Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 581/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 581/2013 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 12-03-2013 în dosarul nr. 581/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA NR. 581
Ședința publică din data de 12 martie 2013
Președinte - V.-A. P.
Judecători - I. L.
- E.-S. L.
Grefier - V. M.
Ministerul Public a fost reprezentat de procuror I. V. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești
Pe rol fiind judecarea recursului declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, cu sediul în București, ., sector 5, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Prahova, cu sediul în Ploiești, ..22, județul Prahova împotriva sentinței civile nr.4914 din data de 12 octombrie 2012 pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimata-reclamantă P. V., domiciliată în Ploiești, ., nr. 152, ..
Recurs scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită.
Curtea, în temeiul dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 192/2006 informează părțile asupra posibilității și a avantajelor folosirii procedurii medierii și le îndrumă să recurgă la această cale pentru soluționarea conflictului dintre ele.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, care învederează instanței că recursul se află la primul termen de judecată, este motivat și că recurentul - pârât a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
La solicitarea instanței, reprezentantul Ministerului Public arată că alte cereri nu mai are de formulat și solicită cuvântul în dezbateri.
Curtea ia act de susținerile reprezentantului Ministerului Public și, față de actele și lucrările dosarului, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.
Reprezentantul Ministerului Public având cuvântul, solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a sentinței recurate.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr._, reclamanta P. V. a chemat în judecată pe pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea acestuia la plata sumei de 70.000 euro reprezentând despăgubiri pentru perioada de detenție de 7 luni pe care soțul său, P. V., a executat-o în închisorile comuniste.
În motivarea acțiunii, reclamanta arătat că soțul său, care a încetat din viață în anul 1997, a fost arestat și reținut pe baza mandatului de arestare nr.6300 emis de P. Tribunalului M. B. pentru infracțiunea de uneltiri contra ordinii socialiste, fiind eliberat pe baza biletului de eliberare din penitenciar nr.3017 emis de Penitenciarul B. la data de 30.03.1950.
A mai susținut reclamanta că în perioada 1949 - 1950, timp de 7 luni, soțul său a fost reținut pe bază de act administrativ emis de un organ al statului comunist, lunile de detenție fiind executate în Penitenciarul B., cunoscut pentru regimul deosebit de dur aplicat deținuților politici, astfel încât sunt de notorietate situațiile la limita suportabilului suferite de deținuții politici.
Reclamanta a menționat că atât aceasta, cât și fostul său soț, au avut de suferit, după eliberarea acestuia din penitenciar, ca urmare a faptului că P. V. a fost deținut politic, ambii având dificultăți în a-și găsi serviciu, trăind permanent sub presiunea de a rămâne fără mijloace materiale minime necesare traiului, fiul părților fiind exclus din organizațiile vremii, fapt care la acea dată reprezenta excluderea din societate și, pe cale de consecință, imposibilitatea evoluției profesionale.Mai mult, nici defunctul soț al reclamantei și nici reclamanta nu au putut trece peste trauma suferită ca urmare a demolării imobilului în care locuiau.
În drept, reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe prevederile Legii nr.221/2009.
La termenul de judecată din data de 28.09.2012, reclamanta și-a precizat acțiunea, în sensul că a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate caracterul politic al condamnării suferite de autorul său și să i se acorde daune morale.
Pârâtul nu a formulat întâmpinare cu privire la acțiunea reclamantei și nici nu și-a desemnat reprezentant care să-i susțină interesele în cauză.
Pe baza probelor cu înscrisuri administrate în cauză, prin sentința civilă nr.4914 din data de 12 octombrie 2012, Tribunalul Prahova a admis în parte acțiunea precizată formulată de reclamantă și a constatat caracterul politic al măsurii administrative a arestării dispuse împotriva autorului reclamantei, P. V..
Prin aceeași sentință a fost respinsă în rest acțiunea ca inadmisibilă și s-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut, în esență, că soțul reclamantei, în prezent decedat, P. V., a fost anchetat de organele fostei securități pentru faptul că a intenționat să facă parte din organizația A.I.N.R., al cărei scop era înarmarea membrilor săi și trecerea graniței în mod fraudulos cu destinația Turcia, unde trebuia să se înroleze în armata americană, cu care să lupte împotriva Republicii Populare Române.
S-a mai reținut că soțul reclamantei a fost arestat în baza mandatului nr.6300 din 22.11.1949, fiind deținut în Penitenciarul B. până la data de 30.03.1950, iar singurul document în care este specificată infracțiunea pentru care soțul reclamantei a fost arestat și anume, uneltire contra ordinii sociale, este biletul de eliberare nr.3017 emis de Penitenciarul B..
Referitor la solicitarea reclamantei, de obligare a pârâtului la plata de despăgubiri morale, tribunalul a reținut că prin persecuțiile suferite de soțul său, i-a fost cauzat acestuia un prejudiciu nepatrimonial, constând în consecințele dăunătoare, neevaluabile în bani, care au influențat relațiile sociale și au adus atingere dreptului său la libertate individuală.
Cu privire la repararea acestui prejudiciu, prima instanță a precizat că prin natura sa, daunele morale nu sunt susceptibile de un calcul precis, nici sistemul legislativ și nici chiar normele comunitare neprevăzând un mod concret care să le repare pe deplin, fie ele constând în dureri fizice sau psihice, întrucât plata unei sume de bani abia dacă ar putea aduce victimei unele alinări sau satisfacții în această materie, iar principiul reparării integrale a unui eventual prejudiciu nu poate avea decât un caracter estimativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănesc.
În schimb, s-a arătat că se poate acorda victimei o indemnizație cu caracter compensatoriu ce ar tinde la oferirea unui echivalent care, prin excelență, poate fi chiar și o sumă de bani, de natură a-i permite să-și aline prin anumite avantaje rezultatul dezagreabil al faptei ilicite exercitată împotriva sa.
A reținut instanța de fond că acesta a fost și raționamentul legiuitorului la adoptarea Legii nr.221/2009, care în forma sa inițială prevedea, în cuprinsul art.5 alin.1 lit.a teza I, posibilitatea persoanei care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, a soțului sau descendenților până la gradul al II-lea inclusiv, de a solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prevederea legală menționată anterior, a arătat tribunalul, a fost declarată ca fiind neconstituțională prin decizia nr.1358 pronunțată de Curtea Constituțională la data de 21.10.2010, publicată în Monitorul Oficial al României nr.761/15.11.2010, în cuprinsul căreia, Curtea Constituțională a reținut că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
S-a apreciat, totodată, în cuprinsul aceleiași decizii, că „nu poate exista decât o obligație «morală» a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă”, menționându-se, de asemenea, că de altfel, „Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza K. și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor.”
De asemenea, s-a mai reținut ca instanța de la Strasbourg are o jurisprudență constantă în sensul că art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea din 23 noiembrie 1983 în Cauza V. der Mussele contra Belgiei, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei).
Curtea Constituțională a constatat că a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda, precum și că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative, iar despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege apreciate a fi neconstituționale au același scop ca și indemnizația prevăzută de art.4 din Decretul-lege nr.118/1990 și nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile.În consecință, s-a concluzionat că acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici, astfel cum a fost reglementată prin art.5 alin.1 lit.a teza I din Legea nr.221/2009, contravine art.1 alin.3 și 5 din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoare supremă.
Conform prevederilor art.31 alin.3 din Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, „dispozițiile din legile [...] constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul [... ], nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.”
În speță, tribunalul a constatat că la momentul pronunțării prezentei hotărâri, s-a împlinit termenul de 45 zile de la publicarea în Monitorul Oficial a deciziei prin care s-a constatat neconstituționalitatea art.5 alin.1 lit.a teza I din Legea nr.221/2009, fără ca în acest interval Parlamentul să fi pus de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, astfel că respectivele dispoziții și-au încetat efectele juridice.
Tribunalul, observând că potrivit art.4 alin.2 coroborat cu art.1 alin.3 din Legea nr.221/2009, prin fapta pentru care autorul reclamantei a fost arestat s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la __ 302 2 67> art.2 alin.1 din OUG nr.214/1999, și anume manifestarea împotrivirii față de ordinea socială existentă până la 22 decembrie 1989, a admis în parte acțiunea precizată a reclamantei și a constatat caracterul politic al măsurii administrative a arestării dispuse împotriva autorului său, P. V..
De asemenea, a fost respinsă în rest acțiunea, ca fiind inadmisibilă, luându-se act, totodată, că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Împotriva sentinței primei instanțe a declarat recurs pârâtul, criticând-o ca nelegală și netemeinică, invocând disp.art.3041 Cod pr.civilă.
Astfel, după ce se arată care a fost soluția pronunțată prin sentința recurată, se învederează că împrejurarea că autorul intimatei-reclamantei ar fi suferit condamnări în timpul regimului comunist, pe care instanța le-ar putea aprecia cu caracter politic, nu înseamnă că se impune, în mod automat, constatarea caracterului politic al acestora.
Se mai susține că asemenea constatare nu este posibilă în lipsa unor norme legale constituționale care să instituie în favoarea persoanelor condamnate politic sau moștenitorilor acestora, dreptul de a beneficia de măsuri reparatorii pentru prejudiciul moral suferit, cons tând în instituirea unei obligații privind plata unor daune morale în sarcina statului.
Având în vedere că prin deciziile nr. 1354/20.10.2010, nr.1358/21.10.2010 ale Curții Constituționale au fost admise excepțiile de neconstituționalitate și au fost declarate neconstituționale disp. art. 5 alin. 1 lit. a teza 1 din Legea nr. 221/2009, modificată și completată, art. 1 pct. 1, art. II din OUG nr. 221/2009, se conchide că soluția legală ar fi fost respingerea acțiunii în totalitate.
Se arată că Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii, prin decizia nr. 12/19.09.2011, în dosarul nr. 14/2011 și a stabilit că urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial, decizie obligatorie, potrivit art. 3307 alin. 4 din Codul de procedură civilă.
Se solicită pentru aceste motive admiterea recursului și modificarea în tot a sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiate.
Deși legal citată cu această mențiune, intimata-reclamantă nu a formulat întâmpinare cu privire la recursul declarat în cauză.
Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate în recurs, în raport de actele și lucrările dosarului, de dispozițiile legale ce au incidență în soluționarea cauzei, Curtea constată că recursul este nefondat potrivit considerentelor ce urmează:
Art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 statuează că orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții săi până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, la stabilirea cuantumului despăgubirilor urmând să se țină seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri și al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001.
Prevederile art.5 alin.1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, au fost declarate neconstituționale de către Curtea Constituțională prin deciziile nr.1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, publicate în Monitorul Oficial al Românie nr.761/15.11.2010, pe considerentul că ele contravin art. 1 alin.3 din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoare supremă și încalcă normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor Legii nr. 24/2000, republicată
Deciziile Curții Constituționale, mai sus arătate, sunt, conform art. 31 alin.1 din Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, definitive și obligatorii.
Prin decizia nr. 12/19.09.2011 pronunțată în dosarul nr.14/2011 și publicată în Monitorul Oficial nr.789/07.11.2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, a statuat că urmare a deciziilor Curții Constituționale nr.1358/2010 și nr.1360/2010, dispozițiile art.5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Pentru considerentele pe larg expuse în cuprinsul deciziei date în interesul legii, nr.12/19.09.2011, s-a concluzionat că efectele deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare, însă, pentru a nu se aduce atingere unui drept statuat jurisdicțional definitiv, incidența deciziilor menționate nu va fi recunoscută în faza procesuală a recursului, unde nu mai are loc o devoluare a fondului pentru stabilirea faptelor, ci controlul se limitează la verificarea bazei legale de la momentul pronunțării hotărârii.
În consecință, s-a statuat că deciziile nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale, care au drept rezultat inexistența temeiului legal pentru acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral cauzat prin condamnările și/sau măsurile administrative cu caracter politic în virtutea dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit.a teza I din Legea nr.221/2009 (text declarat neconstituțional), își produc efectele juridice asupra proceselor în curs de judecată, cu excepția situațiilor în care există o hotărâre rămasă definitivă, anterior publicării acestor decizii în Monitorul Oficial al României.
Conform prevederilor art. 3307 alin.4 Cod pr.civilă, dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recursul în interesul legii este obligatorie pentru instanțe.
În cauza de față, acțiunea introductivă a fost înregistrată pe rolul instanței de fond la data de 14.01.2011, neexistând un proces pe rol la momentul publicării în Monitorul Oficial al României a deciziilor nr.1358 și nr.1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale, prin care au fost declarate ca fiind neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 și, în mod evident, cu atât mai mult, nu exista nicio hotărâre definitivă pe fondul cauzei care să fi fost dată anterior acestei publicări.
Prin urmare, având în vedere considerentele mai sus arătate, soluția ce s-a impus, corect pronunțată de prima instanță, a fost aceea de respingere a cererii având ca obiect obligarea pârâtului la plata de despăgubiri în sensul solicitat de reclamantă.
Decizia nr. 12/19.09.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, mai sus arătată, la care însăși recurenta face trimitere în recurs, nu putea constitui un impediment însă pentru admiterea în parte a acțiunii precizate în sensul celor statuate prin dispozitivul sentinței atacate.
Jurisprudența neunitară, ce a condus și la promovarea recursului în interesul legii soluționat prin decizia nr. 12/19.09.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, a fost generată de modalitatea de apreciere diferită de către instanțe a efectelor deciziilor Curții Constituționale nr.1358 și nr.1360 din 21 octombrie 2010 - prin care au fost declarate ca fiind neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 - prin raportare la art. 20 alin.2 din Constituția României, republicată, art.1 din protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană a drepturilor omului și la art. 6 și 14 din Convenție, problema referindu-se, în consecință, exclusiv la textul art. 5 alin. 1 lit.a teza I din Legea nr.221/2009, ce fusese declarat neconstituțional și care privea acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, în condițiile ce erau prevăzute de textul respectiv de lege.
Potrivit art. 1 alin. 1 din Legea nr.221/2009, constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945, iar la alin. 2 al aceluiași articol sunt enumerate condamnările pronunțate pentru faptele prevăzute de anumite articole din Codul penal din 1936, republicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 48 din 2 februarie 1948, cu modificările și completările ulterioare, ce constituie de drept condamnări cu caracter politic.
Totodată, conform alin.3 al art.1 din Legea nr.221/2009, constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. 1 din OUG nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, iar potrivit alin.4 al art.1, caracterul politic al condamnărilor prevăzute la alin.3 se constată de instanța judecătorească, în condițiile prevăzute la art. 4.
Art.4 alin.1 din Legea nr.221/2009 statuează că persoanele condamnate penal în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. 2 pot solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al condamnării lor, potrivit art. 1 alin. 3, stipulându-se că cererea poate fi introdusă și după decesul persoanei, de orice persoană fizică sau juridică interesată ori, din oficiu, de parchetul de pe lângă tribunalul în circumscripția căruia domiciliază persoana interesată.
În fine, potrivit alin.2 al art.4 din același act normativ, persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora, prevederile art. 1 alin.3 aplicându-se în mod corespunzător.
Curtea apreciază că în mod corect prima instanță a analizat actele depuse la dosar, în raport de care a conchis cu privire la caracterul politic al măsurii
arestării dispuse împotriva autorului reclamantei, P. V., necontestându-se, practic, în recurs, că măsura respectivă nu ar fi avut caracter politic.
Câtă vreme reclamanta și-a întemeiat în drept acțiunea pe dispozițiile Legii nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, iar această lege instituie posibilitatea constatării caracterului politic al unor condamnări pronunțate în timpul regimului comunist și al unor măsuri administrative luate împotriva unor persoane, având în vedere probatoriile administrate în cauză și dispozițiile exprese ale art.1 alin.3 și art.4 din Legea nr.221/2009, mai sus menționate, soluția primei instanțe, care a admis numai în parte acțiunea precizată conform celor statuate prin dispozitivul sentinței, apare ca fiind corectă.
Constatarea caracterului politic al măsurii arestării dispuse împotriva autorului reclamantei, P. V., nu este condiționată de dreptul de a beneficia de măsuri reparatorii pentru prejudiciul moral suferit, fiind neîntemeiată susținerea potrivit căreia nu este posibilă constatarea caracterului politic întrucât prevederile art. 5 alin. 1 lit.a teza I din Legea nr.221/2009 au fost declarate neconstituționale.
Concluzionând, pentru considerentele ce preced, Curtea privește recursul de față ca nefondat, astfel încât în baza art.312 alin.1 Cod pr.civilă îl va respinge ca atare, în cauză nefiind incident motivul de modificare a sentinței prev.de art.3041 Cod pr.civilă invocat de recurent în motivarea recursului, sentința atacată fiind legală și temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, cu sediul în București, ., sector 5, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Prahova, cu sediul în Ploiești, ..22, județul Prahova împotriva sentinței civile nr.4914 din data de 12 octombrie 2012 pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimata-reclamantă P. V., domiciliată în Ploiești, ., nr. 152, .. 2, .>
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi, 12 martie 2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
V.-A. P. I. L. E.-S. L.
GREFIER
V. M.
Red.VAP/Tehnored.VM
2 ex./02.04.2013
d.f.nr._ Tribunalul Prahova
j.f.A.-M. L.
Operator de date cu caracter personal,
Notificare nr.3120/2006
| ← Contestaţie la executare. Decizia nr. 482/2015. Curtea de Apel... | Cereri. Decizia nr. 1735/2014. Curtea de Apel PLOIEŞTI → |
|---|
