Pretenţii. Decizia nr. 59/2012. Curtea de Apel IAŞI

Curtea de Apel IAŞI - Sentințe și decizii civile / 2016

Decizia nr. 59/2012 pronunțată de Curtea de Apel IAŞI la data de 27-04-2012 în dosarul nr. 59/2012

Dosar nr._

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL IAȘI

SECȚIA CIVILĂ

DECIZIE Nr. 59/2012

Ședința publică de la 27 Aprilie 2012

Completul compus din:

Președinte: A. E. A.

Judecător: G. P.

Grefier: D. G.

S-a luat în examinare cererea de apel formulată de S. R., prin M. Finanțelor P., reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor P. a Județului Iași împotriva sentinței civile nr. 1041/2011 din 04.05.2011 pronunțată de Tribunalul Iași în contradictoriu cu intimata D. E..

La apelul nominal făcut în ședința publică nu se prezintă părțile.

Procedura este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier, din care rezultă că în termenul de amânare a pronunțării cauzei au fost depuse din partea intimatei D. E. concluzii scrise.

Dezbaterile asupra cauzei au avut loc în ședința publică din 20 aprilie 2012, susținerile părților prezente fiind consemnate în încheierea de ședință din acea zi, care face parte integrantă din prezenta hotărâre și pentru a da posibilitatea apelantei să depună la dosar concluzii scrise, instanța a amânat pronunțarea cauzei la data de astăzi, când:

După deliberare,

CURTEA DE APEL

Asupra apelului civil de față;

P. cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași, reclamanta D. E. a chemat în judecată S. R., prin M. Finanțelor P., solicitând obligarea acestuia la plata despăgubirilor bănești, în cuantum de 600.000 lei, reprezentând contravaloarea imobilului, compus din construcție, respectiv casă, în prezent, demolată, având suprafața construită desfășurată de 61,34 m.p. și teren, în suprafață de 1410m.p., situat în Iași, .. A solicitat reclamanta și acordarea cheltuielilor de judecată.

Motivând în fapt cererea formulată, reclamanta a arătat că, în baza Legii 10/2001, Primarul Municipiului Iași a emis dispozițiile nr. 267/3.02.2006 și nr. 2062/9.10.2008, prin care s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii în beneficiul său, în condițiile Legii 247/2005 - Titlul VII - pentru imobilul, construcție, demolat, în suprafață construită desfășurată de 61,34 m.p. și pentru terenul aferent, în suprafață de 1410m.p., situat în Iași, ..

Cu toate acestea, nici până în prezent nu i s-au acordat nici un fel de despăgubiri, în condițiile acestei legi speciale.

A învederat reclamanta că a formulat acțiunea motivat de faptul că sistemul de despăgubire al foștilor proprietari ale căror imobile au fost preluate abuziv de S. R., organizat în temeiul Legii 247/2005, cu referire, în principal, la modul de funcționare al Fondului Proprietatea, care nu este nici în prezent listat la bursă, a fost calificat, în mod repetat, de Curtea Europeană ca fiind unul iluzoriu, teoretic și ineficient (cauzele Viasu, Faimblat, D. și alții contra României).

Reclamanta a mai arătat că nerestituirea bunurilor sale, preluate abuziv de S. R. în anul 1986, combinată cu absența vreunei indemnizații într-un timp rezonabil, constituie o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor sale, drept garantat de art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la C.E.D.O.

Aplicarea prevederilor convenției care au caracter de lege specială în raport de Legea 10/2001 și trebuie să se facă cu prioritate.

S-a pretins că, S. R. este persoana care trebuie să-și asume răspunderea pentru faptul de a fi preluat abuziv, din proprietatea sa, terenul în litigiu, fără nici o despăgubire.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului, raportat la art. 11 și art. 20 alin. 2, art. 148 din Constituția României.

P. întâmpinarea formulată, pârâtul S. R., prin M. Finanțelor P., reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor P. Iași, în baza mandatului nr._/28.07.2010, a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive față de art. 3, pct. 81 din H.G. nr. 34/2009, art. 31, art. 1 alin. 2, art. 24, art. 33, alin. 2 și 3 din Legea 10/2001, Legea 213/1998, Legea 273/2006 și excepția inadmisibilității acțiunii, întrucât reclamanta trebuie să se adreseze instituției care are obligația de a o despăgubi,în conformitate cu legislația specială în vigoare și numai în contradictoriu cu aceasta. A invocat pârâtul dispozițiile art. 33 alin. 2 și 4 din Legea 10/2001. S-a susținut că o asemenea interpretare nu constituie în niciun caz o îngrădire a liberului acces la justiție,ci dimpotrivă o soluție contrară ar echivala cu nesocotirea principiului autorității de lucru judecat, ceea ce este inadmisibil, neputând fi pronunțate două hotărâri judecătorești, în baza unor legi speciale diferite pentru materializarea aceluiași drept.

Pe fondul cauzei, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii.

Asupra excepțiilor invocate, tribunalul s-a pronunțat, în sensul respingerii, prin încheierea din 29.09.2010.

S-au administrat probe constând în înscrisuri, expertiză tehnică în specialitatea construcții civile, industriale și agricole și s-a dispus atașarea dosarului nr._/2006 al Tribunalului Iași.

Tribunalul Iași, prin sentința civilă nr. 1041/2011 din 04.05.2011, a admis acțiunea formulată de reclamanta D. E., în contradictoriu cu pârâtul S. R., prin M. Finanțelor P., reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor P. Iași.

A fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 1.219.101 lei, despăgubiri, precum și suma de 3200 lei, cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut că, în procedura reglementată de Legea 10/2001, reclamantei D. E. i s-a respins cererea de restituire, în echivalent, a imobilului din Iași, ., prin dispoziția Primarului Municipiului Iași nr. 370/16.02.2005. Supusă fiind controlului de legalitate, această dispoziție a fost anulată prin sentința civilă, definitivă și irevocabilă, nr. 1438/5.10.2005 a Tribunalului Iași, dispunându-se acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul, situat în Iași, ., format din 1410m.p. teren și construcția demolată, în suprafață desfășurată de 61,34 m.p.. Fundamentat pe această hotărâre judecătorească, au fost emise, subsecvent, dispoziția nr. 267/3.02.2006 (care fiind supusă verificării instanței a fost menținută prin decizia civilă nr. 38/2.03.2007 a Curții de Apel Iași, irevocabilă prin respingerea recursului de către I.C.C.J. prin decizia civilă nr. 613/4.02.2008), precum și dispoziția nr. 2062/9.10.2008. P. acestea, Primarul Municipiului Iași a propus acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv de către stat – Titlul VII din Legea 247/2005 - pentru imobilul, construcție demolată ce a avut suprafața construită desfășurată de 61,34 m.p. și pentru terenul, în suprafață de 1410 m.p., situat în Iași, ., în beneficiul reclamantei D. E..

Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea de „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, poate desemna atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv, în anumite situații bine definite, creanțe al căror titular demonstrează că au un temei suficient în legislația națională și în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă” de a redobândi efectiv dreptul de proprietate (cauza Viasu c. României, hotărârea din data de 9.12.2008). S-a afirmat de aceeași Curte Europeană că, atunci când un stat contractant ,după ratificarea convenției, inclusiv a Protocolului nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor, confiscate în temeiul unui regim anterior, o asemenea legislație poate fi considerată ca generând un nou drept de proprietate protejat prin art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazul persoanelor care îndeplinesc condițiile de restituire (Kopecky împotriva Slovaciei, Braniowski împotriva Poloniei, Viascu împotriva României).

În speță, pentru suprafața de 1410m.p. teren, situată în Iași . și pentru construcția demolată, în suprafață de 61,34m.p., dreptul de proprietate al reclamantei, D. E., a fost, în mod irevocabil, recunoscut și confirmat de Tribunalul Iași, prin sentința civilă nr. 1438/5.10.2005. Această sentință civilă a fost pilon al celor două dispoziții emise de Primarul Municipiului Iași nr. 267/2006 și 2062/2008. Deopotrivă, obligația de despăgubire, în cazul nerestituirii în natură, stabilită în mod clar în dreptul intern, și-a aflat pe deplin aplicarea.

Contextul relevat conduce indeniabil spre existența unei „creanțe patrimoniale” a reclamantei având caracter cert, irevocabil și exigibil, care intră sub incidența noțiunii de „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E., iar nerestituirea imobilului neconstruit, până în prezent, în absența oricărei despăgubiri, constituie o ingerință în dreptul reclamantei, D. E., la respectarea bunurilor sale.

P. invocarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E., s-a reclamat o ingerință în dreptul de proprietate al titularului acțiunii, ingerință pe care instanța a reținut-o grevat pe absența îndelungată și nejustificată a oricărei despăgubiri.

A notat Tribunalul, în acest sens, hotărârea Braniowschi împotriva Poloniei și hotărârea P. împotriva României, în conformitate cu care, atunci când principiul de restituire a proprietăților confiscate în mod abuziv a fost deja adoptat de către un stat, incertitudinea cu privire la punerea în practică a acestui principiu, indiferent dacă este legislativă, administrativă sau legată de practicile aplicate de autorități, este în măsură să genereze, atunci când persistă în timp și în absența unei reacții coerente și rapide a Statului, o neîndeplinire din partea acestuia din urmă a obligației sale de a asigura beneficiul efectiv al dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.

În speță, executarea creanței, reprezentând despăgubirile la care este îndreptățită reclamanta, este reglementată de Legea 247/2005 care nu prevede nici un termen până la care Comisia Centrală trebuie să stabilească și să acorde titlul de despăgubire, în baza căruia se atribuie, prin conversiune, acțiuni la Fondul Proprietatea. Curtea Europeană a stabilit în mod constant că, deși Legea 10/2001 oferă părților interesate atât accesul la o procedură administrativă, cât și la o procedură contencioasă, ulterioară, dacă este cazul, acest acces rămâne teoretic și iluzoriu, nefiind, în prezent, în măsură să asigure, într-un termen rezonabil, plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă. Totodată, Curtea a stabilit că acest fond nu funcționează într-un mod susceptibil să fie considerat ca echivalent cu acordarea efectivă a unei despăgubiri (cauza R. I. contra României, cauza M. și alții contra R. iei, cauza Faimblat contra R. iei, cauza Viasu contra României).

Mai mult, Curtea Europeană a reținut, în mod explicit, că „numărul de cereri înaintate Curții, de hotărâri care statuează încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 și, în anumite cazuri, a art. 6 din Convenție, precum și miile de dosare de restituire trimise către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și care nu au fost tratate într-un termen rezonabil, demonstrează că mecanismul ales pentru restituirea bunurilor confiscate sau naționalizate de către stat pe parcursul perioadei comuniste nu a fost pus în aplicare în mod compatibil cu art. 1 din Protocolul nr. 1”(cauza Viasu împotriva României).

Atunci când Curtea Europeană constată o încălcare, S. pârât are obligația legală, nu numai de a plăti persoanei în cauză sumele alocate cu titlu de reparație echitabilă, prevăzută de art. 41, ci, de asemenea, de a alege sub supravegherea Comitetului de Miniștri, măsurile generale și/sau, după caz individuale, pe care să le includă în ordinea sa juridică internă pentru a pune capăt încălcării constatate de Curte și pentru a anula, pe cât posibil consecințele acestei încălcări (cauza Braniowski contra Poloniei). S-a reținut că, în condițiile în care statul „nu și-a îndeplinit obligația pozitivă de a reacționa la timp și cu coerență în ceea ce privește problema de interes general care o constituie restituirea sau vânzarea imobilelor intrate în posesia sa în virtutea decretelor de naționalizare”, iar mecanismul de acordare a despăgubirilor prin intermediul Fondului Proprietatea nu se dovedește a fi funcțional, statul este răspunzător de indemnizarea reclamantei pentru prejudiciul suferit, ca urmare a exproprierii terenului proprietatea ei (cauza P. împotriva României).

A pretinde reclamantei să aștepte derularea unor proceduri, conform Legii 247/2005, afectate puternic de incertitudine în privința duratei și a finalității, asupra cărora reclamanta nu poate avea nici un control, după ce autoritățile au lăsat să treacă cinci ani de la data rămânerii definitive a sentinței civile nr. 1438/5.10. 2005 a Tribunalului Iași, fără a adopta măsuri concrete în vederea plății despăgubirilor la care este îndreptățită în schimbul terenului preluat abuziv, și a construcției demolate, înseamnă a impune reclamantei o sarcină disproporțională și excesivă, care încalcă echilibrul just între cerințele interesului general al comunității și imperativele apărării dreptului la respectarea bunurilor reclamantei și care este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor ei, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.

Concluzionând, tribunalul a apreciat că dreptul de creanță al reclamantei împotriva Statului a fost recunoscut fără echivoc de toate autoritățile. Din momentul în care statul a stabilit condițiile care trebuiau întrunite pentru a beneficia de dreptul la retrocedare ar fi trebuit să adopte rapid regulile care să permită exercitarea acestui drept. În caz contrar, tribunalul a admis putința obținerii despăgubirilor pentru terenul preluat abuziv, pe cale judiciară, grevat pe afectarea în mod substanțial a dreptului reclamantei de procedurile de stabilire și acordare a despăgubirilor și pe jurisprudența CEDO, obligatorie pentru instanțele naționale.

În soluționarea, pe fond, a actului de învestire, tribunalul a reținut concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză de ing. D. Șefănescu – răspuns la obiecțiuni, în conformitate cu care valoarea de circulație a imobilului teren situat în Iași, . este de 1.200.500 lei, iar a construcției demolate este de 18.601 lei. Imposibilitatea restituirii în natură a imobilului construit și neconstruit, preluat în mod abuziv de regimul comunist revolut, unită cu ineficiența mecanismului de despăgubire instituit prin Fondul Proprietatea, raportat la absența unui fundament legislativ care să aibă în vedere prejudiciul suferit de cel interesat (cauza Katz împotriva României) reclama acordarea de despăgubiri, obiectivate de granițele valorii de circulație a imobilului supus procedurii Legii 10/2001.

S. R., prin M. Finanțelor P., reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor P. a Județului Iași, a declarat apel considerând că sentința tribunalului este nelegală.

În motivarea apelului, se susține că, în mod greșit, instanța a apreciat ca fiind întemeiată cererea reclamantei D. E., admițând acțiunea și acordându-i suma de 1.219.101 lei, cu titlul de despăgubiri, precum și cheltuieli, în cuantum de 3.200 lei.

Apelantul afirmă că motivarea instanței referitoare la imposibilitatea reclamantei de a obține despăgubiri pentru imobilul deținut prin procedura oferită de legile speciale, respectiv de Legea nr. 247/2005, de asemenea, nu este întemeiată.

S-a susținut că listarea Fondului Proprietatea la B. de Valori București reprezintă evenimentului anului pentru piața de capital din România, investiția în acțiuni aducând un profit de până la 60% în 2011, conform estimărilor.

Fondul Proprietatea are active în valoare totală de 3,57 miliarde euro (15,3 miliarde lei), echivalentul unei valori nete pe acțiune de 0,26 euro (1,11 lei).

Listarea Fondului Proprietatea repune piața de capital din România pe harta investitorilor străini, interes fiind găsit și printre fonduri din Asia.

Învederează apelantul că urcarea Proprietatea la cota BVB, după cinci ani de la înființare, rămâne principalul eveniment al anului pentru piața de capital, cu o recomandare puternică de cumpărare din partea tuturor brokerilor. Fondul Proprietatea reprezintă o oportunitate pentru investitorul cu orizont lung de investire datorită perioadei mai mari de timp, necesară administratorului pentru restructurarea portofoliului.

În ceea ce privește acordarea despăgubirilor materiale, apreciază apelanta că instanța, în mod greșit, a acordat suma de 1.219.101 lei reclamantei, considerând că sunt suficiente concluziile raportului de expertiză tehnică judiciară cu privire la stabilirea valorii imobilului, a cărui contravaloare o solicită reclamanta.

Raportul de expertiză tehnică evaluatorie este total greșit întocmit, expertul a menționat în mod greșit, la capitolul 5, că imobilul era racordat la rețeaua de apă, iar în capitolul 7, la evaluarea prețului tehnic, nu a aplicat corect dispozițiile Decretului Lege nr. 256/1984, anexa 4 tabel .

De asemenea, susține apelantul că reclamanta nu poate pretinde măsuri reparatorii dacă construcția și terenul au fost expropíate în temeiul dispozițiilor Decretului nr. 63/23.03.1965, întrucât cei care au fost expropriați în baza acestui act normativ au fost despăgubiți.

Astfel, întrucât raportul de expertiză tehnică judiciară prezintă o analiză superficială a imobilului supus evaluării și cu erori grave,fiind bazată pe supoziții proprii ale expertului, care nu își găsesc locul într-o astfel de analiză,s-au formulat obiecțiuni de care, însă, instanța, deși le-a admis inițial, ulterior, la pronunțare, nu a ținut seama de acestea.

Mai mult decât atât, apelantul arată că expertul a avut posibilitatea de a răspunde la obiecțiunile formulate de Direcția Generală a Finanțelor P. a județului Iași, în baza mandatului însă:

- la obiecțiunea nr. 1, nu s-a luat în considerare faptul că imobilul nu a fost racordat la rețeaua de apă,

- la obiecțiunea nr. 2, nu s-a scăzut suma de 3.886 lei din prețul evaluării pentru lipsa fundațiilor, pereții fiind din vălătuci (pământ) cum, de altfel, a constatat expertul nu necesitau fundație și nici nu s-a făcut dovada existenței acestora și nu s-a scăzut suma de 2450 lei pentru pardoselile de pământ,

- la obiecțiunea nr. 3, expertul avea obligația refacerii calcului cu criteriile minime, acesta ignorând însă faptul că instanța de judecată a admis obiecțiunea pe care a formulat-o;

- la obiecțiunea nr. 4, formula aplicată este greșită, cea corectă fiind: P = K x

A x (S+G+), iar coeficienții de corecție sunt exagerați.

Apreciază apelantul că atâta timp cât expertiza efectuată în cauză nu se raportează la situația reală, în temeiul dispozițiilor art. 295 alin. 2 Cod procedură civilă, se impune refacerea expertizei tehnice administrate de prima instanță, în cazul în care nu constată inutilitatea efectuării acestui demers, deoarece reclamanta a solicitat despăgubiri, în temeiul unor legi speciale și nu face dovada unui refuz nejustificat, ba dimpotrivă, din actele depuse, reiese clar că Primăria Municipiului Iași a propus acordarea de despăgubiri prin echivalent.

Consideră apelantul că rolul activ al judecătorului, precum și formarea convingerii sale cu privire la motivele acțiunii sunt consfințite de art. 129 alin. 5 Cod procedură civilă. Din economia acestui text rezultă că instanța are obligația de a administra un probatoriu

pertinent și concludent, în vederea determinării justeței și temeiniciei cererilor formulate în

justiție, fiind necesară în acest sens parcurgerea procedurilor specifice și, în nici un caz,

hotărârea nu poate fi influențată numai de susținerile părților, ci mai ales de dovezile

depuse în cauză.

În acest context, arătă apelantul că principiile independenței și imparțialității instanțelor și a judecătorilor sunt pietrele de fundament ale motivării și legitimității funcției judiciare în România, ca în orice stat de drept.

P. urmare, simpla afirmație referitoare la existența unui prejudiciu nu îndreptățește reparația prin echivalent bănesc, atât timp cât nu se administrează un probatoriu apt a demonstra că echivalentul bănesc pe care l-a solicitat reclamantul este cel potrivit, sub aspectul cuantumului, cu paguba invocată și, mai ales, că, prin hotărârea evocată, s-a produs un prejudiciu.

Totodată, remarcă apelantul că instanța nu a ținut seama de faptul că imobilul, al cărui echivalent se solicită pe calea acestei acțiuni de către reclamanta D. E., a mai fost revendicat de la S. R., în baza altor dispoziții legale speciale, cum ar fi Legea nr. 10/2001 și instanța, în virtutea aceluiași rol activ, avea obligația de a cerceta dacă aceasta a mai primit despăgubiri în temeiul Legii nr. 18/1991, Legea nr. 247/2005, Legea nr. 1/2000 sau a altor acte normative speciale.

Reclamanta având deschise alte căi, nefinalizate din motive pe care nu le precizează, pentru acordarea despăgubirilor solicitate avea totuși obligația de a face dovada că s-a adresat instituțiilor competente, în temeiul Legii nr. 10/2001 sau a Legii nr. 247/2005, în vederea obținerii despăgubirilor solicitate. Obținerea pe această cale a unei hotărâri judecătorești, în practică, echivalează cu obținerea unui dublu titlu, iar apelantul consideră că nu este corect să se solicite despăgubiri pentru același imobil pe mai multe căi, în temeiul mai multor acte normative.

D. E. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului, ca nefondat, deoarece a face aplicațiunea legilor indicate de apelant, atâta vreme cât obiectul judecății nu a fost întemeiat pe aceste acte normative, ar însemna o încălcare a principiului disponibilității procesului civil, prevăzut expres de art. 129 Cod procedură civilă, care prevede în ultimul alineat că judecătorii se pronunță exclusiv asupra obiectului cererii deduse judecății.

Susține intimata că, în raportul dintre Convenția Europeană și Legea internă nr. 10/2001, au prioritate dispozițiile convenționale, care au caracter de lege specială în raport de legea specială română de restituire, așa cum s-a precizat în Decizia nr. 33/2008 a Secțiilor Unite ale ÎCCJ.În sprijinul acestei soluții, D. E. arată că a uzat de căile procedurale interne prevăzute de legile speciale de restituire și că, în urma parcurgerii fazei administrative prealabile, i s-a recunoscut dreptul la despăgubiri în condițiile Legii nr. 247/2005 - Titlul VII.

Potrivit jurisprudenței CEDO, consideră că este titulară a unui „bun”, în sensul prevederilor convenției. Aceasta deoarece atunci când un stat contractant adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate în temeiul unui regim anterior, o asemenea legislație poate fi considerată ca generând un nou drept de proprietate, protejat de art. l din Protocolul Adițional nr. 1 la CEDO, în cazul persoanelor care îndeplinesc condițiile de restituire ( cauzele Kopecky c. Slovacia, Broniowski c. Polonia și V. c. România). Or, în privința sa acest drept la despăgubire a fost recunoscut în ordinea internă de organele administrative implicate în faza prealabilă a procedurilor de restituire, respectiv de Primarul Municipiului Iași, prin emiterea dispoziției nr.261/ 03.02.2006.

D. E. învederează că, din momentul recunoașterii acestui drept de creanță patrimonială, având caracter cert, irevocabil și exigibil, împotriva Statului R., acest drept intră sub incidența noțiunii de „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană, iar nerestituirea imobilului, până în prezent, în absența oricărei despăgubiri, constituie a ingerință în dreptul său de proprietate proteguit de Convenția Europeană, ingerință pe care prima instanță a reținut-o motivat de absența îndelungată și nejustificată a oricărei despăgubiri.

În acest sens, arată intimata că, în practica CEDO - cauzele Broniowski c. Polonia și P. c. România), s-a stabilit că atunci când principiul de restituire a proprietăților confiscate a fost deja adoptat de stat, orice incertitudine legislativă, administrativă sau legată de practicile aplicate de autorități este în măsură să genereze, atunci când persistă în timp și în absența unei reacții coerente și rapide a Statului, o neîndeplinire din partea acestuia din urmă a obligației sale de a asigura beneficiul efectiv al dreptului de proprietate, garantat de art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la CEDO.

În speță, susține D. E. că executarea creanței, reprezentând despăgubirile la care este îndreptățită, este reglementată de Legea nr. 247/2005. Or, cu privire la funcționarea mecanismului de restituire instituit de această lege, este de observat că prezintă vicii majore, contrare prevederilor art. 6 din CEDO și art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la CEDO, deoarece legea nu prevede nici un termen până la care Comisia Centrală trebuie să stabilească cuantumul despăgubirilor si să emită Titlul de despăgubire, în baza căruia se atribuie ,prin conversiune ,acțiuni la Fondul Proprietatea.

Deși Legea nr. 10/2001, așa cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, le oferă părților interesate atât accesul la o procedură administrativă, cât și la o procedură contencioasă ulterioară, dacă este cazul, acest acces rămâne unul teoretic și iluzoriu, deoarece nu este în măsură să asigure într-un termen rezonabil plata unei despăgubiri, în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă.

Tot în acest sens, arată intimata că a statuat Curtea Europeană și cu privire la funcționabilitatea Fondului Proprietatea, constatând că el nu funcționează în prezent într-un mod susceptibil de a fi considerat ca echivalent cu acordarea efectivă de despăgubiri (cauzele R. I. c. România, Faimblat c. România și V. c. România). P. aceste spețe s-a statuat, printre altele, că numărul mare de cereri înaintate Curții, de hotărâri care statuează încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 și în anumite cazuri a art. 6 din Convenție, precum și miile de dosare de restituire trimise către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și care nu au fost tratate într-un termen rezonabil, demonstrează că mecanismul ales pentru restituirea bunurilor confiscate sau naționalizate de stat pe parcursul perioadei comuniste nu a fost pus în aplicare într-un mod compatibil cu art. 1 din Protocolul nr. 1 (V. c. România).

D. E. pretinde că atunci când Curtea Europeană constată o încălcare, statul pârât are obligația legală nu numai de a plăti persoanei în cauză sumele alocate, cu titlu de reparație echitabilă, prevăzută de art. 41 din convenție, ci, de asemenea, de a alege ,sub supravegherea Comitetului de Miniștri, măsurile generale și/sau, după caz, individuale, pe care să le includă în ordinea sa juridică internă pentru a pune capăt încălcării constatate și pentru a anula pe cât posibil consecințele acestei încălcări (cauza Broniowski c. Polonia). Se susține că, în condițiile în care statul nu a reacționat la timp și cu coerență în ceea ce privește problema de interes general care o constituie restituirea sau vânzarea imobilelor intrate în posesia sa în virtutea decretelor de naționalizare, iar mecanismul de acordare a despăgubirilor prin intermediul Fondului Proprietatea nu se dovedește a fi în prezent funcțional, statul este răspunzător de indemnizarea reclamantului pentru prejudiciul suferit ca urmare a exproprierii terenului (cauza P. c. România).

Intimata susține că a i se pretinde să aștepte în continuare derularea unor proceduri conform Legii nr. 247/2005, afectate puternic de incertitudine în privința duratei și finalității acestora, proceduri asupra cărora ea nu are nici un control, după ce autoritățile au lăsat să treacă 9 ani fără a adopta măsuri concrete în vederea plății despăgubirilor la care este îndreptățită, echivalează cu a-i impune o sarcină excesivă și disproporționată, care încalcă justul echilibru care trebuie să existe între cerințele interesului general și imperativele respectării dreptului de proprietate, sarcină care este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor sale, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O.

D. E. învederează că, din momentul în care dreptul la despăgubire a fost recunoscut de toate autoritățile, statul ar fi trebuit să adopte rapid regulile care să permită exercitarea acestui drept. Pentru aceste motive, consideră că este admisibilă obținerea de despăgubiri direct pe cale judiciară, motivat de afectarea în mod substanțial a dreptului său prin procedurile de stabilire și acordare a despăgubirilor și de jurisprudența CEDO, obligatorie pentru instanțele naționale.

Reclamanta - intimată arată că există în continuare deficiențe majore în cadrul sistemului de despăgubire instituit de legea specială română nr. 247/2005, pe care statul nu le-a remediat până în prezent, prin măsuri concrete legislative și administrative, deși ele au fost indicate chiar de CEDO în Hotărârea pilot în cauza M. A. c. România.

D. E. susține că deficiențele sistemului de despăgubiri instituit de legea specială nu au fost remediate în totalitate, astfel că, cel puțin în faza prealabilă emiterii titlului de despăgubire și conversiei de acțiuni, nu există fixat prin lege un termen rezonabil de soluționare a dosarelor de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și nici proceduri adecvate și simplificate de repartizare și soluționare a dosarelor trimise spre evaluare și stabilirea despăgubirilor acestei autorități.

De asemenea, învederează existența unei alte bariere legislative semnificative în vederea executării creanței sale în ordinea juridică internă, barieră neînlăturată de apelant până în prezent, motivată de adoptarea OUG nr. 62/2010, prin care s-au sistat pe o perioadă de doi ani plățile în numerar efectuate de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților pentru contravaloarea imobilelor revendicate de foștii proprietari, ceea ce dovedește că subzistă și în prezent impedimente legislative serioase în calea realizării efective a dreptului său, neînlăturate prin intervenții legislative coerente și efective.

Ori, în aceste condiții pretinde intimata că este evident că sunt îndeplinite condițiile de aplicare directă a garanțiilor prevăzute de Convenția Europeană, pe temeiul angajării răspunderii civile delictuale a statului român, care nu și-a îndeplinit obligația de a face funcțional sistemul de despăgubiri instituit chiar de el prin adoptarea legii speciale de restituire, având în vedere că dreptul de creanță nu poate fi executat, în prezent, într-un termen rezonabil și cât de cât predictibil, pe baza normelor prevăzute de legea specială nr. 247/2005.

În acest sens, consideră intimata că, raportat la împrejurările menționate, se impune ca judecătorul național să facă aplicarea prioritară a prevederilor Convenției, care au caracter de lege specială în raport de prevederile Legii nr. 10/2001, așa cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, cu atât mai mult cu cât prevederile Convenției Europene fac parte tot din dreptul intern, prin aderarea noastră la Uniunea Europeană, conform art. 148 din Constituție, în acest sens statuându-se și prin dispozițiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Reclamanta - intimată a invocat și excepția lipsei calității de reprezentant a Direcției Generale a Finanțelor P. a Județului Iași, susținând că aceasta nu face dovada unui mandat special de reprezentare, anexat cererii de apel și valabil dat de pârâtul S. R., reprezentat prin M. Finanțelor P., pentru declararea

Cu privire la criticile pe care apelantul le aduce expertizei tehnice, intimata arată că, la instanța de fond, după ce expertul tehnic a răspuns la obiecțiuni, S. R. nu a mai înțeles să formuleze vreo critică, achiesând la punctul de vedere exprimat de către expert.

P. adresa nr. DG 6028 din 23.02.2012, S. R., prin M. Finanțelor P., reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor P. a Județului Iași a învederat instanței de apel că, prin Decizia nr.27 din 14.11.2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii formulat de Procurorul General al României și a statuat că:

- în acțiunile întemeiate pe art. 26 alin.3 din Legea nr. 10/2001 prin care se solicită obligarea Statului R. de a acorda despăgubiri bănești pentru imobilele preluate în mod abuziv, S. R. nu are calitate procesuală pasivă;

- acțiunile de acordare de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate în mod abuziv, imposibil de restituit în natură, conform Legii nr. 247/2005, îndreptate împotriva S. R. sunt inadmisibile.

La termenul de judecată din 23.03.2012 reclamantul-intimat a invocat excepția de neconvenționalitate a prevederilor Titlului VII al Legii nr. 247/2005, ce se referă la emiterea titlurilor de despăgubire, la emiterea titlurilor de conversie ,precum și la procedurile privind evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri.

În acest sens, intimatul solicită să se constate că, la acest moment, prevederile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, care se referă la emiterea titlurilor de despăgubire, la emiterea titlurilor de conversie, precum și la procedurile privind evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri sunt contrare prevederilor art.6 alin 1 din CEDO și ale art.1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană și să se facă aplicarea directă a acestor prevederi convenționale, în sensul respingerii apelului și a menținerii sentinței instanței de fond.

În motivarea excepției, se susține că, la data de 13 martie 2012, Guvernul României a adoptat Ordonanța de Urgență nr. 4 din 13 martie 2012 privind unele măsuri temporare în vederea consolidării cadrului normativ necesar aplicării unor dispoziții din titlul VII „Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” al legii nr. 247/2005, privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente.

P. alineatul (1) al articolului unic al acestei ordonanțe de urgență, s-au dispus următoarele: „La data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență se suspendă, pe o perioadă de 6 luni, emiterea titlurilor de despăgubire, a titlurilor de conversie, precum și procedurile privind evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri, prevăzute de titlul VII „Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” din Legea nr. 247/2005, privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005, cu modificările și completările ulterioare”.

În lumina celor arătate în cuprinsul motivării acestui act normativ se desprinde clar concluzia că, în prezent, mecanismul de despăgubire al foștilor proprietari instituit prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu mai funcționează într-o măsură aptă de a da posibilitatea celor ale căror imobile au fost preluate abuziv de către S. R. în perioada comunistă să mai poată fi despăgubiți într-un termen rezonabil și cu respectarea prevederilor convenției europene, referitoare la dreptul la respectarea proprietății private, precum și la dreptul la accesul la o procedură judiciară corectă și imparțială, previzibilă și predictibilă și într-un termen rezonabil.

Intimata arată că, datorită faptului că statul român nu mai deține participații la Fondul proprietatea, în prezent, este imposibil ca cetățenii, printre care se numără și ea, să mai poată beneficia de dreptul de a opta pentru a fi despăgubit prin ceea ce legea susmenționată denumește „titlu de despăgubire” sau „titlu de conversie”.

Aceasta în condițiile în care varianta obținerii de despăgubiri bănești, chiar în limita plafonului de 500.000 lei, prevăzut în cadrul Titlului VII al Legii nr. 247/200, este blocată printr-un alt act normativ, respectiv prin Ordonanța de Urgență nr. 62/2010.

Susține intimata că, în prezent, niciuna din modalitățile de despăgubire prevăzute de legea specială română nu mai este funcțională, fapt recunoscut de statul român prin emiterea OUG nr. 4/2012. Astfel, aplicarea Titlului VII al legii nr. 247/2005 este imposibilă, în acest moment, sub aspectul acordării vreunei modalități concrete de despăgubire prevăzută de lege, deoarece prevederile acesteia sunt contrare principiilor instituite de convenția europeană, referitoare la necesitatea previzibilității și a predictibilității normei juridice, soluționarea cauzei într-un termen rezonabil, la egalitatea armelor și la protecția proprietății.

Cu privire la încălcarea principiului soluționării cauzei într-un termen rezonabil, intimata susține că emiterea acestei ordonanțe a fost singura măsură luată de guvern la finele termenului de 18 luni acordat de Curtea Europeană în Hotărârea din 12.10.2010, pronunțată în cauza pilot M. A. c/a României, pentru remedierea deficiențelor legislative constatate în funcționarea mecanismului de despăgubire instituit de legea specială, în condițiile în care mai sunt doar câteva zile până la expirarea acestui termen, care se va împlini la data de 12 aprilie 2012.

Intimata apreciază că, prin adoptarea acestei măsuri legislative, practic, nu se remediază nimic din cele constatate de curte, ci adoptarea acestei măsuri semnifică faptul că S. R., își acordă singur un nou termen de 6 luni, care depășește termenul acordat de curte, în care urmează să fie adoptate măsuri legislative de natura celor impuse de CEDO prin hotărârea pilot, sfidând astfel bunăvoința și clemența acordată de această instanță europeană în ceea ce privește remedierea gravelor deficiențe legislative constatate.

În aceste condiții,afirmă intimata că nu numai principiul soluționării cauzelor într-un termen rezonabil este încălcat de S. R., prin edictarea unei asemenea măsuri, ci și principiul egalității armelor, deoarece statul român, care are calitatea de parte, de debitor, uzează în cadrul unei proceduri jurisdicționale aflată în curs de desfășurare, de arme la care cealaltă parte nu are acces, respectiv emite, în același timp, acte normative prin care urmărește amânarea obligației sale de plată pe un termen nedefinit și, ca urmare,vechii proprietari sunt obligați să suporte în continuare o sarcină excesivă și disproporționată, de natură să aducă atingere substanței dreptului lor de proprietate în forma în care acest drept este ocrotit de prevederile art. 1 din Protocolul Adițional la CEDO.

Susține intimata că,fiind în posesia unei decizii administrative emise în baza Legii nr. 10/2001, de către Primarul Municipiului Iași, prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul preluat abuziv în perioada comunistă, ea deține împotriva statului român o creanță suficient de bine stabilită pentru ca aceasta să poată beneficia de protecția directă a prevederilor convenționale ale art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la CEDO. În această situație, refuzul aplicării directe a prevederilor convenționale, dată fiind situația de blocaj a mecanismului de restituire instituit de legea specială română, recunoscută și consfințită oficial de statul român prin emiterea ordonanței nr.4/2012, nu mai poate avea în prezent nicio rațiune obiectivă și legală.

Curtea constată că excepția de neconvenționalitate invocată de intimată vizează în fapt apărări ale acesteia față de excepția inadmisibilității acțiunii, apărări care vor fi analizate odată cu excepția menționată.

În apel s-au depus înscrisuri, conform art. 295 alineat (2) Cod procedură civilă.

Examinând cu prioritate - conform art. 137 alineat (1) Cod procedură civilă - excepția lipsei calității Direcției Generale a Finanțelor P. a Județului Iași, de reprezentant al apelantului, S. R., prin M. Finanțelor P., Curtea constată că nu este incidentă în cauză, față de prevederile art. 67 - 68 Cod procedură civilă.

Instanța de apel reține că Direcția Generală a Finanțelor P. a Județului Iași a reprezentat pârâtul încă de la judecata la fond, depunând întâmpinare și precizând că împuternicirea de reprezentare în dosarul nr._ i-a fost dată de M. Finanțelor P. cu actul nr._/10.01.2011. Acest din urmă act a fost depus, în copie, la dosarul curții și îndeplinește cerințele HG nr. 34/2009, Ordinului M.F.P. nr. 1227/2006, modificat prin Ordinul M.F.P. nr.349/2007 și Ordinului M.F.P. nr. 667/2009.

P. urmare, excepția lipsei dovezii calității de reprezentant va fi respinsă.

În ce privește apelul, Curtea constată că este fondat, pentru considerentele expuse în cele ce urmează.

S. R., prin M. Finanțelor P., reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor P. a Județului Iași s-a apărat la fond, invocând excepțiile lipsei calității sale procesuale pasive și inadmisibilității acțiunii, iar prin motivele de apel a formulat critici cu privire la modul de soluționare a acestor două excepții, cât și cu privire la fondul litigiului dedus judecății.

Mai mult, la data de 23.02.2012, apelantul și - a fundamentat aceste două excepții și pe prevederile Deciziei nr.27 din 14.11.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii formulat de Procurorul General al României

P. Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii și a stabilit că, în acțiunile întemeiate pe dispozițiile art. 26 alineat (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, prin care se solicită obligarea statului român de a acorda despăgubiri bănești pentru imobilele preluate în mod abuziv, S. R. nu are calitate procesuală pasivă.

În aceeași hotărâre s-a stabilit că acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului R. – cum este cazul în speță - întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale articolului 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și ale articolului 13 din această convenție, sunt inadmisibile.

Caracterul obligatoriu al dezlegării date problemei de drept judecate intervine pentru instanță - potrivit articolului 330 indice 7 alineat (4) Cod procedură civilă - de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I, iar Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 a fost publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 120 din_, anterior pronunțării instanței de apel.

Instanța supremă a statuat că atâta vreme cât, pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 -22 decembrie 1989, s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susține, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.

În ceea ce privește concordanța dintre legea specială și Convenția europeană, instanța supremă a constatat că jurisprudența C.E.D.O. lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.

Astfel, în Cauza P. împotriva României s-a reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenției.

Dacă Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și coerență rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții.

Incertitudinea - fie legislativă, administrativă, fie provenind din practicile aplicate de autorități - este un factor important ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia poziția statului, care are datoria de a se dota cu un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a respecta asigurarea obligațiilor pozitive ce îi revin.

Or, în această materie, statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005.

P. Legea nr. 247/2005 au fost aduse o . modificări de substanță Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce privește natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptățite și procedura de stabilire și acordare a acestora.

Astfel, potrivit art. I pct. 1 referitor la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit acestei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) și (7) din titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanței de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.

Cu privire la acest aspect, s-a subliniat că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de C.E.D.O. ale dreptului de acces la o instanță, aspect reamintit în hotărârea-pilot pronunțată în recenta Cauză M. A. și alții împotriva României (paragraful 115).

P. urmare, s-a concluzionat că exigențele coerenței și certitudinii statuate de C.E.D.O. în jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.

Potrivit deciziei instanței supreme, cauza care a antrenat constatarea numeroaselor violări ale dreptului garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, anterior hotărârii-pilot pronunțate în Cauza M. A. și alții împotriva României, rezidă din faptul că statul român nu a pus la punct un mecanism apt să asigure despăgubirea persoanelor îndreptățite într-un termen rezonabil, deoarece C.E.D.O. nu a constatat că soluțiile legislative adoptate sunt inadecvate, ci doar faptul că Fondul „Proprietatea”, instituit prin Legea nr. 247/2005, nu este funcțional.

S-a mai reținut că nu se poate vorbi de o încălcare a jurisprudenței C.E.D.O. după pronunțarea hotărârii-pilot în Cauza M. A. și alții împotriva României, din moment ce statul român a fost obligat, ca în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței europene, să ia măsurile care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 paragraful 1 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, în contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de față, conform principiilor consacrate de Convenție.

S-a mai subliniat că, și în hotărârea-pilot, C.E.D.O. a reamintit că „statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din țară și pentru punerea lor în aplicare” și că „punerea în balanță a drepturilor în cauză și a câștigurilor și pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei și a sistemului juridic al statului constituie un exercițiu de o dificultate deosebită, presupunând intervenția diverselor autorități interne” (paragraful 233).

Chiar dacă, în situația în care există o decizie sau dispoziție administrativă ori o hotărâre judecătorească definitivă, devenită irevocabilă, prin care s-a stabilit dreptul la despăgubiri, părțile se pot prevala de existența unui „bun”, în sensul Convenției, garanțiile oferite de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție trebuie să fie funcționale în cadrul procedurii de executare a „valorii patrimoniale” astfel stabilite.

Or, mecanismul eficient de protecție a drepturilor garantate de art. 6 din Convenție și de art. 1 din Primul Protocol adițional, la care se referă C.E.D.O. în hotărârea-pilot pronunțată în Cauza M. A. și alții împotriva României, presupune tocmai stabilirea unui sistem eficient și previzibil de executare într-un timp rezonabil a deciziilor și dispozițiilor administrative sau a hotărârilor judecătorești irevocabile.

Susținerea intimatei referitoare la faptul că, prin OUG nr.4/2012, s-a dispus suspendarea, pe o perioadă de 6 luni, a emiterii titlurilor de despăgubire, a titlurilor de conversie, precum și a procedurilor privind evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri, prevăzute de Titlul VII “Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare și că această împrejurare ar determina inaplicabilitatea în cauză a Deciziei nr. 27 din 14 noiembrie 2011 nu este întemeiată, deoarece această suspendare a intervenit, conform precizărilor din preambulul OUG nr.4/2012, în contextul implementării hotărârii-pilot pronunțate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza M. A. și alții împotriva României,raportat la urgența și necesitatea adoptării unor măsuri care să permită concretizarea dreptului privind acordarea despăgubirilor, rezultate din aplicarea legilor privind restituirea proprietăților, astfel încât persoanele îndreptățite să poată beneficia de acordarea unor despăgubiri certe, previzibile și predictibile, în conformitate cu practica Curții Europene a Drepturilor Omului,

Este adevărat că această măsură a fost dispusă avându-se în vedere faptul că, în acest moment, nu mai există un mecanism instituțional și legal prin care să se concretizeze dreptul persoanelor îndreptățite la acordarea despăgubirilor, însă, în același timp, s-a reținut că se impune acordarea unui interval de timp în vederea identificării de către statul român a unor soluții financiare privind continuarea procesului de acordare a despăgubirilor, în contextul crizei economice ce se manifestă pe plan european, inclusiv în țara noastră.

Astfel, Curtea apreciază că suspendarea pe o perioadă de 6 luni, a emiterii titlurilor de despăgubire, a titlurilor de conversie, precum și a procedurilor privind evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri, prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, are ca scop tocmai punerea la punct de către statul român a unui mecanism eficient și previzibil de executare, care să fie apt apt să asigure despăgubirea persoanelor îndreptățite într-un termen rezonabil, astfel că persoanele care au deja un titlu de despăgubire nu mai au deschisă calea unei acțiuni directe de despăgubiri împotriva Statului român.

Soluționarea acțiunii pe excepția inadmisibilității împiedică cercetarea, în tot ori în parte, conform art. 137 alin 1 Cod procedură civilă, a excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului R., prin M. Finanțelor P., reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor P. a Județului Iași și a fondului pretenției deduse judecății.

Raportat considerentelor expuse și, în aplicarea art. 296 teza a II a Cod procedură civilă, Curtea va admite apelul și va schimba în tot sentința Tribunalului Iași, în sensul respingerii acțiunii reclamantei, ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge excepția lipsei calității de reprezentant a Direcției Generale a Finanțelor P. a Județului Iași pentru S. R., prin M. Finanțelor P..

Admite apelul declarat de S. R., prin M. Finanțelor P., reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor P. a Județului Iași împotriva sentinței civile nr. 1041/2011 din 04.05.2011 a Tribunalului Iași, sentință pe care o schimbă în tot.

Respinge acțiunea civilă pronunțată de reclamanta D. E. în contradictoriu cu S. R., prin M. Finanțelor P., reprezentant de Direcția Generală a Finanțelor P. a Județului Iași, ca inadmisibilă.

Respinge cererea intimatei D. E. privind obligarea apelantului la plata cheltuielilor de judecată din apel.

Definitivă.

Cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședința publică, astăzi, 27.04.2012.

PreședinteJudecător

A. A. ElenaProtea G.

Grefier

G. D.

Red. P.G.

Tehnoredactat

G.D./2 ex.

24.05.2012

Tribunalul Iași:

- C. M.

← Revendicare imobiliară. Decizia nr. 1538/2012. Curtea de Apel...  Fond funciar. Decizia nr. 485/2014. Curtea de Apel IAŞI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Pretenţii. Decizia nr. 59/2012. Curtea de Apel IAŞI