Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 2376/2012. Curtea de Apel IAŞI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 2376/2012 pronunțată de Curtea de Apel IAŞI la data de 27-01-2012 în dosarul nr. 178/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
C. DE A. IAȘI
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIE Nr. 178/2012
Ședința publică de la 27 Ianuarie 2012
Completul compus din:
Președinte: A. E. A.
Judecător: G. P.
Judecător: E. G.
Grefier: C. A.
S-a luat în examinare cererea de recurs formulată de M. P. S. împotriva sentinței civile nr. 2376 din 7.11.2011 a Tribunalului V..
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă procuror Virvescu E. în calitate de reprezentant al Ministerului Public-P. de pe lângă C. de A. Iași, lipsă fiind recurentul și reprezentantul intimatului S. R. prin M. Finanțelor P..
Procedura completă.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, din care rezultă că pricina este la primul termen de judecată, scutit de taxă judiciară de timbru și timbru judiciar, s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Instanța constată că recursul este la primul termen de judecată, declarat în termen, motivat, motivele de recurs se încadrează în prevederile art. 304 pc. 9 Cod procedură civilă, nu s-a formulat întâmpinare, recurentul a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Nemaifiind cereri de formulat, instanța constată pricina în stare de judecată și acordă cuvântul la dezbateri.
Procuror Virvescu solicită respingerea recursului, instanța de fond a constatat că nu este temei legal pentru acordarea de despăgubiri morale.
Declarându-se dezbaterile închise, după deliberare:
C. DE A.:
Asupra recursului civil de față:
P. cererea înregistrată pe rolul Tribunalului V., reclamantul M. P. S. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul S. R., prin M. Finanțelor P., obligarea pârâtului la despăgubiri în sumă de cinci milioane Euro, reprezentând prejudiciu moral cauzat ca urmare a condamnării cu caracter politic la trei ani închisoare, trei ani interdicție corecțională și șase mii lei amendă corecțională, pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, prevăzut de art. 209 pct. II lit. f din Codul penal, prin sentința 138 din 29.01.1951 a Tribunalului M. G..
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că a fost inculpat, condamnat și lipsit de libertate pe nedrept, suferind un prejudiciu moral prin supunerea sa unui regim dur de detenție, urmărirea sa de către organele de securitate, supunerea sa la muncă forțată.
În dovedirea acțiunii, reclamantul a depus înscrisuri: copie a actului de identitate, decizia 280/1998 a Curții Supreme de Justiție, Hotărârea 113/1990 a Comisiei Județene V. pentru Aplicarea Decretului Lege 118/1990,certificat de cazier judiciar, copii de pe corespondența cu CNSAS.
Tribunalul V., prin sentința civilă nr. 2376 din 07. 11. 2011, a respins acțiunea formulată de reclamantul M. P. S. în contradictoriu cu S. R., prin M. Finanțelor P..
Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut că, prin sentința 138 din 29.01.1951 a Tribunalului M. G., reclamantul a fost condamnat la trei ani închisoare, trei ani interdicție corecțională și șase mii lei amendă corecțională, pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, prevăzut de art. 209 pct. II lit. f din Codul penal.
În executarea pedepsei a fost lipsit de libertate trei ani, o lună și opt zile. P. Decizia penală 1268/1965 a Tribunalului Regional Iași, reclamantul a fost reabilitat, iar prin Decizia 280/1998 a Curții Supreme de Justiție a fost admis recursul în anulare declarat de Procurorul General împotriva sentinței nr. 138 din 29.01.1951 a Tribunalului M. G., s-a dispus achitarea reclamantului, reținându-se că fapta pentru care a fost cercetat nu există.
Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. 2 lit. a din Legea nr. 221 din 2 iunie 2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, fapta prevăzută de art. 209 pct. 2 lit. f din Codul penal din 1936, republicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 48 din 2 februarie 1948, cu modificările și completările ulterioare, pentru care a fost condamnat reclamantul, constituie de drept condamnare cu caracter politic.
Potrivit dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, modificată prin OUG nr. 62/2010, în forma în vigoare la data promovării acțiunii, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea, inclusiv, pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Pe parcursul judecării cauzei, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 761 din 15 noiembrie 2010, C. Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate ridicată de S. R., prin M. Finanțelor P. - Direcția Generală a Finanțelor P. și a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
În considerentele acestei decizii, C. Constituțională a reținut că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări, iar, în condițiile în care dispozițiile art. 5 lit. a din Legea nr. 221/2009 au același scop ca și indemnizația prevăzută de dispozițiile art. 4 din Decretul Lege nr. 118/1990, acestea nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile.
Potrivit dispozițiilor art. 147 alin. 4 din Constituția României, de la data publicării în Monitorul Oficial, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
De asemenea, potrivit alin. 1 din același articol, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
Ori, de la data publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și până la data pronunțării acestei sentințe, dispozițiile a căror neconstituționalitate a fost constatată de Curte nu au fost modificate prin legi sau ordonanțe de urgență, astfel încât acestea nu mai produc efecte juridice, potrivit dispozițiilor constituționale anterior menționate.
De altfel, prin decizia 12 / 19 septembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii și a stabilit că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr.1358/2010 și nr.1360/2010, dispozițiile art.5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Reclamantul a invocat în drept, în susținerea cererii privind acordarea de daune morale, tocmai dispozițiile Legii nr. 221/2001 care, în condițiile în care și-au încetat efectele, nu mai pot fi reținute ca și temei juridic al acțiunii acestuia.
Recurentul M. P. - S. a declarat recurs considerând că sentința tribunalului este nelegală și netemeinică pentru motivul înscris în art. 304 punctul 9 Cod procedură civilă.
În dezvoltarea motivului de recurs, el susține că instanța de fond nu a ținut seama și nu a analizat cauza în raport de situația existentă la data învestirii, cu modificările survenite ulterior în cadrul legislativ, aplicabilitatea acestora cauzelor aflate pe rol și aplicabilitatea normelor CEDO în cazul schimbărilor intervenite, ci a analizat și soluționat cauza numai în strictă concordanță cu temeiul legal existent după constatarea neconstituționalității dispozițiilor legale în vigoare la data soluționării și nu în raport de cele în vigoare la data formulării și depunerii acțiunii la instanță. Astfel, se impunea o analiză complexă, pentru elucidarea și reținerea tuturor dispozițiilor legale, atât constituționale, cât și civile de principiu, precum și cele provenite de la CEDO și alte norme internaționale.
Susține recurentul că acțiunea în acordarea de despăgubiri, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 221/2009,a fost depusă și înregistrată la data de 12 noiembrie 2009, fiind introdusă sub incidența unei prevederi legale, în vigoare la acea dată. Dreptul său la acțiune, la momentul depunerii cererii, era născut, el făcând parte din categoriile de persoane prevăzute de normele legale care puteau formula cerere în despăgubiri, situația de fapt cuprinsă în cerere îl îndreptățea să formuleze o asemenea acțiune, încadrându-se în condițiile impuse de dispozițiile legii și a anexat dovezi concludente în susținerea și probarea cererii, încât, din aceste puncte de vedere, se putea constata că acțiunea este întemeiată, neexistând nici un motiv să fie respinsă.
Potrivit susținerilor recurentului, faptul că, la data de 15 noiembrie 2010, a fost publicată Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care s-a constatat neconstituționalitatea prevederilor art. 5 alin.1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009, pe care și-a întemeiat în drept acțiunea, nu poate conduce legal la respingerea acesteia ca neîntemeiată, pentru motivul că dispozițiile aflate în vigoare la data introducerii acțiunii sunt aplicabile pe tot parcursul procesului. Efectele dispozițiilor constatate neconstituționale nu retroactivează, neaplicându- se și proceselor în curs.
Recurentul apreciază că și C. Constituțională, în Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, a arătat că, la data introducerii cererii de chemare în judecată sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 62/2010, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, iar Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 62/2010 nu cuprinde norme de procedură pentru a se invoca principiul aplicării sale imediate, aceasta constiutind un act normativ care cuprinde dispoziții de drept material, astfel că legea aflată în vigoare, la data formulării cererii de chemare în judecată ,este aplicabilă pe tot parcursul procesului. În sensul aplicării principiului neretroactivității este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului ( Hotărârea din 8 martie 2006 privind cauza Blecic v. Croația, paragraful 81).
Arată recurentul că, principiul neretroactivității legii civile noi presupune ca o lege civilă să se aplice numai situațiilor care se ivesc în practică după .-se aplica, legal, faptelor sau actelor juridice petrecute anterior.
Acest principiu este expres consacrat în art.1 din Codul civil, precum și în art. 15 alin.2 din Constituția României.
În susținerea neretroactivității efectelor Deciziei Curții Constituționale, recurentul invocă și Decizia acesteia nr. 838/2009, potrivit căreia „ Efectul ex nunc al actelor Curții constituie o aplicare a principiului neretroactivității, garanție fundamentală a drepturilor constituționale de natură a asigura securitatea juridică și încrederea cetățenilor în sistemul de drept, o premisă a respectării separației puterilor în stat, contribuind în acest fel la consolidarea statului de drept. Pe cale de consecință, efectele deciziei Curții nu pot viza decât actele, acțiunile, inacțiunile sau operațiunile ce urmează a se înfăptui în viitor…”.
În această situație, recurentul susține că, până la data de 15.11.2010, instanțele judecătorești din țară au pronunțat numeroase soluții cu obiect similar au al său, acțiunile fiind admise.
Dacă se ignoră această realitate, nu se mai poate constata că există inegalitate de tratament între părțile care au putut obține o hotărâre judecătorească până la data de 15.11.2010, față de celelalte, care, din diferite motive, au pierdut această șansă.
Apreciază recurentul că, după cum chiar C. Constituțională a statuat în jurisprudența sa, respectarea principiului egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite.
Totodată, consideră recurentul că, la soluționarea acțiunii, era necesar să fie avute în vedere, că pe lângă prevederile Legii nr. 221/2009 nemodificată, mai sunt incidente și prevederile art. 2,3,4,5,7,8,9,13,19,23,24,25 din declarația Universală ale Drepturilor Omului, art.3.5.7 (în Anexa1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, rezoluția APCE nr. 1096 din 1996 și Rezoluția APCE nr. 1481 din 2006.
Recurentul solicită ca hotărârea să fie analizată de către instanța de recurs și în raport de prevederile art. 3041 Cod procedură civilă.
Legal citat, S. R., prin M. Finanțelor P., nu a formulat întâmpinare în cauză.
În recurs nu au fost administrate înscrisuri noi.
Examinând actele și lucrările dosarului, C. reține că recursul nu este întemeiat.
Astfel, C. constată că, prin cererea cu care a învestit instanța de fond, reclamantul M. P. S. a solicitat obligarea Statului R., reprezentat de M. Finanțelor P., la plata sumei de cinci milioane Euro pentru repararea prejudiciului moral cauzat prin condamnarea cu caracter politic, la pedeapsa de trei ani închisoare, trei ani interdicție corecțională pentru săvârșirea delictului de uneltire contra ordinii sociale, prevăzut de art. 209 punctul II litera f din Codul penal anterior, prin sentința nr. 138 din 29.01.1951 a Tribunalului M. G..
Acțiunea reclamantului a fost fundamentată juridic pe Legea nr. 221/2009.
Potrivit art. 5 alin 1 litera a din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea, inclusiv, pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare
Însă, așa cum a reținut și tribunalul, prin decizia nr. 1358 din 21.10.2010, C. Constituțională a României a constatat că prevederile art. 5 alin. 1 litera a teza I Cod procedură civilă sunt neconstituționale.
Pentru a statua astfel, C. Constituțională a reținut că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative.
Or, aceste dispoziții, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile.
Potrivit art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.
Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
Decizia Curții Constituționale a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 761 din 15.11.2010, astfel că cererea formulată de reclamant nu mai are fundamentare legală, câtă vreme prevederile legale pe care se întemeiază și-au încetat existența după expirarea termenului de 45 zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial al României, ca urmare a necorelării lor cu dispozițiile Constituției de către Parlament.
Este adevărat că, așa cum a susținut recurentul, deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor și că, acțiunea sa a fost înregistrată la instanța de fond la data de 11.11.2009, însă acesta nu dobândise o speranță legitimă în acordarea daunelor morale deoarece, potrivit jurisprudenței CEDO, - cauza Slavov contra Bulgariei- ,,dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia".
În baza acestor considerente, urmează a fi înlăturate și susținerile recurentei referitoare la aplicarea art. 14 din CEDO, aceasta nefăcând dovada că i s-ar fi aplicat un tratament juridic discriminator în raport cu alte persoane aflate în situații similare.
C. reține că, prin decizia de admitere a recursului în interesul legii nr. 12/19.09.2011 - decizie care este obligatorie pentru instanțele de judecată, potrivit art.3307 alin.4 din codul de procedură civilă -, Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție au stabilit că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr.1358/2010 și nr.1360/2010, dispozițiile art.5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
De altfel, C. constată că recurentul a primit o satisfacție morală echitabilă prin Hotărârea nr. 113 din 27.09.1990 a Comisiei Județene V. pentru aplicarea Decretului – Lege nr. 118/1990 prin care s-a constat că a fost lipsit de libertate în situația prevăzută de art. 1 lit. e din Decretul nr. 118/1990, timp de trei ani, o lună și opt zile. P. această hotărâre s-a dispus ca perioada cât petentul a fost lipsit e libertate să fie considerată vechime în muncă, în aceeași unitate și s-a acordat acestuia o indemnizație lunară de 620 lei, începând cu data de 30.03.1990.
Față de cele ce preced, C. apreciază că tribunalul a procedat la o corectă aplicare a prevederilor legale în materie, astfel că motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct.9 Cod procedură civilă nu este operant în cauză.
În baza art. 312 alin.1 teza a II-a Cod procedură civilă, se va respinge recursul declarat de M. P. S. și se va menține sentința atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de M. P. S. împotriva sentinței civile nr. 2376 din 7.11.2011 a Tribunalului V., sentință pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 .01. 2012.
Președinte, A. E. A. | Judecător, G. P. | Judecător, E. G. |
Grefier, C. A. |
Red./G.P.
Tehnored./G.E.
2 ex./21 02 2012
Tribunal V. – G. F.
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 465/2014. Curtea de Apel IAŞI | Revendicare imobiliară. Decizia nr. 200/2012. Curtea de Apel IAŞI → |
|---|
