Pretenţii. Decizia nr. 1057/2014. Curtea de Apel IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1057/2014 pronunțată de Curtea de Apel IAŞI la data de 16-12-2014 în dosarul nr. 1057/2014
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIE Nr. 1057/2014
Ședința publică de la 16 Decembrie 2014
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE E. G.
Judecător C. P.
Judecător G. P.
Grefier A.-M. P.
M. P. – Direcția Națională Anticorupție - S. Teritorial Iași a fost reprezentat de procuror D. I..
Pe rol se află judecarea cererilor de recurs formulată de recurentul-intimat I. V. în contradictoriu cu intimații-recurenți S. R. P. M. FINANȚELOR P. P. DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR P. IAȘI, M. P. - DIRECȚIA NAȚIONALĂ ANTICORUPȚIE - S. TERITORIAL IAȘI, împotriva sentinței civile nr. 673/20 februarie 2014 pronunțată de Tribunalul Iași, în dosarul având ca obiect pretenții daune morale și materiale.
Dezbaterile cauzei au avut loc în ședința publică de la 09.12.2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, încheiere ce face parte integrantă din prezenta decizie civilă, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea cauzei pentru astăzi, când în aceeași compunere, a hotărât:
CURTEA DE APEL
P. sentința civilă nr. 673 din 20.02.2014 a Tribunalului Iași a fost admisă în parte acțiune formulată de reclamantul I. V. în contradictoriu cu pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor P. Iași și, în consecință, a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 230.000 euro – în echivalent în lei la data plății, cu titlu de daune morale și suma de_,28 lei cu titlu de despăgubiri materiale. A fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 1500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu avocat).
Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut următoarele:
P. rechizitoriul Parchetului Național Anticorupție – Secția de Combatere a Infracțiunilor Conexe și asimilate Infracțiunilor de Corupție nr. 1/P/2002, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului I. V. – reclamant în prezenta cauză, alături de alți 19 inculpați, în sarcina reclamantului reținându-se săvârșirea în concurs a infracțiunilor de: asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni prevăzută de art. 323 Cod penal cu referire la art. 17 lit. b, c, e, f, din legea nr. 78/2000; înșelăciune, prevăzută de art. 215 alin. 1, 2, 3, 4, 5 Cod penal cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal; înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. 1, 2, 3 Cod penal; fals intelectual prevăzută de art. 289 Cod penal cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal; uz de fals prevăzută de art. 291 Cod penal cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal; folosirea creditului societății în alte scopuri, prevăzută de art. 266 pct. 2 din legea nr. 31/1990 și art. 10 lit. c din legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal; bancrută frauduloasă prev. de art. 276 lit. a din legea nr. 31/1990; spălare de bani, prev. de art. 23 pct. 1 lit. a din legea nr. 21/1999 cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal; emiterea de file CEC cu date nereale sau incomplete, prev. de art. 84 pct. 3 din legea nr. 59/1934.
În esență, în fapt s-a reținut că reclamantul, administrator la două societăți comerciale, intenționând să obțină monopolul de distribuție pe piața zahărului în județele din M., a conceput, cu ajutorul altor administratori de firme cu care se afla în relație de prietenie, un sistem prin intermediul căruia să obțină credite bancare pe termen scurt, cu încălcarea dispozițiilor legilor bancare, pentru a-și procura în acest mod resursele financiare necesare reușitei planului său de afaceri.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Iași – Secția Penală sub nr._ iar ca urmare a extinderii cercetărilor la alte fapte și persoane, prin rechizitoriul Parchetului Național Anticorupție – S. Teritorial Iași nr. 68/P/2003, instanța penală a fost investită cu judecarea unor noi infracțiuni a doi dintre inculpații trimiși inițial în judecată precum și cu judecarea a încă 3 inculpați. Se impune a se preciza că prin actele de sesizare a instanței sus-menționate, s-a reținut crearea unui grup infracțional compus din oameni de afaceri din mediul ieșean – administratori de societăți comerciale și angajați ai unor instituții bancare – funcționari, șefi de agenții și directori de sucursală, grup în cadrul căruia rolul de leader i s-a atribuit reclamantului I. V..
Datorită numelor implicate în dosarul penal sus-menționat – cunoscute în special în mediul de afaceri ieșean, cazul a suscitat imediat interesul presei, fiind o perioadă mare de timp mediatizat sub denumirea „Dosarul Zahărului”.
P. sentința penală nr. 361/14.03.2009 pronunțată de Tribunalul Iași în dosarul nr._, (filele 80 -137), în urma schimbării de încadrare a unor fapte, reclamantul I. V. a fost condamnat după cum urmează:
- 2 (doi) ani și 11(unsprezece) luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de „asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni”, prev. de art.323 Cod penal, cu aplicarea art.74 al.1 lit.a-76 lit. c Cod penal;
- 5 (cinci) ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de „înșelăciune”, prev. de art.215 al.1,2,3,4, 5 Cod penal si art.41 al.2 Cod penal si respectiv art.74 al.1 lit.a-76 al.2 Cod penal precum si pedeapsa complementară, în baza disp.art.65 Cod penal si pe durata prev. de art.66 Cod penal, a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art.64 al.1 lit. a, b si c (teza finală) Cod penal pe o durată de 4 ani.
- 2 (doi) ani și 11 (unsprezece) luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de „înșelăciune”, prev. de art.215 al.1,2 si 3 Cod penal si respectiv art.74 al.1 lit.a-76 lit. c Cod penal;
- 11 (unsprezece) luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de „folosirea creditelor societății în alte scopuri”, prev. de art.272 pct.2 din Legea nr.31/1990®, cu aplicarea art.41 al.2 Cod penal si respectiv art.74 al.1 lit.a-76 lit. d Cod penal;
- 5 (cinci) luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de „bancrută frauduloasă”, prev. de art.143 al.2 din Legea nr.85/2006,cu aplicarea art.13 Cod penal si respectiv art.74 al.1 lit.a-76 lit. e Cod penal;
- 2 (doi) ani și 11 (unsprezece) luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de „spălare de bani”, prev. de art.23 al.1 lit. a din Legea nr.656/2002, cu aplicarea art.41 al.2 Cod penal si art.74 al.1 lit.a-76 lit. c Cod penal;
- 5 (cinci) luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de „emiterea de file cec cu date nereale sau incomplete”, prev. de art.84 pct.3 din Legea nr.59/1934®, cu aplicarea art.74 al.1 lit.a-76 lit. e Cod penal.
Urmare a reținerii concursului real de infracțiuni și aplicării art. 33 lit. a și art. 34 lit. b Cod penal, reclamantul a fost obligat să execute pedeapsa cea mai grea de 5 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. 1 lit. a, b și c (teza finală) Cod penal pe o durată de 4 ani.
Pentru infracțiunea de „fals în înscrisuri sub semnătură privată” prev. de art. 290 Cod penal cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal, instanța penală a dispus, în baza art. 11 pct. 2 lit. b Cod procedură penală raportat la art. 10 lit. g Cod procedură penală încetarea procesului penal cu privire la reclamantul din cauza de față.
Reclamantul a fost reținut și arestat preventiv în intervalul 15.02.2002 – 24.02.2003.
P. decizia penală nr. 121/23.06.2011 pronunțată de Curtea de Apel Iași în dosarul nr._ (filele 32-79), reclamantul a fost achitat, după cum urmează: în baza art. 11 pct. 2 lit. a Cod procedură penală cu referire la art. 10 lit. a Cod procedură penală (fapta nu există), pentru săvârșirea infracțiunii de „asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni” prev. de art. 323 Cod penal, pentru infracțiunea de „bancrută frauduloasă” prev. de art. 143 alin. 2 din Legea nr. 85/2006 cu aplicarea art. 13 Cod penal, pentru săvârșirea infracțiunii de „emitere de file CEC cu date nereale sau incomplete”, prev. de art. 84 pct. 3 din legea nr. 59/1934 și pentru „fals în înscrisuri sub semnătură privată”, prev. de art. 290 Cod penal cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal, în baza art. 11 pct. 2 lit. a Cod procedură penală cu referire la art. 10 lit. d Cod procedură penală (fapta nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii), pentru săvârșirea infracțiunii de „înșelăciune” prev. de art.215 alin. 1, 2 și 3 Cod penal și pentru săvârșirea infracțiunii de „spălare de bani” prev. de art. 23 alin. 1 lit. a din legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal.
Cu privire la infracțiunea de „folosire a creditelor societății în alte scopuri”, prev. de art. 272 pct. 2 din Legea nr. 31/1990, instanța de apel a dispus încetarea procesului penal în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b Cod procedură penală cu referire la art. 10 lit. g Cod procedură penală, reținându-se intervenită prescripția răspunderii penale.
În pronunțarea acestor soluții, Curtea de Apel a reținut legalitatea derulării relațiilor contractuale bancă-clienți inculpați; neconfirmarea intenției inculpaților de inducere în eroare a societăților bancare și a folosirii unor mijloace frauduloase în acest sens; nedovedirea faptului că reclamantul și ceilalți administratori de societăți comerciale, în numele societăților comerciale și în coautorat ar fi desfășurat operațiuni comerciale în scop ilicit sau că ar fi ascuns natura reală a provenienței disponibilităților bancare; că nu s-a probat în sarcina niciunui inculpat fapta de a se asocia în vederea săvârșirii de infracțiuni și nici urmărirea unui scop ilicit în acest sens; că nu s-a conturat probator existența vreunei legături de cauzalitate între acțiunile comerciale ale fiecăruia dintre inculpați (distincte și independente de a celorlalți) și vreo urmare/consecință socialmente periculoasă.
Expunerea argumentelor instanței penale de apel este relevantă sub aspectul aprecierii pretinsului prejudiciu, în cazul litigiului de față, prin raportare și la condițiile în care s-a dispus achitarea/încetarea procesului penal.
Decizia penală sus-menționată a fost menținută prin decizia penală nr. 2272/27.06.2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr._ . În considerentele acestei sentințe s-a reținut că „între inculpați ca reprezentanți ai societăților comerciale s-au derulat doar operațiuni comerciale în numele acestor societăți și respectiv, operațiuni bancare cu ceilalți coinculpați – ce erau reprezentanți ai societăților bancare” (fila 139 decizie) și că „instanța de apel a arătat, argumentat, pentru fiecare infracțiune pentru care inculpații au fost trimiși în judecată, care sunt motivele pentru care a constatat fie că acestea nu există, fie că nu sunt întrunite elementele constitutive pentru reținerea lor” (alin ultim fila 133 decizie).
Demersul juridic de față inițiat de reclamant urmărește antrenarea răspunderii statului pentru eroare judiciară – pentru perioada în care a fost privat de libertate, respectiv pentru durata excesivă a procedurilor, situații ce se impun a fi analizate distinct datorită reglementărilor legale diferite ce fundamentează pe fiecare dintre ele.
În ce privește răspunderea statului pentru erori judiciare, ea este reglementată în principal în art. 52 alin. 3 din Constituția României unde se prevede „S. răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare”. În cazul erorilor săvârșite în procesele penale răspunderea statului este reglementată de dispozițiile art. 504-506 Cod procedură penală.
Potrivit art. 504 alin. 2 și alin. 3 Cod procedură penală, are dreptul la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal. Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prev. de art. 10 alin. 1 lit. j Cod procedură penală ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prev. de art. 10 alin. 1 lit. j Cod procedură penală.
Din dispozițiile legale sus-enunțate, rezultă așadar că acest tip de răspundere prezintă anumite caracteristici: este specială, directă, nemijlocită și independentă de eventuala vinovăție a magistratului a cărui faptă a produs ori determinat eroarea judiciară ce a cauzat prejudiciul; este obiectivă, fără vinovăție, deoarece ea se întemeiază pe obligația de garanție ce incumbă statului de a suporta riscul de activitate a serviciului public de înfăptuire a justiției. P. urmare, contrar celor susținute de pârât în întâmpinarea formulată, reclamantul nu trebuie să dovedească nici existența prejudiciului moral cauzat prin arestarea nelegală (întrucât prin măsura respectivă se încalcă unul dintre cele mai importante atribute ale personalității umane - dreptul la libertate, ca drept inalienabil al ființei umane și ca valoare primordială într-o societate democratică ), nici vinovăția celor care au provocat prejudiciul și nici reaua - credință a acestora, răspunderea statului antrenată în baza art. 504 Cod procedură penală - fundamentul demersului juridic inițiat de reclamant - constituind o răspundere legală ce nu este condiționată decât de întinderea pagubei suferite de cel îndreptățit la acțiune, fără nicio restricție sau distincție în raport de natura sau componentele prejudiciului, forma sau modalitatea culpei, interpretare ce se află în concordanță cu jurisprudența C.E.D.O.
Din momentul în care România a devenit parte contractantă a Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, textele de lege care vizează drepturi și garanții care fac obiectul de reglementare a acestei convenții, se interpretează în conformitate cu dispozițiile acesteia, potrivit principiului preeminenței dreptului internațional consacrat de dispozițiile art. 11 și ale art. 20 din Constituția României. Ori, dreptul la libertate și siguranță este garantat de art. 5 din Convenție care, în paragraful 1 lit. c prevede că nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția cazului în care a fost arestat sau reținut în vederea aducerii în fața autorității judiciare competente sau când există motive verosimile de a tăinui că a săvârșit o infracțiune ori când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă supă săvârșirea acesteia iar dreptul la despăgubire, în situația lipsirii nelegale de libertate este garantat de paragraful 5 al aceluiași articol.
În speța supusă analizei, se constată că reclamantul a avut calitatea de inculpat într-un proces penal finalizat printr-o hotărâre de achitare ce a statuat că faptele pentru care a fost cercetat și condamnat, în primă instanță, fie nu au existat, fie nu întruneau elementele constitutive ale unei infracțiuni; că, pe parcursul derulării procedurilor, reclamantul a fost supus unor măsuri restrictive de libertate în intervalul 15.02.2002 – 24.02.2003, astfel încât instanța concluzionează că evident, situația sa se circumscrie sferei de reglementare a dispozițiilor art. 504 Cod procedură penală, reclamantul având dreptul la repararea pagubelor suferite, pagubă ce reprezintă două componente, morală și respectiv materială.
Este important de subliniat și faptul că reținerea și arestarea inculpatului au fost dispuse și s-au derulat în condițiile vechilor reglementări din Codul de procedură penală (anterioare O.U.G. nr. 149/2003), care nu erau conforme exigențelor art. 5 din convenție, aspect ce a determinat și o primă condamnare a României la Curtea Europeană a drepturilor Omului în cauza P. împotriva României ( Hotărârea din 03.06.2003).
Nici sistemul nostru legislativ și nici normele comunitare nu prevăd în mod concret criterii de reparare a prejudiciului moral, după cum nu sunt stabilite nici criteriile pentru cuantificarea despăgubirilor morale (art. 504 Cod procedură penală enumerând doar criterii orientative pentru stabilirea prejudiciului) acestea urmând a fi determinate în raport de circumstanțele fiecărui caz. În mod cert, mecanismul judiciar în care a fost implicat reclamantul i-a produs acestuia, în primul rând un prejudiciu moral afectându-i în mod negativ, ireversibil viața, sub toate aspectele ei.
Reclamantului i-au fost lezate unele dintre cele mai importante valori umane – dreptul la libertate, cinstea, onoarea, creditul moral, etc - urmare a procedurilor penale în care a fost implicat și a măsurilor privative de libertate, luate împotriva sa pe o perioadă de peste un an, pe parcursul derulării acestor proceduri. P. natura sa iminentă, faptul constând în privarea de libertate este în putere a produce oricărei persoane un prejudiciu psiho-afectiv. Un astfel de prejudiciu prezumat, a fost evidențiat de martorul C. C., care, datorită relației de prietenie pe care o are cu reclamantul încă din adolescență precum și păstrării unei legături constante cu acesta, chiar și în perioada privării de libertate (martorul l-a vizitat de mai multe ori în penitenciar pe reclamant), a constatat în mod direct trăirile personale ale reclamantului generate de situația în care se afla la momentul respectiv, dar și ulterior, după punerea sa în libertate și mult mai târziu după finalizarea procesului. Martorul a evidențiat degradarea fizică și psihică suferită în timpul privării de libertate de către reclamant pe care l-a descris ca pe „un om distrus” care slăbise fizic foarte mult și care i s-a plâns că se infestase cu păduchi și scabie. Același martor face referire la faptul că ceilalți prieteni l-au abandonat pe reclamant, nu datorită faptului că nu credeau în nevinovăția lui, ci de teama de a nu fi implicați, în considerarea relațiilor de prietenie, în aceleași proceduri judiciare; că reclamantul era singurul susținător al părinților săi – persoane încadrate în grad de handicap, care, împreună cu martorul, erau singurele persoane care-l vizitau pe reclamant în penitenciar. Se poate doar presupune, fără posibilitatea unei evaluări apropiate de realitate – zbuciumul afectiv al reclamantului generat de condițiile privative de libertate, cu afectarea percepției asupra valorii propriei persoane; de afectarea gravă a imaginii, în mediul de cunoscuți și de afaceri în care se bucura, anterior declanșării mecanismului judiciar împotriva sa, de apreciere, dovadă în acest sens că a conceput un plan de afaceri (cu privire la care cele două instanțe de control judiciar au statuat că se situa în afara oricărei suspiciuni de ilicit penal) cu concursul mai multor parteneri de afaceri ,în cadrul căruia avea rolul de leader; de efectele situației reclamantului și asupra părinților lui,atât sub aspect moral cât și material.
Trebuie menționat că privarea de libertate a reclamantului mai bine de 1 an a antrenat consecințe negative de durată asupra vieții acestuia. Testimoniile martorului C. C., evidențiază o imposibilitate de adaptare a reclamantului la viața de familie (divorț produs la scurt timp după încheierea căsătoriei, ulterior ieșirii din penitenciar, în ciuda relațiilor bune în care se afla cu soția), dificultăți întâmpinate în găsirea unui loc de muncă (după aproximativ 5-6 ani de la momentul punerii în libertate, timp în care a fost întreținut de părinți, din pensia de handicap), dificultăți generate de cazierul judiciar al reclamantului dar și de imaginea falsă propagată în societate prin intermediul presei. Martorul relatează și despre schimbarea de atitudine a reclamantului care nu mai avea spiritul întreprinzător ce-l caracteriza anterior arestării și nici bucurie de viață, era reticent în a închega noi relații.
Toate aspectele evocate de martor sunt cu atât mai credibile dacă se analizează și circumstanțele personale ale reclamantului, anterior arestării sale – persoană cu un nivel ridicat de instruire și educație, fără antecedente penale, absolvent al facultății de Automatizări și Calculatoare – Promoția 1995 (deși acest aspect, susținut prin cererea de chemare în judecată nu a fost probat, nu a fost contestat); persoană apreciată și respectată atât în mediul de afaceri cât și în general, în societate, cu o situație economico-financiară profitabilă, concluzie ce se impune dacă se au în vedere, pe de o parte proprietățile constituite garanții bancare - apartament cu 3 camere evaluat la_ lei ROL, stoc de marfă evaluat la_ lei ROL, teren în suprafață de 5500 mp amplasat în apropierea centrului comercial Metro evaluat la 1._ lei ROL (potrivit evaluărilor efectuate în septembrie 2001 – filele 161-169, garanții valorificate ulterior de instituțiile bancare), iar pe de altă parte, valorile creditelor bancare - miliarde de lei ROL de care a beneficiat reclamantul, în considerarea solvabilității demonstrate (credite cu privire la care s-a stabilit de instanțele de control judiciar că au fost contractate cu respectarea cerințelor legale).
Daunele morale reprezintă acele consecințe dăunătoare, care nu pot fi evaluate în bani, deci cu conținut neeconomic și care constau în atingerea adusă valorilor ce definesc personalitatea umană, valori referitoare la existența fizică a omului, la sănătatea și integritatea corporală, la cinste, demnitate și onoare, prestigiu profesional și alte valori similare. În acest context, prin privarea de libertate a reclamantului pe perioada 15.02._03, cât a fost reținut și arestat preventiv, acestuia i s-a adus atingere drepturilor și libertăților fundamentale, iar traumele psihice și suferințele fizice provocate de o asemenea măsură pot și trebuie să fie reparate prin acordarea unor despăgubiri corespunzătoare. Deși cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor condiții legale de determinare, daunele morale se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cei în cauză, în plan fizic, psihic și afectiv, importanța valorilor lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, etc., toate acestea subordonându-se conotației aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă.
Pornirea procesului penal pentru un număr mare de fapte penale cu privire la care în final s-a stabilit că nu au existat sau că nu au întrunit elementele constitutive ale unei infracțiuni, arestarea preventivă a reclamantului în cursul acestui proces pe o perioadă de mai mult de 1 an, au avut consecințe devastatoare asupra reclamantului, constituind factorul declanșator pentru un întreg cortegiu de efecte negative, ireversibile, asupra vieții publice si private a acestuia, schimbându-i radical coordonatele vieții, nefiind necesar să se analizeze și să se probeze în concret fiecare încălcare adusă dreptului reclamantului la bunăstare, la viață privată, la libera dezvoltare a personalității, dreptului de a participa la viața culturală, etc., vătămându-i onoarea, creditul moral, poziția socială, aspecte care definesc persoana umană și care analizate și evaluate obiectiv, constituie criterii importante și serioase de stabilire a daunelor morale.
Trebuie însă subliniat caracterul complex al prejudiciului suferit de reclamant: prejudiciul psihic de netăgăduit, generat de faptul că era subiectul unei proceduri judiciare de amploare, de mediul și condițiile degradante, specifice regimului privativ de libertate la care a fost nevoit să se supună după ce a fost „extras” din mediul său normal de viață, sentimentul de frustrare accentuată, determinat de prezența sa în incinta instanțelor si a parchetului, în mod repetat, în ținută specifică persoanelor private de libertate, grava afectare a prestigiului său atât uman cât și profesional și nu în ultimul rând, afectarea respectului față de propria persoană; prejudiciul de imagine multiplu - ca urmare a mediatizării excesive a procesului, prin prezentarea sa drept „creierul” unei grupări infracționale, (astfel după cum rezultă din articolele de presă publicate în intervalul 2002-2012, aflate la dosarul cauzei) și expunerii la disprețul public, dar și un prejudiciu de familie în sensul art. 8 din CEDO.
Este de principiu că suma de bani stabilită cu titlu de daune morale are ca scop nu atât a repune victima erorii judiciare într-o situație similară cu cea avută anterior (acest lucru nemaifiind, de altfel posibil) ci de a-i procura o satisfacție de ordin moral care să reprezinte, printre altele, și o recunoaștere venită din partea Statului, a dimensiunii prejudiciului produs și o dovadă de respect față de valorile fundamentale ale personalității umane încălcate. Totodată, consecințele dăunătoare trebuie avute în vedere în aplicarea principiului reparării integrale a prejudiciului cauzat, pentru acordarea unor despăgubiri echitabile și cu reală funcție reparatorie, de natură a conferi reclamantului o satisfacție echitabilă. În considerarea celor expuse instanța a apreciat că suma solicitată de reclamant - 7.000.000. Euro cu titlu de daune morale nu s-ar justifica, deoarece scopul acordării acestora este de reparație a prejudiciului real, și nu acela de a conferi un folos material fără justificare cauzală în eroarea penală și consecințele acesteia, însă funcția compensatorie morală a despăgubirilor ar fi asigurată prin acordarea sumei de 230.000 Euro, sumă care ar fi de natură să asigure reclamantului condiții de viață apropiate celor pe care le avea anterior arestării.
Instanța a notat că la cuantificarea daunelor morale a avut în vedere si jurisprudența Înaltei Curți de Casație si Justiție, Secția Civilă și de Proprietate Intelectuala, publicată pe www.scj.ro, respectiv: decizia nr. 2220/09.03.2007 (în care a acordat suma de 1 miliard cu titlu de daune morale pentru privarea de libertate în mod nelegal pentru o perioada de aproximativ 6 luni); decizia nr. 320/25.01.2010 pronunțată în dosarul nr._ (a fost stabilita suma despăgubirii la 100.000 lei pentru prejudiciul moral rezultat din privarea nelegala de libertate pentru o perioada de aproximativ o luna); decizia nr. 1436/24.03.2010 pronunțată în dosarul nr._ (în care a fost stabilita suma de 15.000 lei cu titlu de daune morale pentru nelegala retinere timp de 24 de ore),decizia nr.4805/30.09.2010 pronunțată în dosarul nr._/118/2008 prin care s-a menținut soluția de acordare de daune morale de 120.000 lei pentru 3 luni de arestare nelegală ; decizia nr.1074 /29.02.2012 pronunțată în dosarul nr._/3/2009 prin care s-a menținut soluția de acordare de daune morale de 10.000 euro pentru 30 de zile de arestare nelegală.
Repararea integrală a prejudiciului presupune, de principiu, și acordarea despăgubirilor pentru daunele materiale suferite, dar în măsura în care au fost dovedite. P. cererea introductivă și precizările formulate, reclamantul a solicitat suma de_,28 lei Ron reprezentând echivalentul salariului mediu brut pe economie, pentru un absolvent de studii superioare, pentru intervalul 02._ când a reușit să se reangajeze. În mod evident, despăgubirea pentru perioada acoperită de privarea și arestarea preventivă este indiscutabilă. În ce privește intervalul 02.2003 – 04.2004, instanța a apreciat că este certă legătura cauzală între arestarea preventivă pentru o perioadă de peste 1 an a reclamantului și imposibilitatea angajării acestuia în perioada imediat următoare revenirii sale în societate, datorită, pe de o parte unor factori subiectivi-dificultatea, firească de altfel, dată fiind experiența traumatizantă traversată, de readaptare a reclamantului în societate și necesitatea refacerii fizice și psihice, iar pe de altă parte datorită unor factori obiectivi - imaginea falsă creată în presă cu privire la profilul moral al reclamantului și neîncrederea strecurată în mediul de afaceri în care era cunoscut, fundamentată pe situația în care se afla, devenită de notorietate, cu privire la corectitudinea sa; incertitudinea relativă la rezultatul procesului. În consecință, instanța a constatat ca fiind întemeiate pretențiile reclamantului în ce privește daunele materiale al căror întindere și cuantum au fost probate cu înscrisurile depuse la dosar (extras din carnetul de muncă, date statistice privind evoluția salariului mediu lunar pe economie din 1990 și până în prezent –filele 144, 146-157 dosar).
În ce privește a doua componentă a răspunderii statului invocată de reclamant în cererea de chemare în judecată, aceasta vizează durata pretins excesivă a procedurii judiciare penale în care a fost implicat reclamantul. În condițiile societății moderne, înfăptuirea justiției este unul dintre atributele statului, realizat prin intermediul serviciului public înființat în acest scop. Răspunderea pentru îndeplinirea idealului de justiție – justiție realizată în numele legii, eficientă, imparțială si egală pentru toți – revine în primul rând Statului, în calitate de garant al legalității activității judiciare, pentru organizarea acestei activități, dar si pentru numirea si îndrumarea judecătorilor si procurorilor, cei care prin munca lor realizează actul de justiție.
Conform Convenției Europene a Drepturilor Omului, protecția cetățeanului în fata ilegalităților, arbitrarului si abuzului instanțelor este sintetic exprimata în sintagma “dreptul la un proces echitabil”, exprimând ansamblul garanțiilor procedurale care permit punerea în valoare a drepturilor protejate prin Convenție.
Potrivit art. 6 din CEDO, „orice persoana are dreptul la judecarea în mod echitabil si într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială care va hotărî fie asupra (…) încălcării dreptului si obligațiilor cu caracter civil”, fie asupra „temeiniciei oricărei acuzații în materie penala îndreptata împotriva sa”. încălcarea unuia dintre aceste drepturi de către autoritățile statale conferă titularului acestora un ”(…) drept de recurs efectiv în fata instanțelor naționale”, conform prevederilor art. 13 din Convenție.
Potrivit art. 20 din Constituția României, Convenția face parte din dreptul nostru intern, are o aplicabilitate directa si trebuie respectata cu prioritate, în cazul în care impune un standard mai ridicat de protecție a drepturilor omului.
Art. 13 din Convenție dă expresia directă a principiului subsidiarității, consacrat de art. 1 din Convenție, potrivit căruia protecția drepturilor omului este în primul rând, responsabilitatea sistemului juridic național. De asemenea, art. 13 impune statelor sa prevadă o cale de atac interna pentru a face față substanței unei “plângeri” discutabile, conform Convenției, și să acorde reparații corespunzătoare, sub forma de compensații, accelerare si/sau alte forme de despăgubiri, pentru orice încălcare constatata.
Ținând cont de Recomandările Comitetului de Miniștri, R..6(2004) privind îmbunătățirile căilor de atac interne si R.. 3(2010) privind căile de atac eficiente pentru durata excesivă a procedurilor, CEDO a reamintit ca toate constatările sale referitoare la încălcări impun o obligație legală autorităților de stat competente să adopte fără întârziere masuri generale de prevenire a încălcărilor similare și că necesitatea unor astfel de măsuri, inclusiv furnizarea unor căi de atac interne eficiente este cu atât mai urgenta în cazul încălcărilor repetate ce pun în lumina probleme structurale (cauza Kudla contra Poloniei, hot.din 26.10.2000).
Evident, durata excesivă a procedurii este de natură sa lezeze prevederile art. 6 alin. (1) din Convenție si să le lipsească de orice efect util.
Potrivit art. 21 din Constituția României, orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime, părțile având dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil. Introduse prin legea de revizuire a Constituției nr. 429/2003, prevederile referitoare la termenul rezonabil de soluționare a cauzelor reprezintă o regulă preluată în mod direct din Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului, care, astfel cum înșiși autorii legii de revizuire au învederat la acea vreme, s-a dorit a reprezenta o garanție a „faptului că justiția, ca serviciu public, asigură apărarea drepturilor și libertăților cetățenilor, cu eliminarea oricăror mijloace șicanatorii și tărăgăneli (...), mijloace prin care se încalcă drepturile justițiabilului și se compromite calitatea actului de justiție”. Dispoziții similare sunt prevăzute și în Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, care în art. 10 prevede faptul că toate persoanele au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, de către o instanță imparțială și independentă, constituită potrivit legii. Cu toate acestea, nici Codul de procedură penală și nici codul de procedură civilă nu conțin dispoziții cu privire la dreptul persoanelor de a beneficia de un proces penal, respectiv civil, desfășurat într-un termen rezonabil, drepturile consacrate la nivel declarativ de legea fundamentală și de Legea nr. 304/2004, fiind în esență lipsite de substanță. Hotărârea A. c. României reprezintă un prim pas în procesul de atenuare a inconvenientelor determinate de un astfel de gol de reglementare, în sensul creării în sarcina magistratului național a obligației de a analiza pe fond o astfel de cerere. În consecință, având în vedere efectul obligatoriu al jurisprudenței CEDO pentru instanțele naționale, principala consecință a acestei hotărâri trebuie văzută în obligația instanței învestită cu soluționarea unei cereri privind durata excesivă a unei proceduri judiciare de a constata admisibilitatea acesteia și de a aprecia asupra temeiniciei sale.
În lipsa unui temei legal special care să reglementeze modul de soluționare a unei astfel de cereri, rămâne ca instanța să se orienteze după principiile prevăzute în materia răspunderii civile delictuale, privitoare la existența faptei ilicite, a prejudiciului, a legăturii de cauzalitate și a vinovăției, cu anumite particularități. În ceea ce privește pretinsul prejudiciu, apare ca evident că acesta constă în încălcarea dreptului persoanei de a beneficia de soluționarea cauzei sale într-un termen rezonabil. În vederea stabilirii existenței unei astfel de încălcări și în absența unei reglementări a materiei, apreciem că trebuie să utilizate criteriile pe care însăși Curtea le-a creat în jurisprudența sa în vederea determinării caracterului rezonabil al termenului. În acest sens urmează a se avea în vedere în primul rând faptul că analiza caracterului rezonabil al termenului se face in concreto, în raport de circumstanțele speciale ale fiecărei cauze, folosind însă criteriile reținute de către Curte, respectiv: natura cauzei, rezultând din importanța pe care aceasta o prezintă pentru reclamant; complexitatea cauzei, care este atestată de regulă de numărul celor acuzați și al martorilor, de volumul dosarului, de dificultățile ce țin de administrarea probelor, de investigațiile ce trebuie desfășurate; comportamentul reclamantului, care trebuie să facă dovada faptului că a depus toate diligențele necesare în vederea derulării normale a procedurilor, precum și comportamentul autorităților, sub acest aspect urmând a se verifica în principiu dacă în cursul soluționării cauzei au existat momente lungi de inacțiune din partea organelor judiciare. Utilitatea criteriilor propuse de către Curte își găsește relevanță nu doar în procesul de stabilire a rezonabilității termenului de soluționare a cauzei, ci și în determinarea culpei în producerea prejudiciilor rezultând din durata excesivă a procedurii. Admițând faptul că procedurile judiciare presupun activitatea a numeroși actori – instanță, avocați, părți, experți, autorități – fiecare cu rolul său și cu implicații asupra modului de desfășurare a procedurii și a duratei acesteia, se impunea ca reclamantul să furnizeze informații relative la elementele care în mod concret, după aprecierea sa, au determinat întârzieri nejustificate în soluționarea procesului penal,pentru ca în raport de acestea instanța investită cu soluționarea prezentei cereri să poată aprecia asupra temeiniciei acesteia. Ori, în cauză reclamantul nu a precizat în ce constă și nu a probat faptul ilicit care a produs dilatarea procedurii judiciare,apreciată ca excesivă ( apreciere întemeiată dacă s-ar lua în considerare doar factorul timp, dar justificată dacă se procedează la o analiză succintă a numărului mare al persoanelor antrenate în respectiva procedură, a complexității cauzei și a probatoriilor administrate,astfel după cum rezultă acestea din cuprinsul celor 3 hotărâri judecătorești pronunțate în dosarul penal în care reclamantul a avut calitatea de inculpat). Indiscutabil, durata mare a procedurii care s-a derulat pe parcursul a 10 ani a fost de natură să producă o stare de incertitudine accentuată,un mare disconfort psihic și nu numai, persoanelor implicate. În lipsa unei reglementări interne care să stabilească un remediu efectiv pentru prejudiciile cauzate justițiabililor prin durata mare a procedurilor judiciare, întemeiată pe ideea unei garanții pe care statul este obligat să o asigure pentru actele păgubitoare ale agenților săi ,reclamantului îi revenea sarcina să probeze condițiile necesare antrenării răspunderii statului pentru situațiile menționate ori,astfel cum s-a arătat,dovezi în sensul arătat nu au fost produse în cauză, criteriul „timp” nefiind suficient a demonstra pretențiile reclamantului atât în ce privește daunele morale cât și daunele materiale solicitate pentru durata excesivă a procedurilor judiciare, instanța apreciind că aceasta se datorează unor factori obiectivi și nu unor disfuncționalități legislative sau de judecată.
În considerarea celor expuse, instanța a apreciat că nu este întemeiată cererea reclamantului având ca obiect acordarea de despăgubiri, materiale și morale, pentru prejudiciul creat de durata pretins excesivă a procedurilor judiciare.
Față de argumentațiile sus-arătate, instanța a admis în parte acțiunea reclamantului I. V. în temeiul art.504-506 Cod procedură penală, a obligat pârâtul S. R. să plătească reclamantului suma de 230.000 EURO – echivalent în lei la data plății – cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul produs prin reținerea și arestarea preventivă nelegale în intervalul 15.02._03, precum și suma de 17.625,28 lei cu titlu de despăgubiri materiale, sumă ce urmează a fi actualizată la data plății efective.
În temeiul art. 274 Cod procedură civilă, a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 1500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu avocat conform chitanței existentă la dosarul cauzei). Relativ la acest capăt de cerere, raportat la susținerile formulate de pârât prin întâmpinarea depusă la dosar, tribunalul a notat că aplicarea textului de lege menționat este determinată de faptul că, prin admiterea în parte a acțiunii, pârâtul are situația juridică a părții căzute în pretenții. Totodată, a reținut tribunalul că nu poate fi primită solicitarea pârâtului de reducere a onorariului de avocat întrucât apreciază ca fiind demonstrată proporționalitatea onorariului avocațial cu valoarea obiectului litigios, complexitatea cauzei și cu munca prestată de avocat, elemente în raport de care onorariul de 1500 lei, pretins și dovedit cu chitanța depusă la dosar, nu poate fi considerat excesiv pentru a se impune cenzurarea lui.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs I. V., S. R., prin M. Finanțelor P. și M. P. - Direcția Națională Anticorupție.
P. cererea de recurs, reclamantul I. V. a formulat următoarele critici:
Susține recurentul că prin Sentința civila nr.673/2014 a fost admisa in parte acțiunea prin care a solicitat obligarea Statului R. la plata de daune morale si materiale corespunzătoare prejudiciului moral si material suferit in urma arestării sale si procedurii judiciare îndelungate la care a fost supus.
Motivul central al recursului îl reprezintă admiterea in parte a cererii de daune morale, cu referire la cuantumul daunelor morale acordate, care se situează mult sub suma solicitată - suma pe care o consideră proporționala cu prejudiciul moral suferit si cu amploarea acestuia in viata personala. Solicită instanței de recurs ca, pe baza motivelor invocate si prezentate pe larg in acțiunea introductiva, precum si in baza aceleiași motivări a hotărârii Tribunalului Iași privind temeiul legal si faptic al acordării daunelor morale, sa se aprecieze ca daunele morale acordate sunt inferioare afectării vieții recurentului din toate punctele de vedere.
Solicită să se înlăture toate apărările paratului S. R. prin M. Finanțelor privind posibilitatea îmbogățirii fara justa cauza, insasi legea romana considerând ca eroarea judiciara privind arestarea unei persoane ce a fost ulterior achitata in procesul penal reprezintă temeiul pentru repararea prejudiciului moral (art.504 Cod procedură civilă).
Consideră recurentul ca elementele ce trebuie avute in vedere la judecarea recursului sunt:
-încălcarea dreptului la libertate
-traumele psihice deosebite, cu consecințe in familie si societate
-campania denigratoare din presa locala (care continua si astazi, drept dovada ca nici măcar hotărârea de achitare, venita târziu fata de începerea dosarului, nu a mai putut șterge erorile de percepție publica asupra acestuia, pierdere ce trebuie acoperita prin acordarea de daune morale proporționale cu prejudiciul total de imagine)
-nu a avut antecedente penale (arătând că si persoanele recidiviste au fost despăgubite prin daune morale daca au fost arestate din eroare judiciara).
-perderile materiale suferite in timpul arestării si in perioada procesului, cauzate
prin închiderea si lichidarea societăților la care era administrator sau asociat. Pierderile materiale concrete prin închiderea societății IG Trade se ridica la cel puțin cifra de afaceri a acesteia - 41._ ROL in anul 2000. Valoarea bunurilor personale cu care a garantat ca fidejusor, pierdute in procedurile de executare prin valorificarea lor la mai puțin de 50% din prețul real al pieței, se ridica la 2._ lei rol. Aceste sume nu au fost solicitate drept daune materiale, insa le-a indicat pentru a servi instanței la raportarea acestora la un
cuantum proporțional al daunelor morale, întrucât exista o corelație directa intre arestarea sa si închiderea sau lichidarea societăților comerciale, cu pierderi foarte mari. Pierderile materiale sunt o consecința a aceleiași erori judiciare si trebuie avute in vedere la stabilirea cuantumului daunelor morale acordate.
Art. 505 alin. 1 Cod procedură civilă prevede anumite criterii in funcție de care instanța poate aprecia cuantumul daunelor morale: durata arestării, precum si consecințele produse asupra persoanei, ori asupra familiei celui privat de libertate.
Consideră recurentul ca pierderile materiale sunt o consecința a aceleiași erori judiciare si trebuie avute in vedere la stabilirea cuantumului daunelor morale acordate.
- durata îndelungata a procedurilor judiciare. Instanța de fond a avut in vedere la aprecierea asupra acordării daunelor morale si durata îndelungata a procedurilor judiciare, asa cum se arata in cuprinsul motivării.
Consideră ca acesta ar fi reprezentat un motiv de sine stătător pentru cuantificarea la un nivel superior a daunelor morale, deoarece, desi art. 504 Cod procedură civilă nu se refera si la acest aspect, Curtea Europeana a Drepturilor Omului considera ca prin durata nerezonabila a unor proceduri judiciare se aduce o încălcare art. 6 din Convenție, acordând daune morale pentru acest motiv.
Dreptul la un proces echitabil se considera a fi încălcat prin durata excesivă a procedurilor judiciare, in jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului fiind prezent acest element si în cazul României.
S-a considerat ca buna administrare a justiției impune un răspuns adecvat al statului si în ceea ce privește termenul în care se soluționează un litigiu. Față de această obligație a statului, potrivit art. 6 din Convenție coroborat cu art. 13, trebuie reglementat în dreptul intern un „remediu" care să permită persoanei să valorifice drepturile și libertățile consacrate de Convenție.
Caracterul „efectiv" al acestui remediu trebuie apreciat în funcție de capacitatea acestuia de a furniza celui interesat o satisfacție adecvată în raport cu violarea suferită (Cauza A. c. România, Hotărârea din 24 februarie 2009, nr._/02, para. 119).
Pe baza jurisprudenței Curții Europene s-au identifică două categorii de remedii: remedii acceleratorii, care pot avea ca efect scurtarea procedurii, atunci când aceasta este în curs, precum și remedii compensatorii, care se caracterizează prin faptul că urmăresc despăgubirea persoanei prejudiciate prin durata excesivă a procedurii.
Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a stabilit acordarea pentru durata excesivă a procedurii, în marea majoritate a cazurilor, a despăgubirilor morale.
In concluzie, consideră recurentul ca cererea de recurs este admisibila in totalitate deoarece prejudiciul moral suferit in realitate se refera la perioada de peste un an detenție si cei zece ani de procese care i-au oprit viata in loc. Este imposibila restituirea unui an de libertate, de care a fost privat si a zece ani de viata personala si sociala normala, deoarece timpul este ireversibil. De aceea, ramane posibila doar reparația băneasca, care trebuie sa se situeze la nivelul consecințelor provocate.
P. cererea de recurs, S. R., prin M. Finanțelor P., a formulat următoarele critici sentinței:
P. acțiunea înregistrată in dosarul Tribunalului Iași nr._, reclamantul a chemat în judecată S. român prin M. Finanțelor P. solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 7._ euro, reprezentând daune materiale si morale, pentru repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat ca urmare a privării de libertate cu ocazia dispunerii arestării preventive de la 15.02.2002 pana la 24.02.2003 si ca urmare a cercetării judecătorești desfășurata intre anii 2002-2012. Ulterior, prin precizările depuse la dosarul cauzei, reclamantul a arătat ca solicita daune morale in cuantum de 7.000.000 euro si daune materiale de 17.625,28 lei corespunzător salariului mediu brut pe economie pentru perioada 02._.
P. Sentința civila nr. 673/20.02.2014, Tribunalul Iasi a admis în parte acțiunea, obligând paratul la plata sumei de 230.000 euro - in echivalent in lei la data plații, cu titlu de daune morale; 17.625,28 lei cu titlu de despăgubiri materiale, si 1500 lei cu titlu de cheltuieli de judecata (onorariu avocat).
Raportat la pretențiile reclamantului din prezenta cauza, recurenta invocă, in temeiul dispozițiilor art. 162 Cod procedură civilă excepția prescrierii dreptului material la acțiune.
Asa cum a indicat, dispozițiile art. 162 Cod procedură civilă permit ridicarea unor excepții înaintea instanței de recurs cu respectarea a două condiții, si anume: excepțiile invocate să fie de ordine publică si soluționarea acestor excepții să nu implice o verificare a împrejurărilor de fapt în afara dosarului, incompatibilă cu natura căii de atac a recursului.
Fată de prevederile legale menționate, soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului este posibilă, fiind întrunite ambele condiții impuse în acest sens de dispozițiile art. 162 Cod procedură civilă Este indiscutabil că excepția menționată este una de ordine publică, ea vizând încălcarea unor norme cu caracter imperativ, iar in principiu, analizarea prescripției dreptului material la acțiune presupune verificarea existentei dreptului supus prescripției, stabilirea datei de la care a început să curgă cursul prescripției si a datei la care acesta s-a împlinit, eventualele cauze si condiții de suspendare ori de întrerupere a cursului prescripției.
Insă, în cauză reclamantul nu a formulat susțineri în sensul existentei unor cauze de întrerupere ori de suspendare a termenului de prescripție, care să presupună administrarea unor probe suplimentare pentru stabilirea unor anumite situații de fapt.
P. urmare, pronunțarea asupra prescripției dreptului la acțiune este posibilă pe baza lucrărilor dosarului, fără a fi necesare verificări ale împrejurărilor de fapt, fiind astfel îndeplinită si cea de-a doua condiție impusă de art. 162 Cod procedură civilă Soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune în condițiile art. 162 Cod procedură civilă nu vatămă drepturile procesuale ale reclamantului. In acest sens s-a pronunțat Înalta Curte de Casație si Justiție, prin decizia nr. 5529 din 20 septembrie 2012.
D. urmare, in prezenta cauza, urmează să se constate ca, astfel cum se susține si in cererea de chemare in judecata, măsura de privare de libertate a reclamantului a fost luata in data de 15.02.2002. La data de 24.02.2003, prin hotărârea pronunțata cu privire la recursul formulat de reclamant impotriva incheierii prin care s-a dispus prelungirea măsurii preventive, acesta a fost pus in libertate.
Potrivit art. 506 alin. (2) Cod procedură penală, in caz de eroare judiciara, acțiunea in despăgubire poate fi introdusa in termen de 18 luni de la data rămânerii definitive, dupa caz, a hotărârilor instanței de judecata, sau a ordonanțelor procurorului, prevăzut in art 504.
Potrivit dispozițiilor art. 504 alin. (3) Cod procedură penală, are dreptul la repararea pagubei persoana a cărei privare de libertate sau restrângere de libertate in mod nelegal a fost stabilita prin următoarele acte procesual penale: prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate; prin ordonanța a procurorului de scoatere de sub urmărire penala sau de incetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzuta in art. 10 alin. (1) lit.j); prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate; prin hotărâre definitiva de achitare ori, prin hotărâre definitiva de incetare a procesului penal pentru cauza prevăzuta in art. 10 alin. (1) lit.j).
Conform susținerilor reclamantului din cererea de chemare in judecata, privarea nelegala de libertate a acestuia a fost stabilita, in mod definitiv, prin hotărârea pronunțata in data de 24.02.2003, prin care s-a revocat măsura arestării preventive, si s-a dispus punerea in libertate a reclamantului de sub puterea mandatului de arestare.
Rezulta astfel ca, termenul de prescripție a dreptului la acțiunea in despăgubire formulata de reclamant a inceput sa curgă de la data pronunțării definitive a hotărârii de revocare a măsurii privative de libertate, si nu de la data rămânerii definitive a sentinței penale prin care s-a dispus achitarea inculpatului. Aceasta intrucat, in cadrul controlului judiciar instanța penala nu s-a mai pronunțat cu privire la revocarea vreunei masuri privative ori restrictive de libertate, in Înțelesul art. 504 alin.(3) Cod procedură penală, reclamantul fiind cercetat in stare de libertate.
Având in vedere cele arătate, solicită să se constate ca dreptul reclamantului la acțiunea in despăgubire s-a prescris in data de 24.08.2004, situație in care se impune a se constata tardivitatea cererii de chemare in judecata înregistrata la data de 05.02.2013, urmând a se dispune respingerea acesteia. In acest sens s-a pronunțat înalta Curte de Casație si Justiție, prin Decizia nr. 737/08.02.2012, in dosarul nr._ .
Pe de alta parte, pe fondul cauzei, Sentința Tribunalului Iasi, este criticabila sub aspectul cuantumului daunelor morale si materiale acordate reclamantului pentru următoarele motive:
In ceea ce privesc daunele morale, potrivit art. 52 alin. 3 din Constituția României, S. răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. La rândul său Codul de procedură penală cuprinde în cadrul art. 504 -507 dispoziții legale exprese, speciale, aplicabile reparării pagubei materiale sau daunei morale, în cazul condamnării pe nedrept sau al privării și restrângerii de libertate în mod nelegal. Potrivit art. 504 Cod procedură penală, persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare. Totodată, în conformitate cu art. 505 alin. 1 la stabilirea întinderii reparării se ține seama de durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportate precum și de consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă. Reparația constă în plata unei sume de bani sau ținându-se seama de condițiile celui îndreptățit la repararea pagubei și de natura daunei produse, în constituirea unei rente viagere ori în obligația ca pe cheltuiala statului, cel privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă să fie încredințat unui institut de asistență socială și medicală.
Ca atare, răspunderea statului (art. 506 alin. 3 Cod procedură penală - pentru obținerea reparării pagubei, persoana îndreptățită se poate adresa tribunalului în a cărui circumscripție teritorială domiciliază, chemând în judecată civilă statul care este citat prin M. Finanțelor P.) este strict circumstanțiată - ipotezelor avute în vedere de legiuitor, fiind o răspundere directă, cauzată de erorile judiciare săvârșite în procesele penale.
Daunele morale constituie o componentă importantă a răspunderii civile, răspundere care are ca scop nu numai repararea daunelor materiale dar și a celor morale. Fundamentându-se pe interpretarea noțiunii de „pagubă suferită” practica judiciară a reținut în mod constant dispozițiile art. 504 Cod procedură penală drept temei al reparării daunei morale.
In acest sens, este neîndoielnic faptul că autorul prejudiciului va trebui să fie obligat la plata despăgubirilor, dacă sunt întrunite condițiile cumulative prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale care ce apreciem că nu sunt îndeplinite în cauza de față.
Potrivit Codului civil fundamentul acordării daunelor materiale sau morale îl constituie dispozițiile art.1357 Cod civil, în sensul căruia „cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o fapta ilicita, săvârșita cu vinovăție, este obligat sa il repare” text care nu distinge între prejudiciul patrimonial și prejudiciul nepatrimonial, precum și regulile de bază care guvernează răspunderea civilă, respectiv principiul reparării integrale a prejudiciului și principiul reparării în natura a prejudiciului.
Răspunderea patrimonială a Statului pentru erorile judiciare se fundamentează pe principiile răspunderii civile delictuale, însă se întemeiază și pe ideea de garanție și risc al activității, fiind deci o răspundere obiectivă. Insă, vă rugăm să verificați și să rețineți că în prezenta cauza nu sunt întrunite cele patru condiții clasice în materie, respectiv: existența prejudiciului, fapta ilicită, vinovăția, legătura de cauzalitate.
Prejudiciul acoperit prin această forma de răspundere poate fi material sau moral, acoperindu-se atât pierderea efectivă, cât și beneficiul nerealizat, în temeiul principiului reparării integrale și juste a prejudiciului. Modalitatea de acoperire a prejudiciului se poate stabili în condițiile dreptului comun. Însă, în cauză, prejudiciul nu este dovedit, nu este cert și nici actual, astfel încât nu poate fi admisă acordarea unei despăgubiri de natura și în cuantumul celor solicitate.
In materia despăgubirilor civile s-a decis ca o cerere în pretenții pentru daune, indiferent dacă ar constitui o reparație simbolică sau o compensare veritabilă, trebuie să specifice natura daunei pretinse în relație cu condiția culpabilă imputată instituției/ autorității.
De asemenea, spre deosebire de celelalte despăgubiri civile, întemeiate pe dispozițiile art. 1357 cod civil și care presupun un suport probator, în privința daunelor morale, actori incubit onus probandi, nu se poate apela la probe materiale, judecătorul fiind singurul care, în raport cu consecințele suferite de partea vătămata, va aprecia o anumită suma globală care să compenseze prejudiciul moral cauzat.
Faptul că cercetările penale și judecarea cauzei au fost de durata în dosarul privind plângerea penală formulată împotriva reclamantului, releva faptul că a fost instrumentată cauza cu multă atenție în scopul aflării adevărului, reclamantul nedovedind in nici un moment faptul că organul de cercetare sau procurorul căruia i-a fost repartizat dosarul a instrumentat cauza cu rea-credința sau cu gravă neglijența săvârșind astfel o eroare judiciară cauzatoare de prejudicii.
Dimpotrivă, consideră recurenta că aceasta înseamnă că organele de cercetare au dorit să realizeze un material corect și cât mai aproape de adevăr, de aceea afirmația reclamantului, că i s-au încălcat drepturile în mod nelegal, nu pot fi primite.
Sentința instanței de fond este nelegala, fiind data cu nesocotirea art. 506 alin.(2) si a art. 505 alin. (1) din Codul de procedura penala.
Prevederile coroborate ale art. 139 alin. (33)și 504 alin. (2) și alin. (3) din Codul de procedură penală duc la concluzia că dreptul la repararea pagubei se naște numai în situația în care măsura arestării preventive se revocă pentru că a fost luată cu încălcarea prevederilor legale, așa cum se prevede și în art. 5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale. Măsura arestării preventive nu poate fi considerată aprioric nelegală, iar nelegalitatea arestării trebuie stabilită prin ordonanță a procurorului sau prin hotărâre judecătorească.
Or, măsura arestării preventive a reclamantului a respectat dispozițiile art. 148 lit. h din Codul de procedură penală, iar prin hotărârea de scoatere de sub urmărire penală nu s-a reținut că arestarea preventivă a fost nelegală.
In al doilea rând, instanța de fond, apreciind, in mod incorect, ca măsura arestării preventive a fost una nelegala, trebuia sa aiba in vedere faptul ca acordarea despăgubirilor se impune a avea efecte compensatorii, neputand sa constituie amenzi excesive pentru autorii daunelor si nici venituri nejustificate pentru victimele acestora.
Suma acordata de instanța de fond reclamantului, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, este excesiva pentru a oferi o reparație, pentru atingerea adusa onoarei, sanatatii si reputației sale, prin declanșarea procedurii penale in cadrul căreia s-au dispus masurile restrictive si la final achitarea sa.
Doctrina juridică română și practica judiciară admit repararea bănească a daunelor morale deoarece consideră că indemnizația acordată persoanei vătămate, deși nu poate repara propriu-zis prejudiciul moral cauzat, dă totuși o anumită satisfacție compensatorie acesteia. Repararea daunelor morale, prin indemnizații bănești, este eficientă deoarece sumele de bani acordate persoanelor vătămate sunt capabile să-i ofere acesteia o satisfacție compensatorie de natură a-i ușura suferințele psihice.
De altfel CEDO a reținut constant că, în cazurile de violare a art. 5, paragraful I al Convenției, privind privarea nelegală de libertate, sunt întemeiate cererile de acordare a despăgubirilor bănești pentru prejudiciul produs victimei atât material cât și moral, pe perioada detenției nelegale.
Realitatea că prejudiciile morale, datorită naturii lor, nu pot fi evaluate în bani nu implică nicidecum imposibilitatea stabilirii cuantumului indemnizației de reparare a daunelor morale. Indemnizația acordată pentru repararea prejudiciului moral trebuie să reprezinte în realitate, o reparare a acestuia, în sensul unei compensații sau satisfacții compensatorii.
Întrucât aprecierea pagubei morale suferite nu se rezumă la determinarea „prețului" suferințelor psihice care sunt inestimabile, tribunalul este chemat la o apreciere multilaterală a tuturor consecințelor negative ale prejudiciului și a implicațiilor acestora pe toate planurile vieții sociale a reclamantului.
Întrucât criteriul de stabilire, a cuantumului indemnizației destinate reparării daunelor morale, respectiv criteriul gravității și importanței pagubei morale, nu pot fi decât orientative și nu exacte, se are în vedere și criteriul echității. Aceasta pentru motivul ca indemnizația destinată reparării pagubei morale trebuie să fie justă, echitabilă și nu exagerată.
Jurisprudența constantă sub aspectul daunelor morale, a CEDO, care, statuând în echitate și în raport de circumstanțele fiecărei cauze, adoptă o poziție moderată prin sumele rezonabile acordate (cauza Konalos, cauza C., cauza Dekany împotriva României).
Consideră recurenta ca daunele morale stabilite de instanța de fond, sunt mult prea mari, dacă ar fi să se raporteze la hotărâri ale Curții Europene pentru Drepturile Omului.
In ceea de privește cuantumul daunelor morale Curtea Europeană a Drepturilor Omului are o jurisprudență constantă, statuând în echitate și în raport de circumstanțele cauzei, adoptând o poziție moderată prin sumele rezonabile acordate, poziție care nu a fost adoptata de instanța de fond la stabilirea cuantumului daunelor morale ce se cuvin reclamantului.
In acest sens invocă Cauza Konolos (hotărârea din 07.02.2008), în care Curtea a constatat încălcarea dispozițiilor art. 5 par. 1 prin arestarea nelegală, a acordat 3.000 euro pentru «prejudiciul moral incontestabil» suferit de reclamant.
În cauza Konolos împotriva României, Curtea a constatat încălcarea dreptului la libertate și siguranță prevăzut de art. 5 alin 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, Curtea a apreciat că detenția preventivă a reclamantului în perioada cuprinsă între 21 aprilie 2002 și 5 august 2002 a fost lipsită de temei legal, decizia din 22 martie 2002 a instanței supreme care a menținut detenția provizorie a reclamantului neprecizând durata prelungirii arestării
In Cauza C., pentru detenție nelegală, neaducerea în fața unui magistrat și interceptări telefonice nelegale, Curtea a acordat hotărăște că statul pârât trebuie să plătească împreună reclamanților 6.000 EUR (șase mii euro) cu titlu de prejudiciu moral,. Și în alte hotărâri din anul 2008 (încălcarea dispozițiilor art. 1 par. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenție, art. 6 par. 1 din Convenție), Curtea a manifestat aceeași moderație, acordând sume cuprinse între L000 - 5.000 euro pentru prejudiciul moral {Cauza Țară L. - hotărârea din 29.07. 2008, Cauza Dekany - hotărârea din 01.04. 2008).
In cauza D. si M.-Pidhorni împotriva României (hotărârea din 24.05.2007), reclamanții, angajați ai unei banei, societate comerciala cu capital privat, au fost acuzați de luare de mita si de alte infracțiuni. Primul reclamant a fost arestat în perioada 15.09._94. La 20.01.1995 cei doi reclamanți au fost arestați preventiv, arestarea lor fiind prelungita succesiv. In aceasta cauza, Curtea a constat încălcarea art.7 alin.l din Convenție, întrucât reclamanții au fost condamnați pentru fapte care nu constituiau în momentul comiterii lor o infracțiune în dreptul național si a obligat statul pârât sa plătească fiecăruia dintre reclamanți 3.000 de euro pentru prejudiciul moral (aceștia solicitaseră 360.000 de euro fiecare).
In cauza C. si G. împotriva României (hotărârea din 15.06.2006), reclamantele s-au plâns de încălcarea dreptului lor la judecarea cauzei într-un termen rezonabil. Reclamantele formulaseră o acțiune prin care au solicitat anularea deciziei de concediere. Acțiunea a fost introdusa la 29.11.1991, hotărârea irevocabila fiind pronunțata la 17.08.1999. Reținând ca durata procedurii litigioase a fost excesiva si nu răspunde cerinței "termenului rezonabil", apreciind si ca se impune o diligenta speciala pentru contenciosul în munca, Curtea a obligat statul pârât sa plătească 1.400 de euro, cu titlu de daune morale, fiecăreia dintre reclamante (acestea solicitaseră 109.094,74 euro, respectiv 109.909,56 euro).
În cauza Stoianova si N. împotriva României (hotărârea din 4.08.2005), reclamanții s-au plâns de durata procedurii. în cauza, reclamanții au fost arestați preventiv la data de 14.04.1993 pentru săvârșirea unei infracțiuni de tâlhărie, au fost pusi în libertate la data de 24.11.1993 si prin ordonanța din 21.04.2005 s-a constatat ca se împlinise termenul de prescripție speciala. Curtea a hotărât ca statul pârât sa plătească fiecărui reclamant 3.500 de euro (aceștia solicitaseră fiecare 100.000 dolari americani).
În cauza C. împotriva României (hotărârea din 30.09.2008), reclamantul a fost arestat în perioada 24.03._95, fiind cercetat în mai multe dosare penale, iar procedurile erau înca pe rol la data la care s-a pronunțat Curtea Europeana a Drepturilor Omului. Reținând caracterul nerezonabil al duratei procedurilor, Curtea a obligat statul pârât sa plătească reclamantului suma de 7.200 de euro, cu titlu de daune non pecuniare (acesta solicitase 41.250 de euro).
Susține recurenta că la stabilirea cuntumului daunelor morale trebuie avute în vedere perioada arestării, afectarea reputației persoanei arestate și familiei sale în comunitatea din care face parte, atingerea adusă drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, dar totodată și faptul că persoana arestată este beneficiarul direct al despăgubirilor, prejudiciul moral producându-se asupra sa și într-o mai mică măsură asupra familiei sale.
In situația acordării daunelor morale, datorită naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exactă, în bani, a acestora nu este posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin apreciere, raportat la elementele de fapt.
La stabilirea cuantumului daunelor morale pentru prejudiciul suferit, ce constă, generic, în atingerea adusă valorilor ce definesc personalitatea umană, se au în vedere consecințele negative, suferite pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării de către reclamant.
In această situație, stabilirea cuantumului despăgubirii pentru repararea daunelor morale, în lipsa unor criterii obiective, se face cu respectarea principiului proporționalității daunei cu despăgubirea acordată.
Pe de alta parte, atunci cand s-a pronunțat cu privire la acordarea daunelor morale, instanța de fond a avut in vedere in principal depoziția martorului C. C., prieten cu reclamantul din timpul liceului, singurul care, alături de părinți, a crezut in nevinovăția acestuia si la vizitat in penitenciar cat timp a fost arestat preventiv.
Desi, conform declarației acestuia, martorul a dezvoltat de-a lungul timpului o relație de strânsa prietenie ce continua si in prezent, la finalul depoziției afirma ca nu cunoaște ce ocupație are reclamantul in prezent. Acest aspect, consideră recurenta ca poate conduce la concluzia ca martorul din prezenta cauza nu este credibil, raportat la cele declarate cu privire la reclamantul I. V., fiind imposibil de crezut ca un prieten atat de apropiat cunoaște si isi amintește amănunte din timpul desfășurării cercetării si judecării procesului penal, dar nu stie ce ocupație are in prezent.
În concluzie, prin raportare la datele concrete ale cauzei, cu respectarea principiului evocat, consideră recurenta că întinderea despăgubirilor acordate de prima instanță pentru repararea daunelor morale, față de perioada arestării/încarcerării nelegale a reclamantului, de atingerea adusă de această măsură prestigiului, demnității și de suferințele fizice și psihice cauzate persoanei, este excesivă.
De asemenea sub aspectul acordării daunelor materiale, sentința de fond este criticabila. Reclamantul a solicitat, iar instanța de fond a acordat, daune materiale in cuantum de 17.625,28 lei reprezentând echivalentul salariului mediu brut pe economie, pentru un absolvent de studii superioare, pentru intervalul 02._, cand a reușit sa se reangajeze.
Reclamantul, nu a dovedit daunele materiale produse in patrimoniul sau. Instanța nu poate aprecia, in absenta unor elemente concrete si relevante ce trebuia a-i fi prezentate, nu doar prin susțineri, ci prin dovezi administrate inaintea sa, asupra cuantumului daunelor materiale.
Or, in cauza solicită să se observe ca s-a reținut in mod eronat ca daunele materiale solicitate au fost probate cu înscrisurile depuse la dosar, respectiv extrasul carnetului de munca, date statistice privind evoluția salariului mediu lunar pe economie din 1990 si pana in prezent- filele 144, 146-157 dosar.
Solicită recurenta să se analizeze fila carnetului de munca depus la dosarul cauzei si sa se constate ca nu este insotita de nici o dovada cum ca aceasta ar face parte din carnetul de munca ce aparține reclamantului. Pe de alta parte, astfel cum s-a consemnat, reclamantul a fost reținut si arestat preventiv in intervalul 15.02._03. Or, potrivit extrasului carnetului de munca, reclamantul nici nu era angajat la data reținerii sale, contractul de munca la . incetand cu mult inainte, la data de 01.09.2001.
Mai arata reclamantul, iar instanța de fond in mod eronat retine, ca a reușit sa se reangajeze abia in aprilie 2004, fara insa a face vreo dovada in acest sens. Revenind la fila carnetului de munca, urmează să se verifice si să se constate ca abia la data de 25.04.2006 acesta se angajează la .. Nu exista astfel nici o concordanta intre perioada pentru care reclamantul solicita acordarea daunelor materiale si inscrisurile probatoare depuse la dosarul cauzei.
In ceea ce privește datele statistice privind evoluția salariului mediu lunar pe economie din 1990 si pana in prezent, prezentate de reclamant ca element probator, acestea sunt redactate de insusi reclamant, neexistand o certificare oficiala a instituțiilor abilitate cu privire la corectitudinea înscrisurilor. Este inadmisibil a se acorda daune materiale in suma de 17.625,28 lei in baza unor extrase din ziare. In mod corect, instanța de fond avea posibilitatea si trebuia sa le solicite prin adresa oficiala, Institutului N. de S. Iași, lucru care nu s-a intamplat desi, prin precizările depuse la dosarul cauzei pentru termenul din data de 13.11.2013 s-a atras atenția asupra acestor aspecte.
Daunele materiale in cuantumul admis de instanța de fond s-a reținut ca reprezintă echivalentul salariului mediu brut pe economie pentru un absolvent de studii superioare, fara a se motiva de ce reclamantul ar fi indreptatit la acest tip de salariu mediu brut pe economie. Din inscrisurile depuse la dosar instanța nu a putut aprecia nivelul salariului avut anterior arestării preventive, reclamantul incetandu-si cu mult inainte raporturile de munca, astfel incat măsura dispusa de Tribunalul Iasi nu se justifica.
Pe cale de consecință, consideră recurenta ca fiind neîntemeiată obligația stabilită de instanța de judecată, în sarcina pârâtului S. român, prin M. Finanțelor P., de acordare a daunelor morale în cuantum de 230.000 euro si daune materiale de 17.625,28 lei reclamantului. Totodată solicită menținerea dispozițiilor instanței de fond in ceea ce privește respingerea cererii reclamantului având ca obiect acordarea de despăgubiri, materiale si morale, pentru prejudiciul creat de durata pretins excesiva a procedurilor judiciare.
Sentința sus menționata este criticabila si sub aspectul acordării cheltuielilor de judecata in cuantum de 1500 lei, reprezentând onorariu avocat, cu nesocotirea prevederilor art. 274 alin.(3) Cod procedură civilă.
Potrivit acestora, instanța poate, chiar si din oficiu, sa reducă motivat partea din cheltuielile de judecata reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat in raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurata de avocat, tinand seama si de circumstanțele cauzei.
Astfel, potrivit textului de lege enunțat, instanța de judecata poate sa reducă onorariul avocatului in raport de obiectul litigiului, dificultatea si complexitatea muncii depuse de avocat sau volumul de munca care presupune pregătirea apărării, imprejurari concrete a căror stabilire si apreciere este la latitudinea instanțelor.
In aceasta situație, raportul juridic generat de incheierea contractului de asistenta juridica se menține, instanța de judecata in general si in concret având doar posibilitatea sa mărească sau sa micșoreze cuantumul cheltuielilor de judecata la care urmează a fi obligata partea care le datorează.
Judecătorii au dreptul sa micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute in tabloul onorariilor minimale, ori de cate ori vor constata motivat, ca sunt nepotrivit de mari, fata de valoarea pricinii sau munca îndeplinita de avocat.
Asa cum a statuat CEDO in bogata sa jurisprudenta ( Hotărârea din 26 mai 2005, definitiva la 26 august 2005, in cauza C. impotriva României, MO 367/27.04.2006; Hotărârea din 21 iulie 2005, definitiva la 30.11.2005 in cauza S. si alții impotriva României, MO 99/02.02.2006, etc), se poate afirma ca si in dreptul intern partea care a câștigat procesul nu va putea obține rambursarea unor cheltuieli decât in măsura in care se constata realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil.
Așadar, se poate spune ca in cheltuielile de judecata se cuprind acele sume de bani care in mod real, necesar si rezonabil au fost plătite de partea care a câștigat procesul in timpul si in legătura cu acel litigiu.
In acest sens, amintim Hotărârea din 24 mai 2006 in Cauza Weissman si alții impotriva României, publicata in MO nr. 588/27.08.2007. Reclamanții au pretins 7000 USD pentru cheltuieli de judecata, fara a preciza daca este vorba de cheltuieli efectuate in fata jurisdicțiilor interne sau pentru prezentarea cererii in fata Curții. Curtea a amintit faptul ca din punctul de vedere al art. 41 din Convenție, pot fi rambursate doar cheltuielile despre care s-a stabilit ca au fost cu adevărat efectuate, ca erau necesare si in cuantum rezonabil. Tinand cont de faptul ca reclamanții nu au justificat cheltuielile de judecata pretinse, Curtea a decis sa nu le acorde nicio suma.
Astfel, CEDO releva faptul ca partea trebuie sa dovedească sumele solicitate. Dar, chiar si atunci cand partea nu dezvolta cererea, nu detaliază, instanțele trebuie sa ia in calcul inscrisurile de la dosar.
Cheltuielile se acorda numai in măsura in care au fost dovedite. Cu toate acestea, chiar in prezenta unor inscrisuri doveditoare, instanța are dreptul sa cenzureze cheltuielile de judecata solicitate de catre partea indreptatita si sa le acorde numai in măsura in care acestea apar drept justificate in raport de soluția pronunțata, precum si de obiectul si complexitatea cauzei.
Instanței ii revine îndatorirea de a cerceta cu atenție inscrisurile doveditoare depuse de parti, pentru a le acorda doar cheltuielile efectiv alocate pentru susținerea acelui proces, intrucat, aceste cheltuieli au caracter de despăgubire pentru partea indreptatita a le primi, nefiind indicat ca acestea sa se transforme . îmbogățire fara justa cauza pentru parte.
In același sens, a reținut și Curtea Constituțională, prin Decizia nr.401/14.07.2005, că prerogativa instanței de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocațial convenit, prin prisma proporționalității sale cu amplitudinea și complexitatea activității deduse, este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, dacă a căzut în pretenții.
Aprecierea ca, în raport cu valoarea obiectului litigiului ori cu munca prestata de avocat, se impune reducerea cheltuielilor de judecata, se bazează pe faptul ca nu ar fi echitabil ca partea ce a pierdut procesul si care este deja sancționată, sa suporte un cuantum excesiv al cheltuielilor cauzat de un onorariu de avocat stabilit pe baze contractuale, consecința fireasca a unei asemenea constatări fiind aceea a suportării de catre partea care a acceptat stabilirea unui anumit cuantum al onorariului de avocat a diferenței neimputate asupra pârtii căzute în pretenții.
Având in vedere cele arătate, solicită să se constate ca in mod greșit Tribunalul Iasi a constatat ca S. român s-ar afla in culpa procesuala, fiind astfel obligat la plata cheltuielilor de judecata, in cuantumul stabilit. In consecința, cheltuielile de judecata urmează a fi recuperate numai in măsura in care constituie cheltuieli necesare, care au fost in mod real făcute, in limita unui cuantum rezonabil.
Față de considerentele mai sus expuse solicită admiterea recursului, modificarea sentinței civile nr. 673 din 20 februarie 2014, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.
In situația în care instanța de recurs va constata acțiunea întemeiată, luând în considerare motivarea, solicită să se dispună reducerea cuantumului daunelor morale la care a fost obligat S. R., ținând cont de argumentele sus arătate, până la un prag care să asigure o dezdăunare efectivă, dar care sa nu conducă la o îmbogățire tară justă cauză; respingerea daunelor materiale în sumă de 17.625,28 lei, reprezentând echivalentul salariului mediu brut pe economie, pentru un absolvent de studii superioare, pentru intervalul 02._; reducerea onorariului avocațial la o sumă rezonabilă luând in considerare cele 4 termene de judecată, volumul de muncă depus.
M. P. – Direcția Națională Anticorupție S. Teritorial Iași aduce următoarele critici sentinței:
P. cererea ce face obiectul cauzei civile înregistrată la Tribunalul Iași sub numărul_, reclamantul I. V. a chemat în judecată pe pârâtul S. R., solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 7._ euro, cu titlu de daune materiale și morale, pentru repararea prejudiciului produs în perioada de arest preventiv de la 15.02.2002 până la 24.02.2003 și ca urmare a cercetării judecătorești desfășurate între anii 2002-2012.
P. precizările formulate, reclamantul a arătat că solicită daune morale în cuantum de 7.000.000 euro, în acțiune fiind menționată greșit suma, și daune materiale de 17.625,28 lei corespunzător salariului mediu brut pe economie pentru perioada 02._.
P. sentința civilă nr. 673/2014, pronunțată de Tribunalul Iași în dosarul sus amintit, a fost admisă în parte acțiunea formulată și pârâtul a fost obligat să plătească reclamantului suma de 230.000 euro - în echivalent în lei la data plății, cu titlu de daune morale și suma de_,28 lei cu titlu de despăgubiri materiale.
Instanța de fond a reținut faptul că prin acțiunea civilă promovata, reclamantul urmărește antrenarea răspunderii statului pentru eroare judiciară - pentru perioada în care a fost privat de libertate, respectiv pentru durata excesivă a procedurilor, situații ce au fost analizate distinct de către instanță, datorită reglementărilor legale diferite ce trebuie avute în vedere în aprecierea fiecăreia dintre ele.
În mod corect instanța de fond a apreciat că nu este întemeiată cererea reclamantului având ca obiect acordarea de despăgubiri materiale și morale pentru prejudiciul creat de durata pretins excesivă a procedurilor judiciare.
În ceea ce privește cealaltă componentă a răspunderii statului invocată de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanța a constatat că acesta a avut calitatea de inculpat într-un proces penal finalizat printr-o hotărâre de achitare, că pe parcursul derulării procedurilor, reclamantul a fost supus unor masuri restrictive de libertate, în intervalul 15.02._03, astfel încât instanța a ajuns la concluzia că situația reclamantului se circumscrie sferei de reglementare a dispozițiilor art. 504 Cod procedură penală, reclamantul având dreptul la repararea pagubelor suferite, ce prezintă două componente, una morala, iar cea de a doua, materială.
Instanța de fond a apreciat că funcția compensatorie morală a despăgubirilor ar fi asigurată prin acordarea sumei de 230.000 euro (aproximativ 600 euro pentru fiecare zi de privare de libertate), sumă care ar fi de natură să asigure reclamantului condiții de viață apropiate celor pe care le avea anterior arestării,
Consideră recurenta că a reține o astfel de motivație în acordarea despăgubirilor morale este greșit, determinând implicit greșita apreciere a cuantumului acestor despăgubiri, pe care îl consideră exagerat, prin raportare la cuantumul la care este îndreptățit reclamantul. Criteriul de apreciere al cuantumului despăgubirilor morale, reținut de instanța de fond, ar putea fi, eventual, reținut (dacă se justifică), la aprecierea unor despăgubiri materiale și nu morale. Un aspect care determina în plus greșita apreciere asupra criteriului de evaluare este faptul că prin hotărârea în discuție au fost acordate despăgubiri și pentru daunele materiale suferite, instanța de fond reținând că acestea vor fi acordate „în măsura în care au fost dovedite".
În ciuda faptului că instanța de fond a reținut corect că pretențiile privind daunele morale au rolul de a diminua prejudiciul psihic suferit de reclamant, prin sentința pronunțată a fost acordată o sumă nejustificat de mare, în mod diferit de situația daunelor materiale, a căror întindere se stabilește precis, matematic, pe baza probelor administrate în cauză, în cazul daunelor morale funcționează reguli și criterii specifice, întinderea acestor daune fiind determinată prin apreciere, în temeiul unei motivații și al unor argumente ce trebuie clar exprimate. Desigur, argumentele și motivarea menționate nu operează cu elemente matematice, precise, probate ca atare ca în cazul daunelor materiale, însă și în materia daunelor morale funcționează o bază rațională de apreciere, raportat la prejudiciul psihic suferit de reclamant. Chiar dacă valoarea despăgubirilor aferente prejudiciului moral este lăsată la aprecierea instanțelor, fără a exista criterii precise și exacte de acordare, opinăm în sensul că acest fapt nu justifică arbitrariul în procesul de cuantificare.
P. privarea nelegală de libertate s-a cauzat un prejudiciu nepatrimonial ce a constat în consecințele dăunătoare neevaluabile în bani ce au rezultat din atingerile si încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecința inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, fiind afectate totodată în mod implicit acele atribute ale persoanei care influențează relațiile sociale - onoare, reputație -, precum si pe cele care se situează în domeniul afectiv al vieții umane, respectiv relațiile cu prietenii, apropiații, vătămări care îsi găsesc expresia cea mai tipica în durerea morala încercata de victima privării nelegale de libertate.
Daca este neîndoielnic ca lipsirea de libertate a produs consecințe în planul vieții private si al celei sociale ale reclamantului, în schimb cuantumul reparației prejudiciului moral nu trebuie supraevaluat. În materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomica a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate din punct de vedere pecuniar. În schimb, se poate acorda victimei o indemnizație cu caracter compensatoriu, tinzând la oferirea unui echivalent care, prin excelenta, poate fi o suma de bani, suma ce îi permite sa își aline, prin anumite avantaje, rezultatul dezagreabil al faptei ilicite. De aceea, ceea ce trebuie evaluat, în realitate, este despăgubirea care vine sa compenseze prejudiciul, nu prejudiciul ca atare.
Din acest motiv, instanța sesizata cu repararea prejudiciului nepatrimonial trebuie sa încerce sa stabilească o suma necesara nu atât pentru a repune victima într-o situație similara cu cea avuta anterior, cât de a-i procura satisfacții de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privata.
Reținând ca este de netăgăduit ca orice arestare pe nedrept produce celor în cauza, suferințe pe plan moral si social, ca astfel de masuri lezează demnitatea si onoarea, libertatea individuala, drepturi personal nepatrimoniale ocrotite de lege si ea, din acest punct de vedere, le produce un prejudiciu moral care justifica acordarea unei compensații materiale, instanța urmează sa cuantifice efectiv acest prejudiciu, folosind drept criteriu valoarea despăgubirilor nepatrimoniale acordate de Curtea Europeana a Drepturilor Omului în situații similare.
Astfel, în cauza D. si M.-Pidhorni împotriva României (hotărârea din 24,05.2007), reclamanții, angajați ai unei bănci, societate comerciala cu capital privat, au fost acuzați de luare de mita si de alte infracțiuni. Primul reclamant a fost arestat în perioada 15.09._94. La 20.01.1995 cei doi reclamanți au fost arestați preventiv, arestarea lor fiind prelungita succesiv. În aceasta cauza, Curtea a constatat încălcarea art.7 alin. 1 din Convenție, întrucât reclamanții au fost condamnați pentru fapte care nu constituiau în momentul comiterii lor o infracțiune în dreptul național si a obligat statul pârât sa plătească fiecăruia dintre reclamanți 3.000 de euro pentru prejudiciul moral (aceștia solicitaseră 360.000 de euro fiecare).
De asemenea, în cauza Rosengren împotriva României (hotărârea din 24.04.2008), reclamantul a fost arestat în perioada 13.04._95, iar hotărârea definitiva a fost pronunțata la 12.03.2002. Constatând încălcarea art.6 alin. l, Curtea a obligat statul pârât sa plătească reclamantului suma de 3.000 de euro (reclamantul solicitase, între altele, 800.000 USD cu titlu de despăgubire pentru suferințele fizice si mentale (inclusiv pentru bolile contractate), în timpul cât a fost în detenție în timpul procedurilor si 4.000.000 USD cu titlu de despăgubire nepecuniara pentru arestarea sa ilegala si distrugerea reputației de om de afaceri în România.
In cauza P. împotriva României (hotărârea din 3.06.2003), s-a constatat ca reclamantul a fost arestat în perioada 20.07._94, în cursul deținerii sale, când se afla sub controlul gardienilor si al administrației penitenciarului a suferit lovituri si rani multiple si nu i s-a acordat asistenta medicala adecvata, iar dosarul nu fusese înca soluționat la data la care s-a pronunțat Curtea Europeana a Drepturilor Omului. În aceasta cauza, Curtea a reținut încălcarea art. 3 din Convenție, fata de tratamentele inumane si degradante suportate de reclamant si fata de lipsa unei anchete efective, a art.5 alin.1, întrucât au fost menținuți în detenție dupa expirarea mandatului de arestare, încălcarea art.5 alin.3, întrucât procurorul care a ordonat deținerea reclamantului nu avea calitatea de magistrat, încălcarea art. 5 alin. 4, având în vedere ca instanța nu a statuat într-un termen scurt asupra legalității măsurii arestării preventive, a art.5 alin.5 si a art. 6 alin. l din Convenție, apreciind ca autoritățile sunt răspunzătoare pentru întârzierea globala în soluționarea cauzei. Curtea, dupa ce a reținut aceste multiple încălcări ale drepturilor omului si de o gravitate deosebita, a obligat statul pârât sa plătească reclamantului suma de 40.000 euro, pentru daune materiale si morale (reclamantul solicitase 100.000 USD sau 3 miliarde lei).
Astfel cum rezultă din exemplele jurisprudențiale citate mai sus, cererea reclamantului de acordare a daunelor morale este întemeiata, însă, la stabilirea întinderii acestor despăgubiri avându-se în vedere consecințele negative suferite de reclamant in plan psihic, precum și practica Curții Europene a Drepturilor Omului, apreciem că numai o parte a cuantumului sumei solicitate, mult mai mică decât cea acordată de către instanța de fond, este justificată și constituie o satisfacție suficienta si echitabila.
În ceea ce privește pretențiile reclamantului referitoare la daunele materiale, instanța de fond a considerat că sunt întemeiate și că au fost probate cu înscrisurile depuse la dosar, făcând trimitere la extrasul din cartea de muncă și la datele statistice privind evoluția salariului mediu lunar pe economie din 1990 până în prezent.
Consideră recurenta că este greșită aprecierea instanței, cuantumul daunelor materiale trebuind sa fie mai mic, în condițiile în care suma solicitată reprezintă echivalentul salariului mediu brut pe economie (daca ar fi fost remunerat ca urmare a muncii efectiv prestate, ar fi încasat salariul net, nu cel brut), intervalul avut în vedere de către instanță și reclamant este cuprins între 02._ (perioada în care a fost privat de libertate fiind mai mică, iar pentru cea în care s-a aflat în stare de libertate trebuie tăcută dovada imposibilității angajării reclamantului din cauze legate de privarea de libertate).
I. V., în calitate de intimat a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției prescripției dreptului la acțiune invocată de S. român, susținând că acțiunea a fost formulată în termen, iar în legătură cu criticile formulate pe fondul cererii a solicitat respingerea celor două recursuri.
S. R., prin M. Finanțelor P., a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat de reclamant.
Examinând recursurile formulate, Curtea constată că în raport de criticile aduse sentinței prin cele trei recursuri, se impune structurarea analizei acestora pe trei paliere:
Primul vizează motivul de recurs invocat de S. român și care se referă la incidența în cauză, în aprecierea acestei recurente, a excepției prescripției dreptului la acțiune.
Al doilea vizează daunele morale pentru care se impune analiza concomitentă a celor trei recursuri, iar al treilea se referă la daunele materiale pentru care este necesară cercetarea în comun a criticilor referitoare la acest aspect din recursurile Statului român și a Ministerului P..
În ceea ce privește motivul de recurs privind incidența în cauză a excepției prescripției dreptului la acțiune, deși poate fi invocată pentru prima dată în recurs, în raport de art. 163 Cod procedură civilă, nu este fondat.
Reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 504-506 Cod procedură civilă.
În raport de dispozițiile art. 506 Cod procedură civilă termenul prevăzut de 18 luni pentru introducerea acțiunii se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii de achitare a reclamantului, respectiv data pronunțării deciziei penale nr. 2272 din 27.06.2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Raportând data de 27.06.2012 cu data înregistrării acțiunii la Tribunalul Iași, respectiv 05.02.2013, acțiunea este formulată în termen, astfel că excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de recurentul S. român nu este incidentă în cauză, iar acest motiv de recurs nu este fondat.
În ceea ce privește cuantumul daunelor morale acordate, aspect criticat în toate cele trei recursuri, curtea constată că motivele de recurs formulate în legătură cu cuantumul daunelor morale din recursurile Statului român și a Ministerului P. sunt fondate și pe cale de consecință recursul reclamantului este nefondat pentru următoarele considerente.
În mod corect, tribunalul a stabilit dreptului reclamantului la acordarea acestora, raportat la art. 504 Cod procedură civilă, aspect necontestat de recurentele S. român și M. P.. Este de asemenea adevărat că prin privarea de libertate a reclamantului pe o perioadă mai mare de un an (05.02.2002 – 24.02.2003), prin durata excesivă a procesului penal, reclamantului i s-a adus atingere drepturilor și libertăților fundamentale, iar prejudiciul moral suferit trebuie să fie reparat.
Totodată, Curtea notează că perioada mare a arestării preventive și durata nerezonabilă a procedurilor judiciare au avut un puternic impact negativ asupra vieții reclamantului, afectându-i dreptul la viața privată și de familie, prin supunerea la oprobiul publicului o perioadă îndelungată.
Pentru determinarea cuantumului despăgubirilor morale se impune a se avea în vedere principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat, iar cum restabilirea situației anterioare producerii prejudiciului, în ceea ce privește prejudiciul moral este aproape imposibilă ca efect al încălcării drepturilor și libertăților fundamentale, se impune ca prin despăgubirile acordate să se confere o ușurare a suferințelor reclamantului și obținerea unor anumite satisfacții de către acesta. La stabilirea cuantumului acestor despăgubiri trebuie să se aibă în vedre în egală măsură și principiul echității.
Aceasta, deoarece în termenii Convenției Europene a Drepturilor Omului criteriul echității, cu valoare de principiu în acordarea despăgubirilor bănești, are în vedere ca persoana vătămată să primească o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efect compensator, dar, în același timp, despăgubirile să nu se constituie în amenzi excesive pentru cei chemați să le plătească, nici venituri nejustificate pentru reclamant.
Așa fiind, în ceea ce privește întinderea daunelor morale acordate reclamantului, în raport de principiul echității, a elementelor relevate mai sus, de datele concrete ale cauzei, având în vedere și jurisprudența CEDO și cele susținute de părțile implicate în cauză, Curtea constată că se impune reducerea acestuia de la 230.000 euro la 100.000 euro, sumă care este echitabilă, de natură a acoperi prejudiciul moral suferit de reclamant și nu constituie o amendă excesivă pentru autorul prejudiciului.
Pe cale de consecință, recursul reclamantului prin care solicită majorarea sumei acordată cu acest titlu este nefondat.
Cu privire la criticile referitoare la cuantumul daunelor materiale acordate reclamantului, criticile formulate în recursul Statului român și Ministerului P. sunt fondate.
Curtea notează că prejudiciul material pentru a fi susceptibil de reparare trebuie să fie cert, concret, direct determinat și real.
Or, în cauză în ceea ce privește despăgubirile materiale, Curtea constată că suma de 17.625,28 lei ce reprezintă salariul pe care l-ar fi avut reclamantul în perioada 02._, greșit a fost reținută ca fiind datorat de S. R..
Aceasta, deoarece reclamantul nu a dovedit existența unui prejudiciu. Din copia carnetului de muncă aflat la fila 44 dosar fond, rezultă că aceasta a avut calitatea de salariat până la data de 01.09.2001, astfel că la momentul reținerii nu a dovedit că era încadrat în muncă, nici că obținea vreun venit cu acest titlu, de care a fost deposedat ca efect al arestării.
Din probele administrate în cauză, rezultă că reclamantul s-a angajat la 25.04.2006, fără să facă dovada că de la data eliberării din arestul preventiv, 24.02.2003, până la momentul angajării sale, i s-a refuzat ocuparea vreunui post motivat de calitatea sa de inculpat într-un dosar penal.
Așa fiind, Curtea constată că în cauză nu s-a dovedit că reclamantul a suferit un prejudiciu material, real, cert și efectiv de natură a fi reparat, astfel că în mod greșit tribunalul a obligat S. român la plata sumei de_,28 lei, reprezentând echivalentul salariului mediu brut pe economie, pentru un absolvent cu studii superioare, pentru perioada 2002-2004.
P. cererea de recurs, S. român a formulat critici în legătură cu cuantumul onorariului de avocat la care a fost obligat, motivând că este excesiv.
Curtea constată că această critică este nefondată, tribunalul apreciind în mod corect că în cauză nu se impune aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. 3 Cod procedură civilă, onorariul de avocat în sumă de 1500 lei fiind rezonabil și proporțional cu amplitudinea muncii depusă raportat la valoarea și complexitatea cauzei.
Față de cele ce preced, Curtea va admite recursul Statului român și a Ministerului P., modificând sentința tribunalului sub aspectul reducerii cuantumului daunelor morale și a respingerii capătului de cerere referitor la daunele materiale și în consecință va respinge recursul reclamantului în sensul și limitele dispozițiilor care urmează.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
- Admite recursurile declarate de către S. R., prin M. Finanțelor P., reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor P. Iași și M. P. - Direcția Națională Anticorupție împotriva sentinței civile nr. 673/20 februarie 2014 pronunțată de Tribunalul Iași, pe care o modifică în parte.
Reduce cuantumul daunelor morale acordate reclamantului I. V. de la 230.000 euro la 100.000 euro.
Respinge capătul de cerere privind acordarea de daune materiale.
Menține dispoziția referitoare la cheltuielile de judecată.
- Respinge recursul declarat de către I. V. împotriva aceleiași sentințe.
Respinge cererea recurentului I. V. privind cheltuielile de judecată din recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 16 decembrie 2014.
Președinte, E. G. | Judecător, C. P. | Judecător, G. P. |
Grefier, A.-M. P. |
Redactat: G.E.
Tehnoredactat: P.A.M.
2 exemplare/14.01.2015
Tribunalul Iași: A. M. C.
| ← Întoarcere executare. Decizia nr. 249/2015. Curtea de Apel IAŞI | Expropriere. Decizia nr. 75/2015. Curtea de Apel IAŞI → |
|---|
