Conflict de competenţă. Sentința nr. 99/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 99/2015 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 07-12-2015 în dosarul nr. 99CC
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._
SENTINȚA NR. 99 CC
Ședința din Camera de Consiliu din data de 7 decembrie 2015
Președinte - V. - A. P.
Grefier - M. F.
Pe rol fiind soluționarea conflictului negativ de competență ivit între Judecătoria B., județul B. și Tribunalul B., județul B., privind acțiunea formulată de reclamantul C. G. E., cu domiciliul ales în comuna Chiojdu, ., județul B., în contradictoriu cu pârâții U. A. - Teritorială B., prin Primar, cu sediul în B., ., județul B. și S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice G., prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice B., cu sediul în B., ., județul B..
Cauza a fost luată în Camera de Consiliu, fără citarea părților, conform dispozițiilor art. 135 alin.4 Cod procedură civilă.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, după care:
Curtea, analizând actele și lucrările dosarului, în raport de dispozițiile legale incidente, constată cauza în stare de judecată și rămâne în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra conflictului negativ de competență de față, constată următoarele:
Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Judecătoriei B. sub nr._/17.10.2014, reclamantul C. G. E. a chemat în judecată pe pârâții U. A. - Teritorială B., prin Primar și S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să dispună obligarea pârâților, în solidar:
- 1- să restituie /retrocedeze în echivalent prin acordarea sumei de aproximativ 180.000 lei reprezentând valoarea de piață a diferenței dintre valoarea suprafeței construcțiilor existente la data confiscării- anul 1977 și suprafața pentru care s-au acordat despăgubiri în temeiul Legii nr.10/2001- 110 m.p., diferență de aproximativ 35 m.p. și diferența dintre suprafața de teren intravilan menționată în actul de vânzare din 1934 - circa 250 m.p. și suprafața moștenită în anul 1993 - 206 m.p., parte din imobilele situate în municipiul B., .;
- 2- să achite despăgubiri civile constând în daune materiale și morale rezultate din imposibilitatea fructificării dreptului de folosință și dreptului de dispoziție asupra imobilelor pentru perioada 1977 și până la data introducerii acțiunii, despăgubiri în cuantum de aproximativ 260.000 lei;
- 3 - să achite suma de aproximativ 2000 lei pentru fiecare lună din intervalul cuprins între data introducerii acțiunii și data stingerii dreptului de proprietate prin achitarea sumelor stabilite drept despăgubiri în echivalent pentru imobilele confiscate;
- 4 - pârâții să fie obligați în solidar la plata eventualelor cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că în toamna anului 1977 imobilele construcție cu destinație de locuință și anexele aferente împreună cu suprafața de aproximativ 250 m.p. teren intravilan, situate în B., ., jud.B., au fost preluate de autorități fără a exista un decret de expropriere pentru cauză de utilitate publică și fără a se acorda despăgubirile legale, familia reclamantului primind un apartament cu chirie.
A mai susținut reclamantul că suprafața de 206 m.p. teren intravilan a intrat în proprietatea sa prin moștenire legală, la data de 20.04.1993, iar pentru imobilul construcție cu destinația de locuință și restul de 44 m.p. teren intravilan, la data de 12.11.2001 a formulat notificare-cerere de retrocedare în baza Legii nr.10/2001.
A învederat reclamantul că la data de 10.05.2005, Primarul Municipiului B. a emis dispoziția nr.218 privind stabilirea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru o parte din imobilul preluat fără titlu valabil, dispoziția fiind contestată în instanță, fiind înregistrat pe rolul Tribunalului B. dosarul nr.1371/2005.
Pentru soluționarea contestației, a susținut reclamantul, instanța a dispus efectuarea unei expertize, iar expertul, fără a efectua vreun calcul referitor la stabilirea suprafeței construite, a considerat, de la sine putere, că această suprafață este de numai 110 m.p.
În urma soluționării contestației formulate în temeiul Legii nr.10/2001, dosarul a fost trimis Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților și, în temeiul deciziei interne nr.1651/13.03.2008, s-a emis decizia de despăgubiri având în vedere exclusiv sentința civilă nr.183/21.02.2006 pronunțată de Tribunalul B. în dosarul nr.1371/2005, nesocotind argumentele instanței de apel ce trimiteau la efectuarea unui raport de evaluare de către comisie în temeiul art.13 din Titlul VII al Legii nr.247/2005, cu respectarea disp.art.3 lit.d și e din titlu.
Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a ignorat argumentele din decizia Curții de Apel Ploiești și a emis decizia nr.7585/29.01.2010, afectând grav procedura administrativă de acordare de despăgubiri în temeiul Legii nr.10/2001 și al Legii nr.247/2005.
Reclamantul a mai susținut că toate demersurile acestuia în fața entităților învestite cu soluționarea notificărilor formulate în temeiul Legii nr.10/2001, cât și în fața instanțelor de judecată referitor la suprafața corectă a construcțiilor preluate abuziv și imediat demolate (desființate) de autoritățile comuniste au rămas fără niciun efect.
În drept, reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe disp. art.21 alin.1-3, cu referire la art.44 din Constituția României și art.6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, cu referire la art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție, art.475, 480 și urm. din Codul civil.
Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice G., prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice B., a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția necompetenței materiale a Judecătoriei B. și excepția inadmisibilității acțiunii.
S-a arătat că raportat la valoarea obiectului pricinii arătate de către reclamant în petitul cererii de chemare în judecată, competența de soluționare a cauzei în primă instanță aparține Tribunalului B. și nu Judecătoriei B..
În ceea ce privește excepția inadmisibilității, s-a susținut, având în vedere și considerentele deciziei nr.33 din data de 09.06.2008 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, în soluționarea unui recurs în interesul legii, la care s-a făcut referire, că de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr.10/2001, cu modificările și completările ulterioare, nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, iar concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale.
S-a mai susținut că reclamantul a inițiat contestații în procedura prevăzută de legea specială, pe care instanțele judecătorești le-a respins, astfel încât, se poate verifica în concret în cazul reclamantului caracterul efectiv al acestei proceduri.
Și pârâta U. A. - Teritorială B., prin Primar a depus întâmpinare, prin care a invocat, în privința primului capăt de cerere, excepția necompetenței Judecătoriei B. pe motiv că imobilele solicitate fac obiectul de reglementare al Legii nr.10/2001, în această materie având competență materială și teritorială Tribunalul B..
S-a invocat și excepția autorității de lucru judecat pe motiv că cereri similare de restituire, formulate de reclamant în contradictoriu cu Municipiul B., reprezentat prin primar, au fost deja soluționate prin hotărâri definitive și irevocabile.
Astfel, s-a arătat că reclamantul a formulat notificare în temeiul Legii nr.10/2001, prin care a solicitat o parte din imobilul preluat de stat fără titlu, în anul 1977, iar după emiterea dispoziției nr.218/2005 a Primarului Municipiului B., reclamantul a formulat contestație, ce a fost soluționată irevocabil în dosarul nr.1371/2005.
După soluționarea irevocabilă a contestației, dosarul de notificare a fost trimis Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, iar această autoritate a emis o decizie prin care a stabilit despăgubirile cuvenite reclamantului.
Astfel, conform sentinței civile nr.183/2006 a Tribunalului B., prin decizia nr.7585/29.01.2010 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, s-au acordat despăgubiri reclamantului în cuantumul stabilit prin sentința irevocabilă, respectiv suma de_,82 lei, iar reclamantul avea deschisă calea contestației împotriva respectivei decizii, conform prevederilor art.19 și 20 din Legea nr.247/2005.
A învederat pârâta că cererea reclamantului este și lipsită de interes întrucât imobilul a făcut obiectul Legii nr.10/2001, iar ANRP a emis deja o decizie, prin care a stabilit despăgubirile cuvenite reclamantului.
Referitor la capetele 2 și 3 de cerere ale acțiunii, s-a susținut că sunt inadmisibile întrucât Legea nr.10/2001, lege specială de reparații pentru imobilele preluate de stat în perioada comunistă, nu prevede asemenea drepturi de despăgubire, ci statuează în mod expres care sunt drepturile de reparații de care pot beneficia persoanele îndreptățite.
Prin sentința civilă nr. 4101/31.03.2015, Judecătoria B. a admis excepția necompetenței materiale a instanței și a declinat competența materială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului B..
Pentru a pronunța această sentință, judecătoria a reținut că potrivit art.94 pct.1 lit.j din Noul Cod de procedură civilă, judecătoriile judecă orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părților, profesioniști sau neprofesioniști și că în speță, valoarea obiectului cauzei, arătată de reclamant în acțiune, depășește suma de 200.000 lei, motiv pentru care excepția necompetenței materiale a Judecătoriei B. a fost apreciată ca întemeiată, declinându-se competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului B..
La Tribunalul B., reclamantul C. G. E. a depus la dosar, pentru termenul de judecată din 08.10.2015, precizări prin care a arătat că cererea de chemare în judecată nu se întemeiază pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, fiind o acțiune în revendicare (capătul I) a unei părți din imobil pentru care nu s-au acordat despăgubiri prin procedura legii speciale din motive independente de voința sa, iar capetele II și III ale cererii datate 17 octombrie 2014 (acordarea de daune materiale și morale rezultate din imposibilitatea fructificării dreptului de folosință și dreptului de dispoziție asupra imobilelor), sunt cereri accesorii acțiunii în revendicare.
A mai precizat reclamantul că imobilul cu destinație de locuință cu anexele aferente și terenul intravilan au fost confiscate în fapt, nu au fost nici naționalizate, nici nu au fost expropriate pentru cauză de utilitate publică, nu a existat niciun titlu - fie el valabil sau nevalabil pentru preluarea proprietăților.
Referitor la acțiunea în revendicare/retrocedare a unei părți din imobil pentru care nu s-au acordat despăgubiri potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001, s-a arătat că:„În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.” (Decizia nr. 33 din 09.06.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. 60/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 108 din 23.02.2009).
A învederat reclamantul că este de notorietate că România a fost condamnată prin numeroase hotărâri pronunțate de Curtea de la Strasbourg datorită neconcordanțelor „între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului” și că potrivit Constituției, Convenția, tratat european ratificat de S. R. „are prioritate”.
A mai susținut reclamantul că acțiunea se întemeiază și pe dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
Acțiunea în revendicare, a arătat reclamantul, reprezintă acțiunea reală prin care proprietarul ce a pierdut posesia bunului său cere restituirea acestui bun, fie în natură, fie în echivalent prin acordarea unei despăgubiri reprezentând valoarea de piață a bunului.
Acțiunea în revendicare este o acțiune reală, pentru că se întemeiază pe însuși dreptul de proprietate care, ca orice drept real, este opozabil tuturor, o astfel de acțiune putând fi introdusă împotriva oricui deține bunul fără niciun titlu și aduce atingere dreptului de proprietate.
De asemenea, acțiunea în revendicare este și o acțiune petitorie pentru că pune în discuție existența dreptului de proprietate al reclamantului, iar pentru a fi admisă trebuie ca acesta să dovedească dreptul său de proprietate asupra bunului revendicat și că imobilul solicitat este identic cu cel asupra căruia pretinde că are un drept de proprietate.
În speță, Municipiul B. (UAT B.) a fost singura entitate ce a acționat ca un adevărat proprietar, dispunând cu privire la construcție și teren fără a avea justificare legală, inclusiv prin desființarea (demolarea) clădirii fără ca anterior să facă demersurile legale în vederea exproprierii imobilelor pentru cauză de utilitate publică și acordării de despăgubiri.
În continuare, reclamantul a susținut că instanța de judecată a fost învestită cu soluționarea unei acțiuni în revendicare pentru o parte din imobil, parte pentru care nu s-au acordat despăgubiri în temeiul legii speciale, parte de imobil asupra căruia reclamantul are un incontestabil drept de proprietate.
Referitor la acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosință, reclamantul a învederat că procedând la confiscarea construcției cu destinație de locuință cu anexele aferente și a terenului intravilan în lipsa declanșării procedurii prevăzute de lege pentru o expropriere pentru cauză de utilitate publică, pârâtul i-a încălcat dreptul de proprietate prin împiedicarea de a exercita atribute esențiale ale acestui drept precum posesia, dispoziția și folosința, în virtutea cărora ar fi putut realiza venituri considerabile.
Această situație, a arătat reclamantul, a fost, așadar, una prejudiciabilă pentru el și, în mod corelativ, imputabilă autorității locale, autoarea confiscării, dar și ca autoritate abilitată în procedura exproprierii legale, astfel încât acordarea despăgubirilor pentru lipsa de folosință este pe deplin justificată.
Prejudiciul creat constă în lipsirea de exercițiul concret al dreptului de folosință pentru imobile (clădire și teren), dar și de valorificarea concretă a tuturor beneficiilor materiale pe care folosința unui bun le poate asigura titularilor dreptului, astfel încât, a conchis reclamantul, este îndreptățit să primească contravaloarea lipsei de folosință.
A învederat reclamantul că legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul creat este evidentă, fiind reprezentată de confiscarea fără drept a imobilului cu destinație de locuință cu anexele aferente și a terenului în discuție, de către autoritățile statului totalitar în anul 1977.
Împrejurarea că nu s-au indicat, ca temei juridic al solicitării acordării de despăgubiri pentru lipsa de folosință, dispozițiile referitoare la răspunderea civilă delictuală, nu are relevanță, atâta timp cât din pretențiile formulate sub cele două capete de cerere (II și III) se conturează situația reglementată și condițiile impuse de textul legal menționat.
Despăgubirile pentru lipsa de folosință, în măsura în care nu intră sub incidența termenului de prescripție, se datorează de la data când proprietarul a fost împiedicat în exercitarea prerogativelor dreptului său de proprietate (în cazul de față, 1977), iar nu de la data introducerii acțiunii, care este, de regulă, cu mult ulterioară faptului prejudiciabil.
La termenul de judecată din 08.10.2015 tribunalul a invocat, din oficiu, excepția de necompetență materială, iar prin sentința civilă nr.1099/08.10.2015, Tribunalul B. a admis excepția de necompetență materială a tribunalului, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei B..
Prin aceeași sentință s-a constatat ivit conflictul negativ de competență și în temeiul art.134 Cod pr.civilă s-a suspendat orice procedură, iar în temeiul art.135 alin.1 Cod pr.civilă s-a înaintat dosarul Curții de Apel Ploiești în vederea soluționării conflictului negativ de competență prin pronunțarea regulatorului de competență.
Pentru a pronunța această soluție, tribunalul, analizând în conformitate cu dispozițiile art. 248 alin 1 Cod procedură civilă, cu prioritate excepția de necompetență materială, invocată din oficiu, a observat, mai întâi, că reclamantul a învestit instanța cu o acțiune având trei capete de cerere, toate evaluabile în bani, prin primul solicitând obligarea pârâtului să-i restituie /retrocedeze, în echivalent, prin acordarea sumei de aproximativ 180.000 lei, diferența de aproximativ 35 m.p. dintre suprafața construcțiilor situate în municipiul B., ., existentă la data confiscării - anul 1977 și suprafața pentru care i s-au acordat despăgubiri în temeiul Legii nr.10/2001, precum și diferența dintre suprafața de teren intravilan menționată în actul de vânzare din 1934- circa 250 m.p. și suprafața moștenită în 1993, adică 206 m.p, iar prin celelalte două solicitând despăgubiri civile în cuantum de aproximativ 260.000 lei pentru daunele materiale și morale rezultate din imposibilitatea fructificării dreptului de folosință și dreptului de dispoziție asupra imobilelor pentru perioada 1977 și până la data introducerii acțiunii, precum și obligarea pârâtului să-i achite suma de aproximativ 2000 lei pentru fiecare lună din intervalul cuprins între data introducerii acțiunii și data stingerii dreptului de proprietate prin achitarea sumelor stabilite drept despăgubiri în echivalent pentru imobilele confiscate.
S-a mai reținut că atât în raport de temeiul de drept al acțiunii indicat în cererea de chemare în judecată, art. 480 și următoarele cod civil de la 1864, cât și față de precizările formulate de reclamant prin cererea depusă la data de 08.10.2015, rezultă fără dubiu că acesta nu a înțeles să învestească instanța cu o cerere întemeiată pe Legea nr.10/2001 ci cu ”soluționarea unei acțiuni în revendicare pentru o parte din imobil, parte pentru care nu s-au acordat despăgubiri în temeiul legii speciale, parte de imobil asupra căruia are un incontestabil drept de proprietate”.
A arătat tribunalul că potrivit art. 95 pct.1 Cod procedură civilă, tribunalul judecă în primă instanță toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe, iar potrivit art. 94 pct.1 lit.k Cod procedură civilă judecătoriile judecă „orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părților, profesioniști sau neprofesioniști”.
De asemenea, conform art. 98 alin. 1 Cod procedură civilă, competența se determină după valoarea obiectului cererii arătată în capătul principal de cerere.
Cum în speță, capătul principal de cerere este capătul de cerere în revendicare, valoarea indicată de reclamant fiind de 180.000 lei, în raport de dispozițiile legale mai sus menționate, s-a concluzionat că revine judecătoriei competența de soluționare a cauzei în primă instanță, iar nu tribunalului.
A mai reținut tribunalul că într-adevăr, pentru capătul doi de cerere valoarea indicată de reclamant este de 260.000 lei, însă, față de faptul că acesta este un capăt de cerere accesoriu, operează o prorogare legală de competență în ceea ce privește soluționarea lui tot în favoarea judecătoriei, în temeiul art. 123 alin 1 Cod procedură civilă, conform căruia cererile accesorii, adiționale precum și cele incidentale se judecă de instanța competentă pentru cererea principală, chiar dacă ar fi de competența materială sau teritorială a altei instanțe.
Potrivit art. 129 alin. 2 pct. 2 Cod procedură civilă, necompetența este de ordine publică în cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad, iar potrivit art. 130 alin 2 Cod procedură civilă, necompetența materială poate fi invocată de către părți sau de către judecător în fața primei instanțe la primul termen de judecată la care părțile au fost legal citate.
În raport de argumentele de fapt și de drept mai sus expuse, tribunalul a constatat întemeiată excepția necompetenței materiale invocată din oficiu, pe care a admis-o și în temeiul art. 132 alin 1 Cod procedură civilă, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei B..
De asemenea, în temeiul art. 133 alin 2 Cod procedură civilă, s-a constatat ivit conflictul negativ de competență, iar conform art.134 Cod procedură civilă s-a suspendat din oficiu judecata cauzei fiind înaintat dosarul Curții de Apel Ploiești - Secția Civilă, în vederea soluționării conflictului negativ de competență prin pronunțarea regulatorului de competență conform prevederilor art. 135 alin 1 Cod procedură civilă.
Pe rolul Curții de Apel Ploiești dosarul a fost înregistrat sub.nr._ .
Curtea, învestită fiind cu soluționarea conflictului negativ de competență, analizând actele și lucrările dosarului, reține următoarele:
În speță, reclamantul a învestit instanța cu soluționarea unei acțiuni cuprinzând trei capete de cerere.
Primul capăt de cerere al acțiunii, cel principal, astfel cum a arătat și reclamantul prin precizările aduse la Tribunalul B. conform cererii
depuse la dosar pentru termenul de judecată din data de 08.10.2015 (filele 9-10 dosar tribunal), este o cerere în revendicare prin care s-a solicitat restituirea /retrocedarea în echivalent, prin acordarea sumei de aproximativ 180.000 lei, reprezentând valoarea de piață a diferenței dintre valoarea suprafeței construcțiilor existente la data confiscării - anul 1977 și suprafața pentru care s-au acordat despăgubiri în temeiul Legii nr.10/2001- 110 m.p., diferență de aproximativ 35 m.p. și diferența dintre suprafața de teren intravilan menționată în actul de vânzare din 1934 - circa 250 m.p. și suprafața moștenită în anul 1993 - 206 m.p., parte din imobilele situate în municipiul B., ..
Reclamantul a menționat expres că cererea de chemare în judecată nu se întemeiază pe dispozițiile Legii nr.10/2001, iar în ceea ce privește primul capăt de cerere al acțiunii, este vorba de o cerere în revendicare a unei părți din imobil pentru care nu s-au acordat despăgubiri prin procedura legii speciale din motive independente de voința sa.
Așadar, rezultă fără îndoială că reclamantul nu a înțeles să învestească instanța cu o cerere întemeiată pe dispozițiile Legii nr.10/2001, ci, astfel cum a învederat însuși reclamantul, cu „soluționarea unei acțiuni în revendicare pentru o parte din imobil, parte pentru care nu s-au acordat despăgubiri în temeiul legii speciale”, parte de imobil asupra căruia reclamantul a arătat că are un incontestabil drept de proprietate.
Prin capetele doi și trei de cerere ale acțiunii, reclamantul a solicitat acordarea de despăgubiri civile constând în daune materiale și morale rezultate din imposibilitatea fructificării dreptului de folosință și dreptului de dispoziție asupra imobilelor pentru perioada 1977 și până la data introducerii acțiunii, despăgubiri în cuantum de aproximativ 260.000 lei, precum și achitarea sumei de aproximativ 2000 lei pentru fiecare lună din intervalul cuprins între data introducerii acțiunii și data stingerii dreptului de proprietate prin achitarea sumelor stabilite drept despăgubiri în echivalent pentru imobilele confiscate, aducându-se de către reclamant precizări în fața tribunalului, pentru termenul de judecată din 08.10.2015, și cu privire la motivele de fapt și de drept pe care și-a întemeiat aceste cereri.
Toate cele trei capete de cerere ale acțiunii sunt evaluabile în bani, iar conform art. 98 alin. 1 Cod procedură civilă, competența se determină după valoarea obiectului cererii arătată în capătul principal de cerere.
De asemenea, potrivit art. 94 pct.1 lit.k Cod procedură civilă judecătoriile judecă orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părților, profesioniști sau neprofesioniști, iar art. 123 alin 1 Cod procedură civilă statuează că cererile accesorii, adiționale, precum și cele incidentale se judecă de instanța competentă pentru cererea principală, chiar dacă ar fi de competența materială sau teritorială a altei instanțe judecătorești, cu excepția cererilor prevăzute la art.120, acestea din urmă vizând cererile în materia insolvenței sau concordatului preventiv, situație ce nu se regăsește în speță.
În consecință, capătul principal de cerere al acțiunii este cel în revendicare, valoarea obiectului cererii în revendicare, arătată de către reclamant, fiind de 180.000 lei, astfel încât, având în vedere considerentele mai sus arătate, rezultă că Judecătoriei B. îi revine competența de a soluționa cauza în primă instanță (chiar dacă pentru capetele de cerere accesorii capătului principal de cerere în revendicare, valoarea indicată de reclamant este mai mare de 200.000 lei, operând pentru acestea o prorogare legală de competență conform art.123 alin.1 Cod pr.civilă).
Față de cele ce preced și având în vedere și disp.art.135 alin.1 și art.135 alin.4 Cod procedură civilă, Curtea va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei B., județul B..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Stabilește competența de soluționare a cauzei privind acțiunea formulată de reclamantul C. G. E., cu domiciliul ales în comuna Chiojdu, ., județul B., în contradictoriu cu pârâții U. A. - Teritorială B., prin Primar, cu sediul în B., ., județul B. și S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice G., prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice B., cu sediul în B., ., județul B., în favoarea Judecătoriei B., județul B..
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 7 decembrie 2015.
Președinte,
V. - A. P. Grefier,
M. F.
Red.VAP/Tehnored.FM
5 ex./18. 12.2015
d.f._/200/2014 - Judecătoria B.
j.f. A. L.-A.
d.f._/200/2014 - Tribunalul B.
j.f. M. A.
Operator de date cu caracter personal
Nr. notificare 3120/2006
| ← Strămutare. Sentința nr. 98/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI | Strămutare. Sentința nr. 95/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI → |
|---|
