Restituiri. Bun imobil confiscat în baza unei condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Răscumpărarea bunului confiscat. Despăgubiri materiale.
| Comentarii |
|
Potrivit art. 5 lit. b din legea 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în aceasta perioada sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative. Despăgubirea se acorda dacă bunurile respective nu au fost restituite sau nu s-a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare.
Din interpretarea logică şi teleologică a acestor dispoziţii legale, rezultă că pentru acordarea de despăgubiri în temeiul acestui act normativ, este necesar ca imobilul care a făcut obiectul confiscării ca urmare a hotărârii penale de condamnare, să nu fi fost restituit sau să nu fi fost obţinute despăgubiri prin echivalent în condiţiile legilor speciale privind măsurile reparatorii.
Deci, atât restituirea la care se referă legiuitorul, cât şi obţinerea de despăgubiri, trebuie să şefi produs, ca regulă, în temeiul legilor speciale reparatorii.
Realitatea a demonstrat că o restituire anterioară a unor imobile confiscate în baza unor hotărâri penale de condamnare cu caracter politic, în condiţiile în care hotărârea penală nu a fost desfiinţată, nu a fost posibilă în alt context legislativ sau juridic.
Răscumpărarea imobilului confiscat nu reprezintă o restituire în sensul legii, astfel ca dreptul la despăgubiri materiale subzista, instanţa urmând să stabilească un cuantum al acestora la nivelul sumei actualizate a preţului plătit.
l.Prin sentinţa civilă nr.188 din 21 noiembrie 2013, pronunţată de Tribunalul Dolj, s-a respins ca neîntemeiată cererea având ca obiect acordarea de despăgubiri materiale pentru prejudiciul suferit prin confiscarea unui imobil situat în comuna B., solicitate în baza Legii 221/2009.
Prin cererea de chemare în judecata reclamantul G.M. solicitase obligarea statului roman la plata contravalorii cotei de Vi din imobil sa la plata actualizata a sumei de 9840 lei reprezentând preţul plătit de autorul reclamantului în anul 1976, pentru redobândirea dreptului de proprietate asupra părţii din imobilul confiscat, contravaloarea actualizată a cheltuielilor de judecată şi contravaloarea actualizată a chiriei pe care defunctul a fost obligat să o plătească în perioada 1962-1976
Pentru a decide astfel, instanţa a reţinut ca prin sentinţa penala din anul 1960 pronunţată de Tribunalul Militar C., autorul reclamantului a fost condamnat la 6 ani închisoare corecţională şi 4 ani interdicţie corecţională pentru uneltire contra ordinii sociale prevăzută şi pedepsită de art. 209 pct. 2 lit. a Cod penal, fiind dispusa si confiscarea în întregime, a averii sale personale.
Prin sentinţa civilă din anul 1960 pronunţată de Tribunalul Popular raional, s-a admis acţiunea civilă de ieşire din indiviziune introdusă de şotia condamnatului în contradictoriu cu Sfatul popular al Comunei B. - care prin efectul confiscării efectuată în baza condamnării, a preluat averea condamnatului. Imobilul a fost împărţit în natură, fiecare lot fizic fiind compus din cate doua camere
La data de 03.10.1962 autorul reclamantului a fost graţiat si ulterior, prin contracte de închiriere succesive, i s-a închiriat o cameră de 16 mp din imobilul confiscat.
Prin contract de vânzare cumpărare din anul 1976, autorul reclamantului a redobândit dreptul de proprietate asupra locuinţei, respectiv asupra celor 2 camere de locuit atribuite statului în cadrul partajului.
în ceea ce priveşte fondul cauzei, Tribunalul a reţinut că pretenţiile reclamantului au fost întemeiate pe prevederile art.5 alin.(l) lit.b. din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
în consecinţă, în baza art.5 alin.(l) lit.b. din Legea nr.221/2009, pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru bunurile imobile care se subsumează sferei de aplicare a Legii nr.10/2001, respectiv terenuri şi construcţii (imobile prin natură) şi utilaje şi instalaţii preluate odată cu imobilul (imobile prin destinaţie).
în cauză însă, bunurile a căror contravaloare este solicitată de reclamant sunt bunuri mobile care, dată fiind natura lor, nu intră în sfera de reglementare a Legii nr.10/2001, invocându-se în acest sens si Decizia 6/2013 a Î.C.C.J., dată în urma promovării unui recurs în interesul legii, prin care s-a stabilit că pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleaşi categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparaţie, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare şi Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obţinut deja o reparaţie
Astfel, în aprecierea Tribunalului, nici contravaloarea actualizată a cotei de Vi din casa de locuit confiscată în anul 1960 nu a intrat în sfera de reglementare a legii speciale, întrucât acest imobil a reintrat în proprietatea autorului reclamantului prin contractul de vânzare cumpărare din anul 1976, aflându-se ca urmare în proprietatea sa la data intrării în vigoare a actului normativ anterior menţionat, deci nici nu putea fi restituit în temeiul dispoziţiilor acestuia.
2. împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul G.M. criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Criticile sunt în esenţă următoarele: în mod greşit prima instanţa a respins cererea în despăgubiri inclusiv cea privind partea de imobil confiscata, câtă vreme autorul sau a fost condamnat politic, fiindu-i confiscata averea ca efect al condamnării, iar caracterul reparator conferit de legea 221/2009 trebuie sa fie efectiv, neavând relevanta răscumpărarea imobilului.
Recursul este fondat şi s-a admis ca atare pentru considerentele ce se vor arăta în continuare :
Prima instanţă a interpretat greşit dispoziţiile legale aplicabile, respectiv cele cuprinse în art. 5 lit. b din legea 221/2009, raportat la despăgubirile privind imobilul confiscat, în cauză ridicându-se două probleme de drept.
Potrivit acestor dispoziţii legale, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al Il-lea inclusiv pot solicita instanţei prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare.
Din interpretarea logică şi teleologică a acestor dispoziţii legale, rezultă că pentru acordarea de despăgubiri în temeiul acestui act normativ, este necesar ca imobilul care a făcut obiectul confiscării ca urmare a hotărârii penale de condamnare, să nu fi fost restituit sau să nu fi fost obţinute despăgubiri prin echivalent în condiţiile legilor speciale privind măsurile reparatorii.
Deci, atât restituirea la care se referă legiuitorul, cât şi obţinerea de despăgubiri, trebuie să se fi produs, ca regulă, în temeiul legilor speciale reparatorii. Realitatea a demonstrat că o restituire anterioară a unor imobile confiscate în baza unor hotărâri penale de condamnare cu caracter politic, în condiţiile în care hotărârea penală nu a fost desfiinţată, nu a fost posibilă în alt context legislativ sau juridic.
Prin urmare, faptul că în cauză, autorităţile de la aceea vreme au permis persoanei condamnate, după eliberare, să răscumpere partea din imobil confiscată (în acest caz, este vorba de cotă parte, persoana condamnată fiind căsătorită la data condamnării şi confiscării averii) - nu echivalează cu situaţia din ipoteza normei, respectiv aceea de restituire a imobilului.
Cu alte cuvinte, redobândirea dreptului de proprietate asupra cotei părţi din imobil a fost efectul contractului de vânzare-cumpărare, iar nu al unui act de voinţă al legiuitorului de la aceea vreme prin care să se fi recunoscut un caracter abuziv al confiscării şi, cu atât mai puţin, nu a fost efectul desfiinţării sentinţei penale.
Aşadar, bunul nu a fost restituit în sensul legii, astfel că în cauză în principiu se cuvin despăgubiri, de vreme ce nu s-a făcut dovada nici a obţinerii de despăgubiri în temeiul legii 10/2001.
Aceasta este concluzia la care a ajuns instanţa de control judiciar în privinţa primei
probleme de drept.
Cea de-a doua problemă de drept se referă la cuantumul despăgubirilor.
în acest caz, trebuie avute în vedere următoarele aspecte: din interpretarea dispoziţiilor legale enunţate în precedent, rezultă că statul român este obligat la plata de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate ca efect al măsurii politice abuzive.
Deci, scopul determinării cuantumului corect al despăgubirii, ca măsură reparatorie în echivalent, este acela de a aduce în patrimoniul persoanei îndreptăţite o anumită sumă de bani pentru repararea prejudiciului suferit prin preluarea abuzivă a bunului, persoana neputând primi prin despăgubiri o valoare mai mare decât aceea a imobilului în cazul restituirii, în caz contrar s-ar genera o îmbogăţire fără just temei.
Aşadar, pentru identificarea valorii corecte a sumei de bani ce trebuie stabilită cu titlu de despăgubiri, instanţa va trebui să determine în principiu prejudiciul creat în patrimoniul persoanei îndreptăţite creat prin dislocarea bunului din patrimoniu.
Dar, întrucât în cauză, bunul a reintrat în patrimoniul persoanei îndreptăţite prin răscumpărare de la stat, se apreciază că prejudiciul suferit, respectiv întinderea acestuia şi corelativ, întinderea despăgubirilor ce se vor acorda, îl reprezintă numai suma de bani plătită cu titlu de preţ - respectiv suma de 9840 lei, achitată în 1976.
Cu alte cuvinte, este neîntemeiată cererea de despăgubiri privind plata a Vi din imobil, privind plata cheltuielilor de judecată la care a fost obligat autorul prin sentinţa penală de condamnare, dar şi a chiriei plătite statului în perioada 1961-1976.
în ceea ce priveşte plata unor despăgubiri reprezentând Vi din imobil, sunt valabile considerentele expuse în precedent privind scopul legii speciale, dar per a contrario.
Privitor la cheltuielile de judecată stabilite prin sentinţa penală şi la chiria plătită statului, Curtea reţine că acestea, intr-adevăr, nu fac obiectul de reglementare a Legii 221/2009, fiind bunuri mobile, aşa cum corect a reţinut şi prima instanţă.
Revenind, în prima instanţă s-a dispus efectuarea unei expertize de specialitate, având ca obiectiv inclusiv actualizarea sumei de 9840 lei, de la data plăţii la zi.
Instanţa nu va confirma acest raport de expertiză, având în vedere împrejurarea că expertul nu a stabilit mai multe metode de determinare a valorii actualizate a sumei respective, pentru ca instanţa să aibă posibilitatea, fără a interfera în activitatea de specialitate a expertului, să facă un control de legalitate a probei.
Se constată că, prima instanţă a respins capătul de cerere în despăgubiri ca inadmisibil.
Prin urmare, întrucât acţiunea a fost promovată după data de 25 noiembrie 2010, data intrării în vigoare a legii 202/2010, prin care s-au adus modificări şi Codului de procedură civilă, nu este posibilă reluarea judecăţii în primă instanţă, în cauză fiind pronunţată anterior o decizie de casare cu trimitere spre rejudecare, fiind aplicabile dispoziţiile art. 312 alin. 6 ind. 1 Cod procedură civilă.
Faţă de împrejurarea că prima instanţă nu a soluţionat pe fond cererea în despăgubiri privind imobilul, se impune casarea în parte a sentinţei, fiind incident cazul de recurs de casare cu reţinere prevăzut de art. 312 alin. alin. 4 teza II şi alin. 6 ind. 1 teza I, astfel că în cauză se va admite recursul în baza art. 312 alin. 1 teza I, alin. 2 teza II, se va casa în parte sentinţa şi se va reţine cauza spre rejudecare în fond, în privinţa cererii având ca obiect despăgubiri materiale privind imobilul confiscat si se va menţine restul dispoziţiilor sentinţei.
în rejudecare, se va pune în discuţia părţilor efectuarea unei noi expertize contabile sau efectuarea unui supliment la raport, prin care se va cere expertului să prezinte instanţei mai multe variante de actualizare a sumei de 9840 lei, de la data plăţii din anul 1976 la zi, ţinându-se seama şi de denominarea leului de la 1 iulie 2005. (Decizia civila nr. 1008 din 19 iunie 2014 - Secţia a l-a civila, rezumat judecător Rădulescu Tatiana)
| ← Legea nr. 10/2001. Nulitatea actelor de înstrăinare a... | Legea nr. 10/2001. Modalitatea de soluţionare a notificării... → |
|---|
