Obligaţie de a face. Decizia nr. 1268/2013. Curtea de Apel IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1268/2013 pronunțată de Curtea de Apel IAŞI la data de 04-11-2013 în dosarul nr. 30621/245/2011
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIE Nr. 1268/2013
Ședința publică de la 04 Noiembrie 2013
Completul compus din:
Președinte: CLAUDIA-ANTOANELA SUSANU
Judecător: A. G.
Judecător: L. P.
Grefier: D. G.
S-a luat în examinare cererea de recurs formulată de Prescorniță M., B. A. și Aștefanie M. I. împotriva deciziei civile nr. 630 din 29 octombrie 2012 pronunțată de Tribunalul Iași în contradictoriu cu intimații C. L. al comunei M., P. comunei M., ., C. Județean Iași și M. M. și Pădurilor București, având ca obiect obligația de a face.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu se prezintă părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, din care rezultă că dezbaterile asupra cauzei au avut loc în ședința publică din 28 octombrie 2013, susținerile părților prezente fiind consemnate în încheierea de ședință din acea zi, care face parte integrantă din prezenta hotărâre și din lipsă de timp pentru deliberare, instanța a amânat pronunțarea cauzei la data de astăzi, când:
După deliberare,
CURTEA DE APEL
Asupra cauzei civile de față;
Prin sentința civilă nr. 7064 din 29.03.2012 pronunțată de Judecătoria Iași s-au respins excepțiile inadmisibilității cererii și lipsei calității procesuale pasive a pârâților C. L. al comunei M., P. comunei M., M. M. și Pădurilor și C. Județean Iași.
S-a respins cererea reclamanților Prescorniță M., B. A. și A. I. în contradictor cu pârâții C. L. al comunei M., P. comunei M., M. mediului și Pădurilor și C. Județean Iași.
Pentru a se pronunța în acest sens, Judecătoria Iași a reținut, în esență, că cererea principală este neîntemeiată, obligația invocată de reclamanți ca fiind în sarcina pârâților nefiind prevăzută nici de Legea nr. 554/2004 și nici de dispozițiile constituționale. În ce privește cererile formulate în subsidiar, acestea urmează soarta principalului.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanții, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.
Prin decizia nr. 630/29.10.2012 Tribunalul Iași a respins apelul ca neîntemeiat.
Pentru a se pronunța în acest sens, instanța de apel a reținut următoarele:
Din probatoriul administrat în cauză rezultă că reclamanții sunt proprietarii suprafeței cumulate de 6453 mp din ., terenuri dobândite prin acte de vânzare – cumpărare încheiate în formă autentică. Toate suprafețele de teren cumpărate se aflau, la data încheierii contractelor de vânzare cumpărare în extravilanul comunei M.. În calitate de proprietari ai terenului, reclamanții au demarat procedura de introducere în intravilanul comunei M. a terenurilor.
Prin adresa nr. 1298U/26.04.2007 C. Județean Iași se comunica reclamanților
faptul ca in ședința Comisiei de Urbanism din 26.04.2007 a fost avizata
favorabil tema de proiectare pentru întocmirea PUZ introducere teren in
intravilan in vederea construirii de locuințe pe terenul proprietatea reclamanților de 6453 mp situat in .. Aceștia au primit de asemenea avizul de principiu al Direcției pentru Agricultură si Dezvoltare Rurala Iași.
În aceasta calitate s-au adresat la data de 12.10.2007 instituției competente, respectiv Agenției Regionale pentru Protecția M. - Bacău în vederea demarării fazei PUZ - Introducerea în intravilan a suprafețelor de teren deținute în proprietate în vedere edificării de construcții cu destinația de locuință, urmând toate etapele pe care o astfel de procedura le presupune, respectiv:
P. comunei M. a emis Avizul nefavorabil nr. 76/2009, motivat de faptul ca terenul este situat în Rezervația floristica „Valea lui D.”, zona în care sunt interzise orice feluri de construcții.
Prin Ordinul nr. 1964 din 13.12.2007 s-a instituit regimul de arie naturală protejată de importanță comunitară ca parte integrantă a rețelei ecologice europene Natura 2000 pentru Valea lui D. situată în .. O parte din terenul cumpărat de reclamanți se află în această arie naturală.
Potrivit dispozițiilor 26 lin (1) lit. c) din OUG nr. 57/2007 instituirea regimului de arie naturalã protejatã se face prin ordin al conducãtorului autoritãții publice centrale pentru protecția mediului, pentru propunerile de situri de importanțã comunitarã, cu avizul Academiei Române, al autoritãții publice centrale cu competențe în domeniul administrației publice, al autoritãții publice centrale în domeniul agriculturii și dezvoltãrii rurale și al autoritãții publice centrale în domeniul transporturilor, al autoritãții publice în domeniul amenajãrii teritoriului și al autoritãții publice în domeniul turismului;
Situl Valea lui D. este o arie protejată de importanță comunitară și a fost instituit prin Ordinul nr. 1964 din 13.12.2007 emis de Ministrul M. și Dezvoltãrii Durabile.
Pentru terenurile din arii naturale protejate deținute în regim de proprietate privată sau concesionate, proprietarii sau concesionarii vor primi compensații pentru respectarea prevederilor restrictive din planul de management al ariei naturale protejate ori pentru măsurile de conservare instituite potrivit alin. 2 al art. 26 din OUG nr. 57/2007 .
Instituirea ariilor protejate nu echivalează cu o expropriere așa cum susțin reclamanții, terenul rămânând în proprietate privată însă existând anumite restricții cu privire la exploatarea și amenajarea sa.
Susținerea apelanților că au cumpărat terenul în scopul construirii de locuințe și că acest scop nu mai poate fi realizat din cauza declarării terenului ca fiind zonă protejată nu poate constitui temei al admiterii acțiunii întrucât la momentul achiziționării terenului, acesta se afla în extravilan, construcția de locuințe fiind permisă doar în intravilanul localităților.
Reclamanții nu au făcut nici dovada că au efectuat demersurile prevăzute de lege pentru obținerea compensațiilor prevăzute de actul normativ mai sus menționat, dovadă care putea fi făcută cu înscrisuri, astfel încât respingerea probei cu interogatoriu, martori și expertiză nu echivalează cu o încălcare a dreptului la apărare al reclamanților.
Așa fiind, în mod corect instanța de fond a reținut că nu există nici un temei pentru a admite acțiunea reclamanților privind obligarea pârâților la efectuarea unui schimb de terenuri.
Reținând că nu este vorba de o expropriere cererea subsidiară privind obligarea la plata de daune morale și materiale sau obligarea pârâților la inițierea procedurii de expropriere este neîntemeiată.
În ceea ce privește motivul de apel vizând necompetența materială a Judecătoriei Iași în soluționarea cauzei, acesta este neîntemeiat.
Potrivit dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 33/1994 soluționarea cererilor de expropriere este de competența tribunalului județean sau a Tribunalului București în raza cãruia este situat imobilul propus pentru expropriere.
În conformitate cu dispozițiile alineatului 2 al aceluiași text Tribunalul va fi sesizat de expropriator pentru a se pronunța cu privire la expropriere, în cazul în care nu s-a fãcut întâmpinare împotriva propunerii de expropriere sau dacã aceastã cale de atac a fost respinsã în condițiile art. 18-20.
Cum în cauză nu s-a declanșat nici o procedură de expropriere, pe cale de consecință, competența de soluționare a cauzei nu poate aparține Tribunalului Iași, ci instanței de drept comun.
Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamanții Prescorniță M., B. A. și Aștefanie M. I., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Recurenții au susținut că instanța de fond nu a răspuns tuturor criticilor formulate și nu a asigurat într-o motivare rezonabilă indicarea circumstanțelor pentru care apelul a fost respins, ceea ce echivalează cu o nemotivare.
Astfel, instanța nu a argumentat de ce nu era posibil schimbul de terenuri și de ce nu a reținut aplicabilitatea dispozițiilor Legii nr. 33/1994.
De asemenea, instanța nu a motivat respingerea criticilor privind dezechilibrul produs între interesul public și privat și nici respingerea acordării unui remediu legal în situația golirii de conținut a prerogativelor dreptului de proprietate.
Recurenții au susținut că excepția necompetenței instanței de fond a fost greșit soluționată și că în situația lor nu a fost respectată ordinea procedurilor impuse prin dispozițiile Legii 33/1994, care impunea mai întâi acordarea despăgubirilor și abia ulterior finalizarea exproprierii.
Împiedicarea reclamanților de a construi locuințe pe terenul obținut în proprietate produce o restrângere a dreptului de proprietate atât de gravă încât aduce atingere principiului proporționalității consacrat de Constituție și încalcă totodată principiile arătate în jurisprudența CEDO (Cauza Spsrrong și Lonroth c. Suediei).
Recurenții au susținut că Tribunalul Iași era competent în primă instanță să judece cauza și nu Judecătoria Iași, având în vedere atât prevederile Legii 33/1994 cât și cele ale Legii 554/2004.
Au mai arătat recurenții că în pofida avizului de principiu al DADR Iași și a documentației de introducere în intravilan a terenului, finalizată, P. comunei M. a emis avizul nefavorabil nr. 76/2009 motivat de faptul că terenul este situat în Rezervația floristică „Valea lui D.”, în care este interzisă edificarea de construcții.
Consideră recurenții că prin modul în care autoritățile au pus în executare dispozițiile legii privind instituirea regimului de arie protejată au fost prejudiciați, în ce privește dreptul de proprietate legal dobândit, declararea terenului ca arie protejată făcându-se în 2007, ulterior cumpărării terenului și fără ca în registrul de cadastru să figureze vreo sarcină asupra acestuia.
Recurenții au invocat certificatul de urbanism nr. 807/2009 care atestă împrejurarea că impedimentul arătat mai sus nu exista la data achiziționării terenului precum și adresa nr._/ 10.08.2010 emisă de Direcția Managementului Zonelor Protejate prin care se recunoaște faptul că au fost induși în eroare la momentul emiterii certificatului de urbanism.
Deși au urmat toți pașii administrativi impuși de lege, terenul nu poate fi construit sau folosit în altă destinație în condițiile declarării lui ca rezervație floristică.
Recurenții consideră că autoritatea locală are obligația declanșării procedurii de expropriere și că instanța a aplicat greșit prevederile art. 26 alin. 2 din OUG 57/2007, acestea vizând atât primirea de compensații, cât și schimbul de terenuri.
Prin întâmpinare, intimații ., P. comunei M. și C. L. al Comunei M. prin reprezentanți legal au solicitat respingerea recursului ca nefondat arătând, în esență, că recurenții au achiziționat teren în extravilan, astfel că nu puteau edifica locuințe, și că aveau posibilitatea de a solicita autorităților locale date referitoare la regimul juridic și tehnic al terenurilor, lucru pe care nu l-au făcut.
M. M. și Schimbărilor Climatice a formulat de asemenea întâmpinare, arătând că Legea 33/1994 este inaplicabilă și că reclamanții beneficiază, potrivit OUG 57/2007, de compensații și scutiri în calitate de proprietari ai terenului declarat arie naturală protejată.
Intimatul a menționat că hotărârea recurată este motivată, instanța nefiind ținută să răspundă fiecărei critici în parte, ci doar fiecărui motiv de apel.
În ce privește încălcarea principiului proporționalității, aceasta nu s-a realizat în speță, recurenții fiind îndreptățiți la compensații potrivit OUG 57/2007.
A precizat intimata că nu este aplicabilă cauza CEDO invocată (Sporrong și Lonnroth c. Suediei) întrucât recurenții nu au fost deposedați ci doar supuși unui control al folosinței.
Recurenții au achiziționat un teren aflat în extravilan, ori în extravilan nu pot fi edificate locuințe.
Procedura de introducere în intravilan a terenului în litigiu nu s-a finalizat, nefiind emis avizul Primarului Comunei M..
Referitor la declanșarea procedurii de expropriere, intimata a invocat prevederile Legii 33/1994 potrivit cu care doar statul poate demara procedura exproprierii.
Schimbul de terenuri nu este justificat întrucât dreptul de proprietate nu a fost afectat.
A precizat intimata că, anterior încheierii contractelor de vânzare-cumpărare invocate de recurenți, rezervația „Valea lui D.” fusese desemnată rezervației naturală de tip floristic prin Decizia C.P.J. 389/1969, reconfirmată prin Hotărârea Consiliului Județean Iași 8/1994 sub numele de „Fânețele seculare Valea lui D.” iar la nivel național această rezervație a fost desemnată ca zonă naturală protejată de interes național sub aceeași denumire prin Legea 5/2000 cu localizare în județul Iași, având o suprafață de 46,36 ha.
În ce privește lipsa unei despăgubiri anterioare, aceasta este aplicabilă doar în ipoteza procedurii exproprierii, ca urmare a cercetării prealabile, iar în speță nu este vorba de o expropriere.
Nu s-au administrat probe noi în recurs.
Analizând motivele de recurs formulate, actele și lucrările dosarului precum și dispozițiile legale aplicabile în materie, instanța constată recursul nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse.
Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă referitor la nemotivarea hotărârii nu este întemeiat.
În cauză decizia recurată a răspuns tuturor motivelor de apel, fiind analizată atât situația de fapt reținută de instanța de fond, cât și prevederile legale relevante.
Așa cum se arată în doctrină (M. T., D. procesual civil vol. I p. 686) pentru ca o hotărâre să fie considerată motivată judecătorul nu trebuie să răspundă în mod special tuturor argumentelor invocate de părți, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că a răspuns acestor argumente în mod implicit.
Ori, criticile enumerate de recurenți ca nefiind analizate de instanța de apel se subsumau motivelor de apel referitoare la netemeinicia soluției de respingere a cererii vizând schimbul de terenuri și respectiv a cererii de obligare la plata despăgubirii ca urmare a exproprierii, motive cu privire la care tribunalul a argumentat soluția pronunțată.
Instanța reține și faptul că, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că obligația instanțelor de a motiva hotărârea nu trebuie înțeleasă în sensul de a răspunde detaliat fiecărui argument (cauza Perez împotriva Franței).
În consecință instanța, constatând neîntemeiată critica recurenților privind nemotivarea hotărârii o va respinge ca atare.
Referitor la critica privind greșita soluționare a excepției necompetenței materiale a Judecătoriei Iași curtea reține de asemenea că este nefondată raportat la obiectul cererii introductive – obligația de a face ( obligarea Consiliului L. al Comunei M. și P. Comunei M. să pună la dispoziția reclamanților suprafețe de teren în vederea compensării cu terenurile declarate utilitate publică și să emită hotărârea de aprobare a schimbului de terenuri), al cererii formulate în subsidiar (obligarea pârâților la plata daunelor materiale și morale rezultate din exproprierea de facto și inițierea procedurii de expropriere în scopul plății despăgubirilor aferente) și la faptul că temeiul de drept al acțiunii îl formulează dreptul comun, nefiind declanșată procedura exproprierii prevăzută de Legea 33/1994.
Corect au reținut ambele instanțe – de fond și de apel – faptul că instituirea ariilor protejate nu echivalează cu exproprierea de facto a reclamanților, pentru a fi aplicabile prevederile Legii 33/1994. Reclamanții nu au avut, la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare a terenurilor, în anul 2005 și nici ulterior, dreptul de a edifica locuințe pe aceste terenuri, datorită situării lor în extravilanul localității. Faptul că prin instituirea ariilor protejate au pierdut speranța de a finaliza documentația necesară introducerii lor în intravilan nu echivalează cu o expropriere de fapt nici în înțelesul legii naționale și nici în sensul avut în vedere de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa.
Instanța reține că declararea zonei respective ca arie naturală protejată s-a făcut anterior încheierii contractelor de vânzare-cumpărare ce datează din anul 2005, prin Legea nr. 5/2000 privind aprobarea planului de amenajare a teritoriului național, în anexele căreia se regăsesc la capitolul 2.0 „Rezervații și monumente ale naturii”, la poziția 2536, „Fânețele Seculare Valea lui D.”, în suprafață de 46,36 ha.
Cum temeiul prezentei acțiuni îl reprezintă pretinsa expropriere de fapt ca urmare a imposibilității de a finaliza documentația necesară introducerii terenului în intravilan în vederea construirii de locuințe proprietate personală, expropriere cu privire la care în mod judicios s-a reținut că nu s-a realizat în fapt, în ceea ce-i privește pe reclamanți, curtea constată că dispozițiile Legii 33/2004 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică nu sunt aplicabile în cauză, cum corect a reținut tribunalul prin decizia contestată.
În ce privește aplicabilitatea Legii contenciosului administrativ 554/2004, curtea reține că reclamanții nu au investit instanța de fond cu o cerere formulată în conformitate cu dispozițiile art. 8 din lege, prin care să solicite (urmare a nemulțumirii lor față de răspunsul primit la plângerea prealabilă adresată autorității emitente a actului administrativ), anularea actului, repararea pagubei și eventual acordarea de reparații.
Instanța constată că reclamanții nu au invocat, prin cererea introductivă sau prin cererea completatoare, faptul că au parcurs procedura prealabilă prevăzută de art. 7 din Legea 554/2004 pentru a obține revocarea vreunui act administrativ ( a avizului nefavorabil al Primarului Comunei M. ori a Ordinului 1964/2007) și că au obținut un răspuns nefavorabil, cu privire la care să solicite a fi supus controlului de către instanța de judecată.
În ce privește critica referitoare la nerespectarea principiului proporționalității prin includerea terenului în zona ariei protejate instanța constată de asemenea că este nefondată având în vedere atât faptul că reclamanții nu aveau dreptul de a edifica locuințe pe terenul aflat în extravilan nici anterior emiterii Ordinului nr. 1964/2007 de către ministerul M. și Dezvoltării Rurale, cât și prevederile OUG 57/2007, care acordă proprietarilor terenurilor desemnate arii naturale protejate, compensații și scutiri de la plata impozitului pe teren.
Instanța nu va primi critica referitoare la greșita aplicare a prevederilor OUG 57/2007 având în vedere faptul că nu s-a invocat și dovedit în cauză împrejurarea că reclamanții au solicitat acordarea acestor compensații, prevăzute de art. 26 din acest act normativ.
Prin cererea introductivă și prin cererea completatoare reclamanții au solicitat fie atribuirea unui teren în schimb, fie plata despăgubirilor bănești calculate în temeiul art. 25 din Legea nr. 33/1994, care să cuprindă valoarea terenurilor, lipsa de folosință pe ultimii 3 ani, precum și pe viitor (pagina 7 a cererii).
Ori, niciuna dintre solicitări nu s-a întemeiat pe OUG 57/2007 și mai mult, acest act normativ nu prevede dreptul proprietarilor de terenuri la acest tip de despăgubiri.
În ce privește criticile de netemeinicie aduse deciziei recurate, legate de modul de interpretare a probelor administrate în cauză, respectiv de forța probatorie a certificatului de urbanism, instanța nu le poate analiza în calea de atac extraordinară a recursului, care, după modificările aduse art. 304 Cod procedură civilă prin OUG 138/2000, poate fi declarată numai pentru motive de nelegalitate.
Pentru aceste considerente, constatând recursul nefondat, instanța îl va respinge în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, urmând a menține decizia recurată.
Văzând și dispozițiile art. 274 Cod procedură civilă va obliga recurenții la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de judecarea recursului, ca fiind parte căzută în pretenții.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de recurenții Prescorniță M., B. A. și Aștefanie M. I. împotriva deciziei civile nr. 630/2012 din 29 octombrie 2012 pronunțată de Tribunalul Iași Secția I civilă, hotărâre pe care o menține.
Obligă recurenții să plătească intimatului C. L. al comunei M. suma de 5000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi 04 Noiembrie 2013.
Președinte, C.-A. S. | Judecător, A. G. | Judecător, L. P. |
Grefier, D. G. |
Red. P.L.
Tehnoredactat
G.D.
2 ex./03.12.2013
Tribunalul Iași:
- S. M.
- S. C. C.
J.. fond: C. C.
| ← Cereri. Decizia nr. 158/2013. Curtea de Apel IAŞI | Grăniţuire. Decizia nr. 486/2013. Curtea de Apel IAŞI → |
|---|
