Constatare nulitate act juridic. Decizia nr. 395/2014. Curtea de Apel PLOIEŞTI

Curtea de Apel PLOIEŞTI - Sentințe și decizii civile / 2016

Decizia nr. 395/2014 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 23-04-2014 în dosarul nr. 395/2014

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL PLOIEȘTI

-SECȚIA I CIVILĂ -

Dosar nr._

DECIZIA NR.395

Ședința publică din data de 23 aprilie 2014

Președinte - A. P.

Judecător - P. M. G.

Grefier - G. C.

Pe rol fiind judecarea apelului formulat de reclamanta M. V. I., cu domiciliul ales în vederea comunicării actelor de procedură în București, ..2, .- la Societatea de Avocați S. & Asociații- împotriva încheierii din 20.02.2013 și sentinței civile nr.565 din 29 aprilie 2013 ambele pronunțate de Tribunalul B. în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâții M. B., cu sediul în B., ., județ B., M. C. ȘI PATRIMONIULUI NAȚIONAL, cu sediul în București, ., sector 3, S. R.-M. FINANȚELOR PUBLICE- reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice B., cu sediul în B., ., județ B. și M. APĂRĂRII NAȚIONALE, cu sediul în București, ., sector 5.

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 9 aprilie 2014, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când, pentru a da posibilitate părților să depună la dosar concluzii scrise, a amânat pronunțarea la 16 aprilie 2014, dată la care, având nevoie de timp pentru studierea actelor și lucrărilor dosarului, Curtea a reamânat pronunțarea pentru astăzi, data de mai sus, iar după deliberare a decis următoarea soluție:

CURTEA

Deliberând asupra apelului civil de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului B. sub nr._, reclamanta M. V. I. a chemat în judecată pe pârâții M. B., prin Primar, Oficiul Național al Monumentelor Istorice, M. C. și cultelor, S. R. prin M. Finanțelor și S. R. prin M. Apărării Naționale, solicitând în principal constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 9242 din 1/III/1939 de Tribunalul I. pentru lipsa consimțământului lui M. Butculescu M. și a lui A. Pherekyde la încheierea acestui act, iar în subsidiar - în raport cu capătul 1 de cerere, în cazul în care instanța de judecată ar constata valabilitatea acestui contract, a solicitat să se dispună rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 9242 din 1/III/1939 de Tribunalul I. pentru neplata diferenței de preț de 2.000.000 lei, obligarea pârâților să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul denumit vila Albatros alcătuit din teren aferent în suprafață de 20 ha (teren parc), precum și construcțiile și anexele acestora, îngrădirile, plantațiile și îmbunătățirile aflate pe acest teren, imobil care a aparținut autorului său, A. M..

Terenul pe care a fost construită Vila Albatros a arătat reclamanta, a fost la origine proprietatea lui I. M. și prin Actul de partagiu, urmare decesului acestuia, încheiat la data de 8 februarie 1893 între I. I. M., E. Pherekyde, A. I. M. și M. I. M., în calitate de moștenitori-descendenți a fost atribuit în totalitate lui A. M.. Acesta a decedat în 1925, iar prin Testamentul întocmit la data de 7 octombrie 1923, a desemnat ca moștenitori ai averii sale pe doi dintre strănepoții săi: A. Pherekyde (1913-1997) și M. Butculescu (1910-1980), cu singura condiție, ca cel puțin unul dintre cei doi moștenitori să preia numele de M., condiții în care în anul 1934, Butculescu M. a solicitat modificarea pe cale administrativă a numelui său patronimic, în sensul adăugării numelui M., de la unchiul acestuia din partea mamei, A. I. M., fratele bunicii E. M., căsătorită Pherekyde, conform Hotărârii nr. 122/1934 adoptată de Consiliul Miniștrilor în ședința din 25 ianuarie 1934.

La data de 28.01.1939, a fost încheiat Actul de împărțeală și lichidare, autentificat sub nr. 4511/28.01.1939 la Grefa Tribunalului - Secția notariat, privind lichidarea stării de indiviziune ca urmare a decesului lui A. M., în anul 1925 și a avut ca părți pe M. Butculescu M. și A. Pherekyde în calitate de legatari universali, precum și pe N. D. S. și S. Ș., în calitate de ,,dobânditori de drepturi cu titlu de onorariu de la legatarii mai sus menționați.

A arătat reclamanta că în act se menționează că defunctul a lăsat ca uzufructuar asupra averii sale pe soția sa, M. M. (decedată în luna iulie 1938), că legatarii au fost puși în posesie asupra bunurilor succesoarele prin Jurnalul nr. 1303/1927 al Tribunalului I. Secția I-a CC, potrivit inventarelor succesorale (Dosar nr. 2365/192 al Tribunalului I. Secția I-a CC), că pentru plata pasivului succesoral au fost vândute prin licitație publică următoarele imobile: Imobilul din București, . . de adjudecare nr._ din 10.08.1928 a Tribunalului I., Secția Notariat (Dosar nr._/1928); Vila Edwin din București, . - Tulbureasca.

A mai arătat reclamanta că aceste imobile au fost scoase la vânzare în temeiul art. 26 din Legea pentru lichidarea datoriilor agricole și urbane din 7 aprilie 1934, vânzarea s-a realizat cu autorizația Tribunalului I. -Secția Notariat (Dosar nr. 5894/1935), primul Primăriei municipiului București, iar al doilea sătenilor din . și dlui. avocat A. S., în actul de partaj menționându-se că, în urma vânzării acestor imobile au fost achitate toate datoriile succesorale.

Potrivit actului de partaj și lichidare, la data autentificării, în patrimoniul succesoral mai existau trei imobile: Vila Albatros din B. care a fost împărțită între moștenitorii legatari în proporție de 62,5% ce revin lui A. Pherekyde și 37,5% ce revin lui M. Butculescu M., iar la data de 1 ianuarie 1939, între M. Butculescu M., A. Pherekyde, N. D. S., S. Ș. și S. român prin M. Aerului și Marinei a fost încheiat Actul de vânzare cumpărare a "întreg imobilului denumit Vila Albatros, situate în orașul B. și compus din tot terenul aferent în suprafață de cca. 17 și 1/2 (șaptesprezeceșijumătate hectare) precum și din toate construcțiile, îngrădirile, plantațiile și orice alte îmbunătățiri de orice natură" autentificat sub nr. 9242 din 1/III/1939 de Tribunalul I.", pentru prețul de 7.000.000 lei din care 5.000.000 lei au fost plătite la momentul semnării actului.

Referitor la calitatea procesuală activă a reclamantei s-a arătat în acțiune că aceasta este unic descendent al soților Butculescu-M. M. și Butculescu-M. G. G. (născută Fosian), respectiv fiica acestora, că la data de 14.12.1980, M. Butculescu-M. a decedat, astfel cum rezultă din Certificatul de deces nr. 7164 emis la data de 22 decembrie 1980 de către Oficiul Stării civile Frankfurt pe Main, Germania iar în momentul decesului, M. Butculescu-M. avea cetățenia germană, condiții în care, raportat la perioada anilor "80, nu era acceptată dubla cetățenie, respectiv română și germană, având în vedere că atât legislația germană, cât și cea românească de la acea dată (art. 10 lit. e din Legea nr. 24/1971), nu permiteau dubla cetățenie, iar la data de 15.12.2008, Tribunalul Offenbach am Main - Germania a emis Certificatul de moștenitor nr. 4 VI 1715/08 B, care atestă calitatea de moștenitoare în cote de 1/2 a d-nelor G. G. Butculescu-M. și I. V.-M..

A arătat de asemenea că la data de 2 iunie 1987 a decedat Butculescu M. Giza G., așa cum rezultă din Copia legalizată nr. 898/4 iunie 1987 de pe Registrul de decese al Oficiului stării civile Offenburg am Main, Germania, iar în urma dezbaterii succesiunii, care a avut loc în Germania, s-a constatat ca unic moștenitor d-na V. I., în calitate de fiică, motiv pentru care Judecătoria Offenbach am Main a eliberat Certificatul de moștenitor nr. 4 VI B 123 la data de 29.07.1987, astfel că în calitate de unică moștenitoare a tatălui său, M. Butculescu M., reclamanta a dobândit pe cale de succesiune dreptul de proprietate asupra imobilelor Hagiești și Boteni, în condițiile în care A. Pherekyde a decedat în anul 1997.

Cu privire la calitatea procesuală pasivă a Ministerului Apărării Naționale a arătat reclamanta, la data de 13 noiembrie 1936 a fost înființat M. Aerului și Marinei, minister căruia autorul reclamantei i-a înstrăinat imobilul denumit „Vila Albatros" prin Actul de vânzare-cumpărare din 1 martie 1939, minister în cadrul căruia își desfășura activitatea Comandamentul Forțelor Aeriene, care avea în subordine Comandamentul Apărării Contra Aeronavelor și Comandamentul Apărării Antiaeriene a Teritoriului, că la 1 aprilie 1950, aviația militară a primit denumirea de Forțele Aeriene Militare, iar comandamentul - Comandamentul Forțelor Aeriene Militare (CFAM), că la 12 septembrie 1956 a luat ființă Comandamentul Apărării Antiaeriene a Teritoriului, prin unirea Comandamentului de Apărare Antiaeriană a Țării cu Comandamentul Forțelor Aeriene Militare, că la 1 mai 1977 se înființează Comandamentul Aviației Militare - organ de specialitate al Ministerului Apărării Naționale care avea responsabilități directe în privința pregătirii și instruirii personalului navigant, înzestrării cu tehnică de luptă și materiale specifice, precum și întreținerii și dezvoltării rețelei de aerodromuri, că în anul 1993, în contextul reorganizării armatei, ca necesitate a alinierii la structurile occidentale, prin unirea Comandamentului Aviației Militare cu Comandamentul Apărării Antiaeriene a Teritoriului ia ființă S. M. al Aviației și Apărării Antiaeriene, structură ce reunește într-un corp comun aviația, artileria și rachetele antiaeriene și radiolocația iar la data de 1 iunie 2000 intră în vigoare dispoziția prin care sunt stabilite structura și denumirea actuală - S. M. al Forțelor Aeriene care este subordonat Statului M. General al Ministerului Apărării Naționale.

Referitor la legea aplicabilă, a apreciat reclamanta, că sunt incidente disp. art.3 din Legea 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil: "Actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de . Codului civil nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz a săvârșirii ori producerii lor ", ale art.4 din același act normativ care stabilește că: "Actele juridice nule, anulabile sau afectate de alte cauze de ineficacitate, prevăzute de Codul civil din 1864, precum și de alte acte normative, la data intrării în vigoare a Codului civil, rămân supuse dispozițiilor legii vechi, neputând fi considerate valabile ori, după caz, eficace potrivit Codului civil sau dispozițiilor prezentei legi." precum și ale art. 102 alin. (1) din Legea 71/2011 pentru punerea in aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil:" Contractul este supus dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce privește încheierea, interpretarea, efectele, executarea și încetarea sa. "

Raportat la disp. invocate și având în vedere că Actul de vânzare-cumpărare a "întreg imobilului denumit Vila Albatros, situat în orașul B. autentificat sub nr. 9242 din 1/III/1939 de Tribunalul I. a fost încheiat în anul 1939, moment în care în vigoare era Codul civil de la 1864, în lumina textelor de lege mai sus menționate, rezultă că, în speță, legea aplicabilă este legea în vigoare la momentul încheierii actului și anume Codul civil de la 1864, în funcție de care se va aprecia și valabilitatea și îndeplinirea eventualelor alte condiții referitoare la acest contract de vânzare-cumpărare. A apreciat că, contractul de vânzare-cumpărare care figurează ca fiind autentificat sub nr. 9242 din 1/III/1939 de Tribunalul I. este lovit de nulitate absolută pentru lipsa consimțământului lui A. Pherekyde și a lui M. Butculescu M., care nu au semnat acest contract de vânzare-cumpărare.

Conform doctrinei, a susținut reclamanta, actul juridic civil reprezintă manifestarea de voință făcută cu intenția de a produce efecte juridice, adică de a naște, modifica sau stinge un raport juridic civil concret, definiție, din care rezultă că printre elementele esențiale ale actului juridic civil se regăsește și manifestarea de voință care poate să provină de la una sau de la mai multe persoane fizice ori juridice.

Printre condițiile de validitate a unui act juridic civil apare și aceea a valabilității consimțământului părților, prin consimțământ înțelegându-se exteriorizarea hotărârii de a încheia un act juridic civil, sens în care, pentru a fi valabil, consimțământul trebuie să îndeplinească anumite condiții, în mod cumulativ, și anume: să provină de la o persoană cu discernământ; să fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice; să fie exteriorizat; să nu fie alterat de vreun viciu de consimțământ.

În aceste condiții, cerința exteriorizării consimțământului este impusă de însăși definiția acestuia, recurgându-se, ca regulă, la principiul consensualismului în ceea ce privește principiul aplicabil exteriorizării consimțământului ceea ce înseamnă că părțile sunt libere să aleagă forma de exteriorizare a voinței lor și se distinge, totodată, între exteriorizarea expresă și cea tacită a manifestării de voință. Astfel, manifestarea de voință este expresă atunci când ea se exteriorizează prin modalități de natură să o facă în mod nemijlocit cunoscută cocontractanților sau terților și tacită (implicită) atunci când ea se poate deduce, iar ca modalități de exteriorizare a consimțământului sunt: în scris, verbal și prin gesturi sau fapte concludente.

În speța de față, a arătat reclamanta, manifestarea de voință trebuia să fie expresă, modalitatea obligatorie de exprimare a consimțământului fiind în scris, prin semnarea contractului de vânzare-cumpărare a imobilului de către A. Pherekyde și M. Butculescu M., ori, se observă că documentul în discuție nu este semnat de niciuna din persoanele menționate, ceea ce înseamnă că nici A. Pherekyde și nici M. Butculescu M. nu și-au exprimat consimțământul la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, situație care echivalează cu lipsa totală a consimțământului acestora la încheierea actului. Un act juridic, pentru a fi valabil, trebuie să îndeplinească, și condiția esențială a consimțământului, trebuie să fie, deci, rezultatul unui acord de voință al părților, al hotărârii acestora de a încheia actul juridic, hotărâre care trebuie, totodată să fie exteriorizată, neîndeplinirea acestei ultime condiții traducându-se prin chiar lipsa totală a consimțământului din moment ce hotărârea de a încheia actul juridic nu a fost exteriorizată, fiind, astfel, indubitabil că, la încheierea actului, nu a existat consimțământul, cel puțin al vânzătorilor, de a înstrăina imobilul.

Lipsa semnăturii, a arătat reclamanta, echivalează cu lipsa totală a consimțământului unei/unor părți și se traduce prin nerespectarea unei condiții de validitate a actului juridic civil ducând, prin urmare, la încheierea nevalabilă a acestuia, sancționată de lege cu nulitatea absolută.

Doctrina, a susținut reclamanta, a definit nulitatea actului juridic civil ca fiind sancțiunea de drept civil care lipsește actul juridic civil de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă, nulitatea fiind sancțiunea ce intervine în cazul în care, la încheierea actului juridic civil, nu se respectă dispozițiile legale referitoare la condițiile de validitate a actului juridic.

Lipsa totală a consimțământului este una dintre cauzele care atrag nulitatea absolută a actului juridic civil, iar actul nul pentru lipsa totală a consimțământului, cum este situația în speță, va fi supus efectelor nulității constând în lipsirea actului juridic civil de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă. Potrivit principiului quod nullum est nullum producit effectum, se arată în acțiune, actul de vânzare-cumpărare, fiind lovit de o nulitate absolută și totală pentru lipsa consimțământului vânzătorilor, nu va produce nici un efect, desființarea raportului juridic civil născut din contractual menționat fiind necesară pentru restabilirea legalității și fiind lovit de nulitate absolută pentru lipsa consimțământului lui A. Pherekyde și a lui M. Butculescu M. atrage desființarea totală a actului și repunerea părților în situația anterior avută încheierii nevalabile a contractului.

A susținut că, chiar și în cazul în care ar rezulta în proces că, acesta ar fi fost semnat de A. Pherekyde și de M. Butculescu M., ceea ce nu este cazul în speță după cum a demonstrat anterior, oricum acest contract ar fi fost lovit de nulitate din cauza vicierii consimțământului vânzătorilor prin violență, iolență cauzată de mișcarea legionară din acea perioadă.

Legiunea Arhanghelului M., numită pe scurt Mișcarea Legionară, a arătat reclamanta, a fost o organizație înființată în România interbelică, la 24 iunie 1927 de C. Z. C. ca o legiune paramilitară teroristă de orientare naționalistă-fascistă, creată după modelul organizațiilor naziste SA și SS, cu un caracter mistic-religios, violent anticomunist, antisemit și antimasonic și bucurându-se de o largă popularitate ideologică. În alegerile din 1937, Legiunea a ieșit pe locul al treilea după Partidul Național Liberal și Partidul Național-Țărănesc, obținând 15,5% din sufragii, acest lucru fiind dovada incontestabilă a răspândirii, a extinderii acestei formațiuni, ceea ce va duce, la comiterea a numeroase nelegalități în perioada de influență a Legiunii. După asasinarea lui C. Z. C. în aprilie 1938, a arătat reclamanta, conducerea Mișcării Legionare a fost preluată de H. S., care a amplificat campania de asasinate politice, economice, rasiale și de interese personale, campanie care a culminat cu Rebeliunea legionară din ianuarie 1941, o lovitură de stat eșuată împotriva lui A. și a armatei române, în martie 1939, asasinarea lui Armand C. de către un comando de legionari, potrivit declarațiilor legionare, ca pedeapsă pentru moartea lui C., așa încât se observă forța pe care o căpătase mișcarea legionară și care ajunsese până la cel mai înalt nivel în stat.

La 4 septembrie 1940 Legiunea s-a aliat cu I. A., formând „S. Național-Legionar" în al cărui guvern, legionarii constituiau principala forță politică și până la acel moment în care influența Mișcării Legionare a fost în mod expres evidențiată, legionarii câștigaseră însă îndeajuns de multă putere încât să contureze, să traseze anumite decizii politice chiar anterioare venirii lor la guvernare, așa încât, chiar regimurile anterioare celui instituit la 4 septembrie 1940, au fost marcate de amprenta legionară, existând deja un climat de teamă, violență și nelegalitate.

Ajunsă la putere, Legiunea a aplicat legi antisemite dure și jaful organizat al avutului minorității evreiești, însoțit de arestări samavolnice, schingiuiri și asasinate, legionarii au asasinat și alți cetățeni români, neevrei, pe motive politice, „morale" (homosexuali reali sau presupuși) și adesea, din răfuieli personale. Problema care se punea era cine trebuie să răspundă mai întâi, cine sunt mai vinovați pentru starea de nenorocire în care se zbate țara: românii sau jidanii?, căzându-se unanim de acord, că cei dintâi și mai mari vinovați sunt românii ticăloși, care pentru arginții iudei și-au trădat neamul.

Printre evenimentele care relevă în mod cert realitatea crudă a conducerii legionare merită a fi amintit și, așa numitul, Masacru de la Jilava, în care 64 foști demnitari români au fost asasinați de Poliția Legionară în penitenciarul de la Jilava, iar N. I. și V. M. au fost torturați și asasinați fără să fi fost arestați. C. C. se declarase adept fidel al politicii lui Hitler, membrii Mișcării Legionare purtau uniforme asemănătoare cu cele militare, de culoare verde, ca simbol al reînnoirii, de unde și denumirea „cămășile verzi", și se salutau folosind salutul fascist (reactualizarea mussoliniană, apoi nazistă a salutului roman), principala siglă a mișcării fiind crucea triplă, reprezentând o rețea de zăbrele de închisoare ca simbol al martiriului, denumită de C. „crucea arhanghelului M.".

Violența, ca viciu al consimțământului, a susținut reclamanta, a fost definită ca acel viciu de consimțământ care constă în amenințarea unei persoane cu un rău de natură să-i producă o temere ce o determină să încheie un act juridic pe care altfel nu l-ar fi încheiat, iar conform art. 956 din Codul civil de la 1864: " Este violență totdeauna când, spre a face pe o persoană a contracta, i s-a insuflat temerea, raționabilă după dânsa, că va fi expusă persoana sau averea sa unui rău considerabil și prezent, ținându-se cont în această materie de etate, de sex și de condiția persoanelor.”

Violența, a arătat reclamanta, a fost clasificată în: violență fizică (care există atunci când amenințarea cu un rău privește integritatea fizică a persoanei sau bunurile sale; violență morală (metus) care există atunci când amenințarea cu un rău se referă la onoarea, cinstea ori sentimentele unei persoane și având în vedere scopul mișcării legionare, vădit îndreptată către clasele muncitoare și categoriile defavorizate, acela de a crea egalitatea între cetățeni, prin sărăcirea celor avuți și împărțirea bogăției către ceilalți și statutul deținut de familia M. în acea epocă, este lesne de observat că membrii acesteia din urmă erau vizați de legionari în vederea atingerii obiectivului amintit și totodată, ca formațiune paramilitară teroristă de orientare naționalistă-fascistă cu un caracter mistic-religios, violent anticomunist, antisemit și antimasonic, Mișcarea Legionară concentrându-și forțele pentru dizolvarea oricăror alte viziuni politice și pentru anihilarea oricăror alte personaje politice care ar fi reprezentat o amenințare, de notorietate fiind că, de-a lungul mai multor generații, membri ai familiei Margiloman au ocupat importante poziții în conducerea locală și națională, și că perpetuarea acestei tradiții reprezenta, în mod cert, un pericol pentru atingerea scopurilor declarate de legionari. Este lesne de observat că A. Pherekyde și M. Butculescu M., membri din acea perioadă ai familiei M., erau vizați de mișcarea legionară. Chiar dacă la 4 septembrie 1940 Legiunea s-a aliat cu I. A., formând „S. Național-Legionar" în al cărui guvern legionarii constituiau principala forță politică, aceștia au controlat înainte și au influențat, prin aceleași mijloace violente, deciziile politice din guvernele anterioare, observându-se așadar, că anul 1939 reprezintă o perioadă de clară influență legionară, nu doar ideologic ci și politic astfel că legăturile dintre membrii guvernului din acel an și Mișcarea Legionară apar ca indisolubile.

Raportat la speță a arătat reclamanta că, prin amenințarea pe care o reprezenta, la nivel nu doar local ci chiar național, mișcarea legionară din acea perioadă, a insuflat vânzătorilor din prezenta cauză temerea rezonabilă că neconformarea cu cerințele membrilor mișcării, în sensul vânzării imobilului, putea avea repercusiuni grave nu doar asupra onoarei și cinstei acestora ci chiar și asupra integrității fizice, condiții în care, aceștia s-au văzut siliți să vândă imobilul din B., denumit "Vila Albatros" pentru a evita consecințele nefaste cu care se simțeau amenințați.

Nu în ultimul rând, în "Enciclopedia Ilustrată a Francmasoneriei din România", lucrare conținând un număr uriaș de termeni privind persoane aparținând la un moment dat francmasoneriei, lojile și periodicele, scrisă de H. N.-Bălcești, el însuși un francmason, este menționat ca având această calitate, de francmason, și "Butculescu-M. M., proprietar viticol care locuia în București .. 17" fiind inițiat în loja Sf. I. nr. 27 București și dată fiind, orientarea legionară antimasonică, și cunoscând deja violența cu care legionarii suprimau orice idei contrare scopului urmărit de mișcare, prin amenințări, presiuni și, de multe ori, chiar asasinate, este evident că M. Butculescu M. a înstrăinat imobilul "Vila Albatros" din cauza temerii provocate de comportamentul legionar și din cauza posibilelor urmări cu care era amenințat în situația în care nu s-ar fi conformat.

În condițiile în care consimțământul vânzătorilor nu a fost liber exprimat ci smuls prin violență, actul încheiat este nul, acordul de voință nefiind în mod cert întrunit ceea ce impune admiterea prezentei acțiuni și anularea Actului de vânzare cumpărare din 01 martie 1939.

Potrivit art. 955 cod civil: "Violența în contra celui ce s-a obligat este cauză de nulitate, chiar când este exercitată de altă persoană decât aceea în folosul cărei s-a făcut convenția", observându-se, astfel că, deși nu beneficiarul-cumpărător, M. Aerului și Marinei, este cel care a viciat, prin violență, consimțământul vânzătorilor, actul încheiat este lovit de nulitate, violența asupra vânzătorilor fiind exercitată de altă persoană decât aceea în folosul căreia s-a făcut convenția adică de membrii mișcării legionare care au forțat vânzătorii să-și înstrăineze imobilul statului, în scopul deja amintit al Legiunii, de creare a unei egalități între membrii societății, între clasele muncitoare, cele defavorizate și cei bogați. Ca structură, violența-viciu de consimțământ este alcătuită din două elemente: un element obiectiv (exterior), care constă în amenințarea cu un rău; un element subiectiv (intern), care constă în insuflarea unei temeri persoanei amenințate, în speță, ambele elemente structurale ale violenței ca viciu de consimțământ fiind întrunite.

Raportat la elementul obiectiv, a arătat reclamanta, s-a reținut că amenințarea poate să privească un rău de natură patrimonială ( de ex. distrugerea unui bun), un rău de natură fizică (de ex. vătămarea integrității corporale) sau un rău de natură morală ( de ex. compromiterea reputației) iar în condițiile istorice din acea perioadă, atât A. Pherekyde cât și M. Butculescu M. au fost victimele unor amenințări atât morale cât mai ales materiale (cunoscute fiind practicile legionare - asasinate, distrugeri etc.) sub presiunea cărora numai prin violență au fost siliți să încheie Actul de vânzare-cumpărare atacat, fiind notoriu cunoscut atașamentul acestora față de Vila Albatros.

În legătură cu elementul subiectiv, se arată că tocmai temerea insuflată victimei violenței alterează consimțământul acesteia, starea de teamă provocată de amenințarea cu un rău fiind aceea care dă naștere motivului (evitarea răului) care determină victima violenței să încheie contractul, așadar, la momentul încheierii contactului era necesar ca temerea să fie prezentă, răul cu care se amenință putând fi și viitor.

Pentru a evita orice consecințe nefaste, A. Pherekyde și M. Butculescu M., au încheiat, împotriva voinței lor, Actul de vânzare-cumpărare a "Vilei Albatros" alcătuit din teren aferent în suprafață de 20 ha (teren parc), precum și construcțiile și anexele acestora, îngrădirile, plantațiile și îmbunătățirile aflate pe acest teren.

Conform doctrinei, a arătat reclamanta, două cerințe (condiții) trebuie întrunite cumulativ pentru ca violența să constituie viciu de consimțământ: temerea insuflată să fie determinantă pentru încheierea actului juridic civil; iar amenințarea să fie injustă (nelegitimă) și în aprecierea primei cerințe, însăși legea vine cu o . indicații, respectiv, în ceea ce privește temerea insuflată celui amenințat, art. 956 C.civ. prevede că aceasta trebuie să fie "raționabilă după dânsa"" (după persoana amenințată), adică să fie hotărâtoare pentru încheierea actului juridic, criteriul de apreciere fiind deci unul subiectiv, iar a doua cerință trebuie privită în sensul în care nu orice amenințare, prin ea însăși, constituie o violență ca viciu de consimțământ, ci numai atunci când ea este nejustificată, când reprezintă o încălcare a legii.

Astfel, este ușor de observat că amenințările Mișcării Legionare la adresa vânzătorilor au fost nu numai nelegitime dar au avut și gradul suficient de periculozitate astfel încât să insufle acestora o temere raționabilă care i-a determinat să înstrăineze imobilul, iar sancțiunea care intervine în cazul violenței-viciu de consimțământ constă în nulitatea relativă a actului juridic.

A apreciat reclamanta că în speță, sunt întrunite condițiile violenței ca viciu al consimțământului, vânzătorii A. Pherekyde și M. Butculescu M. procedând la înstrăinarea imobilului "Vila Albatros" din cauza unor amenințări nelegitime provenite de la membri ai mișcării legionare, temerea insuflată de aceștia fiind determinantă pentru încheierea actului juridic, motiv pentru care se impune constatarea nulității absolute a Actului de vânzare-cumpărare a imobilului "Vila Albatros" în cazul în care se va constata că acesta poartă semnătura lui A. Pherekyde și a lui M. Butculescu M. deoarece actul în cauză nu îndeplinește toate cerințele de valabilitate cerute de lege, consimțământul vânzătorilor fiind, afectat de violență-viciu de consimțământ.

În subsidiar, în raport cu primul capăt de cerere, a solicitat ca în cazul în care instanța de judecată ar constata valabilitatea acestui contract, să se dispună rezoluțiunea contractului de vânzare care figurează ca fiind autentificat sub nr. 9242 din 1/III/1939 de Tribunalul I. pentru neplata prețului.

În acest sens, a precizat că la 1 martie 1939, M. Butculescu M. și A. Pherekyde au semnat cu S. R. prin M. Aerului și Marinei, Actul de vânzare-cumpărare a imobilului denumit "Vila Albatros", pentru un preț de 7.000.000 lei, iar în art. 6 din Actul de vânzare-cumpărare, părțile au prevăzut că: "Prețul vânzării imobilului de mai sus, a fost stabilit de părți la suma de 7.000.000 lei - (șapte milioane) din care s-a plătit vânzătorilor, în proporție cu drepturile fiecăruia, suma de 5.000.000 - (cinci milioane) lei, restul prețului de 2.000.000 (douămilioane) lei s-a consemnat de M. Aerului și Marinei, pe numele său, la Casa de Depuneri și Consemnațiuni..", ori, deși vânzătorii și-au îndeplinit obligațiile asumate prin contract, restul de preț de 2.000.000 lei nu a mai fost niciodată plătit ceea ce se traduce printr-o neexecutare culpabilă din partea Ministerului Aerului și Marinei, a propriilor obligații, așa încât, conform doctrinei, în cazul în care una din părțile contractului sinalagmatic refuză executarea contractului, cealaltă parte poate invoca excepția de neexecutare a contractului, poate cere executarea silită a contractului sau poate cere rezoluțiunea contractului, pretinzând eventual și despăgubiri. În aceste condiții, rezoluțiunea contractului este o sancțiune a neexecutării culpabile a contractului constând în desființarea retroactivă a acestuia și repunerea părților în situația avută anterior încheierii contractului.

Potrivit art. 1021 C.civ., arată reclamanta, rezoluțiunea nu operează de drept; partea îndreptățită trebuie să se adreseze instanței judecătorești cu o acțiune în rezoluțiune, recunoscându-se, prin aceasta, dreptul instanței de a verifica și aprecia cauzele rezoluțiunii. Ca natură juridică, rezoluțiunea este o formă specială de răspundere civilă contractuală, o sancțiune civilă ce intervine în cazul când nu se execută, în mod culpabil, obligațiile născute dintr-un contract. Recunoscând părții care și-a executat sau care este gata să-și execute obligațiile, posibilitatea de a alege între executarea silită și desființarea contractului prin rezoluțiune sau reziliere, legiuitorul a realizat echilibrul firesc între principiul forței obligatorii a contractului, principiul executării în natură și cu bună credință a obligațiilor asumate și principiul echității.

Pentru a putea fi cerută, fiind o varietate de executare prin echivalent a obligațiilor contractuale, rezoluțiunea, trebuie să îndeplinească anumite condiții (aceleași cu cele ale dreptului la despăgubiri din materia executării silite indirecte - prin echivalent - a obligațiilor contractuale), sintetizate în doctrină ca fiind: fapta ilicită constând în neexecutarea chiar și parțială, însă suficient de importantă, a contractului; vinovăția părții respective (care poate îmbrăca forma culpei sau a intenției); prejudiciul; punerea în întârziere. Potrivit art. 1021 C.Civ, rezoluțiunea "trebuie să se ceară înaintea justiției". Așadar, neexecutarea obligațiilor asumate de o parte printr-un contract sinalagmatic, nu determină desființarea de drept a contractului ci aceasta se produce numai ca efect al hotărârii judecătorești prin care este admisă acțiunea în rezoluțiune. Totodată, mențiunea inclusă în dispozițiile art. 1021 C.Civ diferențiază rezoluțiunea și rezilierea judiciară de rezoluțiunea și rezilierea convențională, acestea din urmă operând numai în temeiul unui pact comisoriu expres.

În speță, a arătat reclamanta, se impune a fi declarată rezoluțiunea Actului de vânzare-cumpărare din 1 martie 1939 întrucât toate condițiile pentru ca aceasta să poată fi cerută de partea îndreptățită sunt îndeplinite, respectiv, fapta ilicită a Ministerului Aerului și Marinei (în prezent M. Apărării Naționale) constă în neexecutarea culpabilă a obligației de plată a prețului. Așa cum s-a precizat în doctrină, a susținut reclamanta, neexecutarea constituie orice înfrângere sau executare necorespunzătoare a unei obligații contractuale, orice neconcordanță între prestația promisă de creditor prin contact și prestație efectiv executată de debitor și intră în sfera noțiunii de neexecutare.

Prin Actul de vânzare-cumpărare din 1 martie 1939, M. Aerului și Marinei s-a obligat să plătească, pentru imobilul "Vila Albatros" din B. prețul de 7.000.000 lei și asumându-și această obligație, cumpărătorul era ținut să execute în totalitate prestația promisă și nu doar parțial, așa cum s-a întâmplat în speță ( prin plata sumei de 5.000.000 lei din totalul de 7.000.000 lei). Apreciază astfel că neexecutarea acestei obligații contractuale (obligație principală, de altfel, a cumpărătorului) are valoarea unei fapte ilicite pentru că orice contract este legea părților, formulă care exprimă principiul forței obligatorii a contractului, reglementat expres în art. 969 alin. 1 C.civ și neîndeplinirea obligației de plată a prețului de către M. Aerului și Marinei semnifică deci și încălcarea legii, neexistând, în speță, împrejurări care să înlăture caracterul ilicit al faptei. Cum "vinovăția este" atitudinea psihică a autorului faptei ilicite față de această faptă și de rezultatul ei, apreciate de el cu ajutorul scării de valori a societății de la data săvârșirii acestei fapte", este necontestabil faptul că, în mod deliberat, M. Aerului și Marinei nu a achitat integral prețul vânzării, existând așadar intenția neechivocă de a nu executa obligația contractuală, iar prevederea rezultatelor faptei ilicite și cunoașterea semnificației ei sociale dau conținut factorului intelectiv, în timp ce factorul volitiv presupune caracterul conștient, rațional și liber al deliberării și deciziei.

În cauză, a arătat reclamanta, ambii factori ai vinovăției sunt întruniți în conduita avută de M. Aerului și Marinei, în condițiile în care, în mod cert, acesta a cunoscut semnificația neplății prețului imobilului achiziționat și că a procedat în acest sens în mod liber și conștient și mai mult, în ceea ce privește imputabilitatea încălcării contractului sinalagmatic, vechiul cod civil consacră principiul prezumției de culpă a debitorului, astfel încât rezultă, încă o dată, vinovăția Ministerului Aerului și Marinei avută în săvârșirea faptei ilicite a neexecutării obligației de plată a prețului de 7.000.000 lei.

Cu privire la prejudiciul cauzat prin neexecutarea culpabilă a obligației de plată a prețului de către M. Aerului și Marinei, s-a arătat că acesta ca element esențial al răspunderii, a fost definit ca "rezultatul, efectul negativ, suferit de o anumită persoană, ca urmare a faptei ilicite săvârșite de o altă persoană" și așa cum a arătat anterior, prin neplata integrală a prețului vânzării, M. Aerului și Marinei a săvârșit, cu vinovăție, o faptă ilicită ale cărei urmări constau tocmai în cauzarea unui prejudiciu cumpărătorilor. Punerea în întârziere a debitorului, M. Aerului și Marinei se realizează prin introducerea prezentei cereri de chemare în judecată, astfel că, prin prisma celor anterior prezentate se constată îndeplinirea tuturor condițiilor cerute de lege pentru rezoluțiunea Actului de vânzare-cumpărare din 1 martie 1939, M. Aerului și Marinei neexecutându-și, în mod culpabil, obligația de plată a prețului de 7.000.000 lei stabilit contractual.

Cu privire la capătul de cerere privind revendicarea, a apreciat că este întemeiat întrucât atât în cazul în care se constată nulitatea absolută a contractului, cât și în cazul în care se dispune rezoluțiunea, acestea produc efect retroactiv, astfel încât statul nu are un titlu valabil asupra acestui imobil, Actul de vânzare-cumpărare încheiat în data de 1 martie 1939 între M. Butculescu M., A. Pherekyde și S. român prin M. Aerului și Marinei fiind nul absolut pentru lipsa totală a consimțământului și, în subsidiar, pentru vicierea consimțământului vânzătorilor prin violență.

Potrivit doctrinei, a arătat reclamanta, prin efectele nulității se înțeleg consecințele juridice ale aplicării sancțiunii nulității, adică urmările datorate desființării în întregime sau în parte a unui act juridic civil care a fost încheiat cu încălcarea dispozițiilor legale referitoare la condițiile sale de validitate, așa încât, efectele nulității constau în lipsirea actului juridic civil de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă ceea ce se traduce, în mod generic, prin desființarea raportului juridic civil născut din actul juridic civil lovit de această sancțiune și, prin aceasta, restabilirea legalității, iar în plan concret, având în vedere că în speță contractul de vânzare-cumpărare a fost executat până în momentul declarării nulității, aplicarea acestei sancțiuni înseamnă desființarea retroactivă a actului juridic precum și restituirea reciprocă a prestațiilor efectuate în temeiul acestui act.

Conform principiului retroactivității efectelor nulității, s-a arătat în acțiune, nulitatea produce efecte nu numai pentru viitor ci și pentru trecut, adică efectele se produc din chiar momentul încheierii actului juridic civil, fiind, așadar, înlăturate și efectele actului care s-au produs între momentul încheierii acestuia și momentul anulării efective, lucru care se traduce în cauză prin aceea că, odată constatată nulitatea Actului de vânzare-cumpărare din 1 martie 1939, S. român nu a avut niciodată un titlu valabil asupra imobilului ceea ce obligă, în temeiul legii, la restituirea acestuia și în temeiul retroactivității efectelor nulității actului juridic civil, părțile ajung în situația în care s-ar fi aflat dacă nu ar fi încheiat acel act juridic.

Un alt principiu al efectelor nulității este principiul restabilirii situației anterioare (restitutio in integrum) care se constituie în acea regulă de drept potrivit căreia tot ce s-a executat în baza unui act juridic anulat trebuie restituit (în natură sau prin echivalent astfel încât părțile raportului juridic să ajungă în situația în care acel act juridic nu s-ar fi încheiat), ori, în lumina principiului mai sus menționat, M. Aerului și Marinei este obligat să restituie imobilul "Vila Albatros" neexistând un temei în baza căruia acesta să fi deținut bunul.

Ca urmare a constatării nulității Actului de vânzare-cumpărare din 1 martie 1939, cumpărătorului, M. Aerului și Marinei i se desființează titlul în baza căruia deținea imobilul, și neavând un titlu valabil, acesta urmează a fi obligat să restituie imobilul „Vila Albatros" care a aparținut autorului reclamantei, A. M..

În subsidiar, în cazul în care instanța de judecată ar constata valabilitatea acestui act de vânzare-cumpărare, rezoluțiunea contractului de vânzare pentru neplata prețului constituie temeiul revendicării imobilului, considerându-se că cel mai important efect al aplicării sancțiunii rezoluțiunii este desființarea contractului, desființarea nefiind efectul ci chiar conținutul acțiunii, ideea de desființare a contractului verificându-se pe deplin în cazul rezoluțiunii, ținând cont de caracterul retroactiv al acesteia.

Sancțiunea rezoluțiunii, a susținut reclamanta, se aplică în ipoteza contractelor sinalagmatice cu executare dintr-o dată (uno ictu), efectele aplicării acestei sancțiuni producându-se ex tunc, adică retroactiv. Astfel că, urmare a aplicării sancțiunii rezoluțiunii se consideră că nici nu s-a încheiat un contract între părți, dispărând astfel izvorul raporturilor juridice dintre acestea și pe cale de consecință, se apreciază că părțile nici nu au fost legate juridic prin raporturile născute din contractul inițial.

A apreciat reclamanta că aceeași este situația și în cauza dedusă judecății, prin declararea rezoluțiunii Actului de vânzare-cumpărare a imobilului denumit vila Albatros, M. Aerului și Marinei fiind în situația în care deține fără titlu acest imobil fiind deci obligat la restituire, așa încât, în oricare din ipotezele prezentate mai sus (nulitatea contractului sau rezoluțiunea acestuia) M. Aerului și Marinei apare în calitate de posesor neproprietar, reclamanta, în calitate de succesoare a adevăratului proprietar fiind îndreptățită la restituirea imobilului.

Pârâtul M. Apărării Naționale a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii formulată de reclamantă ca netemeinică.

Pe cale de excepție, a invocat lipsa taxei de timbru pe care reclamanta este obligată să o achite, iar pe fondul cauzei a învederat referitor la primul capăt de cerere prin care reclamanta a solicitat, în principal, nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare pentru lipsa consimțământului lui M. Butculescu M. și al lui A. Pherekyde la încheierea contractului că actul a fost semnat de toate părțile, iar cu privire la susținerea reclamantei că ,,și în situația în care contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.9242 din 1/III/1939 de Tribunalul I. ar fi fost semnat de A. Pherekyde și M. Butculescu M., acest contract ar fi lovit de nulitate din cauza vicierii consimțământului vânzătorilor prin violență", violență cauzată de mișcarea legionară, înțelege să invoce excepția prescripției dreptului material la acțiune, raportat la disp. art.1900 alin.(l) din Codul civil „acțiunea pentru nulitatea sau pentru stricarea unei convenții, se prescrie prin 10 ani, în toate cazurile când legea nu dispune altfel iar alin.(2) statuează că „această prescripție nu începe a curge, în caz de violența, decât din ziua când violența a încetat.

În opinia sa, acțiunea reclamantei întemeiată pe violență-viciu de consimțământ este prescrisă deoarece a fost depășit termenul de 10 ani în care acesta putea fi introdusă, ziua în care violența a încetat și de la care curge termenul de prescripție fiind, cel mai târziu 01.01.1990, moment în care regimul politic din România s-a schimbat, dată raportat la care se poate observa că termenul de prescripție de 10 ani prevăzut de art.1900 din Codul civil a fost depășit. A solicitat astfel să se constate că acțiunea formulată de reclamantă este prescrisă.

În ceea ce privește motivarea acestui capăt de cerere, raportat la fondul cauzei, a precizat că susținerile reclamantei sunt neadevărate, că Mișcarea legionară din România nu a făcut niciodată presiuni asupra autorilor săi în vederea semnării contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.9242 din_ de Tribunalul I., iar cu privire la susținerea reclamantei că „așa cum a arătat, orientarea legionară antimasonică, și cunoscând deja violența cu care legionarii suprimau orice idei contrare scopului urmărit de mișcare, prin amenințări, presiuni și, de multe ori, chiar asasinate, este evident că M. B. M. a înstrăinat imobilul „Vila Albatros" din cauza temerii provocate de comportamentul legionar și din cauza posibilelor urmări cu care era amenințat în situația în care nu s-ar fi conformat...", a arătat că, în opinia reclamantei M. B. M. care era mason se simțea amenințat de către legionari și din acest motiv, temându-se pentru integritatea sa a fost forțat să semneze contractul, însă în opinia lor această motivare este numai o deducție simplă care nu poate fi asimilată unei probe serioase, în condițiile în care din documentele anexate cererii de chemare în judecată se poate observa că M. Butculescu M. a fost inițiat în loja Sf. I. nr.27 la data de 27.11.1947, astfel că nu putea fi amenințat sau presat, în anul 1939, să semneze contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.9242 din 1/III/1939 de Tribunalul I., datorită calității sale de membru al francmasoneriei.

Referitor la capătul de cerere prin care reclamanta a solicitat instanței de judecată să dispună rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare pentru neplata prețului a învederat că articolul 4 din Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.9242 din 1 /III/1939 de Tribunalul I. statuează că prețul vânzării imobilului a fost stabilit la 7.000.000 lei din care s-a plătit vânzătorilor, în proporție cu drepturile fiecăruia suma de 5.000.000 lei data de 01.03.1939, data autentificării actului, iar în ceea ce privește restul de preț în valoare de 2.000.000 lei, pe care reclamanta susține că nu a fost plătit de către M. Aerului și Marinei precizează că această sumă a fost consemnată de M. Aerului și Marinei, pe numele său la Casa de Depuneri și Consemnațiuni cu recipisa nr._ din 01.03.1939 cu titlu de rest de preț, urmând a fi achitată vânzătorilor în momentul când aceștia vor prezenta Serviciului C. din Minister dovada legală că a fost radiată inscripția ce greva imobilul, luată prin ordonanța de inscripție nr.304/936 a Tribunalului B. care era o sarcină aparentă.

Arată că reclamanta a susținut, fără a dovedi cu nici un mijloc de probă, că „deși vânzătorii și-au îndeplinit obligațiile asumate prin contract, restul de preț de 2.000.000 lei nu a mai fost niciodată plătit, ceea ce se traduce printr-o neexecutare culpabilă din partea Ministerului Aerului și Marinei, a propriilor obligații", apreciind că sunt îndeplinite condițiile pe care trebuie să le îndeplinească rezoluțiunea omițând de fiecare dată să precizeze dacă vânzătorii și-au îndeplinit obligația de a radia inscripția ce greva imobilul. Fără a dovedi că inscripția care greva imobilul a fost radiată pentru a se putea achita, conform contractului, și restul de preț, toată teoria referitoare la rezoluțiunea contractului este de prisos deoarece singurii care se fac vinovați de neachitarea sumei de 2.000.000 lei sunt chiar vânzătorii, A. Pherekyde și M. Butculescu M..

Cu privire la revendicarea imobilului având ca temei rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.9242 din 1/III/1939 de Tribunalul I. învederează că acest capăt de cerere este neîntemeiat atât timp cât reclamanta nu face dovada radierii inscripției care greva imobilul și prezentării acestei dovezi la Serviciul C. al Ministerului Aerului și Marinei conform dispozițiilor art. 4 din contract.

A susținut că și în cazul prezentării dovezii de radiere a inscripției care greva imobilul, în ambele ipoteze prezentate, în cazul nulității contractului sau rezoluțiunii acestuia, se impunea ca reclamanta să fie obligată să restituie Ministerului Apărării Naționale suma de 5.000.000 de lei, actualizată la data plății efective, achitată autorilor acesteia cu ocazia autentificării Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.9242 din l/III/l939 de Tribunalul I., precum și contravaloarea îmbunătățirilor efectuate de statul român în această perioadă.

A solicitat astfel ca, pe cale de excepție, să se admită excepțiile invocate așa cum au fost formulate iar pe fondul cauzei să se respingă acțiunea reclamantei ca neîntemeiată.

În ipoteza admiterii acțiunii, a solicitat să fie obligată reclamanta la plata sumei de 5.000.000 lei actualizată la data efectivă a plății, sumă achitată de M. Aerului și Marinei cu titlu de preț la data autentificării contractului de vânzare-cumpărare nr.9242 din 01.03.1939, precum și contravaloarea îmbunătățirilor efectuate de statul român în această perioadă, solicitare care potrivit precizărilor ulterioare are caracter de cerere reconvențională.

În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe prevederile art. 115-118 și art.274 C.pr.civ., precum și celelalte dispoziții legale invocate.

Pârâtul M. B. – prin Primar a formulat întâmpinare prin care a învederat faptul că imobilul se află în proprietatea Municipiului B. - domeniul public al acestuia, conform încheierii nr._/2008 a O.C.P.I. B.. A susținut că imobilul a trecut din proprietatea publică a statului și din administrarea Oficiului Național al Monumentelor Istorice în proprietatea publică a municipiului și în administrarea Consiliului Local al Municipiului B., în baza Hotărârii nr. 211/28.12.2006 a Consiliului local al Municipiului B., precum și în baza H. G. nr. 1276/17.10.2007 privind modificarea anexei nr. 6 la Hotărârea Guvernului nr. 1705/2006 pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului și transmiterea unui imobil din domeniul public al statului și din administrarea Oficiului Național al Monumentelor Istorice în domeniul public al municipiului B. și în administrarea Consiliului Local al Municipiului B., județul B., astfel că la acest moment sunt proprietarii imobilului, în baza unui titlu valabil și necontestat de nimeni, calitate în care, au procedat la efectuarea de lucrări de reparație-reabilitare a clădirii, accesând fonduri FEDR ( fonduri europene de dezvoltare regională) în cadrul Programului operațional regional 2007-2013 Axa prioritară sprijinirea dezvoltării durabile a orașelor, finalizate cu încheierea contractului de lucrări nr. 5794/3.04.2012, în valoare de 14.599.931 RON, cu o durată de 24 de luni, lucrări care sunt în desfășurare.

A precizat că acest titlu nu a fost niciodată contestat de nimeni, cum nici dreptul său de proprietate nu a fost contestat niciodată, iar pe de altă parte, promovarea cererii în constatarea nulității absolute în contradictoriu cu M. B. este nejustificată, întrucât nu acesta a fost parte în actul de vânzare cumpărare a cărui nulitate absolută se solicită a fi constatată, ci S. R., prin M. Apărării Naționale. Consideră că acestuia din urmă îi revine obligația de a face apărări pe acest capăt de cerere, M. B. neavând calitate procesuală pasivă din perspectiva celor arătate mai sus.

A precizat de asemenea că actul prezentat de reclamantă, despre care susține că este viciat de lipsa consimțământului autorilor acesteia, nu este semnat nici de S. R. după cum se poate observa cu ușurință, lucru care îi îndreptățește să considere că exemplarul depus de reclamantă este unul nesemnat de nici una din părți, nefiind nicidecum cel original, ci doar o copie astfel că fac demersuri la Arhivele Naționale din B. și din București în vederea identificării actului original, deși această obligație îi revine, pârâtului S. R., însă apreciază că găsirea actului original ar servi unei bune soluționări a cauzei și bunei administrări a justiției, acesta fiind motivul pentru care s-au adresat Arhivelor Naționale, rezervându-și dreptul ca, în măsura în care va identifica actul original, să-l depună la dosarul cauzei.

A arătat că chiar dacă s-ar considera cererea reclamantei admisibilă, a solicitat să se observa că în cauză este aplicabil principiul asigurării stabilității circuitului civil, care este o nevoie de ordin general, social, principiu recunoscut și de jurisprudența CEDO, astfel că, așa cum au arătat, este proprietarul imobilului, fiind vorba despre un drept de proprietate publică, supus unui regim juridic aparte, are în derulare cu privire la acest imobil două contracte, și anume unul privitor la executarea de lucrări de reabilitare a imobilului, iar cel de-al doilea de alimentare cu energie electrică, acestea fiind demersuri pe care le fac în calitate de proprietari ai imobilului, în contextul securității și stabilității raporturilor juridice civile.

Raportat la cel de-al doilea capăt de cerere referitor la rezoluțiunea actului pentru neplata sumei de 2.000.000 lei, a susținut că nu are calitate procesuală pasivă, deoarece nu a fost parte în actul respectiv și nu avea obligația de plată a acelei sume.

Cu privire la cel de-al treilea capăt de cerere și anume obligarea la lăsarea în deplină proprietate și pașnică posesie a imobilului, a susținut că, din compararea celor două titluri de proprietate, al său și al reclamantei, rezultă fără putință de tăgadă că, în vreme ce titlul său de proprietate este unul valabil, titlul reclamantei este inexistent, așa-zisul act de vânzare-cumpărare fiind o copie nesemnată de nici una dintre părțile contractante, chestiuni asupra căreia își rezervă dreptul de a-și face și alte apărări ulterioare, în funcție de necesitatea ce ar reieși din dezbateri și în funcție de rezultatul demersurilor lor pentru identificarea actului original.

Ulterior, a fost formulată completare la întâmpinare, prin care a înțeles să invoce excepția prescripției extinctive, în sensul că dreptul la acțiune al reclamantei s-a prescris, cererea fiind făcută cu depășirea cu mult a termenului de 3 ani prevăzut de art. 2517 Cod civil ( "Termenul prescripției este de 3 ani, daca legea nu prevede un alt termen".)

A solicitat astfel admiterea excepției și respingerea cererii ca prescrisă.

Referitor la fondul cauzei, în ce privește cel de-al doilea capăt de cerere referitor la rezoluțiunea actului pentru neplata sumei de 2.000.000 lei, a precizat că a depus la termenul trecut Convenția de Onorar din care rezultă indubitabil că această sumă a fost achitată, înțelegând să invoce excepția lipsei calității procesuale pasive, deoarece nu a fost parte în actul de vânzare - cumpărare și nu are obligația de plată a acelei sume.

La rândul său Direcția Generală a Finanțelor Publice B., a formulat întâmpinare în numele Statului R., prin Ministerul Finanțelor Publice și, pe cale de excepție a invocat lipsa calității procesuale pasive a Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice deoarece calitatea de parte în proces trebuie să corespundă cu calitatea de titular al dreptului și, respectiv, al obligației ce formează conținutul raportului de drept material dedus judecății, calitatea procesuală pasivă presupunând existența unei identități între persoana pârâtului și cel despre care se pretinde că este obligat în raportul dedus judecații.

A solicitat să se constate faptul că actul de vânzare cumpărare a cărui nulitate se solicită a fost încheiat între reclamantă și M. Aerului și Marinei, în prezent M. Apărării Naționale, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nefiind parte în acest contract, condiții în care Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesuală pasivă, cauza urmând a se soluționa în contradictoriu cu M. Apărării Naționale.

Față de solicitarea reclamantei de la capătul trei al cererii învederează faptul că acțiunea în revendicare poate fi intentată numai de către proprietarul neposesor împotriva posesorilor neproprietari, ori în speța de față Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu are în posesie imobilul revendicat, așa încât nefiind posesorul imobilului, solicită admiterea excepției astfel cum a fost formulată și respingerea acțiunii față de acesta ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală

Ulterior au fost formulate precizări cu privire la cererea reconvențională de către pârâtul M. Apărării Naționale, precum și cu privire la completarea la întâmpinare depusă de pârâtul M. B. - prin Primar și înscrisurile doveditoare.

Astfel cu privire la cererea reconvențională formulată de către M. Apărării Naționale prin care se solicita ca în cazul constatării nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 9242 din 01.03.1939 de către Tribunalul I., sau rezoluțiunea acestuia, să repună părțile în situația anterioară obligând astfel reclamanta la plata prețului încasat în sumă de 5.000.000 lei, actualizat la data plații efective, precizează că sunt de acord cu această cerere, așa cum a fost motivată, în baza art. 119 și 274 Cod procedură Civilă, precum și pe principiul de drept "restitutio in integrum".

Referitor la completarea la întâmpinare formulată de către M. B. prin Primar depusă pentru termenul din data de 24.10.2012, prin care a fost invocată excepția prescripției extinctive, în sensul că dreptul la acțiune al reclamantei s-a prescris, cererea fiind făcută cu depășirea cu mult a termenului de 3 ani prevăzut de art. 2517 Cod Civil, arată că achiesează la această excepție și solicită respingerea acțiunii ca prescrisă.

A invocat caracterul dolosiv al acestei cereri de chemare în judecată prin care reclamanta urmărește prin afirmații mincinoase să obțină constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 9242 din 01.03.1939 de către Tribunalul I., pentru lipsa consimțământului la încheierea acestuia, respectiv lipsa semnăturilor autorilor vânzători A. Pherekyde și M. Butculescu M. susținând că lipsa semnăturilor pe contractul de vânzare cumpărare a fost foarte ușor dovedită ca fiind o afirmație mincinoasă prin depunerea la dosarul cauzei a copiei acestui contract obținută de la Arhivele Naționale, copie pe care se regăsesc semnăturile tuturor părților contractante.

De asemenea s-a făcut dovada că și prețul stabilit prin contract a fost achitat în totalitate așa cum rezultă din înscrisul "Convenție de onorar" din 08.10.1936, act ce se constituie într-o dovadă incontestabilă a achitării prețului în integralitate, așa cum reiese din mențiunea "Radiat prin Jurnalul acestui tribunal cu nr._ din 19 septembrie 1939". Tot o afirmație dolosivă o reprezintă și invocarea viciului de consimțământ la încheierea actului reprezentat de presiunile exercitate de Mișcarea legionară, ori așa cum rezultă din înscrisul Convenției de Onorar din 08.10.1936 toate imobilele autorului reclamantei fuseseră scoase la vânzare pentru plata unor creanțe ale fiscului, și către diverși creditori.

Făcând aplicarea disp. art.137 cod proc.civ., prin încheierea pronunțată în ședința publică din 20.02.2013, instanța a respins excepția de netimbrare a acțiunii invocată de pârâtul M. Apărării Naționale, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de M. B. prin Primar, raportat la capetele de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute și respectiv a rezoluțiunii contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 9242/1/III/1939 de Tribunalul I., a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Institutul Național al Patrimoniului, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat în teritoriu de Direcția Generală a Finanțelor Publice B. și M. C. și Patrimoniului Național, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune privind capetele de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute și respectiv a rezoluțiunii contractului de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 9242/1/III/1939 de Tribunalul I., invocată de M. Apărării Naționale, a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune privind capetele de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute și respectiv a rezoluțiunii contractului de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 9242/1/III/1939 de Tribunalul I., invocată de M. B. prin Primar, ca urmare a lipsei calității procesuale pasive a acestuia raportat la cele două capete de cerere mai sus menționate și a stabilit termen de fond la 27.03.2013, ora 12 cu citarea părților, motivarea în fapt și în drept regăsindu-se în considerentele încheierii din acea dată aflată la filele 280-288 dosar.

După analizarea actelor și lucrărilor dosarului, Tribunalul B., prin sentința civilă nr. 565 din 29.04.2013 a respins ca fiind prescrise capetele de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute și respectiv a rezoluțiunii contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 9242/1/III/1939 de Tribunalul I., ce au făcut obiectul cererii de chemare în judecată, a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei invocată de pârâtul M. B. prin Primar, privind capătul de cerere având ca obiect revendicarea imobilului denumit Vila Albatros, din B., a respins ca neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect revendicarea imobilului denumit Vila Albatros, din B. ce a făcut obiectul cererii de chemare în judecată și a respins cererea reconvențională formulată de pârâtul reclamant M. Apărării Naționale.

Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul B. a reținut următoarele considerente:

În condițiile în care instanța a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune privind capetele de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute și respectiv a rezoluțiunii contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 9242/1/III/1939 de Tribunalul I., invocată de M. Apărării Naționale, se impunea respingerea ca prescrise a acestor două capete de cerere în condițiile în care la momentul sesizării instanței acestea erau stinse prin prescripție.

Cu privire la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei invocată de pârâtul M. B. prin Primar, privind capătul de cerere având ca obiect revendicarea imobilului denumit Vila Albatros, din B. tribunalul a constatat că este neîntemeiată, urmând a fi respinsă ca atare pentru următoarele considerente:

Calitatea procesuală presupune existența unei identități între persoana reclamantului și cel ce este titularul dreptului afirmat (calitate procesuală activă), precum și între persoana pârâtului și cel ce este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecății (calitate procesuală pasivă).

Condiția calității procesuale prezintă o importanță considerabilă deoarece raportul de drept procesual nu se poate stabili decât între persoanele care își dispută dreptul în litigiu.

Din documentele atașate cauzei a rezultat fără putere de tăgadă că autorii reclamantei au deținut în proprietate imobilul care face obiectul prezentei acțiuni în revendicare, imobil denumit vila Albatros, alcătuit din teren aferent în suprafață de 20 ha (teren parc), precum și construcțiile și anexele acestora, îngrădirile, plantațiile și îmbunătățirile aflate pe acest teren, imobil care a aparținut autorului său, A. M..

Așa cum a rezultat din actele de stare civilă atașate la dosar, precum și din certificatele de moștenitor, reclamanta este unic descendent al soților Butculescu-M. M. decedat la data de 14.12.1980, conform Certificatul de deces nr. 7164 emis la data de 22 decembrie 1980, de către Oficiul Stării civile Frankfurt pe Main, Germania, în condițiile în care la momentul decesului, M. Butculescu-M. avea cetățenia germană, certificat care atestă calitatea de moștenitoare în cote de 1/2 a d-nelor G. G. Butculescu-M. și I. V.-M. și Butculescu-M. G. G. (născută Fosian), decedată la data de 2 iunie 1987, conform copiei legalizate nr. 898/4 iunie 1987 de pe Registrul de decese al Oficiului stării civile Offenburg am Main, Germania, iar în urma dezbaterii succesiunii, care a avut loc în Germania, s-a constatat ca unic moștenitor dna V. I., în calitate de fiică, motiv pentru care Judecătoria Offenbach am Main a eliberat Certificatul de moștenitor nr. 4 VI B 123 la data de 29.07.1987.

În ceea ce privește acțiunea în revendicare formulată tribunalul a reținut că obiectul acesteia îl constituie imobilul denumit Vila Albatros, din B., menționat mai sus compus din teren aferent în suprafață de 20 ha (teren parc), precum și construcțiile și anexele acestora, îngrădirile, plantațiile și îmbunătățirile aflate pe acest teren și care așa cum rezultă din contractul nr. 9242 din 1/III/1939 de Tribunalul I., a fost vândut de M. Butculescu M., A. Pherekyde, N. D. S., S. Ș. Statului R. prin M. Aerului și Marinei pentru prețul de 7.000.000 lei din care 5.000.000 lei au fost plătite la momentul semnării actului.

Reclamanta a invocat lipsa semnăturii vânzătorilor, depunând în acest sens contractul atașat la filele 22-26 dosar, însă la termenul din 26.09.2012 pârâtul M. B. a depus la dosar un exemplar al contractului de vânzare-cumpărare semnat atât de reprezentantul cumpărătoarei cât și de către vânzători, document necontestat de reclamantă.

Așa cum rezultă din considerentele ce preced, reclamanta a solicitat și constatarea nulității absolute și respectiv a rezoluțiunii contractului de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 9242/1/III/1939 de Tribunalul I., capete de cerere care au fost respinse ca prescrise și care în cazul admiterii lor ar fi readus în proprietatea reclamantei în calitate de moștenitoare a fostului proprietar imobilul în litigiu.

În practică și în literatura de specialitate s-a statuat că acțiunea în revendicare este definită ca acea acțiune reală și petitorie prin care proprietarul neposesor cere recunoașterea dreptului său de proprietate și restituirea bunului său de la posesorul neproprietar.

În speța dedusă judecății tribunalul a constatat că reclamantei, fiindu-i respinse ca prescrise primele două capete de cerere, bunul nu a intrat în proprietatea acesteia astfel pentru a-i deschide calea unei comparări de titluri, în condițiile în care imobilul în litigiu a trecut din proprietatea publică a statului și din administrarea Oficiului Național al Monumentelor Istorice în proprietatea publică a municipiului și în administrarea Consiliului Local al Municipiului B. în baza Hotărârii nr. 211/28.12.2006 a Consiliului local al municipiului B., precum și în baza H. G. nr. 1276/17.10.2007 privind modificarea anexei nr.6 la Hotărârea Guvernului nr. 1705/2006 pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului și transmiterea unui imobil din domeniul public al statului și din administrarea Oficiului Național al Monumentelor Istorice în domeniul public al municipiului B. și în administrarea Consiliului Local al Municipiului B., județul B., astfel că la acest moment pârâtul este proprietarul imobilului, în baza unui titlu valabil și necontestat de nimeni, calitate în care, au procedat la efectuarea de lucrări de reparație-reabilitare a clădirii, accesând fonduri FEDR (fonduri europene de dezvoltare regională) în cadrul Programului operațional regional 2007-2013 Axa prioritară sprijinirea dezvoltării durabile a orașelor, finalizate cu încheierea contractului de lucrări nr. 5794/3.04.2012, în valoare de 14.599.931 RON, cu o durată de 24 de luni, lucrări care sunt în desfășurare.

În aceste condiții tribunalul a respins capătul de cerere având ca obiect revendicare.

Prin cererea reconvențională formulată pârâtul a solicitat ca în cazul admiterii acțiunii și constatării nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 9242 din 01.03.1939 de către Tribunalul I., sau rezoluțiunea acestuia, să dispună repunerea părților în situația anterioară în sensul obligării reclamantei la plata prețului încasat în sumă de 5.000.000 lei, actualizat la data plații efective, cerere care a fost respinsă ca urmare a respingerii acestor două capete de cerere ca prescrise.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta M. V. I., criticând-o pentru nelegalitate.

Apelanta M. V. I., în motivarea apelului, a început prin a prezenta un istoric al cauzei, arătând că terenul pe care a fost construită Vila Albatros a fost la origine proprietatea lui I. M..

Prin „Actul de partagiu”, urmare decesului lui I. M., încheiat la data de 8 februarie 1893 între I. I. M., E. Pherekyde, A. I. M. și M. I. M., în calitate de moștenitori - descendenți ai defunctului I. M., „grădina de lângă orașul B. cu casele și tot cuprinsul lor” a fost atribuită în totalitate lui A. M..

A arătat apelanta că A. I. M. a decedat în 1925, iar prin testamentul întocmit la data de 7 octombrie 1923, A. I. M. a desemnat ca moștenitori ai averii sale pe doi dintre strănepoții săi: A. Pherekyde (1913-1997) și M. Butculescu (1910-1980), cu singura condiție, ca cel puțin unul dintre cei doi moștenitori să preia numele de M..

În anul 1934, Dl. Butculescu M. a solicitat modificarea pe cale administrativă a numelui său patronimic, în sensul adăugării numelui M., de la unchiul acestuia din partea mamei, Dl. A. I. M. (fratele bunicii E. M., căsătorită Pherekyde - în acest sens, Hotărârea nr. 122/1934 adoptată de Consiliul Miniștrilor în ședința din 25 ianuarie 1934).

La data de 28.01.1939, a fost încheiat Actul de împărțeală și lichidare, autentificat sub nr. 4511/28.01,1939 la Grefa Tribunalului - Secția Notariat prin care s-a lichidat starea de indiviziune ca urmare a decesului lui A. M., în anul 1923.

Actul a avut ca părți pe M. Butculescu M. și A. Pherekyde în calitate de legatari universali, precum și pe N. D. S. și S. Ș., în calitate de „dobânditori de drepturi cu titlu de onorariu de la legatarii mai sus menționați".

Actul menționa că defunctul a lăsat ca uzufructuar asupra averii sale pe soția acestuia, M. M. (decedată în anul 1938 luna iulie).

De asemenea, actul mai menționa și faptul că legatarii au fost puși în posesie asupra bunurilor succesoarele prin Jurnalul nr. 1303/1927 al Tribunalului I. Secția I-a CC, potrivit inventarelor succesorale (Dosar nr. 2365/1925 Tribunalului I. Secția l-a CC).

A arătat apelanta că, pentru plata pasivului succesoral au fost vândute prin licitație publică următoarele imobile: imobilul din București, . . de adjudecare nr._ din 10.08,1928 a Tribunalului I., Secția Notariat (Dosar nr._/1928); Vila Edwin din București, . Fundeni - Tulbureasca.

Aceste imobile au fost scoase la vânzare în temeiul art. 26 din Legea pentru lichidarea datoriilor agricole și urbane din 7 aprilie 1934. Vânzarea s-a realizat cu autorizația Tribunalului I. - Secția Notariat (Dosar nr. 5894/1935), primul Primăriei municipiului București, iar al doilea sătenilor din . și dlui. Avocat A. S.; actul de partaj menționa de asemenea că, în urma vânzării acestor imobile au fost achitate toate datoriile succesorale.

Conform actului de partaj și lichidare, la data autentificării, în patrimoniul succesoral mai existau trei imobile, respectiv, Vila Albatros din B. - 20 ha teren de parc, casă de locuit, grajduri etc.; Hipodromul din B. - 40 ha și Via și pădurea din Valea Scheilor 107 ha, situată la Valea Scheilor și Băile

Boboci în ..

Vila Albatros din B. a fost împărțită între moștenitorii legatari în proporție de 62,5% ce reveneau lui A. Pherekyde și 37,5% ce reveneau lui M. Butculescu M..

A mai arătat că, ulterior, la data de 1 ianuarie 1939, între M. Butculescu M., A. Pherekyde, N. D. S., S. Ș. și S. român prin M. Aerului și Marinei a fost încheiat Actul de vânzare cumpărare a "întreg imobilului denumit Vila Albatros, situat în orașul B. și compus din tot terenul aferent în suprafață de cea. 17 și 1/2 (șaptesprezece și jumătate hectare) precum și din toate construcțiile, îngrădirile, plantațiile și orice alte îmbunătățiri de orice natură" autentificat sub nr. 9242 din 1/III/1939 de Tribunalul I.", pentru prețul de 7.000.000 Iei din care 5.000.000 lei au fost plătite la momentul semnării actului.

Apelanta - reclamantă M. V. I. era unic descendent al soților Butculescu - M. M. și Butculescu – M. G. G. (născută Fosian), respectiv fiica acestora.

La 14.12.1980, M. Butculescu - M. a decedat, astfel cum rezulta din Certificatul de deces nr. 7164 emis la data de 22 decembrie 1980 de către Oficiul Stării civile Frankfurt pe Main, Germania.

În momentul decesului, M. Butculescu - M. avea cetățenia germană. În aceste condiții, raportat la perioada anilor "80, nu era acceptată dubla cetățenie, respectiv română și germană, având în vedere că atât legislația germană, cât și cea românească de la acea dată (art. 10 lit. e din Legea nr. 24/1971), nu permiteau dubla cetățenie.

La data de 15.12.2008, Tribunalul Offenbach am Main - Germania a emis Certificatul de moștenitor nr. 4 VI1715/08 B, care atestă calitatea de moștenitoare în cote de 1/2 a dnelor. G. G. Butculescu-M. și I. Vlâduca-MargWîoman.

La data de 2 iunie 1987 a decedat dna Butculescu M. Giza G., astfel cum rezultă din Copia legalizată nr. 898/4 iunie 1987 de pe Registrul de decese al Oficiului stării civile Offenburg am Main, Germania.

A arătat apelanta că în urma dezbaterii succesiunii, care a avut loc în Germania, s-a constatat ca unic moștenitor dna V. I., în calitate de fiică, motiv pentru care Judecătoria Offenbach am Main a eliberat Certificatul de moștenitor nr. 4 VIB 123 la data de 29.07.1987.

În consecință, în calitate de unică moștenitoare a tatălui său, M. Butculescu M., reclamanta a dobândit pe cale de succesiune dreptul de proprietate asupra imobilelor Hagiești și Boteni.

A. Pherekyde a decedat în anul 1997 și I. V. M. a formulat acțiune în justiție la Tribunalul B. solicitând; în principal, constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare care figurează ca fiind autentificat sub nr. 9242 din 1/III/1939 de Tribunalul I. pentru lipsa consimțământului lui Mibail Butculescu M. și a lui A. Pherekyde la încheierea acestui act iar în subsidiar, în raport cu capătul 1 de cerere, în cazul în care instanța de judecată ar constata valabilitatea acestui contract, a solicitat să se dispună rezoluțiunea contractului de vânzare care figurează ca fiind autentificat sub nr. 9242 din 1/III/1939 de Tribunalul I. pentru neplata diferenței de preț de 2.000.000 lei și obligarea pârâtelor să îi lase în deplină proprietate și liniștita posesie imobilul denumit vila Albatros alcătuit din teren aferent în suprafață de 20 ha (teren parc), precum și construcțiile și anexele acestora, îngrădirile, plantațiile și îmbunătățirile aflate pe acest teren, imobil care a aparținut autorului său, A. M..

Prin încheierea din 20.02.2013 Tribunalul B. a respins excepția netimbrării acțiunii, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului B. prin Primar raportat la capetele de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute și rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Institutului Național al Patrimoniului și a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune în privința capătului nr. 1 și 2 din acțiune reținând că este aplicabil termenul de prescripție de 10 ani. Instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesuale pasive privind Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și privind M. C. și Patrimoniului Național.

Instanța a fixat termen pentru continuarea soluționării pe fond a cauzei, respectiv a capătului de cerere privind revendicarea. Ulterior, instanța de fond a respins toate probele solicitate de reclamantă.

Prin sentința civilă nr. 569/29 aprilie 2013 Tribunalul B. a respins ca fiind prescrise primele două capete de cerere, a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind revendicarea.

A considerat apelanta că instanța de fond în mod greșit a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Institutului Național al Patrimoniului, arătând că a chemat în judecată Institutul Național al Patrimoniului pentru opozabilitatea hotărârii judecătorești având în vedere că imobilul revendicat este monument istoric, așa cum rezultă chiar din înscrisul depus de această pârâtă la dosarul de fond.

Astfel, calitatea procesuală pasivă presupune existența unei identități între pârât și cel care este obligat în raportul juridic dedus judecății.

De asemenea, în cazul situațiilor juridice pentru a căror realizare calea justiției este obligatorie, calitatea procesuală pasivă aparține celui față de care se poate realiza interesul (a se vedea în acest sens M. T., D. procesual civil vol. I, p. 88-89).

Or, în măsura în care se va constata nulitatea contractului de vânzare-cumpărare sau instanța va dispune anularea lui sau, rezoluțiunea acestuia, în temeiul principiului restitutio in integrum, imobilul denumit vila Albatros se impune a fi restituit reclamantei în calitatea sa de moștenitoare a vânzătorilor.

A arătat apelanta că interesul de a obține o hotărâre opozabilă atât Ministerului C. și Patrimoniului Național cât și Institutului Național al Patrimoniului rezidă, așa cum a precizat, din calitatea de monument istoric a imobilului aflat, în prezent, în conservarea și administrarea celor două autorități. Totodată, este evident că realizarea efectivă a restituirii bunului nu se poate face decât și față de acest pârât, motiv care justifică chemarea sa în judecată și întemeiază calitatea procesuală pasivă a acestuia.

Institutul Național Patrimoniului este instituție publică de importanță națională, cu personalitate juridică, aflată în subordinea Ministerului C. și Patrimoniului Național, potrivit art. I din HG nr. 593/2011.

În consecință, având în vedere aceste dispoziții legale și faptul că imobilul în litigiu este monument istoric, reclamanta a chemat în judecată și pe această pârâtă pentru opozabilitatea hotărârii judecătorești și în mod eronat a reținut instanța de fond că Institutul Național al Patrimoniului nu are calitate procesuală pasivă în cauză

A mai arătat apelanta că instanța de fond a considerat în mod greșit că primele două capete de cerere sunt prescrise. Excepția prescripției dreptului material la acțiune este neîntemeiată și trebuia respinsă de instanța de fond.

În speță nu se aplica nici termenul de prescripție de 10 ani reținut de instanța de fond și nici termenul de prescripție de 3 ani invocat de M. B..

A arătat apelanta că, în primul rând, așa cum s-a arătat în literatura de specialitate și în practica judiciară acțiunea în revendicare și acțiunile reale întemeiate pe dreptul de proprietate sunt imprescriptibile extinctiv. Totodată, acțiunea în rezoluțiunea vânzării unui bun pentru neplata prețului promovată de vânzător a fost calificată ca reală de Codul civil C. ( art. 1368 Cciv.)

În acest sens s-a arătat că acțiunea în revendicare este exclusă din rândul acțiunilor reale la care se referă art. 1890 C. civ., idee susținută și de concepția conform căreia dreptul de proprietate nu se pierde prin neuz (deci nici acțiunea care însoțește și apăra acest drept) existența lui fiind permanentă (cu rezerva posibilității dobândirii dreptului pe calea prescripției achizitive, în anumite condiții, și a paralizării acțiunii în revendicare prin invocarea uzucapiunii).

Această interpretare a fost confirmată și de două dispoziții legale: art. 6 alin, 2 din Legea nr. 213/1998 prevede că bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație; În același sens și art. 2 alin. 2 din legea nr. 10/2001, abrogat între timp.

În al doilea rând, a arătat apelanta că referitor la acțiunea în constatarea nulității absolute, aceasta este imprescriptibilă extinctiv. Ca urmare, în mod eronat a reținut instanța de fond că acest capăt de cerere este prescris.

Nulitatea absolută poate fi invocată oricând, pe cale de acțiune sau de excepție, acțiunea în declararea nulității absolute fiind imprescriptibilă.

După cum s-a remarcat în doctrină, "imprescriptibilitatea nulității absolute își găsește explicația în finalitatea instituirii sancțiunii nulității absolute, în sensul că prin intermediul ei se ocrotește un interes obștesc, astfel încât este necesar ca nulitatea absolută să poată fi invocată oricând, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de excepțiune, dar și în faptul că violarea legii, nu poate fi practic, înlăturată prin scurgerea timpului" (M. N., Tratat de prescripție extinctivă, editura Universul Juridic, București, 2010, pag. 414).

De altfel, toate acțiunile în constatare sunt imprescriptibile, rolul lor fiind acela de a marca existența sau inexistența unui drept la un moment dat, într-un anumit patrimoniu. Există jurisprudență relevantă în acest sens, instanțele consacrând caracterul imprescriptibil al nulității absolute: C. . IV-a civ., dec. Nr. 1246/2006, în Culegere de practică judiciară în materie civilă, 2006 nr. 41, pag. 228, T. Iași, sent. Civ. nr. 60/2003.

A arătat apelanta că a precizat în mod expres că a formulat o acțiune în constatarea nulității absolute. Și în ceea ce privește motivul de nulitate invocat prin acțiune referitor la violență, aceasta a precizat expres că sancțiunea este tot nulitatea absolută, iar nu nulitatea relativă cum a susținut pârâta M. B., acțiunea fiind de asemenea imprescriptibilă. Astfel, violența alterează nu doar consimțământul-hotărârea manifestată exterior de a încheia actul juridic ci și voința internă. Această calificare leagă în mod implicit teoria violenței de teoria cauzei.

Astfel, violența prezintă relevanța și asupra cauzei actului juridic civil, după cum s-a reținut în mod corect de către practica judiciară. Curtea de Apel București Secția civilă, prin Decizia nr. 1/2006 a stabilit că violența-viciu de consimțământ este absorbită de lipsa cauzei. Alterând consimțământul, viciul violenței aduce atingere și cauzei actului juridic, motiv ce atrage nulitatea actului încheiat, o nulitate absolută pentru lipsa cauzei. Sancțiunea aplicabilă fiind nulitatea absolută, acțiunea în anulare este imprescriptibilă.

Actul juridic ca act volițional reprezintă un ansamblu de procese psihice conștient care orientează motivul spre un scop precis, cu ajutorul mijloacelor. Intervenția violenței, oricare ar fi forma sa de manifestare, modifică acesta orientare, transformând-o dintr-una liberă, întruna alterată. Ceea ce determină exprimarea consimțământului este tocmai temerea insuflată cu ajutorul mijloacelor de presiune în momentul în oare consimțământul victimei este viciat prin violență, atitudinea victimei este în disconcordanță cu propriile interese motiv pentru care nu doar consimțământul este viciat, ci chiar cauza actului nu există. Această manifestare de voință nu se realizează de bună-voie, oi este determinată de salvgardarea unor interese superioare pe care nu le poate ocroti de o altă manieră.

La o analiză atentă a procesului de formare a voinței umane se va observa faptul că voința nu poate fi împărțită într-o etapă internă și o etapă externă. Violența nu are impact doar asupra exteriorizării voinței pentru că în fapt, însăși voința s-a format sub influența violenței și a fost și exteriorizată în consecință. Astfel, temerea insuflată de Mișcarea Legionară ce îmbracă chiar forma terorii are consecințe nu doar asupra cauzei actului juridic ci și asupra exteriorizării manifestării de voință care echivalează cu inexistența consimțământului.

Sancțiunea aplicabilă este nulitatea absolută a contractului și în situația în care presiunile exercitate de către Mișcarea Legionară ar fi asimilate stării de necesitate.

Sub imperiul Codului Civil C. starea de necesitate putea fi definită ca acea "împrejurare sau complex de împrejurări de fapt de natură a constrânge o persoană să consimtă la încheierea unui act Juridic ori să săvârșească un fapt juridic pe care altfel nu l-ar fi consimțit sau nu l-ar fi săvârșit, în scopul de a evita sau de a limita consecințele unui pericol foarte grav și iminent care amenință viața, integritatea personală sau sănătatea sa ori a altei persoane apropiate sau bunurile sale, pericol care nu ar putea fi înlăturat altfel

A arătat apelanta că după cum a menționat anterior, s-a acceptat, în concepția Codului Civil de la 1864, că teoria violenței ce asimila și starea, de necesitate este dominată în final de teoria cauzei. Astfel, raportat la starea de necesitate, atunci când o persoană încheie un act juridic sub imperiul unei temeri generate de o constrângere provenită dintr-o situație exterioară, naturală și obiectivă, de care cealaltă parte profită la încheierea actului juridic vădit inechitabil, acest act ar fi lovit de nulitate absolută pentru cauză ilicită sau imorală. Este sancționată în acest mod reaua-credință a cocontractantului care cunoscând răul iminent la care se supune cel aflat în starea de necesitate, profită de acest fapt pentru a-l determina să încheie un act juridic pe care în alte condiții în mod cert nu l-ar fi încheiat.

Cauza reprezintă scopul concret pentru care s-a încheiat actul juridic. Cauza trebuie să existe, să fie reală, să fie licită și morală. Potrivit articolului 968 C. Civil C., cauza este ilicită atunci când este prohibită de lege, este contrară bunelor moravuri și ordinii publice. Profitarea de starea de necesitate în care se află o persoană determinând-o să încheie un act juridic la care în alte circumstanțe nu ar fi consimțit este în mod vădit contrar bunelor moravuri. Astfel, actul încheiat în asemenea condiții este lovit de nulitate absolută pentru cauză imorală - presiunile la care au fost supuși vânzătorii vilei Albatros din partea Mișcării Legionare justifică existența unei stări de necesitate. Reprezentantul autorității publice, M. Aerului și Marinei a profitat de poziția privilegiată în oare se afla, încheind contractul de vânzare, neținând cont de presiunile la care erau supuși cei doi vânzători.

Atunci când drept urmare a stării de necesitate consimțământul autorului actului lipsește, constrângerea exercitată transformându-i într-un simplu instrument, actul va putea fi declarat nul absolut pentru lipsa uneia dintre condițiile esențiale Ia încheierea actului juridic.

În materia anularii actelor juridice încheiate sub imperiul stării de necesitate au existat legi speciale cu aplicare limitată în timp care au instituit prezumția că actele de dispoziție încheiate în timpul dictaturii fasciste, precum și vânzările de terenuri încheiate de țăranii din M., au fost încheiate sub imperiul stării de necesitate.

A arătat apelanta că se poate observa astfel că stării de necesitate, practica judiciară i-a subsumat și presiunile provenite din partea regimului de putere existent la un moment dat într-un stat. Mișcarea Legionară a constituit una dintre mișcările fasciste europene recurgând la aceleași practici: terorism, violență și asasinat politic. Legiunea Arhanghelului M. constituită la 24 iunie 1927 la inițiativa lui C. Z. C. ca o legiune paramilitară, teroristă, de orientare naționalist-fascistă, creată după modelul organizațiilor naziste SA și SS, cu un caracter mistic religios, violent anticomunist, antisemit și antimasonic. D. fiind influența pe care o exercita Mișcarea Legionară la acel moment asupra clasei politice, prezumția încheierii în stare de necesitate ar trebui extinsă și în ceea ce privește actele încheiate de reprezentanții înaltei societăți cu statul în perioada în care această formațiune își făcea simțită prezența. Influența de care se bucura Legiunea Arhanghelului M. reiese din rezultatul pe care aceasta l-a obținut la alegerile din 1937, reușin să atragă 15, 5% din sufragii, ocupând locul 3 urmând după două partide cu o lungă tradiție politică. Deși Legiunea a ajuns la conducerea statului român de abia în anul 1940 când se aliază cu I. A. și a format S. Național Legionar și înainte de acest moment autoritatea Mișcării Legionare era una pronunțată, iar legionarii câștigaseră îndeajuns de multă putere pentru a contura anumite decizii politice.

Soluția asimilării stării de necesitate, a constrângerii exercitată de factori externi, cu violența-viciu al voinței juridice, se impune și mai mult în ipoteza în care acțiunea unui asemenea factor extern părților contractante determină una dintre acestea să-și dea consimțământul, iar cealaltă parte se folosește de această stare pe care a cunoscut-o la momentul încheierii contractului pentru a o determina să încheie un act juridic. M. Aerului și Marinei reprezentantul statului în acest contract nu se poate prevala de buna sa credință în ceea ce privește necunoașterea presiunilor la care erau supuși din partea Mișcării Legionare deoarece influența acestora era una de notorietate, ei având o influență nu doar asupra particularilor ci chiar asupra organelor statului.

În concluzie și în cazul motivului de nulitate referitor la violență este vorba de nulitate absolută, iar nu de o nulitate relativă, iar acțiunea este așadar imprescriptibilă.

Dacă cu prilejul soluționării pe fond a cauzei instanța ar fi constatat că nu este vorba de un motiv de nulitate absolută soluția era de respingere ca neîntemeiată. În nici un caz însă instanța nu poate schimba cauza acțiunii. Câtă vreme reclamanta a precizat că a înțeles să formuleze o acțiune în constatarea nulității absolute, o astfel de acțiune este în mod evident imprescriptibilă.

În subsidiar, a arătat apelanta că chiar dacă s-ar considera că acțiunea este supusă unui termen de prescripție este vorba de termenul de 30 de ani prevăzut de art. 1890 C. civ., iar nu de termenul de 10 ani cum eronat a reținut instanța de fond. În cazul contractelor încheiate anterior adoptării decretului nr. 167/1958 sunt aplicabile dispozițiile Codului Civil, iar termenul general de prescripție prevăzut de art. 1890 C. civ. este de 30 de ani.

Acest termen de prescripție a început curgă după 22 decembrie 1989, acțiunea fiind formulată înăuntrul acestui termen.

A mai arătat apelanta că până în 1989 a operat suspendarea prescripției dreptului material la acțiune, atât în ceea ce privește o eventuală acțiune în anulabilitate, cât și o acțiune în rezoluțiunea contractului pentru neplata restului de preț, pe motiv de forță majoră.

Așadar, din 1939 până în 1945, instabilitatea politică, teroarea exercitată de influența crescândă a legionarilor, apoi de instituirea statului național legionar și chiar de asasinatele ce au succedat părăsirii puterii de câtre aceștia, au reprezentat evenimente imprevizibile, inevitabile, insurmontabile care au determinat o imposibilitate obiectivă de a acționa. De asemenea, în perioada comunistă, până în decembrie 1989, datorită regimului pronunțat etatist și total ostil ideii de ocrotire a proprietății private, cererea anulării sau rezoluțiunii unui contract încheiat cu statul, nu putea fi concepută.

Chiar dacă nu s-ar reține circumstanța forței majore, a considerat apelanta că în mod clar că se aplică regula „contra non valentem agere non currit praescriptio".

După cum s-a remarcat atât în doctrină, cât și în jurisprudență ÎCCJ, perioada regimului comunist a fost, asimilată unei imposibilități de a acționa. În acest sens este determinantă decizia ÎCCJ, s. civ. și propr. Int., nr. 8482/2009 care statuează că: „ (...) fiind vorba de o faptă ilicită anterioară anului 1990, moment până la care, dată fiind natura regimului politic, în mod evident nu se putea acționa, și ca atare, nu putea fi opusă titularului dreptului prescripția, întrucât aceasta nu curge contra celui care este în imposibilitate de a acționa (contra non valentem agere, non currit praescriptio) - în mod corect s-a stabilit că prescripția a început să curgă după acest moment". Prin analogie, a considerat apelanta că se aplică același mecanism argumentativ și pentru perioada de până în 1945. Astfel, prescripția începe efectiv să curgă din 1990.

Aceeași situație este și în cazul acțiunii în rezoluțiune, dispozițiile Decretului nr.167/1958 nu sunt aplicabile fiind vorba de un contract încheiat anterior adoptării acestui act normativ, contract supus prevederilor Codului civil C. care, a calificat ca reală acțiunea vânzătorului unui bun pentru neplata prețului de către cumpărător. Prin urmare, regimul Juridic aplicabil acțiunilor reale este incident și în cazul acestei acțiuni, prescripția extinctivă a dreptului la acțiune fiind supusă acelorași reguli.

A mai arătat apelanta că, într-un ultim subsidiar, chiar dacă considera că în privința violenței este vorba de o nulitate relativă și se aplică termenul de prescripție de 10 ani, a fost vorba de suspendarea acestui termen.

Chiar dacă s-ar considera că în privința motivului de nulitate referitor la violență se aplică termenul de 10 ani prevăzut de art. 1900 Cod Civil C. pentru argumentele expuse anterior la pct. 3, acest termen de prescripție nu a început să curgă anterior anului 1989. După 1989 a operat suspendarea termenului de prescripției de 10 ani. Astfel, reclamanta M. V. I. este cetățean german. Potrivit articolului 41 alin. 2 din Constituția din 1991-teza a doua „Cetățenii străini și apatrizii nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor".

Legea fundamentală în forma în care a fost adoptată în anul 1991 prevedea o interdicție legală de dobândire a dreptului de proprietate asupra terenurilor aflate pe teritoriul României de către cetățenii străini. Pe perioada existenței acestei interdicții legale pentru reclamantă a operat o cauză de suspendare a termenului de prescripție ea aflându-se în imposibilitatea juridică de a dobândi dreptul de proprietate asupra imobilului din B..

Această cauză de suspendare a termenului de prescripție al acțiunii în anulare prin care reclamanta, cetățean german a urmărit redobândirea dreptului de proprietate asupra Vilei Albatros și a terenului aferent acestuia a încetat odată cu . Legii 312/2005 privind dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor de către cetățenii străini și apatrizi la data de 1 ianuarie 2007 când a fost înlăturată această interdicție a cetățenilor statelor membre UE de dobândi terenuri pe teritoriul României.

Prin suspendarea prescripției extinctive se înțelege acea modificare a cursului ei constând în oprirea de drept a curgerii termenului de prescripție, pe timpul cât durează situațiile limitativ prevăzute de lege, care îl pun în imposibilitatea de a acționa pe titularul dreptului material la acțiune

Potrivit articolului 1875-Codul civil C. prescripția curge împotriva persoanei care n-ar putea invoca o excepție anume prevăzută de lege.

Alături de cauzele legale de suspendare strict reglementate de lege, în dreptul pozitiv a fost acceptată atât de doctrină cât și de jurisprudență o cauză generală de suspendare, care a fost aplicată atât în materia prescripției extinctive cât și în materia prescripției achizitive: prescripția nu curge împotriva aceluia care nu poate sa acționeze.

Pentru aceste motive, excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de M. Apărării Naționale trebuia respinsă de instanța de fond.

A considerat apelanta că soluția de respingere a acțiunii în revendicare este nelegală și netemeinică.

A arătat apelanta că instanța de fond a stabilit termen pentru continuarea judecății pe fond a cauzei, respectiv a capătului de cerere privind revendicarea.

Cu toate acestea ulterior, instanța de fond a respins cererea de administrare a probatoriilor formulată de reclamantă, inclusiv cererea de a se depune originalul contractului de vânzare-cumpărare invocat de pârâte drept titlu. Reclamanta a arătat în permanență că înțelege să conteste acest contract, considerând că nu este semnat de autorul său.

În aceste condiții, a considerat apelanta că erau incidente dispozițiile art. 139 C. pr. civ. C. în sensul că partea care a depus înscrisul în copie certificată este datoare să aibă asupra sa originalul înscrisului sau să-1 depună mai înainte în păstrarea grefei, sub pedeapsa de a nu se ține seama de înscris.

Instanța de fond a respins cererea reclamantei de a se prezenta originalul acestui înscris, pentru ca în motivarea hotărârii să rețină că acest contract este titlu pentru pârâți. S-a arătat în considerente că respectivul contract de vânzare-cumpărare nu ar fi fost contestat de reclamantă. Reclamanta a contestat în permanență acest înscris, atât prin acțiunea formulată cât și ulterior pe parcursul litigiului. Numai după soluționarea excepțiilor procesuale se puteau însă discuta probele pe fondul cauzei.

De asemenea, au fost respinse toate probatoriile încălcându-i-se reclamantei dreptul la un proces echitabil.

A arătat apelanta că Hotărârea Consiliului Local și HG nr. 1276/17.10.2007 privind modificarea anexei 6 la HG nr. 1705/2006 pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului și din administrarea Oficiului Monumentelor Istorice în domeniul public al municipiului B. nu constituie titlu cum eronat a reținut instanța de fond.

Potrivit, art. 136 alin. 3 din Constituție „Bogățiile de interes public ale subsolului, spațiul aerian, apele cu potențial energetic valorificabil, de interes național, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental, precum și alte bunuri stabilite de legea organică, fac obiectul exclusiv al proprietății publice".

A precizat apelanta că, în legătură cu categoriile de bunuri expres menționate în Constituție sau în legi organice ca formând obiectul exclusiv al proprietății publice este suficientă dovada apartenenței unui bun la o asemenea categorie pentru a se face și proba apartenenței lui la domeniul public.

Așa cum s-a arătat însă în literatura de specialitate, dispozițiile art. 136 alin. 3 din Constituție nu trebuie interpretate ca fiind titlul de proprietate al statului sau al unei unități administrativ teritoriale pentru un anumit bun domenial, ci numai ca fiind titlul de apartenență a bunului respectiv la domeniul public, în măsura în care bunul respectiv a intrat în patrimoniul statului sau al unei unități administrativ teritoriale pe baza unui titlu valabil. Nici prin voința exprimată în Constituție, nici prin voința exprimați prin legi organice nu este posibil ca anumite bunuri ale particularilor să fie trecute direct în domeniul public fără a se recurge la procedura exproprierii (a se vedea în acest sens V. S., D. civil, Drepturile reale principale, vol. I. p. 418).

A arătat apelanta că în literatura de specialitate s-a mai arătat că (a se vedea în acest sens R. A. R., „Unele considerații asupra condiției juridice a domeniului public și criteriilor de domenialitate" în Dreptul nr. 9/2001), dreptul de proprietate publică este drept de proprietate.

Potrivit art. 2 din Legea nr. 213/1998, varianta în vigoare înainte de adoptarea Codului civil, statul sau unitățile administrativ teritoriale exercită posesia, folosința și dispoziția asupra bunurilor care alcătuiesc domeniul public, în limitele și condițiile legii.

Aceste limite se referă la caracterul inalienabil, imprescriptibil și insesizabil al dreptului de proprietate și constituie de altfel singura diferență specifică dintre proprietatea publică și proprietatea privată.

Așa cum s-a arătat în literatura de specialitate, aceste caractere specifice ale dreptului de proprietate publică nu justifică ideea apărării sau ocrotirii preferențiale a acestui drept în raport cu dreptul de proprietate privată (a se vedea în acest sens V. S., D. civil. Drepturile reale principale, vol. I p. 424).

Un bun proprietate privată poate intra în domeniul public (și deveni astfel bun proprietate publică) numai în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege (Legea nr. 213/1998 privind regimul juridic al proprietății publice).

Modalitățile prin care un bun aflat în proprietate privată trece în proprietate publică sunt enumerate în art. 7 din Legea 213/1.998 privind regimul juridic al proprietății publice, varianta în vigoare Ia momentul emiterii titlului de proprietate a cărei nulitate se invocă: pe cale naturală; prin achiziții publice efectuate în condițiile legii; prin expropriere pentru cauza de utilitate publică; prin acte de donație sau legate acceptate de Guvern, de consiliul județean sau de consiliul local, după caz, dacă bunul în cauza intră în domeniul public; prin trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora, pentru cauză de utilitate publică; prin alte moduri prevăzute de lege.

Pentru fiecare dintre aceste cazuri există prevederi legale care detaliază fiecare modalitate de trecere în proprietate publică (a se vedea Legea nr. 33/1994. Legea 213/1998, etc.).

A arătat apelanta că în lipsa efectuării unei astfel de proceduri nu se poate pune problema apartenenței acelor terenuri la proprietatea publică întrucât nu exista un titlu valabil.

Art. 21 din Legea nr. 213/1998 prevede obligativitatea întocmirii inventarului pentru bunurile din domeniul public al unității administrativ teritoriale, după cum urmează: "inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al unităților administrativ-teritoriale se întocmește, după caz, de comisii special constituite, conduse de președinții consiliilor Județene, respectiv deprimând general al municipiului București sau de primari; inventarele întocmite potrivit prevederilor alin. (1) se însușesc, după caz, de consiliile județene, de Consiliul General al Municipiului București sau de consiliile locale; inventarele astfel însușite se centralizează de consiliul județean, respectiv de Consiliul General al Municipiului București, și se trimit Guvernului, pentru ca, prin hotărâre, să se ateste apartenența bunurilor la domeniul public județean sau de interes local".

Potrivit Legii nr. 213/1998 inventarele privind bunurile din domeniul public nu au caracter constitutiv de drepturi. În conformitate cu dispozițiile art. 21 alin. 3 din Legea nr. 213/1998. inventarele însușite de consiliile județene, de Consiliul General al Municipiului București sau de consiliile locale se centralizează de consiliul județean, respectiv de Consiliul General al Municipiului București, și se trimit Guvernului, pentru ca, prin hotărâre, să se ateste apartenența bunurilor la domeniul public județean sau de interes local.

Pentru ca un bun să intre în domeniul public nu este suficient ca acel bun să fie cuprins într-o listă de inventar. După cum îi spune, și numele, o astfel de listă, nu poate avea decât caracter declarativ, iar nu constitutiv de drepturi.

Includerea abuzivă într-un act normativ a unor bunuri cu titlu de proprietate publică a statului sau unității administrativ teritoriale nu constituie un titlu valabil de proprietate, ci un act de expropriere realizat cu încălcarea flagrantă a legii.

A mai arătat apelanta că problema care se ridică în speță este tocmai aceea a preluării bunului de către stat fără titlu, reclamanta invocând faptul că acel contract de vânzare-cumpărare nu este titlu valabil. Instanța de fond a refuzat să cerceteze acest aspect reținând că pârâtele au titlu pe baza inventarului privind bunurile din domeniul public.

Așa fiind, a considerat apelanta că în mod nelegal a respins instanța de fond capătul de cerere privind revendicarea.

A considerat apelanta că în speță, a fost vorba de o expropriere de facto, este vorba de încălcarea art. 1 din Protocolul 1 la CEDO

Preluarea de către stat a imobilului printr-un contract de vânzare cumpărare nevalabil, cu plata doar a unei fracțiuni din preț și refuzul restituirii proprietății echivalează în acest caz cu o expropriere de facto, care reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate privată, protejat atât de Constituția României, cât și de CEDO, prin art. 1 din Protocolul 1 la Convenție.

În jurisprudența Curții se remarcă o consacrare a protecției dreptului de proprietate și în cazurile în care nu a operat o procedură de expropriere propriu-zisă în contra reclamantului, dar a acesta a fost totuși privat de dreptul său de proprietate - de exproprierea de facto. În cauza Sporrong ., din 23 septembrie 1982, Curtea a arătat că "în absența unei exproprieri formale, adică a operării unui transfer de proprietate, Curtea este ținută să privească dincolo de aparențe și să analizeze realitatea situației litigioase (…). Din moment ce Convenția are ca scop protejarea unor drepturi concrete și efective (...) este important să se cerceteze dacă în situația în discuție nu are semnificația unei exproprieri de fapt" .

De asemenea, în cauza Papamichalopoulos . (24 iunie 1993), instanța europeană a asimilat pierderea folosinței terenurilor ce făceau obiectul dreptului de proprietate al reclamanților și eșuarea tentativelor de a remedia situația incriminată cu o expropriere de fapt, deci cu o încălcare a dreptului de proprietate „incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor".

În concluzie, pentru toate aceste considerente, apelanta a solicitat admiterea apelului, respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a Institutului Național al Patrimoniului și a excepției prescripției dreptului material la acțiune cu privire la primele două capete de cerere și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, iar în subsidiar, a solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii primei instanțe și admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

Intimații-pârâți Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Regională a Finanțelor Publice G. prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice B., M. B. prin Primar și M. Apărării Naționale au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea apelului ca nefondat.

Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de apel formulate, raportat la actele și lucrările dosarului, precum și textele legale incidente Curtea reține următoarele:

Analizând încheierea din 20.02.2013 și sentința civilă nr.565 din 29 aprilie 2013 pronunțate de Tribunalul B., cu respectarea principiului disponibilității părților, respectiv, în limitele stabilite de apelant, curtea va aprecia cu prioritate asupra soluției adoptate de prima instanță cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a Institutului Național al Patrimoniului și cu privire la excepția prescrierii dreptului material la acțiune în raport de primele două capete de cerere.

Reclamanta a justificat calitatea procesuală pasivă a Institutului Național al Patrimoniului în cauza vizând nulitatea sau rezoluțiunea contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 9242 din 1/III/1939 de Tribunalul I. și revendicarea imobilului denumit vila Albatros alcătuit din teren aferent în suprafață de 20 ha (teren parc), precum și construcțiile și anexele acestora, îngrădirile, plantațiile și îmbunătățirile aflate pe acest teren, situat în M. B., pe nevoia opozabilității hotărârii judecătorești față de acesta având în vedere că imobilul revendicat este monument istoric.

Calitatea procesuală pasivă presupune, astfel cum a arătat și apelanta, existența unei identități între pârât și cel care este obligat în raportul juridic dedus judecății. De asemenea, în cazul situațiilor juridice pentru a căror realizare calea justiției este obligatorie, calitatea procesuală pasivă aparține celui față de care se poate realiza interesul .

Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 9242 din 1/III/1939 de Tribunalul I. a fost încheiat între M. Butculescu M., A. Pherekyde, N. D. S. și S. Ș. pe de o parte și S. R. prin M. Aerului și Marinei pe de altă parte. Nefiind parte în contractul de vânzare-cumpărare contestat, pârâtul mai susmenționat nu justifică calitatea procesuală pasivă în cererile vizând valabilitatea încheierii contractului sau rezoluțiunea vânzării pentru neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contract.

Se reține că în mod corect a stabilit prima instanță lipsa de calitate procesuală pasivă a Institutului Național al Patrimoniului și în raport de cererea în revendicare, care este de regulă acțiunea pretinsului proprietar neposesor împotriva posesorului neproprietar, în condițiile în care s-a dovedit că imobilul în litigiu a trecut din proprietatea publică a statului și din administrarea Oficiului Național al Monumentelor Istorice în proprietatea publică a municipiului și în administrarea Consiliului Local al Municipiului B. în baza Hotărârii nr. 211/28.12.2006 a Consiliului local al municipiului B., precum și în baza H. G. nr. 1276/17.10.2007 privind modificarea anexei nr.6 la Hotărârea Guvernului nr. 1705/2006 pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului și transmiterea unui imobil din domeniul public al statului și din administrarea Oficiului Național al Monumentelor Istorice în domeniul public al municipiului B. și în administrarea Consiliului Local al Municipiului B..

Potrivit art. 2 lit. c) din HG nr. 593/2011: ""Institutul Național al Patrimoniului administrează, în numele Ministerului C. și Patrimoniului Național, monumentele istorice intrate cu orice titlu în proprietatea statului, altele decât cele administrate de alte instituții publice", ori în cauză este clar că există alte instituții publice care administrează imobilul în litigiu, astfel că nici măcar în calitate de parte în raport de care ar putea reclamanta să-și valorifice interesul, nu se justifică calitatea procesuală pasivă a Institutului Național al Patrimoniului în prezenta cauză.

Prin urmare nu poate fi reținut ca fiind fondat motivul de apel formulat de către apelantă privind greșita soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a Institutului Național al Patrimoniului.

A mai arătat apelanta că instanța de fond a considerat în mod greșit că primele două capete de cerere sunt prescrise.

Prin primul capăt de cerere reclamanta a solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 9242 din 1/III/1939 de Tribunalul I., față de lipsa consimțământului vânzătorilor care a fost viciat prin violență.

În motivele de apel, apelanta a susținut pentru prima dată, în ceea ce privește motivul de nulitate invocat prin acțiune, referitor la violență, că violența alterează nu doar consimțământul-hotărârea manifestată exterior de a încheia actul juridic ci și voința internă. Această calificare leagă în mod implicit teoria violenței de teoria cauzei.

Astfel, violența prezintă relevanță și asupra cauzei actului juridic civil, astfel că alterând consimțământul, viciul violenței aduce atingere și cauzei actului juridic, motiv ce atrage nulitatea actului încheiat, o nulitate absolută pentru lipsa cauzei.

Ori efectul devolutiv al apelului este limitat de regula tantum devolutum quantum indicatum, potrivit căreia, prin apel nu se pot modifica elementele de la prima instanță și nici să se formuleze cereri noi, instanța superioară fiind chemată să controleze numai ceea ce a judecat prima instanță.

Ori prima instanță a avut în vedere numai presupusa nulitate a actului determinată de lipsa consimțământului, viciat prin violență și nu lipsa cauzei.

Nulitatea absolută este nulitatea care intervine în cazul încălcării, în momentul încheierii actului juridic, a unei dispoziții legale care ocrotește un interes general, spre deosebire de nulitatea relativă care intervine în cazul încălcării unei dispoziții legale care ocrotește un interes privat. Ori este unanim recunoscut în doctrina juridică și în practica judiciară că s-a apreciat ca fiind o cauză de nulitate absolută cu privire la consimțământ, numai lipsa acestuia care se datorează unei erori obstacol, distructivă de voință, cum ar fi „error in negotio”sau „ error in corprore”.

Lipsa consimțământului viciat de violență nu poate atrage, în condițiile aplicării dispozițiilor în vigoare anterior intrării în vigoare a noului Cod civil decât nulitatea relativă, astfel că acțiunea în constatarea nulității formulată de către parte nu poate fi apreciată de către instanță decât ca o acțiune în anulare.

Iar termenul pentru exercitarea acțiunii în anularea actului pretins afectat de acest viciu este de trei ani, în condițiile art. 3 din Decretul 167/1958, care oricum s-a împlinit până la data de 10.05.2012 când a formulat reclamanta prezenta cerere de chemare în judecată.

Este adevărat că actul de vânzare - cumpărare invocat a fost încheiat la data de 1 martie 1939, în perioada când era în vigoare Codul civil de la 1864, inclusiv dispozițiile art. 1900 alin.1 din Codul civil potrivit cărora „ acțiunea pentru nulitatea sau pentru stricarea unei convenții, se prescrie prin 10 ani, în toate cazurile când legea nu dispune altfel” și ale alin.2 ale aceluiași articol potrivit căruia „ această prescripție nu începe a curge, în caz de violență, decât din ziua când violența a încetat”.

Numai că aceste dispoziții au fost implicit abrogate prin art.2, 3, 9 și art.25 din Decretul 167/1958, iar potrivit art.24 din același decret „ dispozițiile prezentului Decret sunt aplicabile și prescripțiilor neîmplinite la data intrării sale în vigoare, în care caz termenele de prescripție prevăzute în Decretul de față vor fi socotite că încep să curgă de la . acestui Decret”.

Iar potrivit susținerilor reclamantei și aprecierilor primei instanțe termenul de 10 ani nu se împlinise în anul 1958 când a intrat în vigoare decretul 167.

Decretul 167/1958 a fost abrogat abia la data intrării în vigoare a Noului Cod civil potrivit art. 230 lit. p din Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil.

Se reține că se face trimitere la aplicarea dispozițiilor legale instituite de decret și prin art.6 ( privind aplicarea în timp a legii civile ) alin.4 din Noul Cod civil, potrivit căruia: „ prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în intregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit”.

Chiar dacă s-ar reține prescripția de 10 ani prevăzută de art. 1900 alin.1 din Codul civil de la 1864, cum s-a reținut de către prima instanță, se constată că de la data încetării violenței, apreciată unanim în practică ca fiind după 1 ianuarie 1990, când s-a instaurat după o lungă perioadă de guvernare totalitară, un prim guvern democratic în România și până la data de 10.05.2012 când reclamanta a formulat prezenta cerere de chemare în judecată, acest termen s-a împlinit.

Inexistența unui cadru legislativ care să permită cetățenilor străini să solicite retrocedarea unor imobile în România, nu se încadrează printre cauzele de suspendare a cursului prescripției reglementate de art. 13 din Decretul 167/1958, și nimic nu a împiedicat pe reclamantă ca pentru a –și revendica drepturile să solicite imediat după 1990, dobândirea cetățeniei române.

Referitor la capătul de cerere în rezoluțiunea vânzării, curtea reține că potrivit art. 22 din Decretul 167/1958 „ dispozițiilor Decretului de față nu se aplică dreptul la acțiune privitor la drepturile de proprietate, uzufruct, uz, abitațiune, servitute sau superficie”.

Prin urmare, prescripția dreptului la acțiune privitor la drepturile reale este supusă dispozițiilor Codului civil de la 1864, care instituie la art.1890 prescripția de 30 de ani, aplicabilă „ acțiunilor reale și personale, pe care legea nu le-a declarat imprescriptibile și pentru care n-a defipt un termen de prescripție”.

Cu toate acestea, în doctrina juridică și în practica judiciară, față de concepția conform căreia dreptul de proprietate nu se pierde prin neuz (deci nici acțiunea care însoțește și apăra acest drept) existența lui fiind permanentă (cu rezerva posibilității dobândirii dreptului pe calea prescripției achizitive, în anumite condiții, și a paralizării acțiunii în revendicare prin invocarea uzucapiunii), s-a apreciat că acțiunea în revendicare este imprescriptibilă.

Ori acțiunea în rezoluțiunea vânzării formulată de către vânzător, ca acțiune reală, similară prin efecte, acțiunii în revendicare, este de asemenea imprescritibilă.

Față de considerentele arătate, apreciind că prima instanță în mod greșit a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei în ceea ce privește cererea de rezoluțiune a vânzării imobilului în litigiu, soluționând astfel procesul fără a intra în judecata fondului, inclusiv asupra capătului în revendicare și asupra cererii reconvenționale, ca o consecință a pronunțării asupra excepțiilor, curtea va admite apelul și în temeiul art.297 din codul de procedură civilă va anula în parte încheierea și sentința atacată.

Pentru considerentele deja enunțate, curtea va respinge excepția prescripției dreptului material la acțiune privind acțiunea în rezoluțiunea vânzării, menținând soluția primei instanțe cu privire la admiterea excepției prescripției acțiunii în constatarea nulității și a excepției lipsei calității procesuale pasive a Institutului Național al Patrimoniului.

Reținând că prin admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune privitor la cererea în rezoluțiunea vânzării, prima instanță a soluționat procesul inclusiv asupra capătului în revendicare și asupra cererii reconvenționale, ca o consecință a pronunțării asupra excepțiilor, fără a intra în judecata fondului, în raport de dispozițiile art. 297 din Codul de procedură civilă, curtea va trimite cauza la aceeași instanță pentru rejudecare pe fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite apelul formulat de reclamanta M. V. I., cu domiciliul ales în vederea comunicării actelor de procedură în București, .. 2, .- la Societatea de Avocați S. & Asociații- împotriva încheierii din 20.02.2013 și sentinței civile nr.565 din 29 aprilie 2013 ambele pronunțate de Tribunalul B. în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâții M. B., cu sediul în B., ., județ B., M. C. ȘI PATRIMONIULUI NAȚIONAL, cu sediul în București, ., sector 3, S. R.-M. FINANȚELOR PUBLICE- reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice B., cu sediul în B., ., județ B. și M. APĂRĂRII NAȚIONALE, cu sediul în București, ., sector 5.

Anulează în parte sentința și încheierea din 20.02.2013.

Respinge excepția prescripției dreptului la acțiune privind rezoluțiunea vânzării.

Menține sentința privind admiterea excepției prescripției acțiunii în constatarea nulității și a excepției lipsei calității procesuale pasive a Institutului Național al Patrimoniului.

Trimite cauza la aceeași instanță pentru rejudecare pe fond.

Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședință publică azi, 23 aprilie 2014.

Președinte, Judecător,

A. P. P. M. G.

Grefier,

G. C.

Red.GPM

Tehnored.GC

7 ex./26.05.2014

d.f. nr._ Tribunal B.

j.f. M. Ș.

operator de date cu caracter personal,

nr. notificare 3120

← Partaj judiciar. Decizia nr. 2595/2014. Curtea de Apel PLOIEŞTI		Legea 10/2001. Decizia nr. 102/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI →

Constatare nulitate act juridic. Decizia nr. 395/2014. Curtea de Apel PLOIEŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Constatare nulitate act juridic. Decizia nr. 395/2014. Curtea de Apel PLOIEŞTI