Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 8443/2013. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 8443/2013 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 26-09-2013 în dosarul nr. 8443/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 8443
Ședința publică de la 26 Septembrie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE G. I.
Judecător E. B.
Judecător C. S.
Grefier A. C.
Pe rol judecarea contestației în anulare formulată de contestatoarea C. I. N. împotriva deciziei civile nr. 4869 din 10.05.2013 pronunțată de Curtea de Apel C., Secția I civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul S. R., reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns contestatoarea C. I. N. asistată de avocat O. A., lipsind intimatul S. R., reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care a învederat că este motivată contestația în anulare, după care;
Instanța a apreciat cauza în stare de soluționare și a acordat cuvântul asupra contestației în anulare de față.
Avocat O. A., pentru contestatoarea C. I. N., a solicitat admiterea contestației în anulare și anularea deciziei, fără cheltuieli de judecată.
A precizat că prezenta contestație se întemeiază pe dispozițiile prevăzute de art. 318 teza a II-a Cod procedură civilă.S-a susținut că instanța de recurs avea obligația să examineze cauza sub toate aspectele, fără a fi ținută de motivele de recurs invocate, împotriva acestei hotărâri nefiind posibilă exercitarea căii de atac a apelului.A arătat că a fost reziliat contractul de asistență juridică încheiat cu apărătorul ales la cererea contestatoarei, manifestare de voință comunicată avocatei alese astfel cum prevăd dispozițiile art. 72 Cod procedură civilă.
Instanța de recurs a omis să se pronunțe cu privire la dovada rezilierii contractului de asistență juridică încheiat cu apărătorul ales, înscris ce a fost depus în fața instanței de recurs și prin care aceasta recunoaște că între părți a intervenit rezilierea începând cu 20.01.2013, deci înainte cu 11 zile înainte de termenul de judecată.
S-a precizat că la data când dosarul a rămas în pronunțare contestatoarea nu s-a putut prezenta pentru a depune dovada rezilierii contractului de asistență juridică și a solicita administrarea de probe, absența fiind dovedită cu adeverință medicală eliberată de medicul curant.
CURTEA
Asupra contestației în anulare de față;
P. sentința civilă nr. 18/01.02.2013 pronunțată de Tribunalul M. în dosarul nr._, s-a respins acțiunea civilă formulată de reclamanta C. I. N., în contradictoriu cu pârâtul S. R. reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs C. I. N., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivele de recurs a arătat că, întrucât pe toată perioada desfășurării procesului avocata aleasă a dat dovadă de lipsă de profesionalism și totală neimplicare, a decis pentru termenul din data de 01.02.2013 să-i retragă mandatul cu dorința de a se prezenta personal, însă din motive independente de voință acest lucru nu a mai fost posibil, deoarece a suferit un puseu de tensiune.
A arătat că deși i-a înmânat doamnei avocat în timp util înscrisurile care să-i susțină cererea de chemare în judecată, acestea nu au fost depuse la dosar, instanța de fond pronunțând soluția în funcție de puținele înscrisuri existente. Așa fiind, raportat la împrejurările apărute, consideră că i-a fost încălcat dreptul la apărare ce constituie o garanție procesuală, care alături de celelalte garanții contribuie la desfășurarea unui proces echitabil.
Cu privire la fondul cauzei, a arătat că față de considerentele hotărârii criticate, că este descendenta autorilor D. N. și D. M., iar din probele administrate în cauză rezultă că numitul D. N. a executat o pedeapsă privativă de libertate, totodată din aceleași probe reieșind că tatăl acesteia D. N. A. a fost dislocat împreună cu bunicii D. N. și D. M. în B., autoritățile confiscându-le un imobil casă de locuit mobilată la standard de lux, două magazii – pătule, animale, păsări, unelte agricole, precum și teren agricol.
Consideră că hotărârea judecătorească supusă recursului a fost dată cu nesocotirea prevederilor art.304 alin.7 și 9 Cod proc.civ.
Curtea de Apel C., Secția I civilă prin decizia civilă nr.4869 din 10.05.2013 a respins ca nefondat recursul.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța a reținut următoarele:
În primul rând au fost analizate motivele de recurs invocate oral la termenul de judecată de către reprezentantul Ministerului Public.
Primul motiv de recurs se referă la măsura de a se lua act de renunțarea la judecarea primelor capete de cerere, fără ca avocatul să fi prezentat un mandat special în acest sens.
Ori, acest motiv de recurs nu poate fi calificat ca fiind de „ordine publică” și, prin urmare nu poate fi invocat de reprezentantul Ministerului Public, întrucât dispozițiile legale care reglementează reprezentarea convențională a părților sunt de ordine privată, prin faptul că urmăresc numai ocrotirea drepturilor subiective ale unor persoane particulare, care se bucură de capacitate deplină de exercițiu.
Pe de altă parte, partea interesată nu critică în mod expres această soluție, ceea ce dovedește că nu se consideră defavorizată de o asemenea măsură.
Al doilea motiv de recurs vizează participarea obligatorie a procurorului la judecarea unor astfel de spețe, motiv care are un caracter de ordine publică – dacă ar fi întemeiat -, deoarece se referă la alcătuirea instanței de judecată.
Potrivit disp. art. 4 din lg. nr. 221/2009, persoanele condamnate penal în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2) din același act normativ pot solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al condamnării lor, potrivit art. 1 alin. (3). De asemenea, persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora.
În alineatul (5) al art. 4 din lg. nr. 221/2009 se prevede în mod expres că „Judecarea acestor cereri se face cu participarea obligatorie a procurorului.”
Ori, din modul de formulare al cererii introductive de chemare în judecată, astfel cum a fost ulterior precizată nu reiese că s-a solicitat constarea caracterului politic al unei condamnări penale sau al unei măsuri administrative, pentru ca participarea procurorului să fie obligatorie în condițiile legii.
P. urmare, nu se poate demonstra nici incidența unui astfel de motiv de recurs.
Motivele de recurs invocate de către reclamantă sunt nefondate pentru considerentele ce urmează:
Criticile vizând modul în care avocatul ales de reclamantă a înțeles să asigure reprezentarea părții în instanță – cu „dezinteres și neseriozitate” – privesc relațiile contractuale ale părților semnatare ale contractului de asistență juridică, instanța de judecată nefiind în culpă pentru alegerea efectuată în mod liber și conștient de către reclamant cu privire la persoana avocatului selectat să îi asigure apărarea.
În caz de nemulțumire asupra acestei persoane, reclamantul are dreptul să renunțe la serviciile prestate de către acesta, dar numai în condițiile art. 72 din cpc, care impun comunicarea acestei manifestări de voință atât către partea adversă, dar și către instanța de judecată, pentru a le fi opozabil un astfel de act.
Ori, notificarea depusă la fila nr. 4 nu este nici datată și nu are nicio dovadă a comunicării atașată acesteia, astfel încât se poate considera că este întocmită strict pro causa, deci nu i se poate conferi o valoare probatorie.
În aceste condiții, reclamanta, nedovedind că a renunțat la apărarea de specialitate nu poate invoca lipsa sa justificată pe motive de boală de la ultimul termen de judecată.
Astfel, dacă reclamanta ar fi renunțat într-adevăr la avocatul ales – cu toate că nu depune nicio dovadă în acest sens decât o cerere nedatată și necomunicată instanței de judecată – ar fi putut trimite o notificare și instanței de judecată, iar, dacă astfel cum reiese din probatoriul administrat avea asigurată apărare de specialitate, atunci avocatul trebuia să se prezinte la ultimul termen de judecată pentru a reprezenta interesele clientului său.
În concluzie, prima instanță a respectat dreptul reclamantei la un proces echitabil, inclusiv dreptul la apărare sau principiul contradictorialității, și, prin urmare nu i se poate reproșa lipsa de comunicare dintre reclamantă și avocatul ales ori modul în care avocatul a înțeles să asigure reprezentarea părții.
În ceea ce privește fondul litigiului s-a constatat că instanța a fost sesizată cu o cerere formulată în temeiul legii nr. 221/2009 prin care solicită numai acordarea de despăgubiri morale și materiale, fără a se dovedi în prealabil în ce măsură era incidentă în speță o condamnare penală sau măsură administrativă care să fi avut un caracter penal.
De altfel, chiar dacă s-ar considera de netăgăduit că autorii reclamantei ar fi suferit o condamnare politică, daune morale numai pot fi acordate în temeiul legii nr. 221/2009, astfel cum impune aplicarea Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, iar daunele materiale nu au fost dovedite sub aspectul cuantificării lor, de vreme ce nu s-a solicitat la niciun moment administrarea probei cu expertiza pentru identificarea și evaluarea bunurilor a căror contravaloare se cere.
Pe de altă parte, disp. art. 129 alin. 5 ind. 1 cpc prevăd că părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii.
Ori, instanța de fond a acordat nouă termene de judecată, din care două pentru pregătirea apărării, patru pentru administrarea de probe cu înscrisuri și martori, la două termene s-a suspendat judecata pentru lipsa nejustificată a părților, iar la ultimul termen s-a luat cauza în pronunțare.
P. urmare, prima instanță și-a exercitat rolul activ impus de lege, a dat posibilitatea reclamantei - reprezentate de avocat - de a își administra probatoriul solicitat, a suspendat judecata când ambele părți lipseau, a repus cauza pe rol la solicitarea reclamantei, iar faptul că la ultimul termen de judecată, reclamanta ar fi renunțat la avocat – cu toate că nu s-a depus o dovadă concludentă în acest sens – și ar fi fost în imposibilitate de a se prezenta și anunța instanța nu era de natură a schimba datele speței, întrucât procesul trena deja de zece luni pe rolul primei instanțe, timp suficient pentru a fi administrat probatoriul impus de o astfel de speță fără a fi încălcat termenul optim de soluționare a cauzei.
Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare contestatoarea C. I. N. invocând în drept dispozițiile art. 318 alin. 1 teza a–II-a Cod procedură civilă coroborate cu prevederile Legii nr.221/2009.
Contestatoarea arată că prin decizia civilă nr. 4869/2013, Curtea de Apel C. a respins ca nefondat recursul întemeiat pe disp. art. 304 alin. 7 și 9 Cod proc. Civilă și pe art. 304 indice 1 C., cu aplicarea evidentă și a prevederilor art. 312 alin.(3)-(7) din același cod, respectiv instanța de recurs avea obligația să examineze cauza sub toate aspectele, fără a fi ținută de motivele de recurs invocate, împotriva acestei hotărâri nefiind posibilă exercitarea căi de atac a apelului.
Ori, așa cum a arătat și în motivarea recursului formulat, la data judecării cauzei se afla în imposibilitate obiectivă de a se deplasa, cu precizarea că sediul instanței se află la o distanță de aproximativ 50 km de localitatea de domiciliu, fiindu-i practic imposibil să anunțe într-un fel sau altul instanța și să depună înscrisul care atesta situație în care se afla, consideră că se regăsește în cazul prevăzut de art. 103 Cod procedură civilă, în sensul că absența dovedită cu adeverința medicală eliberată de medicul curant din care rezultă fără putință de tăgadă imposibilitatea deplasării pentru termenul când instanța de fond a trecut la judecarea cauzei, nu-i este imputabilă.
Consideră că în atare situație, de împiedicare de fi prezentă pentru termenul când dosarul a rămas în pronunțare, dată la care și contractul de asistență juridică a fost reziliat la cererea sa, manifestare de voință comunicată avocatei alese, așa cum prevede temeiul art. 72 din Cod procedură civilă, nu însă și instanței de judecată pentru motivele arătate, primei instanțe îi incumba obligația suspendării din nou a pricinii cu respectarea prevederilor art. 242 alin.2 Cod proc. civ și nu să treacă la judecarea acesteia.
Pe calea acestei contestații în anulare specială, învederează faptul că instanța de recurs a omis din greșeală să se pronunțe cu privire la dovada rezilierii contractului de asistență juridică încheiat cu apărătorul ales av. I. A. - C., înscris care a fost depus în fața instanței de recurs și prin care aceasta recunoaște și certifică faptul că între părți a intervenit rezilierea începând cu data de 20.01.2013, deci cu 11 zile înainte de termenul de judecată .
De altfel, intenția sa era aceea de a se apăra singură și de a depune personal instanței de fond dovada rezilierii contractului de asistență juridică intervenit la data de 20.01.2013, urmând să solicite încuviințarea și administrarea probatoriului, respectiv proba testimonială și proba cu expertiza de specialitate în vederea identificării și evaluării bunurilor a căror contravaloare a solicitat-o, însă acest lucru nu a mai fost posibil, astfel că dreptul său la apărare a fost nesocotit.
În ceea ce privește fondul litigiului, ținând cont de împrejurările ivite independent de voința sa, învederează instanței că pe baza înscrisurilor depuse coroborate cu celelalte probe pe care instanța trebuia să le încuviințeze, deoarece potrivit art 129 indice 5 C .proc. Civ., judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, consideră că în speță sunt aplicabile disp art. 5 alin. 1 lit.b din Legea nr. 221/2009, astfel că acțiunea promovată era admisibilă, contestatoarea fiind îndreptățită să primească despăgubiri pentru bunurile de care autorii săi au fost deposedați abuziv.
Totodată, instanța de recurs avea obligația să se pronunțe cu privire la toate capetele de cerere cu judecarea cărora a fost investită .
În speță, instanța a omis să se pronunțe și asupra cererii privind acordarea cheltuielilor de judecată solicitate și la care instanța face referire cu ocazia inserării susținerilor avocatului ales O. A., însă raportat la art. 274 și urm.din Cod proc. civilă nu se pronunță în sensul admiterii sau respingerii acestora.
Pe cale de consecință, solicită admiterea contestației în anulare și anularea deciziei civile nr. 4869/2013.
Contestația în anulare va fi respinsă ca nefondată pentru considerentele ce succed:
Contestația în anulare a fost întemeiată pe dispozițiile art. 318 teza a II a C.proc.civ cu următorul conținut „Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când… instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare”. .
Observând cererea de recurs formulată de recurenta C. I. N. se constată că aceasta a investit instanța de recurs cu motive de recurs privind încălcarea dreptului la apărare, lipsa rolului activ al instanței precum și motive ce vizează fondul cauzei.
Din considerentele deciziei civile nr. 4869 din 10.05.2013, pronunțată de Curtea de Apel C. rezultă că instanța de recurs a înlăturat, argumentat toate aceste motive de recurs.
Astfel, nexercitarea rolului activ de către instanța de fond reprezintă un motiv ce a primit o dezlegare din partea instanței de recurs, aceasta concluzionând că disp. art. 129 alin. 5 ind. 1 C.proc.civ. prevăd că părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii.
A fost amplu argumentată si critica privitoare la încălcarea dreptului la apărare sau principiului contradictorialității, iar faptul că în considerentele deciziei atacate instanța de recurs nu a făcut referire expresă la înscrisurile ce ar atesta rezilierea contractului de asistență juridică ca si imposibilitatea medicală a recurentei de a se deplasa la instanță, nu-i deschide părții calea contestației în anulare, deoarece textul se referă expres la “motivele de modificare sau de casare", nu și la argumentele ridicate de parte în dezvoltarea unui motiv care, oricât de ample ar fi, sunt întotdeauna subsumate acestora. De altfel, în considerentele hotărârii atacate instanța de recurs se pronunță în mod explicit că, si dacă s-ar reține ca fiind reală susținerea reclamantei privitoare la renunțarea la asistenta juridică calificată si imposibilitatea de a se prezenta si anunța instanța, aceste împrejurări nu sunt apte să schimbe datele speței, întrucât procesul trena deja de zece luni pe rolul primei instanțe, timp suficient pentru a fi administrat probatoriul impus de o astfel de speță fără a fi încălcat termenul optim de soluționare a cauzei.
Și criticile ce privesc îndreptățirea reclamantei la plata pretinselor despăgubiri își găsesc rezolvare în decizia atacată, pe de o parte fiind reținut că reclamanta nu a dovedit în ce măsură era incidentă în speță o condamnare penală sau măsură administrativă care să fi avut un caracter penal, condiție prealabilă fără de care nu se poate pretinde dreptul la dezdăunare, iar pe de altă parte s-a motivat că, daunele morale numai pot fi acordate în temeiul legii nr. 221/2009, raportat la cele statuate prin Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, daunele materiale nefiind dovedite sub aspectul cuantificării lor.
Așadar, fără temei s-a susținut că instanța de recurs nu si-ar fi îndeplinit obligația de a-si motiva hotărârea, motivele de recurs fiind examinate într-un mod echitabil, corespunzător cerințelor art. 261 pct.5 C. proc.civ., art. 6 paragraful 1 din CEDO astfel cum a fost interpretat în cauza Albina c. România, Hotărârea din 28 aprilie 2005.
Susținere contestatoarei potrivit căreia omisiunea instanței de recurs de a examina din oficiu, cauza sub toate aspectele, ar trebui sancționată prin retractarea deciziei nu poate fi primită, din conținutul textului precitat rezultând că obligația de examinare a instanței de recurs subzistă în ceea ce privește motivele de recurs formulate de parte cu respectarea cadrului legal. Dacă instanța de recurs nu a invocat din oficiu motive de ordine publică, potrivit art. 306 al.2 C.proc.civ., nu se poate deschide calea contestației în anulare, întrucât instanța de recurs „ poate” nu este obligată să invoce astfel de motive.
Ultima susținere a contestatoarei se referă la omisiunea instanței de a se pronunța asupra cheltuielilor de judecată efectuate în recurs si excede cadrului legal enunțat, deoarece nu poate fi echivalată cu „ omisiunea de a cerceta un motiv de recurs”. De lege lata omisiunea soluționării unui capăt de cerere accesoriu, cum este cel referitor la cheltuielile de judecată, poate fi îndreptată de către partea care ar obține un folos practic uzând de procedura completării hotărârii ( art. 281 ind. 2 C.proc.civ.) In speță, argumentarea instanței de recurs pentru respingerea recursului reclamantei, face inutilă orice pretenție a recurentei de restituire a cheltuielilor de judecată, datorită raportului de dependență existent între acestea.
Din perspectiva celor expuse și cum în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de textele legale sus menționate, contestația în anulare urmează a fi respinsă ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondată cererea de contestației în anulare formulată de contestatoarea C. I. N. împotriva deciziei civile nr. 4869 din 10.05.2013 pronunțată de Curtea de Apel C., Secția I civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul S. R., R. prin Ministerul Finanțelor Publice.
Decizie irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 26 Septembrie 2013.
Președinte, G. I. | Judecător, E. B. | Judecător, C. S. |
Grefier, A. C. |
Red.jud.E.B.
Jud.recurs I.M.
S.A.C.
M.M.
2 ex/A.G./ 15.10.2013
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 8398/2013. Curtea de... | Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 2012/2012. Curtea de... → |
|---|
