Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 2012/2012. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2012/2012 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 28-11-2012 în dosarul nr. 11310/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr._/2012
Ședința publică de la 28 Noiembrie 2012
Completul compus din:
PREȘEDINTE I. M.
Judecător S. A. C.
Judecător M. M.
Grefier G. D. L.
M. Public – P. de pe lângă Curtea de Apel C. este reprezentat de domnul procuror V. N..
Pe rol, judecarea recursului declarat de către recurenta N. I. L. împotriva sentinței civile nr. 175/13.06.2012, pronunțată de Tribunalul D. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât S. R. prin M. Finanțelor P., având ca obiect despăgubiri în baza Legii 221/2009.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că mersul dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de ședință de la 23.11.2012, când instanța având nevoie de timp pentru a delibera a amânat pronunțarea în cauză la data de 28.11.2012.
CURTEA
Asupra recursului civil de față:
P. sentința civilă nr.175/13.06.2012, pronunțată de Tribunalul D. în dosarul nr._, s-a respins acțiunea formulată și precizată de către reclamanta N. I. L., în contradictoriu cu pârâtul S. R.-M. Finanțelor P., reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor P. D..
Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut că, la data de 13 decembrie 2010, reclamanta N. I. L. a chemat în judecată pe pârâtul S. R., prin M. Finanțelor P., pentru ca, prin sentința ce se va pronunța, să se constate caracterul politic al preluării abuzive de către S. R. a imobilului compus din 2 construcții și terenul aferent în suprafață de 2055 m.p. situat în C., ., fost nr. 17 și obligarea pârâtului la plata despăgubirilor reprezentând echivalentul valorii bunurilor imobile naționalizate.
La data de 3 martie 2011, reclamanta și-a precizat acțiunea în sensul obligării pârâtului la plata sumei de 1.000.000 EURO reprezentând contravaloarea imobilului compus din 2 construcții și terenul aferent în suprafață de 2055 m.p., situat în C., ., fost 7, județul D..
Instanța a reținut că, prin hotărârea nr.17/17.05.1946, pronunțată de Tribunalul Poporului din București, în dosarul nr. 19/1946 (lotul al XVII-lea), definitivă prin respingerea recursului declarat de condamnat și prin respingerea cererii de grațiere, numitul V. C., bunicul reclamantei (conform actelor de stare civilă depuse în cadrul dosarului cauzei), decedat la data de 01.06.1946, a fost condamnat la moarte (pedeapsă executată prin împușcare la data de 01.06.1946, potrivit procesului-verbal de punere în executare a acestei hotărâri aflat la filele 41-43 din cadrul dosarului de față), pentru faptele prevăzute de art. 1, lit. a și b și sancționate de art. 3 alin. 1 din legea nr. 312/1945 și de art. 2, lit. a, b, c, d, e, f, l, m, n și sancționate de art. 3 alin. 1, 2, 3, 4 și 5 din legea nr. 312/1945, fiind acuzat de dezastrul țării și crima de dezastrul țării, prin săvârșirea de crime de război, dispunându-se totodată, în temeiul disp. art. 3 alin. ultim și art. 16 din legea nr. 312/1945 și confiscarea, în întregime, a bunurilor aflate în patrimoniul condamnatului, în folosul Statului, cu titlu de despăgubiri, precum și acelea ieșite din patrimoniul său, după data de 23.08.1944 și, de asemenea, confiscarea, în folosul Statului, și a tuturor bunurilor sau drepturilor aparținând soției și descendenților condamnatului, dobândite după data de 06.09.1940, cu excepția celor dobândite prin succesiune (filele 62-65 din cadrul dosarului).
Din cuprinsul înscrisurilor depuse în cadrul prezentului dosar nu a rezultat că pedeapsa complimentară a confiscării, în întregime, a averii condamnatului C. V. a fost executată, la dosarul cauzei existând doar procesul-verbal de punere în executare a pedepsei principale aplicate acestuia, respectiv pedeapsa cu moartea, la data de 01.06.1946 (filele 41-43 din cadrul dosarului).
Același aspect mai sus precizat s-a putut reține și cu privire la pedeapsa complimentară a confiscării, în folosul Statului, și a tuturor bunurilor sau drepturilor aparținând soției și descendenților condamnatului, dobândite după data de 06.09.1940, cu excepția celor dobândite prin succesiune.
Potrivit decretului nr. 92/1950 privind naționalizarea unor imobile, imobilul compus din două apartamente, situat în C., ., aparținând numitei V. G. (soția condamnatului C. V. și bunica reclamantei) a fost naționalizat, fiind cuprins în anexele acestui decret, la poziția 437 (filele 66-75 din cadrul dosarului).
Temeiul de drept al acțiunii reclamantei l-a reprezentat disp. art. 5 alin. 1 lit. b din legea nr. 221/2009, aceasta solicitând despăgubiri materiale în cuantum de 1.000.000 EURO (reprezentând contravaloarea imobilului compus din 2 construcții și terenul aferent în suprafață de 2055 m.p., situat în C., ., fost 7, județul D.).
Disp. art. 5 alin. 1 lit. b din legea nr. 221/2009 prevăd că „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare”.
Analizând aceste dispoziții legale, tribunalul a reținut că măsura dispusă prin decretul nr. 92/1950 de naționalizare a imobilului compus din 2 apartamente, situat în C., ., pe numele V. G. nu este prevăzută de disp. art. 5 alin. 1 lit. b din legea nr. 221/2009, despăgubirile materiale solicitate de reclamantă, în acest sens, neputând fi încadrate în noțiunea de „echivalent al valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative” în sensul dispozițiilor legale mai sus enunțate.
Astfel, în motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că măsura abuzivă a naționalizării prin decretul nr. 92/1950 are un caracter politic, aceasta nefiind decât una din măsurile cu caracter represiv luate împotriva defunctului său bunic, generalul V. C., aspect care nu a fost dovedit însă în cauză, între dispozițiile de confiscare expuse în dispozitivul hotărârii nr. 17/17.05.1946 a Tribunalului Poporului din București, pronunțată în dosarul nr. 19/1946 (lotul al XVII-lea), potrivit cărora se confiscă, în folosul Statului, și toate bunurile sau drepturile aparținând soției și descendenților condamnatului V. C., dobândite după data de 06.09.1940, cu excepția celor dobândite prin succesiune și temeiul de drept (ca și motivarea) decretului nr. 92/1950 prin intermediul căruia se naționaliza imobilul aflat în patrimoniul numitei V. G., compus din 2 apartamente, situat în C., ., neexistând nicio legătură de cauzalitate.
Astfel, în speța de față, nu s-a făcut dovada nici a punerii în executare a dispozițiilor expuse în dispozitivul hotărârii nr. 17/17.05.1946 a Tribunalului Poporului din București, pronunțată în dosarul nr. 19/1946 (lotul al XVII-lea), privind confiscarea, în întregime, a bunurilor aflate în patrimoniul condamnatului V. C., în folosul Statului, cu titlu de despăgubiri, precum și acelea ieșite din patrimoniul său, după data de 23.08.1944, dar nici a celor potrivit cărora se confiscau, în folosul Statului, și toate bunurile sau drepturile aparținând soției (respectiv G. V.) și descendenților condamnatului V. C., dobândite după data de 06.09.1940, cu excepția celor dobândite prin succesiune.
Mai mult, se observă că decretul nr. 92 a fost emis în anul 1950, deci după 4 ani de la data pronunțării și punerii în executare a pedepsei principale privindu-l pe numitul V. C. (respectiv anul 1946, când a fost executată pedeapsa la moarte în privința acestuia), iar din anexele acestui decret rezultă că naționalizarea a privit mai multe imobile și mai multe persoane și nu doar pe numita V. G. și imobilul aflat în proprietatea sa pentru a se putea măcar interpreta că, și la o distanță de aproximativ patru ani de la pronunțarea hotărârii nr. 17/17.05.1946 a Tribunalului Poporului din București, din dosarul nr. 19/1946 (lotul al XVII-lea), totuși dispozițiile acesteia privind confiscarea, în folosul Statului, a tuturor bunurilor sau drepturilor aparținând soției (respectiv G. V.) și descendenților condamnatului V. C., dobândite după data de 06.09.1940, cu excepția celor dobândite prin succesiune, au fost, în cele din urmă, puse în executare.
Analizând conținutul decretului nr. 92/1950 (însoțit de anexele aferente), tribunalul a constatat că acest act normativ nu s-a constituit într-o măsură individuală luată ca o formă de represalii împotriva proprietarului (în speță, bunica reclamantei), ci a avut ca obiect naționalizarea mai multor imobile aparținând unor proprietari diferiți, iar o astfel de măsură nu poate calificată drept una de persecuție politică, chiar dacă, într-adevăr, la momentul emiterii actului normativ în discuție, statul comunist s-a comportat abuziv cu proprietatea privată, în general.
Cât privește opțiunea sistemului statal succesor al statului comunist de a acorda despăgubiri persoanelor prejudiciate de regimul anterior, se constată că rămâne în domeniul suveranității acestuia alegerea modalităților de a proceda în acest sens, nici prin legea fundamentală, Constituția din anul 1991, nici prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului și protocoalele adiționale, dar nici prin practica CEDO, neinstituindu-se, în sarcina Statului R. și a statelor semnatare, în general, o obligație de despăgubire sub acest aspect.
Astfel, în privința despăgubirii persoanelor ale căror proprietăți au făcut obiectul naționalizării, așa cum a fost ea acceptată în regimul politic anterior, fără respectarea legislației aplicabile în materie sau fără o justă despăgubire, S. R. actual a ales să emită acte normative distincte de cele prin care a hotărât să acopere, fie și parțial, prejudiciul creat prin măsuri penale sau administrative menite a împiedica orice formă de opoziție împotriva fostului regim comunist.
În acest sens, primele măsuri luate de statul comunist au vizat, într-adevăr implementarea politicilor de ordin general, social, prin crearea unor comunități urbane de tip comun, în dauna comunităților administrativ-teritoriale caracterizate prin proprietate individuală, fără ca aceste măsuri să fie vizate însă de scopul reparatoriu al legii nr. 221/2009, ele urmând procedura de despăgubire indicată, în mod special, de legislația anterioară, respectiv legea nr. 10/2001, cu completările și modificările aduse prin legea nr. 247/2005.
Tribunalul a reținut că măsura dispusă prin actul normativ prin intermediul căruia bunul imobil aparținând bunicii reclamantei a ieșit din sfera proprietății private a acesteia, respectiv Decretul nr. 92/1950, a făcut obiectul de reglementare a legii nr. 10/2001, respectiv disp. art. 2 alin. 1 lit. a din această lege prevăzând, în mod expres că, „In sensul prezentei legi, prin imobile preluate in mod abuziv se înțelege: imobilele naționalizate prin Decretul nr. 92/1950 pentru naționalizarea unor imobile, cu modificările si completările ulterioare, prin Legea nr. 119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere si de transporturi, precum si prin alte acte normative de naționalizare”, motiv pentru care, în mod cert, măsura naționalizării nu ar fi putut intra în domeniul de reglementare a altui act normativ cu caracter reparatoriu cum ar fi legea nr. 221/2009, aceasta din urmă având o cu totul altă sferă de aplicare.
Faptul că reclamanta nu a obținut nici un fel de despăgubire (sau restituirea în natură a imobilului), potrivit procedurii legii nr. 10/2001, astfel cum reiese din d.c. nr. 3944/11.09.2002 pronunțată de Curtea de Apel C. în dosarul nr. 2792/2002, depusă la filele 44-49 din cadrul prezentului dosar, nu-i dă acesteia dreptul de a obține o despăgubire potrivit legii nr. 221/2009, atâta vreme cât măsura luată de fostul regim comunist cu privire la imobilul proprietate privată aparținând bunicii acesteia nu se circumscrie sferei de aplicare a acestei din urmă legi.
Astfel, s-a constatat că măsura naționalizării dispusă prin Decretul nr. 92/1950 nu a avut un caracter politic în sensul legii nr. 221/2009, neurmărind oprimarea, în concret, a autoarei reclamantei ca opozantă politică, chiar dacă, în general, această măsură a încălcat voința indivizilor, câtă vreme ei nu au avut o atitudine manifestă la acea vreme împotriva acestei încălcări, în urma căreia să se fi ajuns la persecuția politică reprezentată de uzurparea proprietății.
Faptul că, într-adevăr, legea nr. 221/2009 cuprindea limitări ale posibilității despăgubirii materiale pentru prejudicii materiale cauzate persoanelor care au suferit și persecuții politice din partea fostului regim comunist, prin raportare la cele două acte normative cărora le-ar fi fost supusă îndreptățirea invocată de reclamantă pentru bunul naționalizat (legea nr. 10/2001 sau legea nr. 247/2005), are drept scop evitarea dublei indemnizări pentru același prejudiciu material, câtă vreme, sub incidența legislației anterioare au căzut și bunurile confiscate în urma unor condamnări penale sau preluate abuziv, chiar și numai după aplicarea unor măsuri administrative de tipul celor enumerate sau asimilate prin legea ulterioară.
În acest context, scopul legii nr. 221/2009 nu a fost acela de a opera o repunere în termenul prevăzut de legea nr. 10/2001, nerespectat, eventual, de către foștii titulari ai dreptului de proprietate uzurpat și de succesorii acestora, fără respectarea legii, în apărarea unui interes declarat superior de către regimul politic anterior, ci, exclusiv, repararea unui asemenea prejudiciu, în mod special, pentru opozanții acestui regim, însă numai în condițiile în care ea nu a intervenit potrivit legilor ce nu au făcut distincție între persoanele persecutate pasiv, colectiv și cele persecutate, în mod expres, activ, de către regimul totalitar.
În speța de față s-a constatat, astfel, că naționalizarea a avut, într-adevăr, caracter abuziv și a produs prejudicii, fără însă ca ea să se constituie într-o formă de oprimare a autoarei reclamantei pentru o eventuală opoziție a acesteia față de regimul comunist, motiv pentru care nu se poate considera că abuzul a avut un caracter politic.
Or, acordarea unor măsuri reparatorii pentru prejudiciile suferite ca urmare a preluării de către stat a bunurilor naționalizate este condiționată de constatarea caracterului politic al unei asemenea măsuri potrivit disp. legii nr.221/2009, însă, în cazul de față în care naționalizarea este lipsită de un caracter individual cu privire la persoana vizată de decretul nr. 92/1950 și cum reglementarea reparației s-a făcut prin legea nr. 10/2001, acțiunea reclamantei nu poate fi considerată decât inadmisibilă, inclusiv sub aspectul constatării caracterului politic al preluării abuzive de către S. R. a imobilului compus din 2 construcții și terenul aferent în suprafață de 2055 m.p., situat în C., ., fost nr. 17, adică al măsurii naționalizării dispuse prin Decretul nr. 92/1950 (primul capăt de cerere).
Și în contextul în care ar exista o legătură de cauzalitate între pedeapsa complimentară dispusă prin hotărârea penală anterior precizată și măsura naționalizării prevăzută de decretul nr. 92/1950, tribunalul constată că, pentru a fi aplicabile disp. art. 5 alin. 1 lit. b din legea nr. 221/2009, mai întâi trebuie să se constate că hotărârea penală nr. 17/1946 a prevăzut o condamnare cu caracter politic pentru numitul V. C., pedeapsa complimentară aplicată atât acestuia, cât și membrilor familiei sale, fiind o consecință directă a pedepsei principale aplicate acestuia.
Tribunalul a constatat că nu a fost învestit cu un astfel de petit de cerere ca cel menționat anterior, respectiv constatarea caracterului politic al condamnării numitului V. C., obiectul acțiunii de față constituindu-l doar constatarea caracterului politic al preluării abuzive de către S. R. a imobilului compus din 2 construcții și terenul aferent în suprafață de 2055 m.p., situat în C., ., fost nr. 17 și obligarea pârâtului la plata despăgubirilor reprezentând echivalentul valorii bunurilor imobile naționalizate, în temeiul disp. art. 1, 4 și 5 alin. 1 lit. b din legea nr. 221/2009 (reclamanta considerând că măsura naționalizării prevăzută de Decretul nr. 92/1950 reprezintă, în fapt, o punere în executare a măsurii complimentare prevăzute prin hotărârea nr. 17/1946 pentru familia condamnatului V. C.), dar, și în contextul în care ar fi fost învestit cu un astfel de petit de cerere, acesta nu ar fi putut fi admis întrucât condamnarea în discuție nu are un caracter politic în sensul disp. legii nr. 221/2009.
Astfel, condamnarea numitului V. C., potrivit hotărârii nr. 17/17.05.1946 a Tribunalului Poporului din București, pronunțată în dosarul nr. 19/1946 (lotul al XVII-lea), la pedeapsa cu moartea pentru săvârșirea faptelor prevăzute de art. 1, lit. a și b și sancționate de art. 3 alin. 1 din legea nr. 312/1945 și de art. 2, lit. a, b, c, d, e, f, l, m, n și sancționate de art. 3 alin. 1, 2, 3, 4 și 5 din legea nr. 312/1945, fiind acuzat de dezastrul țării și crima de dezastrul țării, prin săvârșirea de crime de război, nu constituie, de drept, o condamnare cu caracter politic, potrivit disp. art. 1 alin. 2 din legea nr. 221/2009, iar caracterul său nu poate fi constatat a fi unul politic, în sensul disp. art. 4 alin. 1 din același act normativ, date fiind disp. art. 7 din aceeași lege.
Potrivit disp. art. 7 din legea nr. 221/2009 „prevederile prezentei legi nu se aplica persoanelor condamnate pentru infracțiuni contra umanității si persoanelor condamnate pentru ca au desfășurat o activitate de promovare a ideilor, concepțiilor sau doctrinelor rasiste si xenofobe, precum ura sau violenta pe motive etnice, rasiale sau religioase, superioritatea unor rase si inferioritatea altora, antisemitismul, incitarea la xenofobie”.
Astfel, coroborând conținutul infracțiunilor pentru care numitul V. C. a fost, în cele din urmă, condamnat la moarte, prin hotărârea nr. 17/17.05.1946 a Tribunalului Poporului din București, pronunțată în dosarul nr. 19/1946 (lotul al XVII-lea), respectiv conținutul legii nr. 312/1945 (filele 81-84 din cadrul dosarului de fond) cu disp. art. 7 din legea nr. 221/2009, se constată că tocmai pentru genul de fapte penale prevăzute de legea nr. 312/1945 nu se poate constata caracterul politic al condamnării unei persoane cu privire la care s-a reținut săvârșirea acestora, prevederile legii nr. 221/2009 neaplicându-se persoanelor care au fost condamnate pentru infracțiuni contra umanității (cum este cazul numitului V. C., condamnat pentru dezastrul țării și crima de dezastrul țării, prin săvârșirea de crime de război, potrivit disp. legii nr. 312/1945).
În considerarea opiniei că măsura naționalizării prevăzută de decretul nr. 92/1950 ar fi reprezentat, de fapt, o punere în executare a măsurii complimentare prevăzute prin hotărârea nr. 17/1946 pentru familia condamnatului V. C., respectiv a dispoziției privind confiscarea, în folosul Statului, a tuturor bunurilor sau drepturilor aparținând soției (respectiv G. V.) și descendenților condamnatului V. C., dobândite după data de 06.09.1940, cu excepția celor dobândite prin succesiune, cererea de acordare a despăgubirilor formulată de către reclamantă pentru imobilul naționalizat nu ar fi putut fi considerată ca fiind întemeiată nici măcar prin prisma dispozițiilor legii nr. 10/2001, având în vedere prevederile exprese ale art. 1.3 alin. 1 lit. c din HG nr. 250/2007 pentru punerea în aplicare a acestui act normativ potrivit cărora „nu constituie preluare abuziva si deci nu fac obiectul legii următoarele categorii de situații: confiscarea unor bunuri ca urmare a săvârșirii unor crime contra umanității sau crime de război săvârșite in perioada 6 septembrie 1940-9 mai 1945 (cum ar fi: persoanele vinovate de crime de război, gardieni de lagăre sau alte persoane care se încadrează in prevederile Legii nr. 312/1945 pentru urmărirea si sancționarea celor vinovați de dezastrul tarii sau crime de război, cu completările ulterioare)”.
Același articol de lege explică și domeniul de aplicabilitate a legii nr. 312/1945 și, întrucât disp. legii nr. 221/2009 fac, implicit, trimitere la disp. legii nr. 10/2001, tribunalul a ținut cont de explicațiile conferite de normele de aplicare a acestui din urmă act normativ.
Astfel, teza a-II-a a art. 1.3 alin. 1 lit. c din HG nr. 250/2007 prevede că „deși Legea nr. 312/1945, cu completările ulterioare, este un act normativ in temeiul căruia s-au confiscat imobile ca pedeapsa penala complimentara, care a fost emis după 6 martie 1945, masurile sancționatorii se refera la situații anterioare acestei date de referința. De aceea, în aceste cazuri nu se pot recunoaște drepturi reparatorii unor persoane pentru fapte incriminate si de legislația penala in vigoare (ar echivala cu acordarea de masuri reparatorii pentru pedepse complimentare dispuse cu privire la fapte penale grave comise in perioada dictaturii fasciste/antonesciene/hortyste)”.
Din coroborarea dispozițiilor legale mai sus expuse se poate reține că, atât obiectul legii nr. 221/2009, cât și al legii nr. 10/2001, privesc perioada 06.03._89, iar legea nr. 312/1945 s-a referit la fapte săvârșite după data de 06.09.1940 până la data de 09.05.1945, urmărirea și judecarea persoanelor vinovate de faptele prevăzute în această lege privind dezastrul țării și crimele de război fiind posibilă până la data de 01.09.1945 (chiar dacă legea a fost promulgată și a intrat în vigoare după data de 06.03.1945, respectiv la 24.04.1945).
S-a constatat, astfel, că legea nr. 312/1945 a avut un caracter cu totul excepțional privind săvârșirea (limitativ și expres prevăzută) a unor fapte considerate crime împotriva umanității, dar și de promovare a ideilor, concepțiilor și doctrinelor hitleriste sau fasciste (respectiv dezastrul țării și crime de război), cu o aplicabilitate limitată, neputându-se considera că a fost adoptată, de urgență, de regimul comunist de abia instalat la putere la data de 06.03.1945 doar pentru a fi aplicabilă oponenților noului regim (atâta vreme cât se refera și la o perioadă anterioară instaurării acestui regim, respectiv perioada celui de-ai doilea război mondial, pentru niște fapte strict determinate și de o gravitate extremă-crime de război-și cu o aplicabilitate limitată în timp).
Nu s-a putut reține, astfel, că legea nr. 312/1945 a fost adoptată, în mod expres (și în acest context, într-o perioadă de timp foarte scurtă, de aproximativ o lună și jumătate de la instaurarea noului regim comunist) pentru a sancționa, prin dispozițiile sale, atitudinile și manifestările de opoziție fățișă a unor persoane față de regimul comunist proaspăt instaurat în România, la putere, începând cu data de 06.03.1945, pentru ca o eventuală cerere a constatării caracterului politic al condamnării generalului V. C., prin hotărârea nr. 17/1946, să poată fi încadrată în dispozițiile art. 1 sau 4 din legea nr. 221/2009, cum astfel nu poate fi încadrată în aceste dispoziții legale, solicitarea reclamantei de a asimila unei astfel de condamnări ceea ce aceasta consideră că ar reprezenta măsura pedepsei complimentare dispuse prin această hotărâre (respectiv măsura naționalizării imobilului bunicii sale potrivit decretului nr. 92/1950).
Oricum, rolul prezentei sentințe nu este acela de a efectua o reabilitare istorică a guvernului antonescian (din cuprinsul căruia a făcut parte și bunicul reclamantei, numitul V. C.) și de a considera că, în spatele condamnării din data de 17.05.1946 și a executării acesteia la data de 01.06.1945, s-ar afla, de fapt, o condamnare a oponenților regimului comunist proaspăt instalat la putere în România, începând cu data de 06.03.1945, în fapt, membrii guvernului A., pentru cu totul alte fapte decât cele prevăzute de legea nr. 312/1946, astfel cum a afirmat, indirect, reclamanta în motivarea acțiunii sale, stabilirea adevărului istoric cu privire la perioada guvernării A. nefiind de competența unei instanțe de judecată, ci doar de cea a istoricilor.
Pentru toate aceste motive, tribunalul a apreciat că petitul de cerere formulat de reclamantă cu privire la acordarea de daune materiale în cuantum de 1 000 000 euro, în temeiul disp. art. 5 alin. 1 lit. b din legea nr. 221/2009, nu poate fi considerat admisibil.
Tribunalul a mai reținut că formularea de concluzii orale de către reclamantă, prin apărător, cu ocazia acordării cuvântului în dezbaterea fondului și cu privire la admiterea unui capăt de cerere privind acordarea unor daune morale nu a putut fi primită și analizată ca atare de către instanță, aceasta reprezentând, de fapt, o modificare a petitelor acțiunii, formulată direct cu ocazia dezbaterilor pe fond, prin concluzii orale, fără respectarea disp. art. 132 C.p.c. coroborate cu disp. art. 112 C.p.c., pentru a fi pusă în discuția contradictorie a părților, cu respectarea principiului contradictorialității și oralității (reclamanta neprecizând nici măcar un cuantum al acestor daune morale solicitate).
Cu toate acestea, fiindcă toate părțile au pus concluzii și cu privire la acest petit de cerere, neformulat cu respectarea dispozițiilor legale, potrivit disp. art. 132 C.p.c. coroborate cu disp. art. 112 C.p.c., tribunalul a reținut următoarele cu privire la acest capăt de cerere referitor la acordarea de daune morale, ce nu putea fi întemeiat decât pe dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a din legea nr. 221/2009:
Instanța nu a putut face abstracție de decizia nr.1358/21.10.2010 cu privire la declararea ca fiind neconstituționale a prevederilor disp. art. 5 alin. 1 lit. a din legea nr. 221/2009 întrucât, potrivit disp. art. 147 alin. 4 din Constituție, deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României și, de la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor (aspect expus și de Curtea Constituțională în decizia nr. 186/18.11.1999).
Astfel, prevederile art. 5 alin. 1 lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial din 15 noiembrie 2010, instanța urmând să aibă în vedere, în acest sens, dispozițiile art. 31 alin. 1 din Legea nr. 47/1992 și dispozițiile art. 147 din Constituție.
Potrivit art. 147 alin. 1 din Constituție, o normă de drept care a fost declarată neconstituțională își încetează efectele după 45 zile de la publicarea deciziei în Monitorul Oficial, iar pe durata acestui termen dispozițiile sunt suspendate de drept.
În consecință, întrucât cele 45 de zile au expirat, iar Parlamentul nu a pus în acord dispozițiile declarate neconstituționale cu prevederile Constituției, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate, cu atât mai mult cu cât se prevede expres că, după împlinirea termenului menționat, dispozițiile legale își încetează efectele.
În condițiile stabilite de art. 31 alin. 1 și 3 din Legea nr. 47/1992 și art. 147 alin. 4 din Constituție, decizia care a declarat neconstituțională o dispoziție legală este definitivă și obligatorie, iar efectele sale se răsfrâng și în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepția.
Având în vedere considerentele arătate, concluzia care se impune este aceea că dispoziția din lege declarată neconstituțională nu se mai poate aplica, instanța învestită cu soluționarea unei acțiuni căreia i se aplica norma declarată neconstituțională având obligația să nu aplice, în acea cauză, dispozițiile legale a căror neconstituționalitate a fost constatată de Curtea Constituțională.
P. urmare, în prezent nu mai există un temei juridic pentru acordarea daunelor morale, ca măsuri reparatorii, putând fi acordate în continuare numai despăgubirile la care se referă art. 5 alin. 1 lit. b) și c) din Legea nr. 221/2009 și, în consecință, în lipsa unui temei de drept, nu se mai pot acorda daune morale potrivit prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a din legea nr. 221/2009, aspect pentru care, tribunalul va respinge, ca inadmisibil, capătul de cerere referitor la acordarea de daune morale întemeiat pe dispozițiile legale mai sus precizate.
De astfel, aceste aspecte au fost reglementate prin decizia nr. 12/19.09.2011 pronunțată de către ÎCCJ în cadrul unui recurs în interesul legii potrivit căruia s-a stabilit că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
În motivarea acestei decizii s-a apreciat că, față de toate considerentele expuse, raportate nu numai la cadrul normativ intern, ci și la blocul de convenționalitate, reprezentat de textele Convenției europene a drepturilor omului și de jurisprudența instanței europene creată în aplicarea acestora, se concluzionează că efectele deciziilor nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1.360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare, dar, pentru a nu se aduce atingere unui drept statuat jurisdicțional definitiv, incidența deciziilor menționate nu va fi recunoscută în faza procesuală a recursului, unde nu mai are loc o devoluare a fondului pentru stabilirea faptelor, ci controlul se limitează la verificarea bazei legale de la momentul pronunțării hotărârii (acest ultim aspect nefiind aplicabil, însă, în speța de față).
Tribunalul a mai reținut că, și în contextul existenței în vigoare a disp. art. 5 alin. 1 lit. a din legea nr. 221/2009, pentru considerentele expuse în motivarea respingerii primelor două petite de cerere ale acțiunii reclamantei (de fapt a acțiunii acesteia astfel cum a fost formulată și, ulterior, precizată) și care nu vor mai fi reluate în motivarea acestui petit de acțiune, acțiunea reclamantei, sub aspectul acestui capăt de cerere, nu putea fi considerată ca fiind admisibilă.
Pentru toate aceste motive, tribunalul a respins acțiunea formulată și precizată de către reclamanta N. I. L., în contradictoriu cu pârâtul S. R.-M. Finanțelor P. reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor P. D..
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs N. I. L., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie
În motivele de recurs, recurenta arată că motivația în ceea ce privește neaplicarea Hotărârii nr.17 din 17.05.1946 pronunțată de Tribunalul Poporului este întru-totul valabilă și aplicabilă și cu privire la defuncta bunică V. G., soția numitului condamnat.
Mai arată că, în mod greșit instanța de judecată a respins cererea de expertizare a imobilului în litigiu, ceea ce impune o casare cu trimitere spre rejudecare, în vederea rejudecării și administrării probei cu expertiza tehnică construcții.
Invocă dispozițiile art.304 pct.7,8, și 9 Cod proc.civ.
La data de 02 11 2012 ,intimatul a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței ca temeinică și legală.
Curtea, analizând legalitatea și temeinicia sentinței atacate în limita criticilor formulate, constată că reclamanta a sesizat instanța de judecată cu cerere prin care a chemat în judecată pe pârâtul S. R., prin M. Finanțelor P., solicitând ca,prin sentința ce se va pronunța, să se constate caracterul politic al preluării abuzive de către S. R. a imobilului compus din 2 construcții și terenul aferent în suprafață de 2055 m.p. situat în C., ., fost nr. 17 și obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 euro ,despăgubiri,reprezentând echivalentul valorii bunurilor imobile naționalizate.
Aceste petite au fost în mod corect respinse de instanța de fond, întrucât nu sunt întrunite exigențele art. 5 lit.b din Legea nr. 221/2009 așa încât motivele de recurs invocate de reclamantă sub acest aspect vor fi respinse ca nefondate pentru argumentele ce succed.
Astfel,potrivit art.5 lit.b din Legea nr.221/2009 orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare.
Din interpretarea acestor dispoziții,rezultă că pentru a beneficia de despăgubiri,persoana care le solicită (sau moștenitorii acesteia )să fi fost proprietara unui imobil care a fost confiscat în urma unei condamnări cu caracter politic sau măsuri administrative cu caracter politic și care nu a fost restituit potrivit Legii nr.10/2001 sau Legii nr.247/2005.
Curtea consideră căîn speță,în raport de susținerile oscilante ale reclamantei recurente,există două aspecte care trebuie analizate,și anume:
a) Dacă recurenta reclamantă consideră că i se cuvin despăgubiri reprezentând contravaloarea imobilului pentru faptul că a fost confiscat de la def. V. G. ,Curtea consideră că nu sunt incidente art.5 lit.b din Legea nr.221/2009 deoarece proprietara V. G. nu a suferit nicio condamnare în perioada martie 1945-decembrie 1989 iar imobilul situat în C.,. a fost naționalizat potrivit Decretului nr.92/1950,aceasta fiind menționată la poziția nr.437.Pentru o astfel de situație trebuia urmată procedura reglementată expres Legea nr.10/2001,act normativ care în art.2 lit.a prevede că ,,în sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege:a) imobilele naționalizate prin Decretul nr. 92/1950 pentru naționalizarea unor imobile, cu modificările și completările ulterioare, prin Legea nr. 119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi, precum și prin alte acte normative de naționalizare”.
b)Dacă recurenta reclamantă consideră că i se cuvin despăgubiri reprezentând contravaloarea imobilului pentru faptul că ,fiind proprietatea def.V. C.,a fost naționalizat ca urmate a faptului că prin hotărâre s-a dispus condamnarea ,Curtea consideră că nici în acest caz nu sunt incidente dispozițiile art.5 lit.b din Legea nr.221/2009 deoarece acest act normativ impune o condiție esențială și anume să fie vorba de o condamnare cu caracter politic ,condiție care nu este îndeplinită în cauză deoarece legiuitorul prin art.7 din Legea nr.221/2009 a înțeles să restrângă sfera de aplicare a acestei legi și să excludă persoanele condamnate pentru infracțiuni contra umanității și persoanelor condamnate pentru că au desfășurat o activitate de promovare a ideilor, concepțiilor sau doctrinelor rasiste și xenofobe, precum ura sau violența pe motive etnice, rasiale sau religioase, superioritatea unor rase și inferioritatea altora, antisemitismul, incitarea la xenofobie.
P. hotărârea nr.17/17 mai 1946 a Tribunalului Poporului București def. V. C. a fost condamnat pentru crima de dezastru țării și drept urmare nu se poate aplica Legea nr.221/2009.
Nu se poate reține nici faptul că imobilul a fost naționalizat de la V. G. datorită faptului că a fost soția condamnatului V. C. iar prin hotărârea de condamnare a acestuia s-a dispus confiscarea bunurilor dobândite de soție deoarece ,în primul rând, nu s-au depus dovezi din care să rezulte că a fost confiscat acest imobil, iar pe de altă parte,rezultă în mod clar că imobilul situat în C.,. compus din două apartamente a fost naționalizat în anul 1950,cu mult după ce s-a pronunțat hotărârea de condamnare a def. V. C. pentru motivele prevăzute în acest act normativ.
Noțiunea de naționalizare este diferită de cea de confiscare ,prima reprezentând trecerea din proprietate privată în proprietatea statului a unui imobil,independent de existența unei culpe din partea proprietarului ,pe când confiscarea reprezintă o măsură de siguranță care se ia împotriva unor persoane care au săvârșit infracțiuni,constând în trecerea în proprietatea statului a bunurilor unei persoane,așa cum s-a stabilit prin hotărârea judecătorească de condamnare.
Este adevărat că instanța a acordat o atenție deosebită condamnării suferite de def. V. C. ,dar acest fapt nu este de natură să afecteze temeinicia și legalitatea soluției pronunțate.
În ceea ce privește susținerea recurentei că în mod greșit i-a fost respinsă proba cu expertiză,Curtea consideră că este nefondată deoarece prima instanță a pus în discuția părților la data de 10 mai 2012 cererea pentru efectuarea expertizei formulată de reclamantă, reclamantei s-a pronunțat asupra admisibilității ei în conformitate cu art. 167 Cod procedură civilă potrivit cu care dovezile se pot încuviința numai dacă instanța socotește că ele pot să ducă la dezlegarea pricinii (…)
Față de obiectul dedus judecății și de starea de fapt conturată prin probele administrate, instanța de fond a dat eficiență atât dispozițiilor exprese și imperative ale art. 5 din Legea nr. 221/2009 cât și scopului pentru care a fost adoptată această lege, ce vizează repararea prejudiciilor cauzate prin condamnări și măsuri administrative asimilate acestora.
Față de aceste considerente,Curtea în conformitate cu art.312 Cod procedură civilă,urmează să respingă recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de către recurenta N. I. L. împotriva sentinței civile nr. 175/13.06.2012, pronunțată de Tribunalul D. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât S. R. prin M. Finanțelor P..
Decizie irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 28 Noiembrie 2012
Președinte, I. M. | Judecător, S. A. C. | Judecător, M. M. |
Grefier, G. D. L. |
29 Noiembrie 2012
Red.jud.S.A.C.
2ex/G.L. /10 12 2012
J.F.V.P.
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 8443/2013. Curtea de... | Conflict de competenţă. Sentința nr. 47/2012. Curtea de Apel... → |
|---|
