Legea 10/2001. Decizia nr. 517/2014. Curtea de Apel ORADEA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 517/2014 pronunțată de Curtea de Apel ORADEA la data de 20-03-2014 în dosarul nr. 8463/271/2011
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ORADEA
Secția I Civilă
Nr. operator de date cu caracter personal 3159
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 517/2014-R
Ședința publică din 20.03.2014
Președinte: S. A. L.
Judecător: T. D.
Judecător: M. E.
Grefier: M. V.
Pe rol fiind soluționarea recursului civil declarat de recurenții reclamanți B. A. C., B. B. A., L. F. P. și L. B. I., toți cu domiciliul procesual ales în Oradea, .. 17, ., la Cabinet de Avocat M. G. în contradictoriu cu intimații pârâți S. R., prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în București, ., sector 5, C. L. AL MUNICIPIULUI ORADEA – ADMINISTRAȚIA IMOBILIARĂ ORADEA, cu sediul în Oradea, .. 1, jud. Bihor, împotriva deciziei civile nr. 175/A din data de 17.05.2012, pronunțată de Tribunalul Bihor, în dosar nr._, prin care s-a păstrat în totalitate sentința civilă nr._ din 29.11.2011 pronunțată de Judecătoria Oradea, în dosar nr._, având ca obiect Legea nr. 10/2001.
La apelul nominal făcut în cauză, nu se prezintă nimeni.
Procedura de citare a părților este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei învederându-se instanței că procedura de citare a părților este completă, recursul este scutit de taxă de timbru, după care:
Instanța, invocă din oficiu excepția de perimare a recursului și rămâne în pronunțare asupra acesteia.
CURTEA DE APEL
DELIBERÂND,
Asupra recursului civil de față, instanța constată următoarele:
Prin sentința civilă nr._ din 29.11.2011 pronunțată de Judecătoria Oradea s-a admis excepția inadmisibilității formulării acțiunii în revendicare întemeiată pe prevederile dreptului comun, invocată din oficiu de instanță și s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții B. A. C., B. B. A., L. F. P. și L. B. I. în contradictoriu cu pârâții S. R., prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și C. L. AL MUNICIPIULUI ORADEA.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:
Reclamanții B. A. C., B. B. A., L. F. P. și L. B. I. solicită în instanță, prin formularea unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, obligarea pârâților de rând 1 și 2 să le restituie în deplină proprietate și posesie terenul intravilan situat în Oradea, înscris în CF colectiv_ Oradea, cu nr. topo 6231/3, în suprafață totală de 45 mp. În subsidiar reclamanții solicită obligarea pârâtului S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata de despăgubiri bănești în sumă egală cu valoarea actuală de circulație a imobilului menționat.
Temeiul juridic al cererii de chemare în judecată indicat de reclamanți este art. 480 și urm. Cod civil, precum și prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția E.D.O.
Reclamanții susțin că trebuie acordată prioritate dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, susținându-se că soluția menționată este cuprinsă și în dezlegarea dată recursului în interesul legii pronunțat cu privire la această chestiune, prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Instanța de fond a reținut faptul că, în conformitate cu principiul specialia generalibus derogant, dispozițiile Legii nr. 10/2001, având caracter special, derogator de la dreptul comun, se aplică cu prioritate.
Astfel, potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație.
Imobilul în litigiu, față de temeiul preluării sale (respectiv Decretul nr. 192 din data de 25.05.1971), coroborat cu dispozițiile art. 1 și 2 din Legea nr. 10/2001 rep., face obiectul acestei legi speciale în ceea ce privește măsurile reparatorii ce pot fi acordate de stat pentru imobilele preluate abuziv, astfel că, față de prevederile Legii nr. 213/1998 sus–citate, este exclusă calea unei acțiuni în revendicare de drept comun.
Această soluție rezultă și din prevederile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 rep., potrivit cărora nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării conform alin. (1), atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
Prin aceasta nu se aduce atingere accesului la justiție consacrat de Constituția României și de art. 6 din Convenția E.D.O., doar că accesul trebuie să se facă în formele prescrise de lege, în acest sens fiind și jurisprudența Curții E.D.O.
Legea nr. 10/2001 reglementează procedura care trebuie urmată de către persoanele îndreptățite la revendicarea imobilelor preluate abuziv de către stat în perioada 06.03.1945 – 22.12.1989, în capitolul III „Proceduri de restituire”.
În ceea ce privește posibilitatea pentru reclamanți de a beneficia de judecata oferită de forța coercitivă a Statului, prin apelul la instanță pe calea prezentei acțiuni, instanța de fond a reținut următoarele:
Conform prevederilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, rep., persoana îndreptățită va notifica în termen de 6 luni de la . legii persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului. În termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23 din lege, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură.
Art. 26 alin. (3) prevede că decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității investite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare.
Din interpretarea acestor dispoziții, reiese că revendicarea imobilelor preluate abuziv de către stat nu se poate face pe calea comună a introducerii la instanță a unei acțiuni având acest obiect, ci trebuie urmată procedura administrativă obligatorie. Deși este o procedură administrativă, aceasta nu înseamnă că împiedică accesul părții la justiție, în acest sens pronunțându-se și instanța supremă. Accesul la justiție al persoanei interesate este garantat prin posibilitatea pe care o are de a ataca în condițiile legii, decizia sau dispoziția de respingere a notificării sau a cererii de restituire, precum și refuzul nejustificat al unității deținătoare să soluționeze cererea de retrocedare a imobilului.
Instanța de fond a reținut faptul că reclamanții au precizat, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, faptul că nu au urmat procedura reglementată de Legea nr. 10/2001.
Totodată, instanța reține faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea unor recursuri în interesul legii, prin deciziile pronunțate la datele de 04.06.2007, respectiv 09.06.2008, obligatorii, a reglementat raportul existent între legea specială și legea generală în materie de restituire a proprietăților.
În motivare, s-a reținut că art. 1 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 rep. oferă cadrul juridic complet pentru restituirea în natură și prin măsuri reparatorii în echivalent a imobilelor preluate abuziv de către Stat în perioada de incidență (06 martie 1945 – 22 decembrie 1989), reglementând în detaliu modalitatea de restituire a imobilelor preluate.
Aceste dispoziții legale constituie cadrul juridic special în acest sens, singurul care poate fi invocat după ., iar prevederile art. 480 C.civ. au un caracter general față de dispozițiile Legii nr. 10/2001.
Această interpretare este în sensul art. 6 alin (2) din Legea nr. 213/1998, numai persoanele exceptate de la procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze în termenele prevăzute de această procedură având deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios.
Se mai arată că nici art. 481 C.civ. nu poate constitui temei al unei acțiuni în revendicarea unui imobil expropriat de stat în regimul comunist, pentru identitate de rațiune.
Se mai reține că Legea nr. 10/2001 suprimă acțiunea de drept comun a revendicării, dar, totodată, asigură realizarea garanțiilor unui proces echitabil în condițiile art. 6 alin 1 din CEDO, prin instituirea unui sistem reparator și procedural perfecționat, în trei grade de jurisdicție.
Se impune a se constata că fostul proprietar a avut asigurat accesul la justiție atâta vreme cât i s-a pus la dispoziție o cale specială de urmat în vederea redobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, în condițiile în care termenul de depunere a notificărilor a fost prelungit succesiv. Stabilirea acestor termene în care foștii proprietari puteau solicita retrocedarea imobilelor ce au făcut obiectul Legii nr. 10/2001, a fost de natură să asigure respectarea principiului securității și stabilității raporturilor juridice în materia proprietății. Efectivitatea dreptului de acces la tribunal impune ca exercițiul său să nu fie afectat de existența unor impedimente de drept care îi afectează substanța dreptului.
În conformitate cu art. 53 din Constituția României, exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, pentru apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor, desfășurarea instrucției penale, prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății.
Nu se poate afirma însă că soluția respingerii, ca inadmisibilă, a cererii reclamantului ar reprezenta o limitare nepermisă a dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1, deoarece sunt întrunite condițiile unei privări de proprietate legitime, adică instituirea sa legală, urmărirea unei cauze de utilitate publică, conformitatea cu dreptul intern, dar și respectarea unui raport de proporționalitate între mijloacele folosite în scopul vizat, în cauză limitându-se redobândirea unui drept de proprietate doar prin aplicarea unor legi speciale, temporare, respectiv Legea nr. 10/2001, rep.
De asemenea, instanța de fond a mai reținutaptul că Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în Cauza Golder contra Regatului Unit, că "dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut", precum si că "există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept".
Așadar, cu condiția ca dreptul să fie efectiv, statul poate să reglementeze într-un anumit mod accesul la justiție si chiar să îl supună unor limitări sau restricții.
O modalitate prin care un stat-parte la Convenție poate limita sau restrânge dreptul la un proces echitabil este și obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile.
In acest sens, în Cauza Le Compte, V. Leuven si De Meyere contra Belgiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că "rațiuni de flexibilitate și eficiență, care sunt pe deplin compatibile cu protecția drepturilor omului, pot justifica intervenția anterioară a unor organe administrative sau profesionale [....] ce nu satisfac sub fiecare aspect în parte exigențele menționatelor prevederi; un asemenea sistem poate fi reclamat de tradiția juridică a mai multor state membre ale Consiliului Europei".
Această posibilitate reprezintă marja de apreciere pe care Curtea o recunoaște statelor membre în privința drepturilor fundamentale care nu sunt privite ca drepturi absolute, cum este și dreptul la un proces echitabil.
Accesul la justiție presupune în mod necesar însă ca, după parcurgerea procedurilor administrative, partea interesată să aibă posibilitatea să se adreseze unei instanțe judecătorești. In lipsa unei asemenea posibilități, dreptul de acces la instanță ar fi atins în substanța sa.
In măsura în care aceste exigențe sunt respectate, dreptul de acces la justiție nu este afectat.
Se poate constata că prin Legea nr. 10/2001, rep. au fost reglementate nu numai procedurile administrative de restituire, dar și modalitățile de a ataca în justiție măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri.
Art. 6 din Convenție garantează fiecărei persoane "dreptul la un tribunal", adică dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale.
Instanța reține că, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite și că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.
În același timp, instanța de contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, și anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanța sa.
Or, legiuitorul român a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre aceste măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor.
Legea nr. 10/2001, rep. prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației în instanță (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicție deplină, după cum au posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, astfel că este pe deplin asigurat accesul la justiție.
Existența Legii nr. 10/2001, rep., derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este una efectivă.
Or, reclamanții puteau obține măsuri reparatorii pentru imobil (ceea ce includea și restituirea în natură, ca măsură prevalentă a legii speciale, în condițiile în care era posibilă), dacă formulau notificare în termen legal, cel prevăzut de art. 22, fiind în măsură să dovedească atât dreptul de proprietate, dar și preluarea abuzivă de către stat.
Prin urmare, imobilele care se încadrează în domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001 nu mai pot fi restituite decât în condițiile prevăzute de acest act normativ.
In caz contrar, s-ar ajunge la situația în care dispozițiile Legii nr. 10/2001 ar fi golite de conținut, astfel încât să nu-și producă efectele juridice, or nu aceasta este rațiunea pentru care a fost adoptată o atare lege specială.
Instanța de fond a reținut că nu există o încălcare a prevederilor art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, care ocrotește un bun actual, deci existent, iar nu speranța de a vedea renăscut un vechi drept de proprietate, imposibil de exercitat, o perioadă îndelungată de timp.
Instanța de fond a constat totodată faptul că reclamanții nu au indicat nici un motiv care să justifice faptul că nu au formulat cerere de restituire în baza Legii nr. 10/2001, rep. sau intervenția vreunei cauze mai presus de voința lor care să îi fi pus în imposibilitatea obiectivă de a respecta dispozițiile acestei legi speciale.
Având în vedere toate aceste considerente, instanța de fond a admis excepția inadmisibilității formulării acțiunii în revendicare întemeiată pe prevederile dreptului comun, invocată din oficiu și, în consecință, a respins acțiunea ca inadmisibilă.
Împotriva acestei hotărâri, la data de 27.01.2012, în termen legal, au declarat apel reclamanții B. A. C., B. B. A., L. F. P. și L. B. I., solicitând schimbarea în totalitate a sentinței apelate în sensul admiterii acțiunii formulate de reclamanți, fără cheltuieli de judecată.
Prin decizia civilă nr. 175/A din data de 17.05.2012, pronunțată de Tribunalul Bihor, în dosar nr._, s-a respins ca nefondat apelul civil introdus de apelanții B. A. C., B. B. A., L. F. P. și L. B. I., toți cu domiciliul procesual ales în Oradea, .. 17, ., la Cabinet de Avocat M. G. în contradictoriu cu intimații S. R., prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în București, ., sector 5, C. L. AL MUNICIPIULUI ORADEA, cu sediul în Oradea, .. 1, jud. Bihor împotriva sentinței civile numărul_/29.11.2011 pronunțată de Judecătoria Oradea, pe care a păstrat-o în totalitate.
Fără cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Decizia pronunțată în recurs în interesul legii nr. 33/2008 stabilește că Lg 10/2001 exclude aplicarea dreptului comun și doar în anumite situații, când se constată că între Lg 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului există neconcordanțe capătă prioritate convenția, ceea ce face admisibilă o acțiune pe dreptul comun.
Ori, în condițiile în care reclamanții nu au formulat nici un fel de cerere în temeiul legii speciale reparatorii și nu justifică în nici un fel omisiunea de a apela la această lege, aceștia se încadrează în prima ipoteză a deciziei ÎCCJ amintite, în sensul că acțiunea formulată este inadmisibilă.
Nu se poate considera că prin faptul că s-a constatat în hotărâri CEDO că dispozițiile Lg 10/2001 încalcă prevederile Convenției, această lege a devenit facultativă, cei interesați putând să aleagă direct calea dreptului comun, făcând abstracție de legea specială.
Aceeași Curte Europeană a reținut jurisprudența sa că dreptul la un recurs intern ce permite invocarea în substanță a drepturilor și libertăților consacrate de Convenție nu poate merge atât de departe încât să asigure o cale care să permită combaterea unei legi pe motiv că este contrară convenției sau să atace conținutul unei anumite reglementări în fața unei autorități naționale.
În ce privește cererea subsidiară de acordare a unor despăgubiri, aceasta este de asemenea inadmisibilă pe dreptul comun, astfel de despăgubiri putând fi obținute numai în procedura specială reglementată de Lg 10/2001, în acest sens fiind și Decizia nr. 27/2011 pronunțată de ÎCCJ în recurs în interesul legii.
Față de cele reținute, tribunalul, în baza art, 295 c.pr.civ., a respins ca nefondat apelul civil introdus de apelanții B. A. C., B. B. A., L. F. P. și L. B. I. în contradictoriu cu intimații S. R., prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și C. L. AL MUNICIPIULUI ORADEA, împotriva sentinței civile nr._ din 29.11.2011 a Judecătoriei Oradea, pe care a păstrat-o în totalitate.
Nu s-au solicitat cheltuieli de judecată de către intimați.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, scutit de la plata taxelor de timbru, au declarat recurs apelanții B. A. C., B. B. A., L. F. P. și L. B. I., solicitând admiterea acestuia, modificarea deciziei în sensul admiterii apelului, a acțiunii astfel cum a fost formulată.
Prin motivele de recurs s-a invocat că s-a interpretat eronat decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție câtă vreme conform considerentelor acesteia, când sunt sesizate neconcordanțe între legea specială - Legea nr. 10/2001 – și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate ce poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
Neconcordanțele dintre Legea nr. 10/2001 și CEDO face din aceasta din urmă norma mai favorabilă și se raportează la criteriul duratei termenului de prescripție a acțiunii, la criteriul finalității și duratei procedurii sub aspectul valorificării drepturilor. Dispozițiile legii speciale sunt inferioare convenției și raportat la mecanismul de acordare a despăgubirilor nu este viabil, prin aplicarea legii speciale se creează o discriminare întrucât cel vătămat prin încălcarea dreptului de proprietate de către o persoană fizică, are posibilitatea de-a se adresa direct instanței pentru recunoașterea dreptului, ori, în speță, întrucât dreptul s-a încălcat de S. R. cel vătămat nu poate recurge decât la legea specială.
În drept s-a invocat art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
Intimații pârâți, deși legal citați, nu s-au prezentat și nici nu și-au comunicat poziția în cauză.
Examinând decizia recurată, prin prisma excepției de perimare a recursului, invocată din oficiu, instanța de recurs constată următoarele:
Potrivit art. 248 alin. 1 Cod procedură civilă, orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice cale de reformare, revocare, se perima de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părții timp de 1 an.
Din analiza actelor aflate în dosarul de recurs, se reține faptul că, 1a data de 24.01.2013, întrucât niciuna dintre părți, deși legal citate, nu s-au prezentat și nici nu au solicitat judecarea cauzei în lipsă, instanța conform art. 242 alin. 1 pct. 2 Cod procedură civilă, a dispus suspendarea cauzei, până la intervenția părților interesate.
Raportat la considerentele expuse, deoarece potrivit referatului întocmit de grefierul arhivar al instanței la data de 27.01.2014 - fila 14 dosar de recurs -, de la data suspendării cauzei a trecut mai mult de 1 an de zile, fără ca părțile să fi stăruit în continuarea judecății, fiind incidente dispozițiile art. 248 alin. 1 Cod procedură civilă, instanța de recurs în baza art. 252 alin. 1 Cod procedură civilă, va constata perimat recursul, menținând în întregime decizia recurată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Constată perimat recursul civil declarat de recurenții reclamanți B. A. C., B. B. A., L. F. P. și L. B. I., toți cu domiciliul procesual ales în Oradea, .. 17, ., la Cabinet de Avocat M. G. în contradictoriu cu intimații pârâți S. R., prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în București, ., sector 5, C. L. AL MUNICIPIULUI ORADEA – ADMINISTRAȚIA IMOBILIARĂ ORADEA, cu sediul în Oradea, .. 1, jud. Bihor, împotriva deciziei civile nr. 175/A din data de 17.05.2012, pronunțată de Tribunalul Bihor, pe care o menține în întregime.
Fără cheltuieli de judecată.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică din 20.03.2013.
Președinte Judecător Judecător Grefier
S. A. L. T. D. M. E. M. V.
- redactat hotărâre în concept – judecător – S. A. L. – 26.03.2014
- judecători fond – P. A. R.
- judecători apel – F. I. P., C. S.
- dact. gref. M. V. – 26.03.2014 – 2 ex.
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 74/2014. Curtea de... | Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 173/2014. Curtea de... → |
|---|
