de recurs a stabilit în sarcina recurentului reclamant obligația de plată a unei taxe judiciare de timbru în recurs în cuantum de 100 de lei. Față de situația că litigiul dedus judecății în fața instanței de fond a fost înregistrat la 23.12.2013, procedura fiind așadar supusă dispozițiilor noului Cod de procedură civilă, intrat în vigoare la 15.02.2013, la același termen de judecată instanța a pus în discuție excepția inadmisibilității formulării recursului.
Pentru a da posibilitatea recurentului reclamant să timbreze recursul și să-și exprime un punct de vedere în legătură cu excepția inadmisibilității formulării acestei căi de atac, instanța a acordat un nou termen de judecată la data de 09.11.2015, când a rămas în pronunțare cu privire la aceste chestiuni.
Fiind obligată să respecte prevederile art. 33 alin.1 din O.U.G. nr. 80/2013, potrivit cărora taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, ceea ce presupune verificarea îndeplinirii acestei cerințe prealabil oricărei discuții vizând procedura ori fondul pricinii deduse judecății, instanța a apreciat că se impune a examina cu prioritate excepția netimbrării căii de atac.
Astfel, Curtea reține că, potrivit art. 486 alin.2 Cod procedură civilă la cererea de recurs se vor atașa dovada achitării taxei de timbru, conform legii, precum și împuternicirea avocațială sau, după caz, delegația consilierului juridic. A.. 3 al aceluiași articol prevede că cerințele de la alin.2 sunt prevăzute sub sancțiunea nulității.
În cazul recursului reclamantului taxa judiciară de timbru în cuantum de 100 de lei a fost stabilită conform art. 24 alin. 1 din O.U.G. nr. 80/2013.
Pentru termenul de judecată din 09.11.2015 recurentul a fost citat cu mențiunea depunerii dovezii de plată a taxei de timbru și solicitarea de a răspunde la excepția inadmisibilității prezentei căi de atac.
În conformitate cu dispozițiile art. 36 alin.2 din O.U.G. nr. 80/2013, dacă până la primul termen prevăzut de lege sau stabilit de instanță partea nu îndeplinește obligația de plată a taxei, cererea acesteia se anulează ca netimbrată.
În condițiile în care recurentul reclamant nu s-a conformat dispozițiilor legale sus-citate și la termenul de judecată din data de 09.11.2015 nu a făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru, Curtea va anula recursul declarat de acesta împotriva deciziei civile nr. 344/2015 a Tribunalului C., ca netimbrat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Anulează recursul civil formulat de recurentul reclamant CAPRA N. M., cu domiciliul în municipiul C., ., ., ., județul C., împotriva deciziei civile nr.344 din data de 02 aprilie 2015, pronunțată de Tribunalul C. în dosarul civil nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă S.C. „O. T.” S.A., cu sediul în municipiul C., ., județul C., ca netimbrat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 noiembrie 2015.
Președinte, Judecător, Judecător,
G. L. Vanghelița T. M. G.
Grefier,
C. M.
Jud.fond D.E.A.
Jud.apel M.C. M.; C.E.
Tehnored.dec.jud.T.V. 07.12.2015/2 ex.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 159/2015. Curtea de Apel CONSTANŢA | Pretenţii. Decizia nr. 187/2015. Curtea de Apel CONSTANŢA → |
|---|
