Răspundere civila delictuala. Discriminare. Repararea prejudiciului moral.
| Comentarii |
|
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Craiova reclamanţii R C. C. R. I.S.S. i, TTRPUS T C, B I, D N, MO L, N I, N M şi N Ş, au chemat în judecată pe pârâta S.C. C. C. S.R.L. C, solicitând instanţei să reţină actul de discriminare înfăptuit prin încălcarea dispoziţiilor legale şi obligarea pârâtei la constatarea faptei de discriminare şi a încălcării dispoziţiilor Ordonanţei de Guvern nr. 137/2000, republicată, privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, plata sumei de 12.002 lei reprezentând despăgubiri civile pentru prejudiciul moral suferit, astfel: 1 leu despăgubiri civile acordate organizaţiei R. C., 1 leu despăgubiri civile acordate organizaţiei T., 2.000 lei despăgubiri
civile acordate victimei actului de discriminare, reclamanta B. I.-A., 2.000 lei despăgubiri
civile acordate victimei actului de discriminare, reclamant D. N. A., 2.000 lei despăgubiri
civile acordate victimei actului de discriminare, reclamant M. O.-L., 2.000 lei despăgubiri
civile acordate victimei actului de discriminare, reclamant N. I., 2.000 lei despăgubiri civile acordate victimei actului de discriminare, reclamant N. M., 2.000 lei despăgubiri civile acordate victimei actului de discriminare, reclamant N. Ş.; impunerea către pârâtă de către instanţa de judecată a obligaţiei de a face, anume de a permite pe viitor accesul în incinta clubului tuturor persoanelor, fără discriminare, inclusiv membrilor etniei romilor; scuze adresate în mod public cu font Times New Roman de minim 14, timp de 7 zile consecutiv în trei cotidiane centrale; plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr.9988/26.06.2012 pronunţată de Judecătoria Craiova a fost respinsă acţiunea precizată. Au fost obligaţi reclamanţii, în solidar, la plata către pârâta S.C. C. C. SRL Craiova a sumei de 2.500 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
Art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului interzice discriminarea.
în dreptul intern, principiul egalităţii în drepturi este consacrat în art.4, alin.2 din Constituţia României, revizuită.
O.G. nr. 137/2000 creează mecanismele prin care orice tip de discriminare poate fi sancţionat, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării fiind autoritatea de stat, autonomă, responsabilă cu aplicarea şi controlul respectării prevederilor ordonanţei, iar Colegiul Director al Consiliului - organul deliberativ şi decizional, care soluţionează sesizările privind acte sau fapte de discriminare cu citarea părţilor prin hotărâre a Colegiului director, ce poate fi atacată în instanţă de contencios administrativ, în termen de 15 de la comunicare.
în cauza de faţă Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, la solicitarea instanţei, a înaintat o copie a Hotărârii nr.67/2010, hotărâre prin care Colegiul director al CNCD s-a pronunţat într-un dosar cu un obiect identic, de unde rezulta ca în ceea ce priveşte cauza de faţă nu există o hotărâre a CNCD în care să se reţină ca aspectele sesizate instanţei în prezenta cauză intră sub incidenţa prevederilor art. 2 şi art. 10 din O.G. nr. 137/2000.
în speţă, reclamanta nu a făcut dovada ca s-a comis un act de discriminare prin îngrădirea accesului în clubul „K" a reclamanţilor (înregistrarea depusă în cauză neputând constitui o probă concludentă în condiţiile în care nu se poate verifica modul în care au fost înregistrate vocile - care nu se aud foarte bine - şi nici împrejurările în care au fost efectuate aceste înregistrări).
Pe de altă parte, pârâta căreia îi revenea sarcina de a dovedi că faptele reclamate nu constituie discriminare, a făcut dovada prin probele administrate (contractul de închiriere şi declaraţia martorei S. A.-F.) că la data de 23 mai 2009, dată la care reclamanţii invocă faptul conform căruia li s-a interzis accesul în incinta discotecii K., aflată în administrarea S.C. C.C. S.R.L., în incinta acesteia se desfăşura o petrecere privată organizată de numita S. A F., între aceasta şi S.C. C. C. 91 S.R.L. fiind încheiat contractul de închiriere, al cărui obiect îl constituie închirierea spaţiului situat în localitatea Craiova în scopul desfăşurării unei petreceri în data de 23.05.2009, ca avea ca obligaţie contractuală, în conformitate cu prevederile pct. II din contractul de închiriere, de a nu permite accesul în interiorul clubului a altor persoane decât cele invitate de beneficiar şi ca această obligaţie contractuală a fost comunicată societăţii comerciale care asigură paza Clubului K. în baza unui contract de prestări servicii, agenţii de pază acţionând în consecinţă, la indicaţiile beneficiarului contractului de închiriere nr. 17/23.05.2009.
închirierea unui club, unei persoane pentru a desfăşura în cadrul acestuia o petrecere privată, urmată de limitarea accesului în cadrul clubului numai a persoanelor care erau invitate la evenimentul pentru care fusese închiriat localul, nu poate reprezenta o faptă ilicită, care să creeze minorităţii rome un prejudiciu nepatrimonial, cauzat personalităţii cetăţenilor aparţinând acestei etnii, constând în atingerea adusă imaginii publice a acestora şi relaţiilor sociale în care aceştia sunt implicaţi, atingerea demnităţii umane, restrângerea fiind justificată de un scop legitim - organizarea unei petreceri private, prin mijloace adecvate şi necesare.
în ceea ce priveşte capetele de cerere privind: obligarea pârâtei la plata sumei de 12.002 lei reprezentând despăgubiri civile pentru prejudiciul moral suferit, la impunerea către pârâtă de către instanţa de judecată a obligaţiei de a face, anume de a permite pe viitor accesul în incinta clubului tuturor persoanelor, fără discriminare, inclusiv membrilor etniei romilor, la obligarea pârâtei la adresarea de scuze în mod public şi la publicarea dispozitivului hotărârii, instanţa a reţinut că, fiind respins capătul principal de cerere ca neîntemeiat şi nefiind astfel constatată o faptă de discriminare, au fost respinse ca nefondate şi aceste cereri ale reclamanţilor.
Numai în condiţiile stabilirii unei fapte ilicite, în temeiul dispoziţiilor art.998, 999 şi următoarele cod civil se putea pune problema acordării unor despăgubiri civile sub forma daunelor morale şi a obligării pârâtei la încetarea faptei şi adresarea de scuze în mod public având în vedere ca Decretul nr.31/1954, prevede ca persoana care a suferit o atingere în dreptul său la nume, la onoare, la reputaţie (...) sau orice alt drept personal nepatrimonial va putea cere instanţei judecătoreşti încetarea săvârşirii faptei care aduce atingere drepturilor mai sus arătate, precum şi obligarea autorului faptei, să publice, pe socoteala acestuia, în condiţiile stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată ori să îndeplinească alte fapte destinate să restabilească dreptul atins.
De aceea, instanţa a reţinut că acţiunea precizată este neîntemeiată urmând a fi respinsă în privinţa tuturor capetelor de cerere solicitate..
Cum reclamanţii sunt în culpă procesuală, în temeiul dispoziţiilor art.274 Cod procedură civilă, au fost obligaţi, în solidar, la plata sumei de 2.500 lei cheltuieli de judecată reprezentând contravaloarea onorariului de avocat.
împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii.
Prin decizia civilă nr. 336 din 10.07.2013 a fost admis apelul declarat de apelanţii-reclamanţi. A fost schimbată în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că au fost admise în parte capetele de cerere nr. 1,3,4 şi 5.
S-a constatat că fapta de discriminare pe criterii etnice săvârşită de pârâtă pe data de 23.05.2009 se încadrează în prevederile art. 2 din O.G. 137/2000.
A fost obligată pârâta să permită pe viitor accesul în incinta clubului "K" din Craiova a tuturor persoanelor, fără discriminare, inclusiv membrilor etniei rome.
A fost obligată pârâta să prezinte scuze în mod public cu font Times New Roman de 14, timp de 3 zile consecutiv în cotidianele centrale "Jurnalul Naţional", "Evenimentul zilei" şi "Libertatea" cu conţinutul menţionat în punctul 4 al cererii.
S-a dispus publicarea dispozitivului hotărârii cu font Times New Roman de 14 timp de 3 zile consecutiv în cele trei cotidiane centrale menţionate.
A fost menţinută soluţia de respingere dată capătului 2 de cerere privind acţiunea în pretenţii.
A fost respinsă cererea de acordare a cheltuielilor de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel instanţa a reţinut ca dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14 din C.E.D.O., este un drept subiectiv substanţial, care nu are o existenţă independentă în sistemul de protecţie europeană a drepturilor şi libertăţilor fundamentale pe care aceasta îl instituie, deoarece nu poate fi invocat decât prin raportare la acestea. El poate apărea însă autonom, prin aceea că, într-o situaţie dată, este posibil să fie încălcat, fără a se constata şi o încălcare a drepturilor în legătură cu care a fost invocat. Constatarea unei încălcări a acestor dispoziţii se poate face, însă, numai în legătură cu un alt drept apărat de Convenţie şi/sau de protocoalele sale adiţionale, iar după data de 1 aprilie 2005, când a intrat în vigoare Protocolul nr. 12 la Convenţie privitor la interdicţia generală a oricărei forme de discriminare, şi cu privire la orice drept recunoscut în legislaţia naţională a unui stat contractant.
în sistemul nostru juridic, principiul analizat se găseşte reglementat în art. 16 alin. (1) din Constituţie şi în O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată.
Conform art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată, discriminarea reprezintă orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice”.
în speţă, reclamanţilor le incuba obligaţia de a dovedi existenţa faptelor care permit a se presupune existenţa unei discriminări conform art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000 , potrivit cărora: „Persoana interesată are obligaţia de a dovedi existenţa unor fapte care permit a se presupune existenţa unei discriminări directe sau indirecte, iar persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că faptele nu constituie discriminare
Reclamanţii s-au adresat instanţei civile, invocând şi dispoziţiile art. 6 din Convenţie, precum şi legislaţia naţionala în aceasta materie, respectiv dispoziţiile art. 16 din Constituţie şi cele ale O.G. nr. 137/2000.
Potrivit înregistrării video-audio, coroborată cu depoziţia martorului D.I., propus de reclamanţi, probe administrate în faţa instanţei de apel, se constată că reclamanţii au făcut dovada existenţei faptei de discriminare pe criterii etnice, săvârşită de pârâtă pe data de 23.05.2009, fapta ce se încadrează în prevederile art. 2 din O.G. 137/2000, constând în interzicerea intrării în incinta clubului "K" a reclamanţilor, pe motiv că aceştia sunt de etnie rromă.
Apărarea pârâtei, în sensul că la acea dată a existat un contract prin care se închiriase respectivul club în vederea desfăşurării unei petreceri private, a fost infirmată, atât de imaginile video-audio vizionate de pe suportul CD, cât şi de depoziţia martorului D. I., care a declarat că acesta se afla în incinta respectivului club în momentul în care grupului de voluntari i se interzicea intrarea, neavând aşadar loc o petrecere privată la care să fi fost restricţionat accesul tuturor persoanelor neinvitate.
Remediul legal pentru repararea prejudiciului cauzat victimei îl reprezintă însă, în speţă, acordarea daunelor morale prevăzute în dreptul român de dispoziţiile art. 998 Cod civil, care reglementează răspunderea civila delictuala pentru fapta proprie, în temeiul cărora : „Orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a o repara.
Instanţa stabileşte cu valoare de principiu că, aprecierea judecătorului privind evaluarea daunelor morale este subiectivă, dar criteriile care stau la baza cuantumului despăgubirilor morale sunt obiective.
Criteriul general evocat este acela al gradului de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea şi gravitatea atingerii aduse acestora. Acest criteriu este aplicat şi de Curtea Europeana a Drepturilor Omului, potrivit căreia despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporţionalitate cu atingerea adusă dreptului încălcat.
Transpunând toate aceste prevederi legale şi exegeze teoretice şi jurisprudenţiale în cauza dedusă judecăţii, instanţa apreciază însă că, noţiunea de satisfacţie echitabilă trebuie particularizată de la caz la caz, în funcţie de particularităţile concrete deduse judecăţii.
în speţă este foarte importantă împrejurarea că persoanele fizice, ce au fost supuse unui act de discriminare au avut calitatea de subiecţi-voluntari în cadrul respectivului ONG, persoană juridică fără scop lucrativ, situaţia consumată în acele împrejurări fiind anticipată de aceştia, încă de la început, dat fiind organizarea acestora în două grape, respectiv albi şi negri.
Aşadar, modul în care au activat aceste persoane a fost, incontestabil, specific unei activităţi de voluntariat social, cu alte cuvinte, nu a fost vorba de un act de discriminare pe care aceştia să-l fi suferit spontan, într-un anumit moment, ci într-o situaţie ce a fost asumată încă de la începutul activităţii respective, grupul de voluntari deplasându-se împreună în acest scop şi cu o cameră de filmat.
în calitate de voluntari aceştia şi-au asumat o misiune de ocrotire a unor valori sociale, scopul acţiunii lor fiind acela de a atrage atenţia asupra necesităţii respectării demnităţii umane într-o societate care a aderat la normele CEDO, cum este societatea românească, astfel că situaţia în care s-au găsit era previzibilă încă de la început.
în consecinţă, instanţa de apel a apreciat că, atât timp cât miza prezentului litigiu nu este nicidecum una pecuniară, finalitatea demersului întreprins de apelanţii-reclamanţi, persoane fizice, nu trebuie să fie mărirea patrimoniului lor cu o sumă de bani, astfel că hotărârea instanţei de judecată constituie în sine o satisfacţie echitabilă, aptă să acopere şi prejudiciul moral încercat.
în ceea ce priveşte acordarea cheltuielilor de judecată, Tribunalul a constatat că apelanţii-reclamanţi nu au depus dovezi în acest sens, motiv pentru care această solicitare a fost respinsă, ca neîntemeiată.
împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâta şi reclamanţii,criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Analizând decizia recurata prin prisma criticilor formulate, se constata ca recursurile sunt nefondate, urmând a fi respinse pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 304 pct. 1-9 din Codul de procedură civilă, modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, motive prevăzute expres şi limitativ de lege, pentru promovarea recursului.
în cauză, urmare aprecierii şi interpretării probatoriului administrat în dosar, prima instanţă a reţinut o anumită situaţie de fapt, ce a fost infirmata de către instanţa de apel care, după administrarea probatoriului încuviinţat la solicitarea reclamanţilor-apelanţi, a stabilit ca acestora li s-a interzis intrarea în incinta clubului K. pe motiv ca sunt de etnie rroma, neavând loc o petrecere privata la care sa fi fost restricţionat accesul tuturor persoanelor neinvitate.
Faţă de această situaţie de fapt, care, conform considerentelor expuse, nu mai poate face obiectul examinării în recurs, Curtea apreciază că dispoziţiile de drept material au fost corect aplicate de către instanţa de apel, aşa încât criticile ce vizează probele dosarului, sub aspectul evaluării lor prin decizia atacată, nu vor fi primite.
Ca atare, situaţia de fapt reţinuta pune în evidenta existenta unui tratament diferit care nu este justificat obiectiv şi rezonabil de atingerea unui scop legitim.
Cu alte cuvinte, daca desfăşurarea unei petreceri private în incinta clubului ar fi putut explica restricţionarea accesului altor persoane decât invitaţii organizatorului, situaţia de fapt reţinuta de către instanţa de apel nu releva existenta unei astfel de justificări câta vreme, conform probelor, alte persoane decât reclamanţii, care făceau parte dintr-un grup distinct organizat insa în scopuri comune, fără a avea calitatea de invitaţi la petrecerea privata invocata, nu au întâmpinat dificultăţi în a pătrunde în incinta clubului.
De altfel, chiar acceptata ideea organizării unei petreceri private, acordarea permisiunii de a intra în incinta clubului şi altor persoane decât invitaţii, fără a fi dovedita existenta unui criteriu neutru de selecţie şi care în practica sa nu dezavantajeze anumite persoane pe baza unor criterii interzise, ridica aceleaşi probleme în privinţa existentei unei fapte de discriminare.
Pe cale de consecinţa, în mod corect a reţinut instanţa de apel incidenţa dispoziţiilor art. 998-999 Cod civil privitoare la răspunderea civila delictuala, respectiv încălcarea art. 1 şi 2 din OUG nr. 137/2000, potrivit cărora principiul egalităţii între cetăţeni, al excluderii privilegiilor şi discriminării sunt garantate în special în exercitarea dreptului de acces la toate locurile şi serviciile destinate folosinţei publice, prin discriminare înţelegându-se orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice, fiind totodată discriminatorii, potrivit prezentei ordonanţe, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), faţă de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate şi necesare.
De altfel, opinia Curţii Europene a Drepturilor Omului este în acelaşi sens. Dreptul de a nu fi supus nici unei discriminări este derivat din principiul general al egalităţii tuturor fiinţelor umane. Art. 14 al CEDO prevede ca drepturile pe care le garantează Convenţia trebuie sa fie respectate fără nici o distincţie bazata în special pe sex, rasa, culoare, limba, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine sociala sau naţionala, apartenenţa la o minoritate, avere, naştere sau orice alta situaţie.
Noţiunea de discriminare nu este definita de art. 14. Conceptul a fost definit de Curtea europeana în cauza lingvistica belgiana, una din primele cauze soluţionate. în primul rând, Curtea a respins teoria potrivit căreia orice diferenţa de tratament este interzisa, recunoscând existenta unei mari diversităţi de soluţii legislative şi administrative bazate pe diferenţe de tratament. Pornind de la aceste premise, Curtea a formulat ideea unui test aplicabil situaţiilor de diferenţiere. Astfel, principiul egalităţii de tratament este încălcat daca distincţia făcuta nu are o justificare obiectiva şi rezonabila. Trebuie identificat un scop legitim al diferenţierii de tratament, precum şi o relaţie rezonabila de proporţionalitate intre tratamentul propriu-zis şi scopul urmărit.
Nu mai puţin, Curtea Europeana de Justiţie a statuat principiul egalităţii ca unul din principiile generale ale dreptului comunitar, acest principiu excluzând ca situaţiile comparabile sa fie tratate diferit şi situaţiile diferite sa fie tratate similar, cu excepţia cazului în care tratamentul este justificat obiectiv.
în ceea ce priveşte critica referitoare la inexistenta unei hotărâri a CNCD în care sa se retina ca aspectele sesizate instanţei în prezenta cauza intra sub incidenţa prevederilor art. 2 şi 10 din OG nr. 137/2000, Curtea retine ca din cuprinsul art. 20 şi art. 27 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, rezultă că legiuitorul a pus la dispoziţia persoanelor ce se consideră discriminate atât o procedură pe calea contenciosului administrativ, cât şi o procedură pe calea dreptului comun. Fiind vorba de două proceduri distincte, exercitarea uneia dintre cele două proceduri nu are efecte asupra admisibilităţii celeilalte, astfel încât o acţiune în faţa instanţei de drept comun în temeiul art. 27 din O.G. nr. 137/2000 nu poate fi respinsa pe motivul ca partea nu a obţinut o hotărâre a CNCD anterior.
Nefondate sunt şi criticile ce privesc soluţia de respingere a capătului de cerere având ca obiect acordarea despăgubirilor, sub acest aspect Curtea reţinând în primul rând faptul ca în mod corect instanţa de apel nu a exclus de plano posibilitatea reparării prejudiciului nepatrimonial produs reclamanţilor, enunţând necesitatea evaluării daunelor morale în funcţie de împrejurările concrete ale speţei, astfel încât aceste despăgubiri sa fie apte să constituie o satisfacţie echitabilă.
Este de remarcat ca, în acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit în cauza Tolstoy Miloslovsky c. Regatul Unit, că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporţionalitate cu atingerea adusă, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea şi gravitatea atingerii adusă acestora.
Pe de alta parte, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului cunoaşte două moduri de reparare a prejudiciului moral: reparaţia în echivalent bănesc sau recunoaşterea încălcării ca satisfacţie echitabilă în sine.
Recunoaşterea încălcării se consideră a constitui o satisfacţie echitabilă în situaţia în care aceasta este suficientă pentru a aplana suferinţele morale ale victimei. Doar în cazul în care Curtea constată că încălcarea este atât de gravă ori are un asemenea caracter continuu încât printr-o simplă recunoaştere situaţia morală a victimei nu se va repara, aceasta oferă o reparaţie echitabilă în formă bănească.
în acord cu jurisprudenţa CEDO, repararea daunelor morale trebuie să fie înţeleasă într-un sens mai larg, nu atât ca o compensare materială, care fizic nici nu este posibilă, ci ca un complex de măsuri nepatrimoniale şi patrimoniale, al căror scop este acela ca, în funcţie de particularităţile fiecărui caz în parte, să ofere victimei o anumită satisfacţie pentru suferinţele îndurate.
în cauza, la stabilirea modalităţii de reparare a prejudiciului, trebuie avute în vedere circumstanţele particulare ale spetei care nu releva o asemenea gravitate a încălcării încât sa facă necesara acordarea unei reparaţii pecuniare.
Astfel, planificarea unei acţiuni de testare a reacţiei unui anumit subiect intr-o situaţie data, precum şi punerea acesteia în practica, realizate de membrii unui ONG prin aportul unor voluntari care au acţionat în ideea de a verifica modul în care sunt ocrotite anumite valori sociale presupun şi anticiparea unui anumit efect al activităţii lor, posibil vătămător, dar care nu echivalează cu cel al unei acţiuni spontane, nepremeditate, apt sa creeze prin el însuşi o lezare importanta a valorii ocrotite.
Cu alte cuvinte, premeditarea unei activităţi de maniera în care reclamanţii au acţionat în cauza, cu scopul declarat de a verifica existenta unei potenţiale acţiuni de discriminare pe un anumit criteriu presupune şi configurarea rezultatului, aşa încât în mod corect instanţa de apel a apreciat ca hotărârea instanţei constitui prin ea însăşi o satisfacţie echitabila pentru prejudiciul suferit, atât misiunea asumata de reclamanţi, cat şi miza litigiului excluzând totodată obţinerea unor satisfacţii cu caracter pecuniar.
O soluţie de această natură este, cum s-a arătat, în concordanţă şi cu jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care nu limitează reparaţia pentm prejudiciul moral doar la despăgubiri băneşti, constatarea încălcării Convenţiei, fiind o alta modalitate de reparare a prejudiciului.
Pentru considerentele ce preced, constatându-se ca în cauza nu subzista niciunul din motivele de nelegalitate invocate de către recurenţi, recursurile declarate au fost respinse ca nefondate, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă. (Decizia civila nr. 83/20.01.2014 - Secţia I Civilă, rezumat judecător Roxana Mitrache).
| ← Instituire curatelă. Condiţii. Inadmisibilitate în situaţia... | Servitute de trecere. Conservare. Prescripţia dreptului la... → |
|---|
