Revendicare imobiliară. Decizia nr. 1538/2012. Curtea de Apel IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1538/2012 pronunțată de Curtea de Apel IAŞI la data de 22-10-2012 în dosarul nr. 1538/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIE Nr. 1538/2012
Ședința publică de la 22 Octombrie 2012
Completul compus din:
Președinte: CLAUDIA-ANTOANELA SUSANU
Judecător: L. P.
Judecător: A. G.
Grefier: D. G.
S-a luat în examinare cererea de recurs formulată de C. A. împotriva deciziei civile nr. 75/A/ 23.05.2012 pronunțată de Tribunalul V. în contradictoriu cu intimații P. comunei F., C. L. de F. F. F., C. Județean V., C. Județeană de F. F. V., Agenția D. S. V. și Agenția D. S. București, având ca obiect revendicare imobiliară.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă consilier juridic D. F., reprezentantul intimatei Agenția D. S. V., lipsă fiind celelalte părți.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, din care rezultă că recursul este la al doilea termen de judecată, la dosar s-a depus din partea intimatei Agenția D. S. București întâmpinarea la cererea de recurs formulată în cauză.
Consilier juridic D. F., reprezentantul intimatei Agenția D. S. V. depune la dosar delegația de reprezentare în instanță, precizând că nu mai are alte cereri de formulat.
Nemaifiind alte cereri prealabile, instanța constată recursul în stare de judecată și dă cuvântul la dezbateri.
Consilier juridic D. F., reprezentantul intimatei Agenția D. S. V. având cuvântul solicită respingerea recursului ca nefondat, să se mențină ca fiind legală și temeinică decizia civilă nr. 75/A/ 23.05.2012 pronunțată de Tribunalul V..
Declarându-se închise dezbaterile, instanța rămâne în pronunțare.
După deliberare,
CURTEA DE APEL
Asupra recursului civil de față;
Prin sentința civilă nr. 3487/15.12.2011 Judecătoria Bârlad a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâții C. județean V., P. comunei F., Agenția D. S. București si Agenția D. S. V..
A respins cererea pentru arătarea titularului dreptului formulată de către reclamantul A. C..
A respins ca inadmisibilă cererea pentru revendicare imobiliara formulată de reclamantul A. C., cu domiciliu ales în București, ..36, sector 2, în contradictoriu cu pârâții P. comunei F., cu sediul în ., C. comunală F. pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, C. județean V., cu sediul în Municipiul V., . nr.79, jud. V., C. județeană de stabilire a dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, Administrația D. S., cu sediul in București, ..43, sector 1 si Agenția D. S. V., cu sediul in Municipiul V., ., jud. V..
În baza dispozițiilor art.20 și art.22 alineat (2) din Ordonanța Guvernului nr.2/2000 privind organizarea activității de expertiză tehnică judiciară și extrajudiciară, debitează pe reclamant cu suma de 6.500 lei diferență îndemnizație expert și obligă pe acesta să plătească către Tribunalul V. - Biroul local de expertiză judiciară, această sumă în contul expertului C. V.-M..
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut următoarele:
Reclamantul A. C. a revendicat suprafața de 231,75 ha teren agricol, parte a fostei Mosii Bozia, aflată în perimetrul administrativ al comunei F., jud. V., in conformitate cu dispozițiile art.16 din Constituția României, art.17 din Declarația Universala a Drepturilor Omului, art.1 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului si art.480 si 481 din Codul civil.
Potrivit prevederilor art.2 din Legea nr.213/1998 “bunurile preluate fără titlu valabil.....pot fi revendicate....daca nu fac obiectul unor legi speciale”.
In speța dedusa judecații, terenul revendicat face parte din categoria terenurilor agricole al căror regim juridic a fost reglementat prin lege specială, Legea nr.18/1991 a fondului funciar, republicata si Legea nr.1/2000, republicata.
Cererea reclamantului apare ca inadmisibila si în raport de dispozițiile art.8, coroborate cu art.38 din Legea nr.18/1991, republicata si art.23 alineat 2, coroborate cu art.3 alineat 2- 4 din Legea nr.1/2000, republicata.
În conformitate cu prevederile art.39 din Legea fondului funciar nr.18/1991, republicata “persoanele fizice ale căror terenuri agricole au fost trecute în proprietatea statului prin efectul Decretului nr.83/1949, precum si al oricăror alte acte normative de expropriere, sau moștenitorii acestora pot cere reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafața de teren trecută în proprietatea statului, până la limita suprafeței prevăzute la art.3 lit. h din Legea nr.187/1945, de familie, indiferent daca reconstituirea urmează a se face in mai multe localități sau de la autori diferiți, în termenul, cu procedura si în condițiile prevăzute la art.9”.
Potrivit art.3 alineat 2-4 din Legea nr.1/2000 “ reconstituirea dreptului de proprietate pentru persoanele fizice prevăzute de art.9 alineat (1) din Legea fondului funciar nr.18/1991, republicata, cu modificările si completările ulterioare, se face pentru diferența dintre suprafața de 10 ha de familie si cea adusa in cooperativa agricola de producție sau preluata prin legi speciale ori in orice mod de la membrii cooperatori, dar nu mai mult de 50 ha de proprietar deposedat.
Pentru terenurile proprietarilor deposedați, persoane fizice, pe care se afla pășuni și fânețe, reconstituirea se face pentru diferența dintre suprafața de 50 ha de familie si cea adusa in cooperativa agricola de producție sau preluata prin acte normative speciale ori prin orice alt mod de la membrii cooperatori sau de la orice alta persoana fizica deposedata, dar nu mai mult de 100 ha de proprietar deposedat.
În cazul în care în localitate nu exista suprafețe de teren agricol, pentru a satisface integral cererile, în condițiile prevăzute la alineat (2), reconstituirea dreptului de proprietate se va face, la propunerea comisiei locale, din suprafețele de teren agricol trecute in proprietatea comunei, orașului sau municipiului, conform art.49 din Legea nr.18/1991, republicata, din terenul comunelor limitrofe pe raza cărora se afla terenul agricol solicitat, prin transfer de anexe cu validarea comisiei județene, precum și prin hotărâri judecătorești ramase definitive si irevocabile.
În situația în care nu se poate face reconstituirea dreptului de proprietate integral, în condițiile alineatului(2), se vor acorda despăgubiri pentru diferența de teren neretrocedat.
În baza legilor fondului funciar, comisia locala și județeana analizează și validează dreptul de proprietate pentru persoanele îndreptățite, iar Agenția D. S. preda terenul conform procedurii administrative, reglementate de H.G nr.626/2001.
Raportat acestor considerente de drept cuprinse într-o lege speciala, instanța apreciază ca inadmisibila acțiunea reclamantului privind revendicarea suprafeței de 231,75 ha teren agricol, în conformitate cu dispozițiile art.16 din Constituția României, art.17 din Declarația Universala a Drepturilor Omului, art.1 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului si art.480 si 481 din Codul civil.
Așa fiind, instanța apreciază ca cererea reclamantului este inadmisibila, urmând a fi respinsa, in drept fiind aplicabile dispozițiile art.480 si art.481 Cod civil, cu referire la art.1169 Cod civil.
Prin decizia civilă nr. 75/A/2012 din 23 mai 2012 pronunțată de Tribunalul V. – secția civilă a fost respins apelul formulat de apelantul A. C. împotriva sentinței civile nr. 3487/15.12.2011, pronunțată de Judecătoria Bârlad în dosarul nr._, pe care a păstrat-o.
Pentru a se pronunța în acest sens tribunalul a reținut următoarele:
Referitor la soluționarea cauzei prin admiterea excepției inadmisibilității acțiunii s-a reținut că aceasta nu reprezintă o excepție propriu zisă ci vizează fondul acțiunii deoarece se referă la neîndeplinirea unei cerințe a dreptului subiectiv pretins, respective aceea de a fi recunoscut și ocrotit de lege. Or, așa cum s-a statuat în practica judiciară în materie și în literatura de specialitate, aceasta este o condiție de fond a dreptului și nu de exercițiu a acțiunii.
Procedând astfel instanța de fond a analizat fondul cererii apelantului însă a ales această formulă pentru a respinge acțiunea apelantului, faptul nepunerii în discuția contradictorie a părților neproducând nicio vătămare câtă vreme instanța a analizat fondul pretențiilor apelantului.
De altfel, din dispozitivul hotărârii nu se reține că instanța de fond s-a pronunțat asupra vreunei excepții, aceasta a respins ca inadmisibilă cererea reclamantului privind revendicarea suprafeței de 231,75 m.p. .
Nici cel de al doilea motiv de apel nu este întemeiat, nu s-a făcut dovada producerii unei vătămări care să poată fi înlăturată doar prin anularea actului. Instanța s-a pronunțat asupra obiecțiunilor formulate, obiecțiuni pe care le-a respins ca fiind nefondate. Așadar apelantul și-a exprimat punctul de vedere cu privire la expertiza întocmită în cauză, obiecțiunile fiindu-i respinse. Că partea adversă nu și-a exprimat punctul de vedere cu privire la acestea nu atrage vătămarea apelantului, doar intimații putând eventual invoca o vătămare/încălcare a contradictorialității.
Cel de al treilea motiv de apel este, de asemenea, neîntemeiat, după cum și cel de al cincilea ce arată apelantul că vizează fondul cauzei. Instanța de fond a analizat cererea apelantului reținând, în esență, că în cauză sunt aplicabile dispozițiile unei legi speciale.
Conform jurisprudenței Curții, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse dezbaterii.
Prin urmare, modul concis de redactare al unei hotărâri judecătorești nu echivalează cu nemotivarea acesteia dacă instanța examinează în concret problema ce a fost dedusă judecății. În cauza de față, instanța de fond a analizat existența a două dispoziții legale, una de ordin general și una de ordin special dând eficiență dispozițiilor din norma specială.
În mod corect a reținut instanța de fond acest aspect, în interpretarea sistematică a legii civile se ține seama de raportul dintre legea generală - regula și legea specială - excepția.
În privința concursului dintre legea specială și legea generală instanța supremă, în repetate rânduri (Decizia nr. 33/09.06.2008, Decizia nr. LIII/04.06.2007), a subliniat că persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile legii speciale nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de legea specială și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 Cod civil.
Prin Decizia nr. 33/09.06.2008 s-a statuat în termeni clari și neechivoci că o asemenea opțiune este exclusă - Acest punct de vedere nu poate fi primit, deoarece ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea speciala și legea generală - specialia generalibus derogant - și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.
Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.... Prin dispozițiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special."
Deși decizia de referă la dispozițiile Legii nr. 10/2001, cauza de față privește aceeași problemă a concursului dintre legea specială, Legea nr. 18/1991 și legea generală - acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 Cod civil.
Prin aplicarea acestui principiu de drept nu se neagă dreptul persoanei la justiție, deoarece un astfel de drept este garantat de dispozițiile legii speciale.
Aplicarea legii speciale nu înseamnă că accesul la justiție, printr-un proces echitabil, este eliminat ci presupune doar ca reclamantul să urmeze dispozițiile Legii nr. 18/1991, prin parcurgerea întregii proceduri de reconstituire a dreptului de proprietate. Legea nr. 18/1991 prevede că stabilirea dreptului de proprietate se face la cerere, prin eliberarea unui titlu de proprietate. De prevederile legii beneficiază membrii cooperatori care au adus pământ în cooperativă sau cărora li s-a preluat în orice mod teren de către aceasta, precum și, în condițiile legii civile, moștenitorii acestora. Condițiile în care se poate reconstitui dreptul de proprietate sunt prevăzute exclusiv în această normă specială, normă de cuprinde și sancțiuni în caz de neexercitare a dreptului în condițiile prevăzute de legea specială.
Liberul acces la justiție, consacrat atât de art. 6 CEDO cât și de art. 21 din Constituție, este garantat prin recunoașterea dreptului celui interesat de a se adresa unei instanțe de judecată și nu trebuie creată confuzia între dreptul unei persoane de a se adresa unei instanțe de judecată cu modalitatea aleasă pentru apărarea dreptului său.
În cauza de față nu se poate reține limitarea accesului la justiție al reclamantului, în sensul jurisprudenței CEDO, deoarece doar calea aleasă nu este cea corectă, raportat principiului specialia generalibus derogant (specialul derogă de la general). Așa cum a statuat CEDO în cauza Golder contra Regatului Unit, sub rezerva efectivității dreptului, statul are posibilitatea de a stabili condițiile de exercitare a dreptului de acces la justiție.
Chemată fiind să soluționeze o cerere pe calea legii generale, în condițiile existenței unei legi speciale instanța de judecată ar trebui să ignore, cu bună știință, un act normativ în vigoare sau, soluționând cauza, să se raporteze tot dispozițiilor legii speciale, dispoziții enumerate în motivarea instanței de fond.
Cel de al patrulea motiv de apel vizează soluția instanței de a menține onorariul expertului, astfel cum acesta a fost calculat. Nici acest motiv nu este întemeiat, complexitate lucrării analizându-se nu doar după numărul paginilor raportului de expertiză ci și după suprafețele mari de teren ce au trebuit a fi identificate de către expert.
Și criticile referitoare la admiterea excepției lipsei calității procesuale a intimatelor pârâte C. județean V., Agenția D. S. București și Agenția D. S. V. sunt neîntemeiate .
Acțiunea în revendicare este acțiunea prin care proprietarul neposesor cere posesorului neproprietar recunoașterea dreptului său de proprietate și restituirea lucrului .
Or, este evident că, nu există identitate între intimații pârâți și subiecții pasivi în raportul juridic dedus judecății, având în vedere că aceștia nu se află în posesia terenului revendicat de către apelantul reclamant.
Nu în ultimul rând, eventualele atribuții ale ADS, în ceea ce privește procedura specială reglementată de legile fondului funciar, nu poate justifica o calitate procesuală pasivă a acesteia în acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 din fostul Cod civil.
Este, așadar, evident că se încearcă eludarea dispozițiilor legii speciale, chemându-se în judecată persoane care pot răspunde pretențiilor reclamantului doar în cadrul procedurii de reconstituire a dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991.
Având în vedere aceste considerente, față de dispozițiile art. 296 cod procedură civilă, s-a respins apelul formulat, urmând a păstra hotărârea instanței de fond.
Împotriva deciziei civile nr. 75/A/2012 din 23 mai 2012 a formulat recurs reclamantul C. A. criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie sub următoarele aspecte:
Instanța a respins în mod greșit critica privind excepția inadmisibilității, considerând ca aceasta nu este o excepție propriu-zisă ci vizează fondul cauzei, întrucât instanța s-a pronunțat în soluționarea cererii pe excepția inadmisibilități cererii in revendicare, fără a o pune în discuția părtilor
Pentru a se pronunța asupra excepției invocate, aceasta trebuia pusă mai întâi în discuția părților, respectându-se astfel principiul contradictorialității în aplicarea principiului, rolul activ al judecătorului consacrat în art. 129 Cod procedură civilă, cu aplic, dispozițiilor art. 118 Cod procedură civilă în materia excepțiilor, instanța nu se va limita doar la ridicarea din oficiu a excepțiilor absolute, ci trebuie să pună în discuție și problema privind normele dispozitive pe care partea le ignoră și care ar putea influența existența sau valabilitatea raportului juridic dedus judecății.
Faptul că o excepție de inadmisibilitate poate fi invocată din oficiu de către instanța, nu o îndreptățește însă să o invoce numai cu ocazia deliberării, după închiderea dezbaterilor, fără a o pune în prealabil, în ședință, in discuția părților, deoarece în acest fel se încalcă principiul contradictorialității și hotărârea sa este casabilă fiind lovita de nulitate. Dacă împrejurarea de fapt sau de drept este descoperită de instanță cu prilejul deliberării, instanța avea obligația să repună cauza pe rol, pentru a da posibilitatea părților să dezbată toate aspectele împrejurării puse în discuție.
Față de aceasta excepție solicită casarea hotărârii cat si a deciziei civile și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe sau la altă instanță de același grad, pentru că, deși instanța a respins acțiunea ca inadmisibila, excepția inadmisibilității nu o fost pusă în discuția părților încălcându-se principiul contradictorialității procesului, ceea ce atrage nulitatea hotărârii. In drept art.304 pct.5 și 105 alin.2 Cod procedură civilă.
Instanța de fond a respins cererea sa ca inadmisibila si nu cu nefondata, caz în care nu se poate retine nici motivarea instanței privind motivarea analizei fondului cauzei;
Instanța de judecată a nesocotit, atunci când a apreciat ca inadmisibilă cererea de chemare in judecată în camera de consiliu, principiul disponibilității în procesul civil și al contradictorialității, si nu a dat eficiență dispozițiilor imperative cuprinse în art. 129 Cod procedură civilă cu aplic, dispozițiilor art. 118 Cod procedură civilă din Codul de procedură civilă,
Analiza întrunirii sau nu - în concret - a cerințelor de admisibilitate a cererii de chemare în judecată, se impune a fi făcută, așadar, prin raportare și la prevederile art. 85 din Codul de procedură civilă, numai după citarea părtilor chemate în judecată cu această mențiune.
Critică și motivarea instanței care respinge si motivele de apel privind erorile procedurale prin care instanța i-a încălcat dreptul la apărare, a încălcat principiul contradictorialității si l-a pus în imposibilitatea de a contesta efectiv atât raportul de expertiza cat și suma de 6500 lei pe care l-a obliga să o achite în mod nejustificat.
În susținerea acestor arată că la termenul din 03.11.2011 i s-a comunicat un exemplar de pe expertiza C. acordându-se termen pentru luarea la cunoștința; la termenul din 17.11.2011 a depus la dosarul cauzei obiecțiuni la raport, pe care instanța urma sa le comunice părților pentru a lua cunoștința, procedural urmând a fi discutate la termenul din 15.12.2011.
La termenul din 15.12.2011, instanța, fără a le pune in discuție, comunica faptul ca a respins obiecțiunile formulate si ca scoate dosarul in pronunțare, menționând sec in motivarea faptul ca obiecțiunile nefiind fondate vor fi respinse.
În aceasta situație, așa cum a arătat, instanța i-a încălcat dreptul la apărare întrucât nu a pus în discuția pârtilor obiecțiunile formulate la expertiza, pronunțându-se între termene asupra obiecțiunilor, situație care se poate observa atât din încheierile de ședința cât și din mențiunile de pe portalul instanțelor.
Aceste drepturi legale ale participanților la judecată sunt asigurate prin respectarea unui principiu fundamental al procesului civil, principiul contradictorialității. Pentru asigurarea contradictorialității în procesul civil, instanța are obligația de a pune în discuția pârtilor toate aspectele de fapt și de drept pe baza cărora va soluționa litigiul. Nerespectarea acestui principiu, care asigura implicit si respectarea dreptului la apărare, este sancționată cu nulitatea hotărârii.
Noțiunea de proces echitabil presupune respectarea si aplicarea principiului contradictorialității cât și a dreptului la apărare, iar potrivit art. 129 alin. 1 Cod procedură civilă, judecătorul are îndatorirea sa facă respectate si sa respecte el însuși principiul contradictorialității și celelalte principii ale procesului civil.
O altă critica privind motivarea hotărârii este si respingerea excepției privind nemotivarea hotărârii de către instanța de fond
Analizând motivarea hotărârii de fond, se poate constata ca instanța arata pe 10 pagini efectiv susținerile pârtilor din dosar, iar motivarea respingerii fiind făcuta în pagina 11 pe 5 rânduri. In conformitate cu dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă, hotărârea se dă în numele legii și va cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Condițiile procedurale privind motivarea hotărârii sunt îndeplinite doar daca s-a răspuns expres fiecărui argument invocat de părți sau măcar ,din întregul hotărârii să rezulte că s-a răspuns tuturor argumentelor prin raționamente logice.
Analizând sentința judecătoriei, rezulta ca lipsește orice motivare, întrucât in aceasta se retine numai faptul ca se constata inadmisibilitatea acțiunii.
Nerespectarea art. 261 Cod procedură civilă, care cuprinde reguli imperative, reprezintă încălcarea legii, motiv pentru care solicită admiterea recursului, casarea hotărârilor contestate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, spre a rezolva fondul cererii, cu referire la temeiurile de fapt și de drept invocate in prezenta cerere cat și în cererea de chemare în judecată.
Instanța respinge în mod greșit și motivele privind stabilirea onorariului expertului, întrucât deși instanța a precizat la termenul din 15.12.2011 ca va analiza si va reduce onorariul expertului, prin hotărâre a menținut acest onorariu obligându-l la plata.
Solicită reducerea onorariului de expert, care dorește achitarea sumei totale de 6000 lei pentru un raport de expertiza incomplet care, analizat in toate părțile, nu poate cuprinde orele precizate de expert in decont, care a fost efectuat opt luni deși complexitatea raportului depus este pur si simplu minima, folosind o mare parte din actele pe care chiar recurentul le-a pus la dispoziție.
Pe aceasta cale, în condițiile în care va fi admisă trimiterea spre rejudecare, solicită ca instanța să admită criticile privind modul de soluționare a obiecțiunilor și să dispună admiterea acestora și trimiterea lor la expert pentru completarea expertizei.
Instanța admite si menține in mod greșit excepția lipsei calității procesuale a Consiliului Județean V., a Agenției D. S. V. si București, motivat de faptul ca cererea sa trebuia formulata exclusiv in raport cu autoritatea administrativa emitenta a actului atacat.
Având în vedere faptul că pe terenul revendicat au fost eliberate titluri de proprietate către diverse persoane, a solicitat instituțiilor chemate in judecata să prezinte posibilități de restituire a terenului in alte locații, care nu au fost retrocedate si care nu fac obiectul unor litigii.
Așa cum a constatat si instanța din actele depuse la dosarul cauzei, paratele ADS V. si ADS București arata posibilitatea reconstituirii dreptului de proprietate pe terenuri care, însumate, ajung la suprafața de 838 ha, terenuri aflate pe raza Județului V., terenuri aflate in administrarea acestora si disponibile pentru retrocedare, si care, pot acoperi fără probleme totalul revendicărilor sale.
Pentru a putea rezolva aceasta situație, este necesar ca si paratele Consiliului Județean V., Agenția D. S. V. și București sa fie obligate la restituire întrucât numai prin protocoalele încheiate cu acestea si avizate de C. Județean se pot elibera titluri de proprietate pe aceste terenuri.
În sprijinul acestei modalități de rezolvare a depus și sentința 239/R din 17 feb. 2010, prin care s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate asupra suprafeței de 50 ha teren, fără a fi individualizat și pentru care urmează sa fie pus în posesie pe un alt amplasament, ca urmare a lipsei de teren in . fiind întocmite cu concursul paratelor după nenumărate adrese si reclamații, motiv pentru care menținerea acestora ca parate este mai mult decât necesara pentru rezolvarea acestei situații.
Nu a încercat eludarea legii speciale ci doar solicită îndreptarea ilegalităților făcute împotriva autorilor săi prin preluarea abuziva a terenurilor proprietate. Consideră că este o reparație legală și morală, în condițiile în care statul roman - prin administrația sa din teritoriu - a eliberat titluri de proprietate, pe terenurile și amplasamentele părinților săi, către persoane care nu au avut nici un drept de proprietate.
Pe fondul cauzei, în condițiile în care se va trece de excepțiile invocate,arată că în mod greșit instanța a apreciat și constatat inadmisibilă cererea sa, invocând în
susținerea motivării faptul ca sunt aplicabile legile speciale privind fondul funciar - legea
nr. 18/1991, legea nr. 213/1998 si legea nr. 1/2000-din moment ce acțiunea sa are ca temei
legal art 480 si 481 cod civil. Instanța mai apreciază ca potrivit ort. 2 din Legea nr. 213/1998 „bunurile preluate fără titlu valabil … pot fi revendicare… dacă nu fac obiectul unei legi speciale ", și că în acest context, în speța dedusa judecații, terenul revendicat face parte din categoria terenurilor agricole al căror regim juridic a fost reglementat prin lege specială.
Consideră că acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, este admisibilă întrucât, deși potrivit art. 2 din Legea nr. 213/1998 - invocat de instanță- aceasta nu poate avea altă semnificație decât aceea a pierderii beneficiului legii nr. 213/1998 de către persoana îndreptățită, acest efect nu poate fi extins asupra altor acțiuni pe care aceasta le-ar putea promova în justiție, cum este și acțiunea în revendicare.
Faptul că potențialul beneficiar al Legii nr. 213/1998, prin nerespectarea exigențelor procedurale ale acestui act normativ, pierde vocația de a se bucura de măsurile reparatorii speciale reglementate în cuprinsul acesteia, nu împiedică posibilitatea intentării unei acțiuni în revendicare de drept comun.
Consideră că efectele deposedării unui proprietar de bunul ce constituie obiectul dreptului său de proprietate constau în pierderea doar a unuia dintre atributele acestui drept, cu consecința păstrării calității de proprietar, avută la data preluării, efect consacrat expres și prin dispozițiile legilor speciale. Aceste texte, care reproduc în cuprinsul legilor speciale dispozițiile din dreptul comun, conținute de art. 480 din Codul civil, dau vocație titularului dreptului de proprietate de a recurge la toate mijloacele legale, administrative sau judiciare, pentru a obține recunoașterea acestui drept . care o consideră adecvată finalității urmărite.
Deși invocă în cuprinsul motivării si dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instanța nu are în vedere principiile de interpretare ale Curții Europene reflectate în cauzele contra României, în care s-a constatat încălcarea dreptului de proprietate, de către statul roman.
Instanța de judecată putea sa rețină inaplicabilitatea acestei norme legale în cadrul acțiunii în revendicare, ca efect al dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului, care se aplică prioritar legii naționale, în temeiul art. 11 alin. (2) și al art. 20 alin. (2) din Constituția României.
Privarea de proprietate si respingerea cererii sale poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde principiului proporționalității. În evaluarea proporționalității. Curtea Europeană ține cont de marja de apreciere a statului, dar și de asigurarea unui just echilibru între cerințele de interes general ale comunității șî imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului, înțelese, în materia dreptului la respectarea proprietății, sub forma unei compensări rezonabile, proporționale a deposedării, prevăzută ca atare în legislația națională.
Apreciază că legile speciale nu funcționează în prezent într-un mod care ar putea conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri vechilor proprietari deposedați și nu ia în calcul prejudiciul suferit de persoanele private astfel de bunurile lor, înainte de ., datorita unei absențe prelungite a despăgubirii, proporționalitatea referindu-se nu doar la cuantumul despăgubirii, ci și la momentul acordării acesteia. Substituirea dreptului de proprietate cu un drept de creanță având ca obiect o sumă de bani sau măsuri echivalente reprezintă, de fapt, o expropriere. în sensul constituțional al acestei măsuri. În aceste condiții, restituirea în natură se impune drept unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferita.
Instanța retine, de asemenea, în mod eronat si faptul că, din punct de vedere juridic, terenul revendicat este proprietatea cetățenilor cărora li s-au eliberat titluri de proprietate în baza legilor fondului funciar, fiind un criteriu în respingerea ca inadmisibila a acțiunii.
Instanța, având în vedere probatoriul administrat, putea constata si faptul că există posibilitatea restituirii terenului revendicat pe suprafețele menționate prin adresa, de către ADS și că în aceste condiții legea internă nu intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului iar admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice. Deasemeni, s-ar fi putut constata ca accept obiectivul general al legilor de restituire de a atenua consecințele anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, și că această atenuare a vechilor încălcări nu creează noi neajunsuri disproporționate. În acest scop, instanța trebuia să facă posibilă luarea în considerare a circumstanțelor particulare ale cauzei supuse judecații - în sensul că exista posibilitatea reconstituirii terenului pe alte amplasamente, astfel încât persoanele care au dobândit terenurile cu buna-credință să nu fie puse în situația de a suporta responsabilitatea, care aparține în mod corect statului, pentru faptul de a fi confiscat, cândva, aceste bunuri.
Luând în calcul chiar expertiza efectuată în cauza, în forma pe care o menține respingând obiecțiunile, instanța trebuia să constate și faptul că prin această expertiza s-a dovedit că exista liber, ca teren al Primăriei Falciu, suprafața de 65.17 ha teren (poziția 38-43 din tabel), 9,93 ha rezerva, conform poziției 27 tabel si 20 ha aflate în proprietatea statului Direcția S. . Fără a face nici o referire la acest aspect, instanța retine printre rânduri doar faptul ca nu exista teren liber.
Consideră ca măcar pentru acest teren instanța trebuia să admită cererea întrucât acest teren este liber, in proprietatea statului, si fiind pe amplasamentul fostei proprietăți revendicate.
Instanța trebuia sa analizeze cererea sa și în prisma raportului dintre legea specială și codul civil ca lege generala precum si a raportului dintre legea interna și Convenția europeana a drepturilor Omului ratificata prin legea nr. 30/1994.
Consideră ca instanța trebuia sa aplice in speța de fata dreptul comun întemeiat de dispozițiile ari. 480 si 481 cod civil întrucât nu are posibilitatea de a opta între calea prevăzuta de legea speciala si aplicarea dreptului comun.
Consideră că, în virtutea aplicării raporturilor dintre legea internă și Convenție, respingerea ca inadmisibilă a cererii sale echivalează cu privarea sa de a avea liber acces la justiție, prin încălcarea art. 6 din convenție .
Totodată, invocă în susținerea acestei spete jurisprudența Curții europene a Drepturilor Omului, reflectate în hotărârile de condamnare a României pentru încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional la convenție care prevede ca "orice persoana fizica sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publica si în condițiile prevăzute de lege”. Astfel, instanța avea obligația de a admite cererea sa, cu atât mai mult cu cât exista posibilitatea obținerii de terenuri în locații care nu afectează nici o alta persoana sau dobânditor de buna credința.
Ca urmare a acestei situații instanța nu ignora nici consecința insecurității raporturilor juridice care reprezintă de asemeni o alta prioritate a acestor raporturi. Dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de art. 6 alin. 1 din Convenție, trebuie interpretat în lumina preambulului acesteia, care enunță preeminența dreptului ca element de patrimoniu comun statelor contractante. Din cauza inconsecvenței și deficiențelor legislative, precum și a eventualelor litigii anterior soluționate, nu era exclus ca într-o astfel de acțiune în revendicare ambele părți să se poată prevala de existența unui bun în sensul Convenției, instanțele fiind puse în situația de a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt, cu observarea, în același timp, a principiului securității raporturilor juridice.
În acest punct, literatura juridică a admis de multă vreme faptul că revendicarea este o acțiune reală, iar acest caracter se conservă atât timp cât există și posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului, situație care in cazul de fata este posibila.
Aplicarea altor dispoziții legale decât cele ale legii speciale, atunci când acestea din urmă sunt contrare Convenției, trebuie să se facă fără a se aduce atingere drepturilor apărate de Convenție aparținând altor persoane și în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenita europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice, fapt ce l-a dovedit, cu prisosință, prin probatoriul administrat
în cauză.
Față de aceste considerente, solicită să se constatate că în cauză este incident motivul de recurs prevăzut prin dispozițiile art. 304 pct. 5 Cod procedură civilă, să se admită recursul și să fie casată sentința recurată, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, care va proceda la analizarea criticilor formulate și la corecta aplicare a prevederilor legate, invocate expres prin cerere și reiterate prin motivele de recurs, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1), cu observarea prevederilor art. 315 Cod procedură civilă.
În subsidiar solicită să se constate că în cauză sunt incidente motivele de recurs prevăzute prin dispozițiile art. 304 pct. 7,8 si 9 Cod procedură civilă, să se admită recursul și să fie casată sentința recurată, cu analizarea criticilor formulate și cu corecta aplicare a prevederilor legale, invocate, expres prin acțiune și prin motivele de recurs, în conformitate cu dispozițiile art. 312 (7) Cod procedură civilă, urmând să dispuneți admiterea cererii așa cum a fost formulată.
Legal citat intimata Agenția Domeniului S. a depus întâmpinare solicitând respingerea recursului.
În recurs nu au fost administrate alte probe.
Analizând actele și lucrările dosarului în raport de susținerile părților, de ansamblul materialului probator administrat în cauză și de prevederile legale incidente, Curtea reține că recursul nu este întemeiat.
Prin cererea cu care a învestit instanța de fond, reclamantul A. C. a revendicat suprafața de 231,75 ha teren agricol, parte a fostei Moșii Bozia, aflată în perimetrul administrativ al comunei F., județul V. invocând drept temei legal art. 480, 481 Cod civil (forma în vigoare la data promovării acțiunii) art. 16 din Constituția României, art. 1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului susținând că aceste bunuri au aparținut defunctei sale mame Z. (B.) C..
Instanța de fond a stabilit, pe baza susținerilor reclamantului și a probelor administrate în cauză, că acest teren revendicat face parte din categoria terenurilor agricole al căror regim juridic a fost reglementat prin legi speciale, respectiv Legea nr. 18/1991 a fondului funciar, republicată și Legea nr. 1/2000 republicată.
Potrivit raportului de expertiză topometrică întocmit de expertul C. V., terenul revendicat de reclamant, în suprafață de 231,75 ha este amplasat pe raza unității administrativ teritoriale a comunei F., în prezent fiind emise titluri de proprietate care au fost evidențiate de expert în tabelele anexă, prin indicarea numărului titlului de proprietate, a numelui proprietarului, a categoriei de folosință a terenului.
Raportat la situația de fapt reținută, Curtea apreciază că instanțele au procedat la aplicarea corectă a prevederilor Deciziei nr. 33 din 09.06.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a admis recursul în interesul legii cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 06 martie_89 și în care s-a statuat că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate ce poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
Această decizie se aplică - prin analogie - și atunci când se soluționează concursul dintre o altă lege specială, respectiv Legea nr. 18/1991 și acțiunea în revendicare, întemeiată pe dreptul comun art. 480 din vechiul cod civil.
Acțiunea în revendicare imobiliară, prin care persoana care pretinde că este proprietarul bunului a cărui posesie a pierdut-o cere persoanei care stăpânește bunul să i-l restituie și să-i recunoască dreptul de proprietate, este o acțiune petitorie, deoarece tinde să stabilească direct existența dreptului de proprietate al reclamantului asupra bunului în discuție.
Fiind vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referință a Legii nr. 18/1991, în mod corect instanțele au apreciat că sunt incidente în cauză dispozițiile acestei legi speciale de reparație, dispoziții ce se aplică prioritar în raport cu dreptul comun, respectiv, cu dispozițiile art. 480-481 din Codul civil de la 1864 ( în vigoare la data introducerii acțiunii), invocate de reclamant în acțiune.
A considera altfel și a aprecia că există posibilitatea - pentru reclamant - de a recurge la dreptul comun în materia revendicării, respectiv, Codul civil, în detrimentul legii speciale de reparație, ar însemna încălcarea principiului specialia generalibus derogant.
În raport de cele anterior expuse, Curtea reține că nu ne aflăm în prezența unei excepții privind inadmisibilitatea unei atare acțiuni, chestiunea în discuție ținând de fondul judecății deoarece se referă la neîndeplinirea unei cerințe a dreptului subiectiv pretins, aceea de a fi recunoscut și ocrotit de lege.
În mod corect a apreciat instanța de prim control judiciar că nu era necesar să se pună în discuția contradictorie a părților inadmisibilitatea, reclamantul nesuferind nici o vătămare, câtă vreme a fost tranșat fondul pretențiilor deduse judecății.
Nici cea de a doua critică nu este fondată.
Susține recurentul că instanțele nu i-ar fi respectat dreptul la apărare și principiul contradictorialității întrucât nu au pus în discuția contradictorie a părților obiecțiunile formulate de el la raportul de expertiză.
Unul dintre principiile fundamentale care guvernează desfășurarea procesului civil este principiul contradictorialității.
Contradictorialitatea constă în posibilitatea conferită părților - de lege - de a discuta și combate orice element de fapt și de drept al procesului civil. Acest principiu domină întreaga activitate de soluționare a litigiului.
Exigența fundamentală a contradictorialității impune cerința ca nicio măsură să nu fie dispusă de instanță înainte ca aceasta să fie pusă în discuția părților.
Instanța trebuie să asigure părților posibilitatea de a-și susține și argumenta dovezile, de a invoca probe, de a cunoaște dovezile solicitate de adversar, de a ridica și cunoaște excepțiile de procedură.
În realizarea acestui principiu, instanța este obligată să încuviințeze probele solicitate de părți numai în ședință, după ce părțile se pronunță asupra admisibilității lor.
Critica formulată de recurent nu se încadrează în aspectele avute în vedere prin reglementarea principiului contradictorialității, deoarece proba cu expertiza fusese admisă în condiții de contradictorialitate.
Împrejurarea că pârâții nu și-au exprimat punctul de vedere pe obiecțiunile recurentului nu constituia un impediment în pronunțarea instanței cu privire la acestea.
A treia critică se circumscrie motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct.7 Cod procedură civilă. Verificând sentința de fond atacată, prin prisma motivului invocat, se constată că prezentul motiv de recurs este nefondat pentru considerentele ce urmează.
Obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art.261 cod procedură civilă, are în vedere stabilirea - în considerentele hotărârii - a situației de fapt, expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.
Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.
Curtea reține că articolul 6 paragraf 1 din Convenție obligă instanțele să procedeze la un examen atent și efectiv al mijloacelor, argumentelor cât și al elementelor de probă aduse de părți, cel puțin pentru a le aprecia oportunitatea. Deși obligația de a motiva hotărârile nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument, totuși, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă- care a motivat pe scurt hotărârea- să fi procedat la un examen real al tuturor problemelor esențiale cu a căror soluționare a fost investită.
În cauză, motivarea sentinței judecătorului fondului răspunde acestor exigențe legale deoarece examinează efectiv apărările și susținerile părților, arată motivele de fapt și de drept pentru care s-au respins ca inadmisibile pretențiile reclamantului.
Pe de altă parte, în apel, cale devolutivă de atac, au fost extinse considerentele judecătorului fondului cu privire la toate criticile formulate de recurentul apelant.
Cu alte cuvinte, concluzia instanțelor este precedată de o examinare a chestiunilor de fapt și de drept ridicate.
Față de cele ce preced Curtea, constatând că motivul de nelegalitate prevăzut de art.304 pct.7 Cod procedură civilă nu este operant în cauză.
A patra critică vizează cuantumul onorariului de expert,care ar fi prea mare, în opinia recurentului.
Această împrejurare ține de netemeinicia hotărârii și nu de nelegalitatea ei.
Însă, ca efect al abrogării punctului 11 al art. 304 – prin O.U.G. nr.138/2000 – referitor la întemeierea hotărârii judecătorești pe o greșeală de fapt decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor instanța de recurs trebuie să verifice numai dacă aspectul invocat determină incidența vreunuia dintre motivele prevăzute limitativ în art. 304 punctele 1-9 Cod procedură civilă, ceea ce nu se poate reține în cauză.
A cincea critică se contonează pe greșita soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Județean V., a Agenției D. S. V. și București recurentul susținând că aceste autorități trebuie să prezinte posibilități de retrocedare a terenului, pe raza altor localități, întrucât, pe terenul ce a aparținut mamei sale, sunt deja emise titluri de proprietate.
În mod corect au apreciat instanțele că legitimarea pasivă este dată de specificul acțiunii promovate, respectiv cea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 din vechiul cod civil, ori acești pârâți nu se află în posesia terenului revendicat de reclamantul-recurent.
Aceste pârâte pot fi chemate în judecată doar în procedura specială reglementată de Legea nr. 18/1991.
În ceea ce privește criticile referitoare la fondul cauzei curtea reține următoarele:
Legea nr. 18/1991, a suprimat posibilitatea recurgerii la dreptul comun în ipoteza în care, persoanele ce se încadrează în categoriile de beneficiari ai acestei norme, nu au uzat de procedura de reconstituire, în termenul și condițiile prevăzute expres.
Judecătorul fondului a reținut corect incidența în cauză a dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 213/1998 potrivit cu care: „ bunurile preluate fără titlu valabil…. Pot fi revendicate…. Dacă nu fac obiectul unor legi speciale”.
Or, în cauză terenul revendicat se încadrează în categoria de terenuri agricole al căror regim juridic constituie obiect de reglementare în cuprinsul Legii nr. 18/1991 și al Legii nr. 1/2000.
Astfel, demersul dedus judecății apare inadmisibil, prin raportare la dispozițiile speciale: art. 8 coroborat cu art. 38 din Legea nr. 18/1991, republicată și art. 23 alin. 2 coroborat cu art. 3 alin. 2 - 4 din Legea nr. 1/2000.
Curtea constată că reclamantul nu a formulat, anterior prezentei cereri, cerere pe care să o adreseze autorității competente în temeiul Legii nr. 18/ 1991, situație în care nu se poate prevala de dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. l adițional la Convenția Europeană, neavând un bun sau o speranță legitimă în sensul prevăzut de Convenție.
Noțiunea autonomă de bun în sensul CEDO nu acoperă orice interes patrimonial, ci doar bunurile actuale, anume drepturi recunoscute printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă sau un alt act al autorităților publice, ori speranțele legitime deduse din dispozițiile legale sau jurisprudența constantă.
Însă, în prezenta cauză, reclamantul nu are nici un act al autorității publice sau hotărâre judecătorească care să îi recunoască dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat, după cum dispozițiile legii sau jurisprudența nu îi conferă o speranță legitimă la reconstituire, ci dimpotrivă, consacră expres pierderea dreptului la valorificarea pretențiilor în lipsa cererii prealabile de reconstituire a dreptului și față de dispozițiile deciziei în interesul legii nr. 33/2008.
De asemenea, Curtea reține că în jurisprudența C.E.D.O. s-a statuat în sensul respectării exigențelor art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al subdobânditorului de bună-credință.
Curtea constată că, în cauza R. împotriva României, Curtea europeană a considerat că, pentru ca atenuarea vechilor atingeri să nu creeze noi greutăți distorsionate „legislația ar trebui să permită să se țină cont de circumstanțele particulare din fiecare cauză, pentru ca persoanele care au dobândit cu bună-credință să nu fie aduse să suporte greutatea responsabilității statului care, cândva, a confiscat aceste bunuri.”
În speță, așa cum rezultă din raportul de expertiză, terenul revendicat de reclamant se află în proprietatea privată a unor persoane fizice cărora li s-a reconstituit dreptul de proprietate în baza legilor fondului funciar iar o eventuală admitere a acțiunii ar aduce atingere dreptului de proprietate al unor dobânditori de bună - credință și ar afecta stabilitatea și securitatea raporturilor juridice care privesc aceste imobile.
Pe de altă parte, referindu-se la prioritatea Convenției, recurentul invocă dispozițiile art. 6 paragraful 1, întrucât prin respingerea acțiunii ca inadmisibilă i s-ar nega dreptul de acces la instanță.
Art. 6 din Convenție garantează fiecărei persoane "dreptul la un tribunal", adică dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale.
Însă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite și că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.
În același timp, instanța de contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, și anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanța sa.
Or, legiuitorul român a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul. Legea nr. 18/1991 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, actul emis în procedura administrativă poate fi contestat în instanță, căreia i se conferă o jurisdicție deplină, astfel că este pe deplin asigurat accesul la justiție.
Existența Legii nr. 18/1991, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este una efectivă.
Având în vedere toate aceste considerente, urmează a fi respins recursul ca nefondat, în baza art. 312 alin.(1) Cod procedură civilă și menținută decizia ca legală și temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de C. A. împotriva deciziei civile nr. 75/A/ 23.05.2012 pronunțată de Tribunalul V., decizie pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică azi, 22.10.2012.
PreședinteJudecătorJudecător
S. C. AntoanelaPalihovici LilianaGhideanu A.
Grefier
G. D.
Red. S.C.A.
Tehnoredactat
G.D.
2 ex./21.11.2012
Tribunalul V.:
- A. C.
- F. E.
Judecătoria Bârlad: C. L.
| ← Fond funciar. Decizia nr. 1508/2012. Curtea de Apel IAŞI | Pretenţii. Decizia nr. 59/2012. Curtea de Apel IAŞI → |
|---|
