Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 404/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 404/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 14-03-2013 în dosarul nr. 6022/30/2010*
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 404
Ședința publică din 14 martie 2013
PREȘEDINTE: C. P.
JUDECĂTOR: M. G.
JUDECĂTOR: A.-M. N.
GREFIER: S. C.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantele O. O. (fostă Pavlisan) și B. M. (fostă Pavlisan) împotriva sentinței civile nr. 2896/26.10.2012 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._, în contradictoriu cu pârâtul intimat S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice T., având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă avocat G. C. A. pentru reclamantele recurenți O. O. (lipsă) și B. M. (lipsă), nefiind prezent pârâtul intimat S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Ministerul Public este reprezentat de procuror A.-I. S., din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
Procedura este legal îndeplinită.
După deschiderea dezbaterilor, s-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată depusă la dosar, prin Serviciul registratură al instanței, la 12.03.2013, întâmpinare formulată de pârâtul intimat, căreia instanța îi conferă caracterul unor concluzii scrise, nefiind depusă în termenul prevăzut de art. 308 alin. 2 Cod procedură civilă.
Reprezentantul reclamantelor recurenți invocă faptul că a solicitat în fața primei instanțe atât efectuarea unei expertize cât și probe testimoniale pentru dovedirea bunurilor confiscate, contrar reținerilor din practicaua sentinței, probe care au fost respinse.
Nefiind formulate alte cereri, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în recurs, solicitând referiri inclusiv cu privire la înscrisul aflat la filele 56-58 dosar, respectiv procesul verbal din 18.06.1951 în cuprinsul căruia se menționează o despăgubire finală care, sub semnătură, apare ca fiind încasată de tatăl reclamantei O. O., dacă a fost contestat acest proces verbal sau dacă s-a solicitat înscrierea în fals.
Avocat G. C. A., pentru reclamantele recurente O. O. și B. M. solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris și, în principal, modificarea hotărârii în sensul admiterii acțiunii reclamantelor, iar în subsidiar casarea pentru administrarea probatoriului solicitat, inclusiv pentru înscrierea în fals referitor la procesul verbal menționat.
Reprezentanta Ministerului Public solicită respingerea recursului reclamantelor, apreciind ca temeinică și legală hotărârea primei instanțe prin care a fost respinsă acțiunea tocmai în baza procesului verbal semnat de antecesorul reclamantelor.
CURTEA
În deliberare, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului T. sub nr._ la data de 19.07.2010, și ulterior precizată, petiționarul O. O. (fostă PAVLISAN) si B. M. (fostă PAVLISAN) a chemat în judecată pârâtul S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând ca prin hotărârea ce o va pronunța să fie obligat cel din urmă la plata unor despăgubiri morale în cuantum de 200.000 de euro sau echivalentul în lei la cursul BNR de la data efectuării plății, pentru prejudiciile suferite de ele și de defuncții lor părinți, Pavlisan Jivco și Pavlisan Kruna consecință a măsurilor administrative cu caracter politic luate împotriva lor în perioada deportării în temeiul Deciziei MAI nr. 200/1951, din loc. Variaș, jud. T. în loc. Fetești jud. Ialomița – B., pe perioada 18.06.1951 – 20.12.1955, cât și la plata unor despăgubiri materiale în cuantum total de 550.623 lei, reprezentând contravaloarea casei din cărămidă – 200.000 lei; animale – 67.650 lei; bunuri mobile – 27.900 lei, utilaje – 160.000 lei; recolta rămasă pe o suprafață de 20,85 ha situată pe raza . lei, individualizate în cuprinsul cererii introductive de instanță.
În motivare, a arătat că în fapt, în perioada 18.06.1951 – 20.12.1955, atât ele cât și defuncții lor părinți au fost victimele măsurilor administrative cu caracter politic constând în deportarea din . în loc. Fetești, jud. Ialomița - B., fiind nevoiți să părăsească casa părintească, fiind considerați chiaburi, luând doar două valize de lemn cu strictul necesar, lăsând în urmă toată averea agonisită constând în bunuri mobile și imobile, iar în loc. de destinație au fost nevoiți să îndure foametea, frigul sau arșița zonei, lipsa apei potabile, confruntându-se în permanentă cu temerea că nu vor fi lăsați vreodată să se întoarcă acasă, fiind considerați dușmani ai poporului, iar după întoarcerea acasă membrii familiei au fost în permanență urmăriți de organele de securitate, reclamantele fiind chiar private de posibilitatea de a urma cursurile liceale.
În drept partea reclamantă, a invocat dispozițiile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 -22 decembrie 1989, și de asemenea a completat temeiul de drept al acțiunii cu dispozițiile art. 998 – 999 Cod civil, raportat la dispozițiile art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și cu referire la dispozițiile art. 1, 2 și 3 din Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor Omului, alături de dispozițiile art. 3 lit. e din Legea 221 /2009 invocate în acțiunea introductivă.
În dovedirea acțiunii, partea reclamantă a depus proba cu înscrisuri.
Prin întâmpinarea formulată, pârâtul S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P. T. a solicitat, respingerea acțiunii ca lipsită de temei legal, mai exact, temeiul de drept pe care partea reclamantă și-a întemeiat pretenția nu mai există, invocând Decizia Curții Constituționale 1358/21.10.2010, prin care a fost admisă excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a Teza I din Legea 221/2009.
Prin sentința civilă nr.1657/18.03.2011, dată de Tribunalul T. în dosar nr._ s-a respins ca prescris demersul judiciar precizat inițiat de reclamant.
Prin decizia civilă nr.1416/3.11.2011 dată de Curtea de Apel Timișoara s-a admis recursul reclamantei, a fost casată parțial sentința recurată și s-a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe în limita petitului vizând despăgubiri materiale.
Prin note de ședință, petiționarul a precizat bunurile confiscate odată cu deportarea în B.,constând în utilaje, animale, mobilier, recolta rămasă pe suprafața de 20,85 ha, casa găsită distrusă și neutilată (filele 31-32).
Prin sentința civilă nr. 2896/26.10.2012 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._ a fost respinsă acțiunea precizată formulată de reclamantele O. O. (fostă PAVLISAN) si B. M. (fostă PAVLISAN) în contradictoriu cu pârâtul S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice T..
În considerentele hotărârii civile, instanța de fond a reținut că reclamantele au investit instanța de judecată cu o acțiune în pretenții îndreptată împotriva pârâtului S. român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, pretenții constând în despăgubiri de ordin material, solicitate pentru suferințele cauzate prin măsurile represive luate contra lor de regimul comunist în perioada de referință a Lg. nr.221/2009, 06.03._89.
S-a reținut că art.5 alin.1 lit. b din Lg. nr.221/2009, - chemată să repare prejudiciile de ordin material cauzate persoanelor fizice supuse condamnărilor cu caracter politic și măsurilor administrative abuzive asimilate acestora în perioada comunistă -, printr-o formulare clară și nesusceptibilă de interpretări a conferit legislativ vocație la beneficiul măsurilor reparatorii reglementate de lege, oricărei persoane „care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06.03._89 sau care a făcut obiectul unor masuri administrative cu caracter politic, precum si dupa decesul acestei persoane”, soțului sau descendenților acesteia pana la gradul al II-lea, care „pot solicita instanței în termen de 3 ani de la data intrării in vigoare a legii obligarea statului la: acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, daca bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent in condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicata, cu modificările si completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma in domeniile proprietății si justiției, precum si unele masuri adiacente, cu modificările si completările ulterioare.
Tribunalul a reținut că din interpretarea logico-sistematică a normei legale supra anunțate că legiuitorul a înțeles să coreleze aceste dispoziții cu o altă lege specială cu caracter reparator - cea cu nr.10/2001, dispunând că bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare sau, după caz, ca efect al măsurii administrative abuzive se restituie în temeiul acestei legi dacă nu au deja retrocedate, în natură, sau în echivalent în cadrul procedurii speciale reglementate de cel dintâi act normativ.
Cum însă domeniul de aplicare al legii cu nr.10/2001 vizează, pin excelență, imobilele „preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor”, s-a apreciat că legiuitorul a vizat aceeași sferă de aplicare cu cea actului normativ la care face trimitere. Că este așa (că asta a fost voința legiuitorului), rezultă și din expunerea de motive a proiectului de lege cu nr.221/2009, așa cum judicios a remarcat pârâtul.
Altfel spus, în identificarea bunurilor ce ar putea fi restituite în temeiul legii cu nr.221/2009 (dacă nu s-au acordat deja măsuri reparatorii în baza legii speciale anterioare), instanțele au a se călăuzi după dispozițiile art. 2 în corelație cu cele ale art. 6 apartenente legii cu nr.10/2001 și care circumscriu categoria imobilelor ce cad sub incidența acestui act normativ, și, pe cale de consecință, a retroceda numai acele bunuri imobile ce se subsumează sferei de aplicare a legii cu nr.10/2001 (nu și a altei legi reparatorii speciale, cum se privește a fi legea cu nr.18/1991, nemenționată însă de legiuitor), bineînțeles, sub rezerva îndeplinirii și a celorlalte cerințe: să fi fost confiscate prin hotărârea de condamnare, ori ca efect al măsurilor administrative abuzive, și să nu se fi obținut deja, în condițiile legii 10/2001, măsuri reparatorii în natură sau în echivalent (a se vedea în acest sens și ÎCCJ, dec. Civ. cu nr. 783/9.02.2011 și dec civ. nr.2192/23.03.2012).
Tribunalul a apreciat că alin.2 al art.6 din legea cu nr.10/2001 se referă și la utilaje și instalații, devenite imobile prin destinație dar condiționează restituirea acestora de preluarea lor odată cu imobilul pe care l-au deservit, precum și de existența lor în natură la data formulării cererii de restituire - concluzie ce se desprinde din alin.3 al aceluiași text de lege ( și care spune că „ În situația prevăzută la alin. (2), restituirea în natură se va dispune prin decizia sau dispoziția unității deținătoare.) -, singura excepție de la această regulă constituind evidențierea lor în patrimoniul unor societăți comerciale.
Pe de altă parte, ca un argument subsidiar, tribunalul a reținut că familiei lor le-ar fi fost confiscate de S. Român, printr-un act de autoritate care să confirme pretinsa preluare abuzivă în patrimoniul celui din urmă ( inventarul și procesul-verbal prevalate neavând configurația unor acte oficiale de confiscare). În realitate, pretinsele bunuri au fost abandonate chiar de către proprietari, cu ocazia aplicării - în privința lor - a măsurii administrative a deportării, neputându-se cunoaște cu certitudine soarta lor (și anume, dacă au existat, dacă o parte au fost luate în B. de către deportați, dacă cele rămase nu au fost luate de vecini, ori de terțe persoane etc.), fiind pueril a se încerca a acredita ideea că s-ar putea dovedi cu martori existența lor fizică, atât sub aspect calitativ cât și cantitativ, cum și preluarea abuzivă de către autoritățile statului de la acea epocă la care chiar și cooperativizarea se afla întru-un stadiu incipient, fiind inițiată în anii 1949 și finalizată abia în anii 1962 (după întoarcerea deportaților care s-a produs în anul 1955, în majoritatea cazurilor).
Abstracție făcând de faptul că la întoarcerea în B. li s-au acordat despăgubiri, în temeiul HCM nr.2694/7.12.1955, care viza tocmai repararea prejudiciilor cauzate persoanelor strămutate ce s-au întors la domiciliu.
De aceea, reluând recapitulativ cele expuse, tribunalul a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamant.
Împotriva acestei hotărâri, reclamantele O. O. (fostă Pavlisan) și B. M. (fostă Pavlisan) au declarat recurs în temen legal la data de 27 noiembrie 2012, solicitând, in principal, casarea acesteia pentru motivul prevăzut de disp art. 304, al. 3 din C.Pr. Civ, urmând ca Tribunalul T. sa dispună trimiterea prezentului dosar spre soluționare, instanței competente, in speța Tribunalul București.
În subsidiar, reclamantele au solicitat modificarea in temeiul disp art 304, al 9, din C.Pr. Civ, in sensul acordării daunelor materiale solicitate si dovedite in suma totala de 550.623 lei.
În motivare, reclamantele recurente au criticat hotărârea instanței de fond ca nelegală și neîntemeiatp, atât sub aspectul neacordării daunelor morale solicitate în temeiul dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. „a” din lege, cât și în ceea ce privește respingerea petitului privind despăgubirile materiale solicitate, reprezentând contravaloarea bunurilor existente în gospodăria familiei, la momentul deportării, consemnate în procesul-verbal de predare-primire încheiat de către defunctul lor tată Pavlisan Jivco, la data de 20.06.1951, coroborată cu adeverința nr. 328/28 ianuarie 2010 eliberată de Primăria comunei Variaș.
În acest sens, reclamantele au precizat că numai Legea nr. 221/2009 prevede repararea integrală a prejudiciilor suferite, încadrându-se în categoria actelor normative cu caracter reparator, atât sub aspect moral, cât și sub aspect material, precizat la suma de 550.623 lei.
În plus, reclamantele recurente au invocat și dispozițiile art. 998 și următoarele Cod civil, coroborat cu art. 26 din Constituție și art. 8 din Convenția Europeană a drepturilor Omului, solicitând ca la determinarea valorii prejudiciului suferit, să se aibă în vedere criterii precum importanța valorilor lezate, personalitatea celor vătămați, statutul social și situația profesională a celor vătămați, gravitatea și intensitatea încălcărilor, durata încălcărilor, urmările încălcărilor asupra situației sociale, profesionale a celor vătămați, afectarea stării sănătății fizice și psihice și a situației familiale a celor vătămați, criteriul echității.
În drept, au fost invocate prevederile Legii nr. 221/2009, art. 998 cod civil și art. 274 Cod procedură civilă.
Examinând recursul prin prisma motivelor invocate de reclamante, raportat la obiectul cauzei, astfel cum a fost stabilit prin decizia de casare, temeiul de drept indicat și actele depuse la dosar, Curtea constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:
Reclamantele au investit instanța de judecată la 19.07.2010 cu prezenta acțiune în despăgubiri civile, împotriva Statului Român, solicitând atât daune morale în sumă de 200.000 Euro, cât și daune materiale, precizate la 550.623 lei, pentru suferințele suportate în urma deportării lor și a întregii familii în B., și prejudiciul material cauzat prin pierderea tuturor bunurilor mobile și imobile existente în gospodăria lor.
Prin art. 5 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, în forma sa inițială, s-a recunoscut dreptul oricărei persoane care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțului sau descendenților acesteia până la gradul al II-lea inclusiv de a solicita instanței de judecată (tribunalul în circumscripția căruia domiciliază persoana interesată, conform art. 4 alin. (1) al legii), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 – 14 iunie 2009-, obligarea statului la: a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare; b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare; c) repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară.
Ca o chestiune prealabilă, în condițiile art.137 C.pr.civ., Curtea constată că deși prin decizia de casare nr. 1416/03.11.2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, în primul ciclu procesual, s-a casat pricina cu trimitere spre rejudecare doar sub aspectul daunelor materiale solicitate prin acțiune, ceea ce face ca petitul privind daunele morale, respins de instanța de fond, să intre în puterea lucrului judecat, în mod nelegal reclamanta, prin recursul de față, readuce în discuție și analiză juridică aspectul privind daunele morale, prin prisma dispozițiilor art.5 alin.1 lit.a din Legea nr.221/2009.
Puterea de lucru judecat reprezintă o prezumție legală absolută, irefragabilă, ce dispensează de orice dovadă pe acela în favoarea căruia operează, respectiv, dacă într-un proces anterior s-a recunoscut un drept, titularul acestuia nu va mai trebui să dovedească, într-un litigiu ce ar pune în discuție existența acelui drept, faptele pe care se sprijină dreptul său, și, deci, o să repete probele deja administrate într-un alt cadru procesual, fiind suficient a proba că dreptul i-a fost recunoscut printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă.
Prezumția de lucru judecat reprezintă manifestarea pozitivă a autorității de lucru judecat, în sensul că ceea ce a fost dezlegat jurisdicțional nu mai poate fi combătut, și constituie instrumentul juridic ce consacră regulile potrivit cărora, pe de o parte, o acțiune nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată, iar pe de lată parte, o constatare făcută printr-o hotărâre judecătorească este prezumată a exprima adevărul și nu trebuie contrazisă printr-o altă hotărâre.
Astfel fiind, Curtea nu va lua în examinare problematica daunelor morale, reiterată de reclamantă în prezentul recurs, aceasta fiind soluționată irevocabil, în sensul respingerii ca neîntemeiată, astfel cum corect s-a reținut prin decizia civilă parțială de casare, nr.1416/03.11.2011.
Relativ la petitul privind despăgubirile materiale solicitate de reclamante, Curtea reține că:
Cererea a fost întemeiată pe prevederile art. 5 alin.1 lit. b din Legea nr. 221/2009 care reglementează dreptul oricărei persoane ce a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcui obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic de a solicita acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative „dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare”.
Din condiția impusă de legiuitor pentru acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate, rezultă cerința ca bunurile respective să nu fi fost restituite sau să nu se fi obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii 10/2001 și ale Legii 247/2005.
Pe de altă parte însă, din înscrisurile depuse la dosar (f. 44-59 doar_ al Tribunalului T.), respectiv din procesul verbal de inventariere a bunurilor preluate de la Pavlisan Jivco, din data de 18.06.1951, rezultă fără dubiu că acesta a încasat suma de_ lei, reprezentând contravaloarea bunurilor menționate în inventar, semnând personal procesul verbal.
Acest fapt nu a fost contestat de reclamante, situație în care, evident că nu se mai poate invoca un prejudiciu material reprezentat de contravaloarea bunurilor existente în gospodărie.
Pentru aceste considerente, Curtea constată că în raport cu actele depuse la dosar și dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. „b” Cod procedură civilă, instanța de fond a făcut o corectă aplicare în cauză a textului invocat, astfel încât recursul este nefondat și în baza art. 299, 312 alin. 1 Cod procedură civilă, va fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții O. O. (fostă Pavlisan) și B. M. (fostă Pavlisan) împotriva sentinței civile nr. 2896/26.10.2012 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._ .
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi, 14.03.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
C. P. M. G. A.-M. N.
GREFIER,
S. C.
Red. M.G. – 01.04.2013
Tehnored. S.C. - 2 ex./10.04.2013
Tribunalul T., Judecător: C. P.
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 1193/2013. Curtea de... | Legea 10/2001. Decizia nr. 57/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA → |
|---|
