Obligaţie de a face. Decizia nr. 584/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 584/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 17-04-2013 în dosarul nr. 10429/325/2009*
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._ - 19.02.2013
DECIZIA CIVILĂ NR. 584/R
Ședința publică din 17 aprilie 2013
PREȘEDINTE: G. O.
JUDECĂTOR: RUJIȚA R.
JUDECĂTOR: F. Ș.
GREFIER: C. J.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul P. M. I. împotriva deciziei civile nr. 2/A/09.01.2013, pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâta intimată U. P. Timișoara, pentru obligația de a face.
La apelul nominal făcut în ședință publică la a doua strigare se prezintă, pentru reclamantul recurent lipsă, domnul avocat P. C. G., și, în reprezentarea pârâtei intimate, doamna consilier juridic A. A..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care reprezentanții părților arată că nu mai au cereri de formulat.
Curtea, văzând că nu mai sunt formulate alte cereri, constată recursul în stare de judecată și acordă cuvântul asupra acestuia.
Reprezentantul reclamantului recurent solicită admiterea recursului și modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii apelului, cu consecința admiterii acțiunii, cu cheltuieli de judecată, pentru motivele arătate pe larg în cererea de recurs.
Reprezentanta pârâtei intimate solicită respingerea recursului și menținerea hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică, fără cheltuieli de judecată.
CURTEA
Deliberând, reține următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr._ la Judecătoria Timișoara, reclamantul P. M. I. a solicitat obligarea pârâtei U. P. Timișoara la încheierea cu reclamantul a unui contract de închiriere în formă scrisă pentru apartamentul nr. 2 din Timișoara, .. 5, așa cum este descris în contractul de închiriere nr. 4253/10.04.1997, constatând existența unui contract de închiriere între părți și reînnoirea și prelungirea de drept și prin tacită relocațiune a contractului de închiriere sus-menționat, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, a invocat că familia sa a locuit în apartament începând cu anii ’50, ultimul contract fiind cel sus-arătat, prelungit succesiv prin OUG nr. 40/1999, OUG nr. 8/2004 și OUG nr. 44/2009.
Începând cu anul 2004, pârâta a refuzat primirea chiriei, reclamantul procedând la consemnarea la CEC a sumelor datorate cu acest titlu și, la fel, pârâta a refuzat reînnoirea contractului de închiriere, deși reclamantul a formulat mai multe cereri în acest sens, notificând pârâta inclusiv prin notificarea înregistrată sub nr. 12/16.03.2009 la B. S. T..
Procedând astfel, arată reclamantul, pârâta săvârșește un act abuziv ce contravine dispozițiilor art. 3 alin. 2 din contractul de închiriere din 1997 care prevăd expres dreptul chiriașului la reînnoirea contractului.
În drept, a invocat dispozițiile art. 969, 970, 1073 și urm. C.civ., OUG nr. 40/1999, OUG nr. 8/2004, OUG nr. 44/2009.
Pe calea notelor scrise depuse la termenul de judecată din 19.11.2009, reclamantul a reformulat cererea principală, solicitând obligarea pârâtei la încheierea în formă scrisă a unui contract de închiriere cu durata până la 19 mai 2014 pentru locuința în litigiu, constatând că a fost reînnoit și prelungit de drept (prin efectul legii) și tacită relocațiune contractul de închiriere nr. 4253/10.04.1997.
Pe cale de întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea acțiunii.
Pe cale reconvențională a solicitat să se constate că reclamantul ocupă spațiul locativ fără titlu și să fie obligat acesta la plata de despăgubiri pentru lipsa de folosință a spațiului.
Cererea a fost ulterior precizată sub aspectul despăgubirilor solicitate, pârâta solicitând obligarea reclamantului la plata sumei de 4628,6 lei cu acest titlu.
Prin sentința civilă nr._/17.12.2009, instanța a respins acțiunea principală și cererea reconvențională.
Pentru a dispune astfel, instanța a avut în vedere că locuința situata in Timisoara, ..5 . a paratei U. P. Timisoara, fiind ocupata de reclamant in baza contractului de inchiriere nr. 4253/10.04.1997, cu valabilitate pana in data de 08.05.1999.
Desi contractul formal a expirat, reclamantul a continuat sa foloseasca locuinta inchiriata, insa platind chiria la Serviciul locativ al Primariei Timisoara.
Abia in data 03.12.2004, reclamantul a inceput sa plateasca sumele datorate cu titlu de chirie catre locator, data de la care locatorul a refuzat primirea, ceea ce a determinat consemnarea debitului la CEC, cu recipisele de consemnare aratate la fila 11.
In drept: U. P. Timisoara este o institutie de invatamant superior, cu baza materiala proprie si al carei patrimoniu este reglementat de dispozitiile art. 166 din Legea nr. 84/1995, potrivit caruia „Baza materială a învățământului de stat constă în întregul activ patrimonial al Ministerului Educației și Cercetării, al instituțiilor și unităților de învățământ și de cercetare științifică din sistemul de învățământ existent la data intrării în vigoare a prezentei legi, precum și în activul patrimonial redobândit sau dobândit ulterior.(2) În înțelesul prevederilor alin. (1), baza materială a învățământului cuprinde: spații pentru procesul de învățământ și cercetare științifică, mijloace de învățământ și de cercetare aferente, biblioteci, edituri și tipografii, stațiuni didactice și de cercetare, unități de microproducție, ateliere școlare, ferme didactice, grădini botanice, terenuri agricole, cămine, internate, cantine, cluburi ale elevilor, case de cultură ale studenților, case ale corpului didactic, case universitare, tabere școlare, baze și complexuri cultural-sportive, palate și case ale copiilor și elevilor, baze de odihnă și tratament, spații cu destinația de locuință, precum și orice alt obiect de patrimoniu destinat învățământului și salariaților din învățământ. (…) (4) Baza materială a instituțiilor de învățământ superior de stat și de cercetare științifică universitară este de drept proprietatea acestora.(…) (6) Închirierea bunurilor(…),aflate în patrimoniul instituțiilor de învățământ superior de stat sau în administrarea acestora, se poate face pe bază de contract, încheiat în conformitate cu prevederile legale, cu revizuire anuală”.
F. de regimul juridic special al bunurilor care fac parte din baza materiala a institutiilor de invatamant superior de stat, asa cum a fost aratat in textul de lege sus-citat, instanta a constatat ca nu sunt incidente dispozitiile OUG nr. 8/2004 si ale OUG nr. 44/2009privind durata unor contracte de închiriere pentru suprafețe locative cu destinația de locuințe, care se refera exclusiv la suprafețele locative cu destinația de locuințe, din proprietatea statului sau a unităților administrativ-teritoriale.
In concluzie, vazand ca dispozitiile OUG nr. 44/2009 nu sunt aplicabile spatiului cu destinatia de locuinta care se afla in proprietatea institutiei de invatamand superior, care are un regim juridic distinct, reglementat de Legea nr. 84/1995, instanta a respins actiunea principala, avand ca obiect prelungirea contractului de inchiriere.
Cat priveste cererea reconventionala, față de imprejurarea ca titularul dreptului de proprietate are la indemana actiunea in realizarea dreptului (evacuarea persoanei care ocupa locuinta fara drept), capatul de cerere avand ca obiect constatarea inexistentei drepturilor locative ale reclamantului este inadmisibil si va fi respins ca atare.
Cu privire la capătul de cerere pentru pretentii, constand in obligarea reclamantului (parat reconventional) la plata sumei de 4.628,60 lei cu titlu de despagubiri materiale echivalente cu cuantumul chiriei lunare, instanța a reținut că, așa cum rezulta din notificarea nr. 12/09.03.2009 adresata prin intermediul Biroului Executorului Judecatoresc S. T.(fila 10), coroborat cu desfasuratorul de la fila 11, in perioada 03.12.2004 – 13.03.2009, reclamantul a consemnat la CEC, pe numele paratei, suma totala de 5.875 lei, la care se adauga sumele platite in aprilie-octombrie 2009, in total de 2607 lei, cu recipise depuse la secretariatul Universitatii.
Intrucat, pentru incasarea sumelor de bani consemnate la CEC pe numele Universitatii P. Timisoara (in suma totala de 8.482 lei), parata are la dispozitie chitantele originale si recipisele de consemnare predate de reclamant, instanta a respins cererea ca neintemeiata.
Apelul declarat împotriva sentinței de către reclamant a fost respins prin decizia civilă nr. 2/A/9.01.2013 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._ .
Pentru a dispune astfel, tribunalul a reținut că, pe calea apelului, reclamantul a solicitat schimbarea sentinței în sensul admiterii cererii precizate.
În motivare, apelantul a învederat că sentința apelată este nelegală și netemeinică, întrucât contractul de închiriere a fost prelungit de drept cu 5 ani prin dispozițiile art.1 din OUG nr.40/1999, aprobată prin Legea nr.241/2001, care a intrat în vigoare la data de 08 aprilie 1999, cu o lună înainte de expirarea vechiului contract de închiriere. Începând cu anul 2004 pârâta a refuzat să mai primească chiria pentru apartament, astfel încât a fost nevoit să procedeze la consemnarea acesteia la CEC Bank și, la fiecare consemnare, a comunicat pârâtei originalul recipisei pentru a ridica sumele consemnate. A făcut mai multe cereri prin care a solicitat pârâtei să reînnoiască contractul de închiriere, ultima fiind înregistrată sub nr.587 din 19.01.2009, pârâta refuzând să dea curs demersului său legal. Refuzul pârâtei de a reînnoi contractul de închiriere este un act abuziv, în condițiile în care art.3 alin.2 din Contractul de închiriere din 1997 prevede expres dreptul chiriașului la reînnoirea contractului, pe care l-a exercitat în continuare, în mod neîntrerupt și fără a fi tulburat, prin folosința locuinței dobândită prin contractul din anul 1997. Pârâta nu i-a comunicat niciodată că ar fi denunțat contractul de închiriere sau că nu ar fi încasat chiria, acceptând astfel o tacită relocațiune.
Totodată, a arătat că, în speță, contractul de închiriere a fost prelungit succesiv după cum urmează: - prima dată, de la 08 mai 1999, până la 08 aprilie 2004, pe un termen de 5 ani de la . OUG nr.40/1999; - în continuare, contractul a fost prelungit prin OUG nr.8/2004, aprobată prin Legea nr.219/ 2004 și OUG nr.44/2009, acte normative care sunt aplicabile tuturor locuințelor care, direct sau indirect, se află în proprietatea statului, că sunt excluse de la aplicarea acestor acte normative numai acele locuințe care se află în proprietatea unor persoane fizice ori a oricăror entități care nu au regim de drept public, că sintagma "din proprietatea statului", folosită în OUG nr.8/2004 și în OUG nr.44/ 2009 trebuie înțeleasă ca referindu-se la toate suprafețele locative cu destinație de locuință aflate în proprietatea statului și a instituțiilor publice (adică ale statului) și autorităților publice (de stat) și că instituțiile de învățământ superior de stat nu pot fi excluse de la aplicabilitatea dispozițiilor legale de prelungire a contractelor închiriere a locuințelor, lipsind orice argument în acest sens.
A mai arătat că dispozițiile speciale prevăzute de art.166 din Legea nr.84/1995, legea învățământului, nu conțin nici o prevedere care să excludă, în mod expres, locuințele care fac parte din baza materială a învățământului de la dispozițiile legale privitoare la prelungirea duratei contractelor de închiriere, că locuințele aflate în proprietatea sau administrarea instituțiilor de învățământ superior de stat au fost construite din fondurile statului, iar instituțiile însele sunt finanțate de la bugetul de stat, că această interpretare rezultă și din coroborarea alin.1 cu preambulul ordonanței de urgență, în care se arată textual scopul acesteia: "în vederea asigurării continuității contractelor de închiriere pentru spațiile cu destinația de locuință și pentru cele privind garajele din imobilele care se află în proprietatea statului ...a căror durată expiră la data de 8 aprilie 2004..." și că exprimarea legii are înțelesul menționat mai sus deoarece, practic, statul nu deține în mod direct locuințele, acestea fiind în proprietatea autorităților publice sau instituțiilor statului ori în administrarea acestora, astfel încât dacă textul legal ar fi interpretat restrictiv el ar rămâne aproape fără aplicare - și nu aceasta a fost intenția autorității legiuitoare (ordonanța de urgență a fost aprobată prin Legea nr.219/2004).
Apelantul a arătat că, așa cum însăși Judecătoria a reținut, alin.(6) al art.166 din Legea nr.84/1995, republicată în 1999, prevede că bunurile care fac parte din baza materială a învățământului, "pot fi închiriate pe bază de contract, încheiat în conformitate cu dispozițiile legale". Aceasta înseamnă că acestor contracte de închiriere le sunt aplicabile dispozițiile legale de drept comun privitoare la închirierea locuințelor, adică Legea nr.114/1996 și OUG nr.40/1999.
În consecință, a arătat apelantul, refuzul pârâtei intimate de a reînnoi contractul pe aceeași perioadă - adică 5 ani, deoarece la această perioadă se referă art. 14 din OUG nr.40/1999 - este abuziv, nefiind întemeiat pe nici unul din cazurile prevăzute de lege - art. 14 alin.2 din OUG nr.40/1999 - în care proprietarul poate să refuze reînnoirea contractului de închiriere. Refuzul trebuie exprimat expres, înainte de expirarea duratei contractului de închiriere a cărui reînnoire se discută, iar pârâta intimată nu a exprimat și nu a motivat legal nici un refuz înainte de expirarea duratei prelungite cu 5 ani (prin OUG nr.40/1999) a contractului din 1997.
Analizând sentința apelată în raport de criticile formulate și probatoriul administrat, instanța a constatat că apelul formulat este neîntemeiat, astfel:
Prima instanță a reținut, în mod corect, că locuința situată în Timișoara, ..5 . paratei U. P. Timișoara, că aceasta a fost ocupată de reclamant în baza contractului de închiriere nr. 4253/10.04.1997, cu valabilitate până în data de 08.05.1999 și că locuința închiriată are un regim juridic distinct reglementat de Legea nr. 84/1995 - legea învățământului (în vigoare la data pronunțării sentinței), nefiindu-i aplicabile dispozițiile OUG nr. 8/2004 și ale OUG nr. 44/2009,privind durata unor contracte de închiriere pentru suprafețe locative cu destinația de locuință.
Susținerea apelantului în sensul prelungirii succesive a contractului de închiriere, începând de la 08 mai 1999 în baza OUG nr.40/1999 și apoi în baza OUG nr.8/2004, aprobată prin Legea nr.219/ 2004 și OUG nr.44/2009, este neîntemeiată, întrucât regimul juridic al locuinței proprietatea paratei U. P. Timișoara, era reglementat de Legea nr. 84/1995 - legea învățământului, nefiind aplicabile dispozițiile OUG nr. 8/2004 și ale OUG nr. 44/2009, care se referă exclusiv la suprafețele locative cu destinația de locuință, din proprietatea statului sau a unităților administrativ – teritoriale.
În conformitate cu prevederile art. 166 alin.4 din Legea nr. 84/1995, baza materială a instituțiilor de învățământ superior de stat și de cercetare științifică universitară (cuprinzând inclusiv spațiile cu destinația de locuință, potrivit alin.2 al aceluiași articol), este de drept proprietatea acestora, iar închirierea bunurilor aflate în patrimoniul instituțiilor de învățământ superior de stat sau în administrarea acestora, se poate face pe bază de contract, încheiat în conformitate cu prevederile legale, cu revizuire anuală, în conformitate cu prevederile alin.6 al aceluiași articol.
În același sens sunt și dispozițiile art.226 din Legea nr.1/2011, privind educația națională (prin care a fost abrogată Legea nr. 84/1995).
În conformitate cu prevederile art.226 alin.7 din Legea nr.1/2011, universitățile de stat au drept de proprietate asupra bunurilor existente în patrimoniul lor la data intrării în vigoare a legii, iar în conformitate cu prevederile alin.8 al aceluiași articol:” Dreptul de proprietate al universităților de stat asupra bunurilor prevăzute la alin. (7) se exercită în condițiile prevăzute de Carta universitară, cu respectarea dispozițiilor dreptului comun”.
Prin urmare, dispozițiile OUG nr. 8/2004 și ale OUG nr. 44/2009, care se referă exclusiv la suprafețele locative cu destinația de locuință, din proprietatea statului sau a unităților administrativ-teritoriale, nu sunt aplicabile în ceea ce privește spațiului cu destinația de locuință care se află în proprietatea instituției de învățământ superior.
Împotriva deciziei a declarat recurs în termen reclamantul, care a criticat-o pentru nelegalitate, solicitând modificarea ei în sensul admiterii acțiunii precizate și al menținerii soluției de respingere a cererii reconvenționale formulată de pârâtă.
În motivare a invocat că instanța de apel nu a analizat motivul de apel privitor la incidența în cauză a art. 14 din OUG 40/1999 (deși nu a negat prelungirea de drept a contractului ca efect al legii prin dispozițiile art. 1 din OUG nr. 40/1999) și nu a motivat înlăturarea efectului prelungirii convenționale de drept a contractului conform pct. 3 alin. 3 din contractul de închiriere nr. 4253/10.04.1997.
A invocat greșita interpretare dată de tribunal dispozițiilor art. 166 alin. 4,6 din Legea nr. 84/1995 și ale art. 226 alin. 7,8 din Legea nr. 1/2011, aplicabile fiind dispozițiilor dreptului comun privitoare la închiriere.
A criticat înlăturarea nemotivată a incidenței dispozițiilor legale de drept comun aplicabile contractului de închiriere, în special a dispozițiilor art. 969, 970 C.civ. (cu privire la pct. 3 alin. 2 din contractul de închiriere) și a dispozițiilor art. 14 din OUG nr. 40/1999, reînnoirea anuală a contractelor de închiriere- operațiune ce nu mai e prevăzută în noua lege a educației naționale- neconstituind o derogare de la dreptul comun și neînlăturând dreptul chiriașului la prelungirea contractului.
A invocat greșit interpretare dată dispozițiilor OUG 8/2004 și ale OUG 44/2009, sintagma „proprietatea statului” referindu-se și la instituțiile statului (situația pârâtei), neexistând vreo rațiune pentru crearea unui regim juridic diferit, la aceeași concluzie conducând și interpretarea dispozițiilor art. 226 alin. 10 din Legea nr. 1/2011.
În fine, a invocat ignorarea de către tribunal a Cartei Sociale Europene Revizuite la care România a aderat prin Legea nr. 74/1999 și care instituie dreptul la locuință.
După ce a reiterat starea de fapt și susținerile vizând prelungirea de drept a contractului, reclamantul a dezvoltat motivele de recurs sus- arătate și a menționat că a făcut dovada plății chiriei, sumele fiind consemnate pe numele pârâtei.
În drept a invocat dispozițiile art. 304 pct. 8,9 C.p.c., unele dintre susținerile recurentului putând fi încadrate, în baza art. 306 alin. 3 C.p.c., în dispozițiile art. 304 pct. 7 C.p.c.
Legal citată, pârâta nu a formulat întâmpinare în condițiile art. 308 alin. 2 C.p.c.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și în baza art. 306 alin. 2 C.p.c., față de dispozițiile art. 299 și urm. C.p.c., văzând și normele legale ce vor fi mai jos arătate, instanța reține următoarele:
Nu s-a contestat în cauză că locuința în litigiu este proprietatea pârâtei U. P. Timișoara și că între părți s-a încheiat contractul de închiriere nr. 4253/10.04.1997- titlul în baza căruia reclamantul, în nume propriu, a ocupat imobilul.
Art. 166 din Legea nr. 84/1995 (în vigoare la acea dată) prevedea că din baza materială a instituțiilor superioare de stat- proprietate de drept a acestora – fac parte și spațiile cu destinația de locuință, acestea putând fi închiriate pe bază de contract, cu revizuire anuală (alin. 2,4,6).
Rezultă din sus-menționata normă legală că, așa cum au reținut primele instanțe, locuința în litigiu este proprietatea pârâtei care exercita asupra acesteia, inclusiv la data încheierii contractului de închiriere menționat atributele recunoscute de art. 480 C.civ. de la 1864 titularului dreptului de proprietate, regimul locuinței fiind diferit de cel al locuințelor aflate în proprietatea statului ori a unităților administrativ teritoriale.
Câtă vreme intenția legiuitorului a fost cea de a crea un regim juridic distinct pentru o . bunuri a căror sferă a fost determinată prin dispozițiile art. 166 alin. 2 din Legea nr. 85/1995, este indiferent că aceste bunuri au fost construite din fondurile statului.
Această intenție a legiuitorului rezultă inclusiv din prevederea mai sus-menționată potrivit cu care contractele de închiriere sunt supuse revizuirii anuale, legiuitorul neînțelegând, astfel, să asimileze locuințele de natura celor în litigiu celor aflate în proprietatea statului ori a unităților administrativ teritoriale, locuințe ce intră sub incidența actelor normative speciale invocate de reclamant.
În consecință, instanțele au dat corecta interpretare dispozițiilor art. 166 din Legea nr. 84/1995 sub aspectul regimului juridic al locuinței și au reținut în mod legal că normele speciale referitoare la prelungirea contractului de închiriere încheiat pe numele reclamantului nu sunt incidente în cauză.
Sub acest aspect, referirile recurentului la dispozițiile Legii educației naționale sunt neîntemeiate ca motive de recurs, câtă vreme Legea nr. 1/2011 care a abrogat Legea nr. 84/1995 nu era în vigoare la data ultimei prelungiri a contractelor de închiriere invocată de reclamant (prin OUG nr. 44/1999, act normativ care oricum nu se aplică locuinței în litigiu, conform celor mai sus-arătate).
Nici susținerile recurentului vizând incidența dispozițiile art. 14 din OUG nr. 40/1999 nu sunt întemeiate, pârâta- locator nefiind ținută de norma legală invocată, dat fiind regimul juridic al locuinței, mai sus arătat și modul de dobândire al acesteia (de drept, conform art. 166 din Legea nr. 84/1995).
Corespunde realității că tribunalul nu a examinat distinct aceste susțineri ale reclamantului, însă a reținut ca nefiind întemeiate susținerile apelantului în sensul prelungirii succesive a contractului de închiriere începând de la8.05.1999 în baza OUG nr. 40/1999 (fila 7 alin. 3 din decizie), astfel că a avut în vedere și împrejurarea că dispozițiile art. 14 din ordonanță nu sunt incidente în cauză.
Sunt neîntemeiate și criticile reclamantului vizând încălcarea normelor de drept comun în materie de închiriere.
Astfel, art. 3 alin. 1 din contractul de închiriere nr. 4253/1997 (fila 20 dosar fond) prevede că la expirarea termenului chiriașul are dreptul la reînnoirea contractului, dar nu stabilește și obligația locatorului de a proceda în acest sens, astfel că reînnoirea presupune acordul părților conform art. 969 C.civ. de la 1864.
Pe de altă parte, conform propriilor susțineri ale reclamantului, termenul de locațiune a fost prelungit până în anul 2004, iar din corespondența purtată între părți rezultă că pârâta nu s-a opus la încheierea unui nou contract sau la reînnoirea celui din anul 1997 ci a condiționat manifestarea acordului de voință în acest sens de achitarea debitelor restante de către reclamant, astfel că nu se poate susține vreun comportament abuziv al locatarului, contrar dispozițiilor art. 970 C.civ. invocate de recurent.
Nici susținerile (cu caracter general) vizând tacita relocațiune nu se constituie în temeiuri de modificare a deciziei recurate.
Astfel, reclamantul a solicitat pe calea cererii precizate obligarea pârâtei la încheierea în formă scrisă a unui contract de închiriere până la data de 19.05.2014.
Or, chiar daca s-ar aprecia că prin acceptarea de către pârâtă a ocupării locuinței de către reclamant și după expirarea contractului ar fi intervenit tacita relocațiune, aceasta ar fi operat, eventual, în cauză, cel mai târziu până la data la care pârâta a solicitat instanței să constate că reclamantul ocupă spațiul locativ fără titlu (7.09.2009- fila 27 dosar fond) nu și în continuare.
În consecință, vor fi respinse ca neîntemeiate și susținerile incidența normelor de drept comun inclusiv prin prisma dispozițiilor Legii nr. 84/1995 și ale Legii nr. 1/2011.
Nici susținerile vizând Carta Socială Europeană Revizuită ratificată de România prin Legea nr. 74/1999 nu sunt fondate, asigurarea dreptului la locuință fiind, în sensul legii, un obiectiv a cărui realizare statul o urmărește prin toate mijloacele utile, conform art. 2 din lege.
Pentru aceste considerente, în baza dispozițiilor art. 312 alin. 1 C.p.c. raportat la art. 304 pct. 7,8,9 C.p.c, art. 306 alin. 2 C.p.c., instanța va respinge recursul declarat de reclamantul P. M.-I. împotriva deciziei civile nr. 2/A/9.01.2013 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._ .
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul P. M.-I. împotriva deciziei civile nr. 2/A/9.01.2013 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._ .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică azi, 17.04.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
G. O. RUJIȚA R. F. Ș.
GREFIER,
C. J.
Red. F.Ș.- 10.05.2013;
Tehnored. C.J.- 13.05.2013; 2 ex.
Instanță de apel: Tribunalul T.
Judecător: Ș. L.; A. C.
Primă instanță: Judecătoria Timișoara
Judecător: Milița B.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 278/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA | Exequator. Recunoaștere înscris / hotărâre străină.... → |
|---|
