Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 410/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 410/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 14-03-2013 în dosarul nr. 4065/108/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 410
Ședința publică din 14 martie 2013
PREȘEDINTE: C. P.
JUDECĂTOR: M. G.
JUDECĂTOR: A.-M. N.
GREFIER: S. C.
S-au luat în examinare recursurile declarate de reclamanta A. T. I. R. și de pârâtul S. R. prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A. împotriva sentinței civile nr. 3026/26 noiembrie 2012 pronunțată de Tribunalul A. în dosar nr._, având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă avocat O. D. în substituirea av. A. G. pentru reclamanta A. T. I. R. (lipsă), nefiind prezent pârâtul S. R. prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A.
Ministerul Public este reprezentat de procuror A.-I. S., din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
Procedura este legal îndeplinită.
După deschiderea dezbaterilor, s-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată depusă la dosar prin Serviciul de registratură al instanței, la 04.03.2013, întâmpinare formulată de pârâtul intimat S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice A., iar reprezentantul reclamantei recurente depune la dosar împuternicirea avocațială.
La solicitarea instanței de a se preciza unde a avut loc deportarea reclamantei, reprezentantul reclamantei recurente precizează că reclamanta a fost strămutată dintr-o localitate în alta, pe teritoriul României.
Nefiind formulate alte cereri, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în recurs.
Avocat O. D., pentru reclamanta A. T. I. R. solicită admiterea recursului acesteia astfel cum a fost formulat în scris, modificarea în parte a hotărârii Tribunalului A. și în fond admiterea acțiunii. Referitor la recursul pârâtului, solicită respingerea acestuia și menținerea ca admisibil a capătului de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii de strămutare la care a fost supusă reclamanta, fără cheltuieli de judecată.
Reprezentanta Ministerului Public solicită respingerea ambelor recursuri.
CURTEA
În deliberare, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul T. sub nr._ formulată de reclamanta C. A. în contradictoriu cu S. R., reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice București, a solicitat ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunța să fie obligată pârâta la plata de despăgubiri materiale al cărui cuantum îl va preciza până la prima zi de înfățișare, despăgubiri constând în contravaloarea culturilor neculese aferente perioadei deportării, cu cheltuieli de judecată în caz de opunere a pârâtului la admiterea cererii.
În motivarea cererii, reclamantaaarătat că împreuna cu sora sa, părinți și bunicii săi au fost deportați in B. ca urmare a punerii în aplicare a deciziei M.A.I. 200/1951, iar la data deportării antecesorul său numitul S. A. figura în evidentele Primăriei Banloc cu 10, 42 ha teren cultivat, așa cum rezultă din adeverința nr. 1547/19.04.2012.
Acest fapt rezultă și din celelalte înscrisuri anexate cererii de chemare in judecata, înscrisuri potrivit cu care suprafața totala deținută 4,58 ha teren au fost însămânțate cu grâu, 0,29 ha cu secara, 0,86 cu orz, 0, 58 ovăs, 2,14 ha porumb 0, 58 cu sfecla de zahar, 0,10 ha cu cartofi si 0,12 ha cu legume, întrucât aceste culturi nu au fost recoltate, fiind confiscate de stat ca efect al deportării, astfel că a considerat ca cererea formulată este îndreptățită.
Potrivit art. art. 5. din Legea 221/2009: (1) Orice persoana care a suferit condamnări cu caracter politic in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor masuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia pana la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecata, în termen de 3 ani de la data intrării in vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va tine seama si de masurile reparatorii deja acordate persoanelor in cauza in temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurata cu începere de la 6 martie 1945, precum si celor deportate in străinătate ori constituite in prizonieri, republicat, cu modificările si completările ulterioare, si al Ordonanței de urgenta a Guvernului nr. 214/1999, aprobata cu modificări si completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările si completările ulterioare;acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, daca bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent in condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945 22 decembrie 1989, republicata, cu modificările si completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele masuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare;
În drept, s-au invocat: art. 5 alin. 1 lit. b din Legea 221/2009. art. 274 C.pr.civ.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâta Direcția Generala a Finanțelor Publice T., în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice București, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată formulată de către reclamanta ca netemeinică și nelegală.
Pârâta a arătat ca prin acțiunea formulată reclamanta a solicitat obligarea Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice la plata de despăgubiri materiale al cărui cuantum îl va preciza până la prima zi de înfățișare, despăgubiri constând în contravaloarea culturilor neculese aferente perioadei deportării.
Referitor la capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor materiale pentru bunurile mobile pretins confiscate ca efect al masurilor administrative suferite, arată ca nici acest capăt de cerere este vădit neîntemeiat, întrucât din interpretarea teleologica a prevederilor art. 5 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009 se desprinde faptul că aceste despăgubiri vizează doar bunurile imobile confiscate si, mai mult, doar imobilele ce fac obiectul Legii nr. 10/2001, fapt desprins din condiționarea acordării despăgubirilor de nerestituirea bunurilor, în natura sau în echivalent, în condițiile Legii nr.10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005 acte normative ce reglementează situația imobilelor preluate abuziv.
La data de 19.06.2012, reclamanta si-a precizat acțiunea solicitând obligarea pârâtei la despăgubiri materiale în cuantum de_,46 lei despăgubiri constând în contravaloarea culturilor/producțiilor agricole aferente perioadei deportării 1951-1955.
În probațiune, reclamanta a depus un raport de expertiza evaluatorie întocmită într-un alt dosar.
Prin sentința civilă nr. 3026/26 noiembrie 2012 pronunțată de Tribunalul A. în dosar nr._, a fost respinsă acțiunea formulata de reclamanta C. A., în contradictoriu cu S. R. reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.
Pentru a pronunța această soluție, din actele și lucrările dosarului, tribunalul a reținut că, urmare a declarării neconstituționalității art. 5 al. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009, in forma aplicabilă în prezent, Legea nr. 221/2009 prevede dreptul la constatarea prin hotărâre judecătorească a caracterului politic al condamnărilor pronunțate in perioada 06.03._89 pentru alte fapte prevăzute de legea penala decât cele enumerate in art. 1 al. 2 din Legea nr. 221/2009, daca prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul din scopurile prevăzute de art. 2 al. 1 din OUG nr. 214/1999 precum și, în aceleași condiții, la constatarea caracterului politic al altor masuri administrative decât cele prevăzute la art. 3 din Legea nr. 221/2009, conform art. 1 al. 3 si art. 4 al. 1 si 2 din lege.
De asemenea, dispozițiile art. 5 al. 1 lit. b si c prevăd acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative (cu condiția ca bunurile respective să nu fi fost restituite sau să nu fi fost acordate despăgubiri prin echivalent în baza Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005), precum și repunerea în drepturi, în cazul in care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militara.
Ulterior, prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010* dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) a Legii nr. 221/2009 au fost modificate, în sensul recunoașterii dreptului la acordarea de daune morale plafonat, astfel: 1. până la 10.000 de euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic; 2. până la 5.000 de euro pentru soțul/soția și descendenții de gradul I; 3. până la 2.500 de euro pentru descendenții de gradul al II-lea.
Conform art. II din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 62/2010, dispozițiile privitoare la acordarea plafonată a despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit sunt incidente proceselor și cererilor pentru a căror soluționare nu a fost pronunțată o hotărâre judecătorească definitivă până la data intrării în vigoare a ordonanței de urgență, adică până la data de 4 iulie 2010.
Prin deciziile nr. 1354/_, nr. 1358/_ și nr. 1360/_, Curtea Constituțională a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor privitoare la acordarea daunelor morale pentru prejudiciul moral suferit statornicite prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 (atât textul inițial, cât și cel modificat prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010).
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen dispozițiile constatate neconstituționale sunt suspendate de drept.
Ca atare, dat fiind faptul că Parlamentul sau Guvernul nu au pus de acord prevederile declarate neconstituționale cu textul Constituției, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și ale art. I pct. 1 și art. II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010 au încetat să mai existe la data de 31 decembrie 2010, în intervalul 15 noiembrie 2010-31 decembrie 2010 acestea fiind suspendate de drept.
Așa cum s-a arătat în literatura juridică, dacă declararea neconstituționalității unei legi ar avea doar consecința teoretică a inaplicabilității ei și nu este sinonimă cu abrogarea, controlul de constituționalitate pe cale de excepție ar deveni un simplu și steril exercițiu teoretic.
Ca o consecință a caracterului obligatoriu erga omnes al deciziilor Curții Constituționale, pronunțate în baza art. 146 lit. d) din Constituție, prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau a unei ordonanțe, prevederea normativă a cărei neconstituționalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată de niciun subiect de drept (cu atât mai puțin de autoritățile și instituțiile publice), încetându-și de drept efectele. Prin urmare, începând cu data de 31 decembrie 2010, prevederile legii speciale, Legea nr. 221/2009, exclusiv cu privire la posibilitatea acordării de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit nu mai pot fi aplicate.
Prin decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în „Monitorul oficial al României", partea I, nr. 789 din 7 noiembrie 2011, s-a statuat în sensul că urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/ 2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constituit temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării în „Monitorul oficial al României" a deciziilor instanței de contencios constituțional.
În ceea ce privește dispozițiile articolului 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, rezultă din textul de lege menționat că se pot acorda despăgubiri pentru bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, reclamanta trebuind deci să dovedească în conformitate cu dispozițiile art. 1169 C.civ. că bunurile care fac obiectul litigiului au fost confiscate de S. R. ca efect al măsurii administrative a deportării. Confiscarea presupune trecerea fără despăgubire a unor bunuri în proprietatea statului, în baza deciziei unui organ oficial.
S-a apreciat că în materie delictuală este incident principiul reparării integrale a prejudiciului, respectiv, atât a prejudiciului efectiv, cât și a beneficiului nerealizat (damnum emmergens si lucrum cessans), însă textul de lege evocat mai sus reprezintă un caz particular de raspundere civila delictuala si se refera expressis verbis doar la contravaloarea bunurilor confiscate, text ce se impune a fi aplicat ca atare, in baza principiului specialia generalibus derogant.
A reținut tribunalul că reclamanta nu s-a prevalat de existenta unui proces verbal de confiscare a bunurilor rămase în urma deportării, că mijloacele de probă administrate în cauză nu au dovedit săvârșirea faptei ilicite (rezidând în însușirea bunurilor) de către S. R. si nici cu privire la caracterul determinat, cert al prejudiciului suferit.
Or, una dintre condițiile reparării prejudiciului material, în temeiul răspunderii civile delictuale, este aceea a caracterului cert și nu probabil al cuantumului prejudiciului suferit.
Întrucât în cauză nu s-a făcut conform art. 1169 C.civ. dovada că bunurile care fac obiectul litigiului au fost confiscate de pârât, tribunalul a respins ca neîntemeiată cererea de plată a despăgubirilor pentru daune materiale.
În temeiul art. 274 C.proc.civ., in raport de soluția de respingere a acțiunii, instanța a respins si cererea având ca obiect cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei hotărâri, au declarat recurs în termen legal la 22.01.2013 reclamanta A. T. I. R. și pârâtul Direcția Generală a Finanțelor Publice A. la 21.01.2013.
Reclamanta recurentă a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței atacate în sensul admiterii acțiunii civile, respectiv, pe lângă cererea de a se constata caracterul politic al măsurii administrative abuzive la care a fost supusă (strămutarea sa în altă localitate), admiterea și a petitului următor privind acordarea unor despăgubiri în cuantum de 200.000 Euro pentru prejudiciul moral suferit prin aplicarea de regimul comunist a acestor măsuri administrative cu caracter politic.
În motivare, reclamanta invocă nelegalitatea hotărârii Tribunalului A., în parte, în ceea ce privește respingerea petitului 2 al cererii privind acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit în urma aplicării măsurii deportării, subliniind că în raport cu dispozițiile art. 21 din Constituția României ce garantează accesul liber la justiție, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, s-a golit practic de conținut Legea nr. 221/2009, îngrădindu-se în mod flagrant accesul liber la justiție și implicit, la un proces echitabil, existând discriminări clare între cetățeni.
Sub acest aspect, reclamanta precizează că prin sentința recurată, nu au fost respectate dispozițiile art. 6 din CEDO ce garantează dreptul la un proces echitabil, fiind încălcat principiul egalității în fața legii, care presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. Or, aplicarea deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, în cazul persoanelor ale căror procese sau cereri, formulate în temeiul Legii nr. 221/2009 nu au fost soluționate prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești, ar fi de natură să instituie un tratament juridic diferit față de persoanele care dețin deja o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în soluționarea unui proces sau a unei cereri, formulată tot în temeiul Legii nr. 221/2009, în baza unui criteriu aleatoriu și exterior conduitei persoanei, în contradicție cu principiul egalității în fața legii, consacrat de art. 16 alin. 1 din Constituție, conform căruia, în situații egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit.
Tot în acest sens a fost invocată și jurisprudența CEDO care, în mod constant, a condamnat atitudinea Statului de a nu pune de acord prevederile neconstituționale cu prevederile Constituției, reținându-se că incertitudinea – indiferent că este de natură legislativă, administrativă sau că ține de practicile urmate de autorități – este un factor ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia conduita Statului.
În concluzie, reclamanta recurentă a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a hotărârii recurate în sensul admiterii și a petitului 2 din cererea introductivă, prin care a solicitat acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit în urma măsurii deportării în B..
În drept, reclamanta invocă dispozițiile art. 299 și urm., art. 304 pct. 7, 8 și 9, art. 312 (2), art. 274 Cod pr.civ., art. 5, art. 6, art. 15 din Noul Cod Civil, dispozițiile legii nr. 221/2009, OUG nr. 214/1999 cu modificările și completările ulterioare, art. 16, 20, 21, 52 pct. 3 din Constituția României, art. 2, art. 3, 6, 14, 17 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Rezoluția nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 8 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, Legea nr. 30/1994, art. 1, 4 din Legea nr. 303/2004, Legeanr. 290/2004, art. 1 (1), (2) lit. a) din Legea nr. 48/2002 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.
Pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice A., în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice București, prin recursul declarat la 21.01.2013, a solicitat admiterea acestuia, schimbarea în parte a sentinței civile atacate, în sensul respingerii în totalitate a acțiunii civile formulate de reclamantă, ca nedovedită.
În motivare, pârâta critică soluția instanței de fond ,de admitere a petitului 1 din cererea introductivă, respectiv, constatarea caracterului politic al măsurii administrative a strămutării reclamantei în perioada cât a fost minoră, respectiv între 12.02.1959 – 15.08.1963, subliniind că măsura la care a fost supusă reclamanta nu se încadrează în cerințele dispozițiile art. 4 pct. 2 din Legea nr. 221/2009. În acest sens, se arată că reclamanta nu a depus nicio dovadă privind actul prin care a fost luată această măsură, o decizie, hotărâre, ordin în acest sens, susținerile ei fiind lipsite de suport probator.
În ceea ce privește sentința civilă nr. 199/19.03.1996 pronunțată de Tribunalul A., o apreciază ca nerelevantă întrucât, fiind pronunțată după anul 1989, nu se încadrează în perioada la care fac referire dispozițiile Legii nr. 221/2009, care se referă la condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
Pentru aceste considerente, pârâta a solicitat admiterea recursului, schimbarea în parte a sentinței civile atacate, în sensul respingerii în totalitate a acțiunii civile formulate de reclamantă, ca nedovedită.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 Cod pr. civ. raportat la dispozițiile Legii nr._.
Examinând recursurile prin prisma motivelor invocate de părți, raportat la obiectul cauzei, temeiul de drept indicat și actele depuse în susținere, Curtea constată că sunt nefondate pentru următoarele considerente:
Reclamanta A. T. I. R. a investit instanța de fond – Tribunalul A., la data de 12 iunie 2012, cu prezenta acțiune civilă întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 112/2009, solicitând în temeiul dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, constatarea caracterului politic al măsurilor administrativ abuzive la care a fost supusă, respectiv strămutarea sa într-o altă localitate în perioada februarie 1959 – august 1963 și obligarea Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice A., la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin aplicarea acestor măsuri.
Prin art. 5 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, în forma sa inițială, s-a recunoscut dreptul oricărei persoane care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțului sau descendenților acesteia până la gradul al II-lea inclusiv de a solicita instanței de judecată (tribunalul în circumscripția căruia domiciliază persoana interesată, conform art. 4 alin. (1) al legii), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 – 14 iunie 2009-, obligarea statului la: a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare; b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare; c) repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară.
După data de 22 decembrie 1989 orice persoană se putea adresa unei instanțe de judecată pentru a pretinde reparații pentru prejudiciul moral ce i-a fost cauzat, cu atât mai mult cu cât la data de 9 aprilie 1990 a fost adoptat Decretul-Lege nr. 118/1990, act normativ care a reglementat drepturile persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată după 6 martie 1945, precum și a celor deportate în străinătate, la acel moment nemaiexistând nicio piedică în calea promovării unei astfel de acțiuni întemeiate pe dreptul comun care să aibă ca obiect reparararea pagubelor pricinuite de regimul comunist.
Chiar dacă Decretul-Lege nr. 118/1990 nu conține vreo prevedere care să se refere expres la faptul că astfel de persoane, persecutate din motive politice, se pot adresa instanței de judecată cu acțiuni prin care să solicite repararea efectivă a daunelor fizice și morale suferite, acest act normativ reprezintă un punct de pornire pentru a recunoaște că, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, în România au existat persoane persecutate din motive politice și că unor astfel de persoane trebuie să li se recunoască anumite drepturi.
Și în ipoteza în care s-ar susține teza conform căreia persoana nu a putut să se adreseze instanței în temeiul Decretului-Lege nr. 118/199, deoarece acest act normativ nu conținea vreo prevedere expresă referitoare la dreptul de a i se repara prejudiciul moral suferit, un asemenea drept la acțiune a existat cel mai târziu din momentul intrării în vigoare a Constituției României (la data aprobării ei prin referendum național din 8 decembrie 1991), care prin art. 21 alin. (1) și (2) a consacrat principiul liberului acces la justiție, statuând că “orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime” și că “nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept”.
Prin urmare, apreciem că termenul de prescripție extinctivă a dreptului la acțiunea în repararea prejuidciului moral a început să curgă cel mai târziu din momentul intrării în vigoare a Constituției – 8 decembrie 1991-.
Relativ la petitul privind daunele morale solicitate prin acțiune, Curtea reține că în mod legal instanța de fond l-a respins întrucât prin decizia nr. 1354 din 20.10.2010, Curtea Constituțională a declarat ca fiind neconstituțională întreaga OUG nr.62/2010, împrejurare ce are drept consecință juridică lipsirea în totalitate de efecte juridice a acestui act normativ, la momentul soluționării prezentului recurs.
Prin decizia civilă nr. 1358 din 21.10.2010, aceeași Curte Constituțională a declarat ca neconstituțional art. 5 alin.1 lit. a din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecință lipsirea de temei juridic a pretențiilor și, corelativ a hotărârilor judecătorești, întemeiate pe această dispoziție legală declarată neconstituțională.
Curtea Constituțională a motivat că art. 5 alin.1 lit. a din Legea nr. 221/2009 este neconstituțional deoarece fost adoptat de legiuitorul intern cu încălcarea normelor imperative de tehnică legislativă, prevăzute în Legea nr. 24/ 2000, această împrejurare determinând existența unor reglementări paralele, cu aceleași conținut și finalitate, ceea ce nu este admisibil pentru ordinea constituțională.
De asemenea, Curtea Constituțională a mai reținut că textul de lege analizat, astfel cum este redactat, este prea vag și încalcă regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice, acest aspect fiind de natură a conduce la apariția unor soluții judiciare total diferite, pronunțate în cauze care au același temei juridic.
Sunt încălcate astfel regulile privind existența unei norme de drept accesibile precise și previzibile, astfel cum reiese și din jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului (hotărâre din 5.01.2000 în cauza Beyeler contra Italiei).
Aceeași Curte Constituțională a mai reținut că textul în analiză nu definește o reglementare clară și adecvată sau proporțională care să nu dea naștere la interpretări și aplicări diferite ale instanțelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări și violări ale drepturilor omului de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Față de această motivare și mai ales de soluția Curții Constituționale, descrisă mai sus, instanța de recurs a constatat că, în speță, la data soluționării recursului nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială în baza căruia s-a formulat acțiunea de către reclamantă.
Fiind declarat neconstituțional tocmai izvorului legal al pretinsului drept de proprietate și în lipsa unei manifestări de voință în sensul recunoașterii acestui bun de către legiuitorul intern, acțiunea reclamantei cât și soluția judiciară întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii constituționale și juridice.
Dreptul de a reglementa pe cale specială un anumit raport juridic este atributul suveran al legiuitorului intern, iar în lipsa unei reglementări speciale, care are ca obiect însăși nașterea dreptului subiectiv pretins în justiție, judecătorul nu poate adăuga de la sine, și nu poate întregi reglementarea juridică specială cu normele de drept comun.
De aceea,în speță nu sunt aplicabile prevederile art. 3 din Codul Civil, text de lege care are în vedere un alt domeniu de aplicare, respectiv acela al acțiunii civile de drept comun, ori, în prezenta cauză dreptul pretins în justiție este unul consacrat și valorificat în mod exclusiv prin norme cu caracter special, derogatorii de la dreptul comun.
Decizia Curții Constituționale, de la data publicării sale în Monitorul Oficial, este obligatorie pentru instanțe, ipoteză ce are drept consecință interpretarea recursului declarat de către reclamantă, în sensul examinării temeiului juridic al hotărârii atacate și, desigur, al acțiunii introductive.
Cum acest temei juridic bazat pe art. 5 alin.1 lit.a din Legea nr. 221/2009, a fost declarat în afara ordinii constituționale și nu mai poate produce efecte juridice, în exercitarea controlului de legalitate, Curtea va respinge recursurile declarate de reclamanta A. T. I. R. și de pârâtul S. R. prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A. împotriva sentinței civile nr. 3026/26 noiembrie 2012 pronunțată de Tribunalul A. în dosar nr._ .
Această soluție se impune, chiar dacă cauza se află în recurs, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.
Or, recursul actual, după . L.202/2010 este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în fața instanței de control judiciar toate problemele de fapt și de drept dezbătute în prima instanță, provocând o nouă judecată asupra fondului, de aceea în cauză nu este aplicabilă nici ipoteza avută în vedere de CEDO în cauza Blecic vs. Croatia, unde era avuta in vedere o hotărâre definitiva, nefiind astfel înfrânt principiul neretroactivității.
Această soluție se impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. 1 pct. 10 Cod procedură civilă, revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepții.
De altfel, aceasta interpretare a fost însușită și preluată si de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia în interesul Legii nr.12/19.09.2011, obligatorie de asemenea pentru instanțele naționale.
În ceea ce privește recursul pârâtului privind admiterea petitului 1 din cererea introductivă a reclamantei, ce viza constatarea caracterului politic al măsurii administrative al strămutării acesteia în perioada 12.02.1959 – 15.08.1963, Curtea reține că în mod nelegal se invocă nedovedirea acestui capăt de cerere, deși, la dosar au fost depuse mai multe înscrisuri ce dovedesc cu prisosință acest aspect.
Prevederile art. 4 alin. 2 din Legea nr. 221/2009 recunosc dreptul persoanelor care au făcut obiectul altor măsuri administrative decât cele expres enumerate de art. 3 din aceeași lege de a cere instanței de judecată constatarea caracterului politic al acestora. În raport de aceste dispoziții legale, elocventă este Hotărârea nr. 3782/7.12.1995, emisă de Comisia pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice conform Decretului Lege nr. 118/1990, care a stabilit că reclamanta, în perioada cât a fost minoră (12.02.1959 – 15.08.1963), a fost strămutată împreună cu mama sa în B.. Această stare de fapt a fost de altfel, supusă cenzurii instanței în cadrul contestației formulată de către Direcție Muncii și Protecției Sociale A. împotriva Hotărârea nr. 3782/7.12.1995, pronunțându-se sentința civilă nr. 199/13.03.1996 pronunțată de Tribunalul A. în dosarul nr. 45/1996 (fila 11 dosar fond), în care, cu putere de lucru judecat s-a constatat caracterul politic al măsurii administrative de deportare a reclamantei. Prin urmare, invocarea de către pârâtă, în procesul de față, a nedovedirii acestui petit, nu mai poate fi supusă controlului judiciar al instanței întrucât, așa cum am subliniat, în cauză operează excepția puterii lucrului judecat, derivând din cuprinsul sentinței civile nr. 199/13.03.1996 pronunțată de Tribunalul A. în dosarul nr. 45/1996, unde s-a statuat că reclamanta și mama acesteia - I. F., au fost strămutate în diferite localități din țară, datorită unor persecuții de natură politică.
Elocvente în acest sens sunt și hotărârile judecătorești pronunțate în beneficiul mamei reclamantei – I. F., respectiv sentința civilă nr. 115/24.02._, pronunțată de Tribunalul A. în dosarul nr._, irevocabilă prin decizia civilă nr. 6326/R/22.09.2011 pronunțată de ICCJ în dosar nr._, unde, de asemenea, a fost reținută puterea de lucru judecat privind caracterul politic al măsurilor administrative la care a fost supusă reclamanta, derivat din sentința civilă nr. 424/18.01.1995 și respectiv sentința civilă nr. 9152/26.10.1993, ambele pronunțate de Judecătoria A..
Puterea de lucru judecat reprezintă o prezumție legală absolută, irefragabilă, ce dispensează de orice dovadă pe acela în favoarea căruia operează, respectiv, dacă într-un proces anterior s-a recunoscut un drept, titularul acestuia nu va mai trebui să dovedească, într-un litigiu ce ar pune în discuție existența acelui drept, faptele pe care se sprijină dreptul său, și, deci, o să repete probele deja administrate într-un alt cadru procesual, fiind suficient a proba că dreptul i-a fost recunoscut printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă.
Prezumția de lucru judecat reprezintă manifestarea pozitivă a autorității de lucru judecat, în sensul că ceea ce a fost dezlegat jurisdicțional nu mai poate fi combătut, și constituie instrumentul juridic ce consacră regulile potrivit cărora, pe de o parte, o acțiune nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată, iar pe de lată parte, o constatare făcută printr-o hotărâre judecătorească este prezumată a exprima adevărul și nu trebuie contrazisă printr-o altă hotărâre.
Astfel fiind, recursul declarat de pârât apare ca nefondat.
Pentru toate aceste considerente, Curtea constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală prin prisma incidenței în speță a dispozițiilor Legii nr. 221/2009, și, nefiind incident niciunul din temeiurile de modificare ori casare a hotărârii recurate, în baza art. 299, 312 alin.1 Cod pr.civ., va respinge ambele recursuri ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Respinge recursurile declarate de reclamanta A. T. I. R. și de pârâtul S. R. prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A. împotriva sentinței civile nr. 3026/26 noiembrie 2012 pronunțată de Tribunalul A. în dosar nr._ .
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi, 14 martie 2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
C. P. M. G. A.-M. N.
GREFIER,
S. C.
Red. M.G. – 09.04.2013
Tehnored. S.C. - 2 ex./09.04.2013
Tribunalul A., Judecător: D. M.
| ← Revendicare imobiliară. Decizia nr. 1539/2013. Curtea de Apel... | Obligaţie de a face. Decizia nr. 170/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
