Cereri. Decizia nr. 9382/2012. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 9382/2012 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 05-10-2012 în dosarul nr. 9382/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 9382
Ședința publică de la 05 Octombrie 2012
Completul constituit din:
Președinte: S. A. C.
Judecător: M. M.
Judecător: I. M.
Grefier: A. Golașu
M. Public – P. de pe lângă Curtea de Apel C. este reprezentat de domnul procuror V. N..
Pe rol, judecarea recursurilor declarate de reclamantul P. E. și de pârâtul S. R. prin M. Finanțelor Public împotriva sentinței civile nr. 142/29.05.2012, pronunțată de Tribunalul M. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-intervenienți în interes propriu P. V. E., P. M. G. și P. C. C., având ca obiect despăgubiri în baza Legii 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședință publică lipsesc părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că mersul dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de ședință de la 28.09.2012, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea în cauză la data de 05.10.2012, încheiere ce face parte integrantă din prezenta decizie.
CURTEA,
Asupra recursurilor civile de față,
Prin sentința recurată, Tribunalul M. a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul P. E. în contradictoriu cu pârâtul S. R. reprezentat de M. Finanțelor P. și intervenienții în nume propriu P. V. E., P. M. G., P. C. C., având ca obiect despăgubiri la Legea 221/2009.
A obligat pârâtul să plătească reclamantului în calitate de moștenitor de gradul I al autorului P. M.C-tin despăgubiri materiale în sumă de 44 352 lei.
A respins cererea de intervenție în interes propriu ca rămasă fără obiect.
A respins cererea reclamantului privind acordarea daunelor morale.
A obligat reclamantul să plătească intervenienților 1000 lei cheltuieli de judecată.
A obligat pârâtul către reclamant la 900 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului M. sub nr._, reclamantul P. E. a chemat în judecată pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. solicitând să se constate caracterul politic al măsurii administrative dispuse prin procesul verbal din data de 18.06.1951 emis pe numele P. M.C. și prin procesul verbal din data de 18.06.1951 emis pe numele P. M. prin care s-a dispus dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu ; obligarea pârâtului la plata sumei de 700.000 Euro, reprezentând echivalentul prejudiciului moral suferit din cauza măsurii administrative a deportării și 300.000 euro reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate ca efect al măsurii administrative .
In motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că în fapt, la data de 18 iunie 1952 împreună cu familia (tatăl P. M.C., mama P. E., bunicul patern P. M. și frații P. L. și P. S. D. ) au fost obligați să părăsească domiciliul lor, fiind strămutați în Județul Călărași, localitatea Roseți-Noi(O.).Acolo au fost supuși la măsuri severe de izolare în câmp fără un acoperiș deasupra capului, fără apă, alimente și igienă.
Condițiile de trai inumane, munca fizică extenuantă pe care trebuia să o facă pentru ca familia să supraviețuiască, lipsa oricărui tratament medical au dus la îmbolnăvirea gravă a mamei sale urmată în scurt timp de deces. Ulterior, tot în timpul dislocării a decedat și bunicul său P. M., astfel că cei trei copii au rămas să aibă grijă unul de celălalt pentru că la început tatăl lor P. C. a fost condamnat în perioada 1949-1954.
In dovedire, reclamantul a depus la dosarul cauzei următoarele înscrisuri: titlul de proprietate nr._/26.11.2008 a Comisiei Județene pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, titlul de proprietate nr._/02.05.2001 a Comisiei Județene pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, notificare din 18 iunie 1951, notificare din 04.06.2001, sentințele civile nr.1947 din 28.06.2001 a Judecătoriei Vînju M. și nr._/24 noiembrie 1993 a Judecătoriei Dr.Tr.S. ,hotărârea nr.239/24 ianuarie 1991 a Comisiei pentru aplicarea prevederilor Decretului –Lege nr.118/1990 Decizia nr._ din 18.03.1991 privind acordarea pensiei pentru munca depusă și limita de vârstă, certificat de moștenitor nr.72/1996, acte de filiație, certificat nr.358/21.03.1991 a Ministerului de Interne, copie extras, procese verbale din 18 iunie 1951.
Reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile L.221/2009.
În dovedirea acțiunii, reclamantul a solicitat încuviințarea probelor cu înscrisuri,martori și expertiză, sens în care a depus la dosar titlurile de proprietate nr._/2008 și_/2001, notificarea nr.741/E/2001, s.c.nr.1947/2001 pronunțată de Judecătoria Vînju M., sc..nr._/1993 pronunțată de Judecătoria Tr. S., hotărârea 239 /1991 a Comisiei pentru aplicarea DL nr.118/1990, decizia nr._/1991 emisă de Comisia de Pensii M., certificatul de moștenitor nr.72/1996, acte de filiație, certificatul nr.358/21.03.1991 eliberat de Arhivele Naționale – Filiala M., copia extras de pe tabelul cu dislocații din . de inventariere privind averile autorilor M. P. și C. M. P. întocmite la 18 iunie 1951, adresa nr. 22/30.10.2009 a AFDP M., adresa nr.IT 30/22.12.2009 eliberată de U.M._ Pitești . decizia nr.1246/2003 privind constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă a reclamantului, certificatul de moștenitor nr.136/2000, procesul verbal nr.216/15.03.1977 întocmit de CAP Unirea Corlățel, adresa nr. 395/2010 emisă de M. Apărării Naționale –Direcția Instanțe Militare, fișa matricolă penală întocmită în dosarul nr.119/1952 al Penitenciarului C. privindu-l pe tatăl reclamantului, sentința nr. 732/12.10.1950 a Tribunalului M. C., adresa nr.2114/2010 a Direcției Instanțelor Militare din cadrul M..
Prin întâmpinare, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată întrucât reclamantul împreună cu familia sa nu fac parte din categoria persoanelor îndreptățite la despăgubirile solicitate fiindcă nu au suferit condamnare cu caracter politic, iar cu privire la prejudiciul material nu au dovedit cu probe pertinente pretențiile solicitate nedepunând la dosar vreun proces verbal cu privire la bunurile rămase la momentul deportării în gospodărie.
În baza rolului activ, instanța a solicitat relații de la Primăria comunei Corlățel privitoare la bunurile cu care au figurat înregistrați la registrul agricol autorii reclamantului atât înainte de deportare cât și revenirea în gospodărie,de la M. Apărării Naționale –Direcția Instanțelor Militare, relații care s-au comunicat cu adresele nr.104 din 18.02.2010 (f.66), 100/22.02.2012 (f.263) și nr.J.1865/23-03.2010(f.155)
Pentru termenul din 9.02.2010, reclamantul a depus la dosarul cauzei o precizare de acțiune prin care a învederat instanței care sunt bunurile mobile și imobile care au aparțin autorilor P. M. și P. M.C. anterior deportării, bunuri care nu au mai fost găsite când s-au reîntors din B. ( f.40-41).
La data de 17.03.2010, au formulat cerere de intervenție în interes propriu P. V. E., P. C. P. și P. M. G., solicitând respingerea acțiunii formulată de reclamant întrucât imobilul din . a bunicului patern P. M. a aparținut tatălui lor avocat P. M.E. decedat în anul 1998 (moștenită de la părinții săi P. M. și P. I.), în locul căruia vin la moștenire prin reprezentare cele trei fiice. Prin urmare, urmează a se constata că despăgubirile ce se cuvin pentru respectivul imobil le aparțin lor mai ales că aceste despăgubiri le-au solicitat și prin cererea adresată Tribunalului București, Secția Civilă care este competent să judece cauza în raport de domiciliul lor .
În motivarea cererii de intervenție au arătat că P. M. a avut trei copiii respectiv P. M.E. care este tatăl lor, P. C. tatăl reclamantului și P. E. căsătorită C..
În timpul vieții sale, bunicul a dispus prin testament ca fiecare dintre cei trei copiii să primească o cotă parte din averea sa (pământ și casă de locuit), cei doi copii C. și E. fiindcă au locuit în comun a Corlățel împreună cu părinții și au fost agricultori și au primit partea lor în natură încă din timpul vieții bunicului . Tatăl reclamantului – P. C. locuia în curte cu bunicul dar fiecare avea casa lui . Casa bunicilor și suprafața de 21 ha teren care au fost date fiului P. E. au rămas în folosința părinților pentru că acesta a locuit întâi la Vînju M. și apoi la T. S. .Prin urmare solicită ca reclamantul, să beneficieze în cauza de față de despăgubirile solicitate mai puțin pentru imobilul proprietatea lor P. E. .
În dovedirea cererii au depus la dosar următoarele înscrisuri: biletul de eliberare nr.1730/1954, adeverința temporară nr._/1954, acte de filiație, testamentul la care fac referire în cuprinsul cererii de intervenție, notificarea adresată în baza legii nr.10/2001, declarații de martori extrajudiciare, adresa nr. 1007/2001 a Primăriei Corlățel, copia extras de pe tabelul cu dislocații din Corlățel, procesele verbale de inventariere a Gospodăriei P. M., P. Constanți și S. I. C., s.c. nr.637/A/18.06.2003 a Tribunalului M., raportul de evaluare imobiliară extrajudiciar întocmit de expert I. C. V., copia cererii de chemare în judecată pe care au adresat-o Tribunalului București .
Cererea de intervenție a fost încuviințată în principiu în ședința publică din 18 mai 2010.
La termenul din 12.10.2010 reclamantul prezent în instanță a dat o declarație prin care a arătat că înțelege să renunțe la judecarea petitului privitor la acordarea despăgubirilor materiale pe care le-a solicitat în calitate de moștenitor al bunicului său P. M. iar la termenul din 9.11.2010 a arătat că înțelege să renunțe și la judecata petitului privind acordarea daunelor morale după bunicul P. M. .
Față de renunțarea la judecată precizată de reclamant prin declarația de la termenul din 12.10.2010, apărătorul intervenientelor a menționat că renunță la administrarea probei cu martori și cu interogatoriul reclamantului ,probe solicitate la un termen anterior .
În ședința publică din 23.11.2010 cauza a fost suspendată conform art. 242 pct.2 C.pr.civ., însă la cererea reclamantului și intervenientelor a fost repusă pe rol la 13 decembrie 2011.
S-au audiat sub prestare de jurământ martorii C. E. și T. V. declarațiile acestora fiind consemnate la filele 234 și 235 și s-au depus la dosarul cauzei rapoartele de expertiză întocmite de experții P. P. și B. M. la care a formulat obiecțiuni pârâtul și urmare a încuviin țării acestora, cei doi experti au depus la dosarul cauzei răspunsurile întocmite .
Analizând actele și lucrările dosarului, tribunalul a constatat și reținut următoarele:
Prin acțiunea introductivă de instanță, reclamantul, atât în nume propriu cât și ca moștenitor al părinților P. C. și P. E. și al bunicului patern P. M. a solicitat obligarea pârâtului la acordarea daunelor morale în sumă de 700.000 euro, reprezentând echivalentul prejudiciului moral suferit ca urmare a condamnării tatălui său în perioada 1949-1954 și ulterior până în 1956 a deportării precum și a deportării sale împreună cu mama și bunicul patern în perioada 1951-1956 din localitatea Corlățel în județul Călărași, localitatea Roșeți Noi(O.) unde i s-a stabilit domiciliul obligatoriu și a despăgubirilor materiale în valoare de 300.000 lei reprezentând contravaloarea bunurilor mobile și imobile rămase în gospodăria autorilor, pe care nu le-au mai găsit când s-au reîntors, toate aceste bunuri fiind enumerate în cererea de chemare în judecată și în precizarea de acțiune depusă ulterior la termenul din 09.02.2010.
La judecata cererii privind acordarea despăgubirilor morale și materiale în calitate de moștenitor al autorului P. M., reclamantul a renunțat în ședințele publice din 12.10.2010, respectiv 9.11.2010, situație față de care, în încheierile de ședință pronunțate la respectivele termene, tribunalul a făcut incidența art. 246 C.pr.civ.
Față de renunțarea la judecată din partea reclamantului în ceea ce privește acordarea daunelor morale și materiale, act de voință la care părțile nu s-au opus dar au menționat că solicită cheltuieli de judecată, cererea intervenientelor prin care solicită respingerea acțiunii sub aspectul acordării despăgubirilor după acest autor a fost respinsă ca rămasă fără obiect, însă a aplicat disp.art. 246 al. 3 C.pr.civ.
Temeiul juridic invocat de reclamant pentru petitul având ca obiect daune morale, îl reprezintă dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea 221/2009, potrivit cărora, persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial din 15 noiembrie 2010, dispozițiile legale pe care reclamanta și-a întemeiat acțiunea au fost declarate neconstituționale, astfel că instanța trebuie să aibă în vedere art. 31 alin. 1 din Legea 47/1992 și dispozițiile art. 147 din Constituție potrivit cărora, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele după 45 zile de la publicarea deciziei în Monitorul Oficial, iar pe durata acestui termen dispozițiile sunt suspendate de drept.
Termenul de 45 de zile calculat de la momentul publicării Deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial, s-a scurs.
În condițiile stabilite de art. 31 alin. 1 și 3 din Legea 47/1992 și art. 147 alin. 4 din Constituție, decizia care a declarat neconstituțională o dispoziție legală este definitivă și obligatorie, efectele sale se răsfrâng și în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepția. Decizia este general obligatorie, opozabilă erga omnes, inclusiv pentru instanțele judecătorești și are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că, după publicare, ea are efect asupra cauzelor aflate în curs de soluționare sau care se vor soluționa în viitor.
Caracterul obligatoriuopozabil tuturoral deciziilor Curții Constituționale, prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe, implică existența răspunderii juridice în cazul nerespectării acestor decizii, răspundere similară cu aceea a nerespectării unei legi adoptate de către Parlament sau a unei ordonanțe emise de Guvern, care decurge din caracterul imperativ al dispozițiilor art.1 alin.(3) din Constituție, potrivit cu care România este stat de drept. În lipsa unei astfel de răspunderi s-ar ajunge la înlăturarea de către una din puterile statului a acestui principiu fundamental, ceea ce este inadmisibil. De asemenea, nerespectarea unei decizii a Curții Constituționale poate consta, în lumina art.11 și 20 din Constituție, în răspunderea juridică, în măsura în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, prin pronunțarea unei hotărâri a Curții Europene a Drepturilor Omului împotriva statului.
Concluzia care se impune este aceea că dispoziția din lege declarată neconstituțională nu se mai poate aplica, instanța investită cu soluționarea unei acțiuni căreia i se aplica norma declarată neconstituțională continuând soluționarea cauzei și având obligația să nu aplice în acea cauză dispozițiile legale a căror neconstituționalitate a fost constatată prin decizia Curții Constituționale.
Prin decizia în interesul Legii nr.12/19.09.2011 pronunțată de ÎCCJ, s-a statuat că, declararea neconstituționalității dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 a avut drept consecință atât încetarea efectelor juridice ale acestora ,cât și imposibilitatea de a le invoca drept temei juridic în cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional in Monitorul Oficial, prin urmare, nu poate fi primită apărarea reclamantei în sensul că, efectele deciziei Curții Constituționale nu se răsfrâng asupra propriei acțiuni pentru faptul că, la momentul introducerii sale, norma instituită de art.5 alin 1 lit. a era aplicabilă.
Față de aceste considerente, cererea privind acordarea daunelor morale, formulată atât în nume propriu cât și ca moștenitor al părinților a fost respinsă ca neîntemeiată .
Referitor la petitul având ca obiect despăgubiri civile se rețin următoarele:
Potrivit art. 5 al.1 lit.b din Legea nr.221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 Decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul acestei persoane, soțul sau decenții acesteia până la gradul al II –lea inclusiv pot solicita instanței de judecată: a)…;b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul bunurilor mobile confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare; c)…”.
După cu rezultă din precizarea de acțiune depusă de reclamant la fila 40, acesta a arătat că bunurile deținute în gospodărie de tatăl său P. M. C. anterior deportării și care nu au mai fost restituite sunt următoarele: o mașină de secerat și legat snopi, o magazie de cereale din scândură acoperită cu țiglă ; pătul pentru porumb acoperit cu țiglă; pivniță din paiantă cu două încăperi ; un șopron pentru furaje acoperi cu stuf; un șopron pentru adăpostit animale ; un grajd pentru animale cu două încăperi acoperit cu țiglă, 32 buc. din lemn esență salcâm ; 4 sobe de teracotă ; mobile în 3 dormitoare existentă în casa cu 4 camere, sală și antreu care a fost restituită tatălui său abia în anul 1977 de fostul CAP, dar distrusă și fără teracotă și mobilă; circa 200 de păsări; 2 vaci ; 2 cai; 20 de porci ; circa 40 de tone de grâu ; circa 10 tone de porumb ; circa 3 tone făină de grâu; circa 2 tone făină de porumb.
Potrivit art. 5 al. 5 din Legea nr.221/2009, „acordarea de despăgubiri în condițiile prevăzute la alin.1 lit. b atrage încetarea de drept a procedurilor de soluționare a notificărilor depuse potrivit Legii nr.10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau Legii nr.247/2005, cu modificările și completările ulterioare” .
În speță, prin notificarea nr.741/E/2001(fila 9), reclamantul în calitate de moștenitor al autorului P. M.C. a solicitat despăgubiri conform Legii nr.10/2001 pentru aceleași bunuri înscrise în procesul verbal întocmit la 18.06.1951 cu ocazia deportării . Astfel, prin dispoziția nr.88/01.10.2005 emisă de Primarul comunei Corlățel s-a respins restituirea în natură a imobilelor menționate în notificarea nr.741/R/2001, reținându-se că acestea nu pot fi restituite în natură și s-a constatat calitatea de persoană îndreptățită a reclamantului dispunându-se acordarea de titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare . Reclamantul nu a făcut dovada că a atacat în instanță această dispoziție astfel că, o dată soluționată notificarea printr-o soluție dată de instituția competentă, pentru bunurile imobile nu mai poate pretinde despăgubiri în baza Legii nr.221/2009, deoarece cererea sa de despăgubiri s-a soluționat conform legii nr.10/2009 .
În ceea ce privește bunurile mobile și cerealele, tribunalul a constatat că acestea au fost dovedite cu certificatul nr.358/21.03.1991(f.299), procesul verbal de inventariere întocmit cu ocazia deportării (f.122) coroborate cu declarațiile martorilor audiați la cererea reclamantului și cu raportul de expertiză efectuat de expertul P. P., astfel că, se va admite în parte cererea de acordare a despăgubirilor materiale formulate de reclamant în calitate de moștenitor al tatălui său P. M.C.. În ceea ce privește recolta (grâu, porumb și făină) despre care face vorbire reclamantul în precizarea de acțiune, în condițiile în care nu a dovedit prin probe certe cantitatea acestora, văzând și disp.art. 1169 C.civ., tribunalul apreciază că existența acestora la momentul deportării nu a fost dovedită motiv pentru care nu vor fi reținute printre bunurile pentru care se vor acorda despăgubri.
În concluzie, față de probele la care s-a făcut referire anterior, tribunalul a constatat că reclamantul este îndreptățit la despăgubiri în sumă de_ lei reprezentând contravaloarea următoarelor bunuri: 32 buc. lemn salcâm de diferite dimensiuni, un dulap garderobă cu oglindă, două mese de brad vopsite roșu, un pat cu saltea și așternut, 6 galerii de fag, un dulap brad vopsit, o masă de bucătărie, o sobă de teracotă din 120 cahle, bancă din lănteți, 4 mc lănteți din brad de diferite dimensiuni; 200 păsări ; 2 vaci, 2 cai și 20 de porci .
În considerarea celor mai sus expuse, tribunalul a pronunțat o sentință prin care a admis în parte acțiunea, a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de_ lei, cu titlul de despăgubiri materiale, a respins cererea de intervenție în interes propriu ca rămasă fără obiect, a respins cererea reclamantului privind acordarea daunelor morale și făcând aplicarea disp. art. 274 și 246 al. 3 C.pr.civ. a obligat pârâtul către reclamant la 900 lei cheltuieli de judecată constând în onorariu avocat și onorariu expertiză valorificată și pe reclamant către interveniente la 1.000 lei cheltuieli de judecată constând în onorariu avocat, cu același titlu.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal, au declarat recurs reclamantul P. E. și pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea recursului său, reclamantul P. E. a arătat că a făcut dovada certă că autorul său a fost un om avut deținător de imobile și suprafețe de pământ întinse. În condițiile în care s-a reținut că la momentul deportării în B. că a avut printre altele 200 păsări, 2 vaci, 2 cai și 20 de porci este evident că animalele respective nu se puteau crește fără a deține un stoc important de cereale, aspect dovedit și prin declarația martorului T. V..
De asemenea se impune a fi despăgubit și cu contravaloarea bunurilor imobile ce nu au fost restituite, fiind demolate și ridicate de către regimul comunist.
Critică de asemenea calificarea cererii de intervenție ca fiind în interes propriu, iar soluția fiind în admiterea acțiunii în contradictoriu și cu intervenientele, iar cererea de intervenție fiind respinsă ca rămasă fără obiect nu se justifică obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată.
Pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. a criticat sentința sub aspectul nedovedirii bunurilor supuse restituirii, iar pe de altă parte consideră că bunurile mobile nu fac obiectul legii nr. 221/2009, deoarece aceasta face trimitere numai la bunurile imobile reglementate de legea nr. 10/2001 sau legea nr. 247/2005.
Apreciază că soluția primei instanțe este greșită cu privire la încuviințarea cheltuielilor de judecată, având în vedere două aspecte: cererea a fost admisă în parte, fiind și scutită de plata taxelor de timbru.
Recurentul P. E. a formulat întâmpinare la recursul depus de pârâtul S. R., solicitând respingerea acestuia.
Intimații-intervenienți în interes propriu P. V. E., P. M. G. și P. C. C. au formulat întâmpinare la recursul depus de reclamantul P. E., solicitând respingerea acestuia.
Recursul declarat de pârâtul S. R. prin M. Finanțelor Public este fondat cu privire la următoarele motive:
Potrivit disp. art. 5 lit. b din legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:
„...acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare;...”
Pentru a fi incidente dispozițiile legale precitate trebuie făcută nu numai dovada proprietății bunurilor a căror contravaloare se solicită, dar și a faptului că au fost supuse confiscării.
Pe de altă parte, legea nu distinge între bunurile mobile și cele imobile, astfel încât nici cel care interpretează legea nu are dreptul de a face o astfel de diferențiere, chiar dacă sunt hotărâri de speță la nivelul Înaltei Curți în acest sens. Numai deciziile în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțele de judecată; în afară de această excepție, practica judecătorească nu este reglementată ca izvor de drept în sistemul nostru legislativ.
Cum legea nr. 221/2009 nu reglementează situații de excepții de la regimul probatoriu reglementat de dreptul comun, atunci sunt aplicabile dispozițiile Codului civil în această materie.
Ori, disp. art. 1191 C. Civil prevăd că:
„Dovada actelor juridice al căror obiect are o valoare ce depășește suma de 250 lei, chiar pentru depozit voluntar, nu se poate face decât sau prin act autentic, sau prin act sub semnătură privată.
Nu se va primi niciodată o dovadă prin martori, în contra sau peste ceea ce cuprinde actul, nici despre ceea ce se pretinde că s-ar fi zis înaintea, la timpul sau în urma confecționării actului, chiar cu privire la o sumă sau valoare ce nu depășește 250 lei.
Părțile însă pot conveni ca și în cazurile arătate mai sus să se poată face dovada cu martori, dacă aceasta privește drepturi de care ele pot să dispună.”
De vreme ce art. 1191 nu face nicio referire la actele juridice care le vizează, inadmisibilitatea probei cu martori se aplică la toate actele juridice, indiferent de felul lor: convenții sau acte unilaterale, acte prin care se creează raporturi juridice sau prin care se recunosc, se confirmă, se modifică, se transmit, ori se sting raporturi juridice.
Această regulă nu se aplică la dovada faptelor materiale stricto sensu, fie le fapte naturale sau fapte ale omului, cu excepțiile prevăzute de lege.
Prin urmare, dreptul de proprietate asupra unui bun care are o valoare ce depășește suma de 250 lei sau mai precis actul juridic care constată nașterea acestuia în orice mod prevăzut de lege, dar și stingerea acestuia prin intermediul măsurii confiscării trebuie dovedit prin înscrisuri.
Nu este incidentă nici excepția prevăzută la alin. 3 al art. 1191 c. civ., întrucât reprezentantul Statului nu are dreptul de a dispune drepturile supuse judecății, nici excepția prevăzută de art. 1198 pct. 4, deoarece un astfel de caz nu a fost dovedit.
Este aplicabilă excepția prevăzută de art. 1197 c. civ. cu privire la existența unui început de dovadă scrisă numai cu privire la bunurile care sunt cuprinse în procesul-verbal încheiat în data de 18 06 1951, ce reprezintă inventarul bunurilor preluate de către stat în momentul dislocării familiei reclamantului.
Prin urmare, soluția de admitere a acțiunii nu poate fi menținută decât cu privire la bunurile cuprinse în procesul-verbal încheiat în data de 18 06 1951, bunuri a căror contravaloare este evaluată prin raportul de expertiză întocmit de către expert P. P. la suma de 14.123 lei.
Criticile vizând acordarea de cheltuieli de judecată sunt nefondate, de vreme ce pârâtul nu a fost obligat la plata tuturor cheltuielilor efectuate de către reclamant, ci a fost avută în vedere soluția de admitere parțială a cererii. Pe de altă parte, scutirea legală a reclamantului de achitarea taxelor de timbru nu are relevanță sub aspectul suportării onorariilor de avocat sau expert.
Recursul declarat de reclamantul P. E. este fondat cu privire la următoarele motive:
Soluția de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată efectuate de către interveniente nu este corectă în raport de soluția de respingere a cererii de intervenție.
În fapt, instanța nu putea să respingă o cerere de intervenție principală ca rămasă fără obiect, întrucât chiar și în condițiile renunțării reclamantului la judecata cererii de chemare în judecată, cererea de intervenție se transforma într-o acțiune principală, cu un regim juridic de sine-stătător, neavând relevanță soluția dată pe cererea principală.
Practic, intervenientele, prin atitudinea lor procesuală - prin faptul că nu au formulat recurs împotriva unei sentințe prin care s-a admis acțiunea în contradictoriu cu intervenientele, cu toate că cererea s-a formulat numai împotriva pârâtului, respectiv s-a respins ca rămasă fără obiect o cerere de intervenție principală - s-au desistat de cererea de intervenție pe care au formulat-o, iar faptul că au insistat în acordarea cheltuielilor de judecată nu conduce automat la concluzia că nu sunt în culpă procesuală, de vreme ce soluția primei instanțe astfel cum este pronunțată și acceptată de către interveniente le constată tocmai propria lor culpă procesuală.
Pe de altă parte, disp. art. 246 al. 3 cpc - pe care intervenientele le invocă prin întâmpinare – nu sunt incidente în speță, deoarece cererea introductivă nu li s-a comunicat către interveniente, ci dimpotrivă, acestea au intervenit în proces în mod voluntar, prin propria lor voință.
Celelalte motive de recurs formulate de reclamant sunt nefondate, în raport de considerentele pe larg expuse în analiza recursului formulat de pârât.
Astfel, reclamantul, prin folosirea unor simple prezumții, neconfirmate de probe pertinente încearcă să inducă ideea că autorul său era o persoană avută, dar orice avuție este compusă dintr-o sumă de bunuri concrete, care pentru a fi retrocedate în natură sau prin echivalent trebuie în primul rând dovedite dincolo de orice dubiu existența lor fizică, pe de o parte și dacă au fost supuse în mod efectiv confiscării, pe de altă parte.
Chiar dacă ne-am raporta și la declarații de martori, singura depoziție cât de cât pertinentă este cea a martorului T. V., dar prin neconsemnarea vârstei acestuia și a modului în care a luat la cunoștință de faptele expuse - aspecte care pot fi imputate și persoanei care a propus această probă -, relevanța acestei mărturii este profund afectată.
În ceea ce privește contravaloarea bunurilor imobile care nu au fost restituite, reclamantul nu aduce argumente de natură a combate soluția primei instanțe prin care se justifică de ce nu au putut fi acordate aceste bunuri, reclamantul rezumându-se la o simplă enumerare a acestora.
Referitor la cheltuielile de judecată solicitate în recurs de către recurentul-reclamant se constată că în raport de soluția pronunțată pe motivele de recurs formulate de către acesta, numai intimatele-interveniente au căzut în culpă procesuală, potrivit disp. art. 274 cpc.
Cuantumul cheltuielilor de judecată urmează deci a fi acordat în mod parțial, avându-se în vedere că demersul judiciar inițiat de recurentul-reclamant nu a fost pe deplin întemeiat.
Astfel, potrivit disp. art. 274 cpc, partea care a câștigat procesul va putea obține restituirea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care se stabilește realitatea, necesitatea dar și caracterul rezonabil al acestora. În acest sens, în acord și cu jurisprudența CEDO în această materie, instanța a apreciat că se impune reducerea onorariului de avocat, având in vedere problematica expusă în speța pendinte. Un onorariu de 300 lei este suficient pentru o speta care nu a implicat un grad mare de specializare sau o documentare laborioasa.
În concluzie vor fi admise recursurile declarate de reclamantul P. E. și de către pârâtul S. R. prin M. Finanțelor Public împotriva sentinței civile nr. 142/29.05.2012, pronunțată de Tribunalul M. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-intervenienți în interes propriu P. V. E., P. M. G. și P. C. C., având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.
Va modifica în parte sentința atacată, după cum urmează:
Va obliga pârâtul să plătească reclamantului despăgubiri materiale în sumă de 14.123 lei, în loc de 44.532 lei.
Va respinge cererea privind obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată către intervenienți.
Vor fi menținute restul dispozițiilor sentinței.
Va fi admisă în parte cererea formulată de recurentul P. E. privind cheltuielile de judecată efectuate în recurs.
Vor fi obligați intimații-intervenienți la plata către recurentul P. E. a sumei de 300 lei, cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de reclamantul P. E. și de pârâtul S. R. prin M. Finanțelor Public împotriva sentinței civile nr. 142/29.05.2012, pronunțată de Tribunalul M. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-intervenienți în interes propriu P. V. E., P. M. G. și P. C. C., având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.
Modifică în parte sentința.
Obligă pârâtul să plătească reclamantului despăgubiri materiale în sumă de 14.123 lei, în loc de 44.532 lei.
Respinge cererea privind obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată către intervenienți.
Menține restul dispozițiilor sentinței.
Admite în parte cererea formulată de recurentul P. E. privind cheltuielile de judecată efectuate în recurs.
Obligă intimații-intervenienți la plata către recurentul P. E. a sumei de 300 lei, cheltuieli de judecată.
Decizie irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 05 octombrie 2012.
Președinte, S. A. C. | Judecător, M. M. | Judecător, I. M. |
Grefier, A. G. |
Red. AC
Tehnored. A.G. 08 Octombrie 2012
Jud. fond: C. P.
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 9555/2012. Curtea de... | Validare poprire. Decizia nr. 9849/2012. Curtea de Apel CRAIOVA → |
|---|
