Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Decizia nr. 1737/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1737/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 10-12-2013 în dosarul nr. 422/59/2006*
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR 2928
SECȚIA I CIVILĂ
COMPLET SPECIALIZAT DE FAMILIE ȘI MINORI
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 1737
Ședința publică din 10 decembrie 2013
PREȘEDINTE: M. L.
JUDECĂTOR: D. C.
JUDECĂTOR:C. R.
GREFIER: I. P.
S-a luat în examinare pronunțarea asupra recursului declarat de reclamantul H. V. împotriva deciziei civile nr. 475/A/18.06.2013 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._, în contradictoriu cu intimata Ș. F., având ca obiect partaj bunuri comune.
Procedura fără citarea părților.
Mersul dezbaterilor, susținerile și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din 03.12.2013, încheiere ce face parte integrantă din prezenta decizie, când, din lipsă de timp pentru deliberare, s-a dispus amânarea pronunțării cauzei pentru termenul de astăzi.
CURTEA,
Deliberând, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr._/31.05.2012 pronunțată în dosar nr._, Judecătoria Timișoara a admis acțiunea civilă formulată de reclamantul H. V., în contradictoriu cu pârâta Ș. (fosta H.) F., și, în consecință, a dispus ieșirea din indiviziune asupra imobilului imobil situat în Timișoara, .. 3, înscris în CF nr. 1551 Timișoara, nr.top 6800, constând în casă și curte în suprafață de 232 mp, prin atribuirea întregului imobil reclamantului, cu obligarea acestuia la plata către pârâtă a sumei de 176.911 euro cu titlu de sultă, în termen de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, conform raportului de contraexpertiză în specialitatea construcții întocmit în cauză de experții ing. P. M., ing. Poinici I., ing. P. D., care face parte integrantă din hotărâre; a dispus înscrierea dreptului de proprietate asupra imobilului de mai sus în favoarea reclamantului în cotă de 1/1 parte cu titlu de ieșire din indiviziune, a dispus compensarea cheltuielilor de judecată, constând în taxă judiciară de timbru, timbru judiciar și onorariu de avocat și a obligat părțile la plata către stat a sumei de 3000 lei, respectiv 1500 lei fiecare, reprezentând ½ din onorariu de expert, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanța a reținut că, prin sentința civilă nr. 1195/25.01.2000 pronunțată de Judecătoria Timișoara, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 995/17.04.2001 a Curții de Apel Timișoara, s-a declarat desfăcută căsătoria încheiată între părți.
Sub durata căsătoriei, părțile au dobândit, printre altele, și imobilul situat în Timișoara, .. 3, dobândit prin cumpărare în anul 1990.
Prin sentința civilă nr. 4935/2002 pronunțată de Judecătoria Timișoara, modificată prin decizia nr. 609/24.03.2003 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, instanța a stabilit o cotă de contribuție egală pentru fiecare parte, sistarea stării de codevălmășie făcându-se prin atribuirea cotei de ½ din imobil către reclamant și ½ parte din imobil către pârâtă.
În prezenta cauză, prima instanță a constatat că analiza temeiniciei susținerilor formulate de către părți trebuie să aibă drept punct de pornire câteva considerații de ordin teoretic referitoare la criteriile pentru determinarea bunurilor comune.
Conform art. 30 din C.familiei, bunurile dobândite în timpul căsătoriei de oricare dintre soți sunt, de la data dobândirii, bunuri comune ale acestora, prin dispozițiile art. 31 fiind determinate limitativ categoriile de bunuri proprii ale fiecăruia dintre soți.
In temeiul acestor dispoziții legale, un bun devine bun comun al soților în măsura în care este dobândit de oricare dintre aceștia în timpul căsătoriei, adică de la momentul încheierii respectivei căsătorii, și până la data când hotărârea de divorț rămâne definitivă, deoarece căsătoria se consideră desfăcută de la această dată, conform art. 39 C. Familiei.
In speță, căsătoria dintre părți a fost declarată desfăcută la data de 25.01.2000, când s-a pronunțat sentința civilă nr. 1195/25.01.2000 de Judecătoria Timișoara, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 995/17.04.2001, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara.
Prima instanță a apreciat ca fiind nefondată susținerea reclamantului potrivit căreia imobilul în litigiu a constituit bun comun al părților până în anul 1993, data separării în fapt. Așa cum s-a statuat în mod constant în literatura juridică, dar și în practica judecătorească, bunurile devin comune chiar și în cazul în care sunt dobândite în perioada de timp în care soții sunt despărțiți în fapt pentru că această separație nu atrage după sine încetarea sau desfacerea căsătoriei, fără ca legea să instituie vreo derogare în privința acestor bunuri. O soluție contrară ar presupune că soții ar avea posibilitatea de a răsturna normele legale privind comunitatea, prin separarea în fapt înainte de dobândirea anumitor bunuri.
Domiciliul separat al soților are importanță pentru determinarea întinderii contribuției fiecăruia la dobândirea bunurilor comune, fiind necesar a se avea în vedere dacă anumite bunuri au fost achiziționate de unul dintre soți, fără aportul celuilalt, ceea ce este de natură a-i mări participarea la dobândirea totalității bunurilor comune supuse partajului.
Prima instanța a reținut că plata efectivă pentru lucrările de îmbunătățire și a celor care au lucrat la transformarea casei de locuit este lipsită de orice relevanță, atâta timp cât banii utilizați reprezintă tot un bun comun, au fost veniturile din muncă obținute de unul sau ambii soți în timpul căsătoriei.
Împrejurarea că reclamantul a realizat anumite lucrări de construcție după separarea în fapt, dar anterior desfacerii căsătoriei, l-ar fi îndreptățit eventual să solicite stabilirea unor contribuții diferite la dobândirea bunului comun.
S-a impus precizarea că această problemă de drept a fost dezlegată de Curtea de Apel Timișoara prin decizia nr. 609/24.03.2003, prin care s-a stabilit cota de contribuție la dobândirea bunului imobil situat în Timișoara, .. 3, de 50% pentru fiecare.
Probatoriul administrat în cauză a făcut dovada faptului că, ulterior desfacerii căsătoriei părților, reclamantul a efectuat îmbunătățiri și investiții la acest imobil.
Pentru ieșirea din indiviziune, experții ing.P. M., ing.Poinici I., ing.P. D. au întocmit raportul de contraexpertiză tehnică judiciară în specialitatea construcții, experții identificând lucrările de investiții efectuate de reclamant, sporul de valoare apreciat prin efectuarea investiției fiind de 6921 Euro.
Conform dispozițiilor art. 673/9 C.P.Civ. și practicii în materie, la formarea loturilor s-a ținut seama de acordul și ocupația părților, îmbunătățirile și investițiile făcute de părți și, nu în ultimul rând, de folosința îndelungată exercitată de părți, destinația economică a imobilului.
Din acest punct de vedere, varianta I din expertiza întocmită de cei trei experți a fost cea mai echilibrată, în sensul că a respectat folosirea îndelungată a imobilului de către reclamant, a investițiilor făcute de acesta, precum și destinația economică a imobilului.
In consecință, prima instanță a admis acțiunea formulată de reclamant și a dispus sistarea stării de indiviziune asupra imobilului prin atribuirea acestuia reclamantului cu plata sultei corespunzătoare, precum și scăderea din cuantumul sultei a contravalorii lucrărilor efectuate de reclamant la imobil, în cuantum de 6921 euro, dat fiind faptul că reclamantul a avut o contribuție proprie la efectuarea investițiilor, astfel că s-a impus deducerea acestora din valoarea supusă partajului, în virtutea principiului îmbogățirii fără just temei.
In temeiul art. 673 ind. 10 C.P.Civ., prima instanță a obligat reclamantul să plătească pârâtei suma de 176.911 euro cu titlu de sultă (rezultând după deducerea investiției efectuate de către reclamant).
In temeiul art. 20 din Legea nr. 7/1996, s-a dispus înscrierea dreptului de proprietate în favoarea reclamantului asupra imobilului în litigiu, cu titlu „sistare indiviziune”.
Față de dispozițiile art. 276 Cod Procedura Civila, prima instanță a dispus compensarea cheltuielilor de judecată, constând în taxa judiciară de timbru, timbru judiciar și onorariu de avocat.
De asemenea, în temeiul art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008, a obligat părțile la plata către stat a sumei de 3000 lei, respectiv 1500 lei fiecare, reprezentând ½ din onorariu de expert, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei hotărâri, au declarat apel atât reclamantul Hâșan V., cât și pârâta Ș. F..
Reclamantul, prin apelul declarat, a solicitat schimbarea în parte a hotărârii în sensul stabilirii corecte a întinderii dreptului de creanță și deducerii valorii acestuia din sulta datorată, fără termen de plată, cu cheltuieli de judecată.
In motivare, reclamantul a învederat instanței că, referitor la imobilul situat în litigiu, instanțele de fond și control s-au pronunțat cu privire la sistarea stării de devălmășie, analizându-se contribuția părților doar în ceea ce privește cumpărarea imobilului respectiv, fără a face obiectul cumpărării investițiile efectuate de unul sau altul dintre coproprietari la imobilul în cauză, acestea nefiind evaluate și, pe cale de consecință, supuse analizei instanței privitor la cota de contribuție a soților.
Referitor la întinderea în timp a acestor investiții, în timp ce reclamantul a arătat că a procedat la efectuarea lor începând cu anul 1998 și cu preponderență, majoritar după anul 1993, dată când după o lună, perioada de separare a veniturilor, părțile s-au despărțit în fapt.
A criticat hotărârea primei instanței prin aceea că, în mod eronat a ignorat corecta calificare juridică a naturii investițiilor la imobil efectuate ulterior separării în fapt a soților, precum și cu privire la omologarea contraexpertizei în construcții efectuată în cauză, în detrimentul expertizei inițial admisă și administrată, în condițiile în care contraexpertiza administrată rupe complet echilibrul procesual și procedează la achiesarea experților față de pretențiile pârâtei Ș. F..
S-a mai referit reclamantul la calculul eronat din cuprinsul contraexpertizei, privitor la încadrarea imobilului în zonă, atribuirea unei valori terenului, deși acesta este ocupat în întregime de construcții, ignorarea uzurii imobilului, exagerarea valorii clădirii în sine și diminuarea nejustificată a valorii investițiilor ce se impuneau a fi scăzute din valoarea totală.
S-a mai susținut că în mod greșit prima instanță a stabilit termenul de plată a sultei.
In drept, apelul a fost întemeiat pe prevederile art.282 C.P.Civ..
Pârâta Ș. F., prin apelul declarat, a solicitat schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul partajării în natură a imobilului, prin atribuirea către pârâtă a lotului 2 în varianta 1 a suplimentului 32 la raportul de contraexpertiză tehnică judiciară, cu obligarea la sulta de 344 euro, în favoarea pârâtei, iar reclamantului să îi fie atribuit lotul 1 din aceeași variantă a raportului de contraexpertiză.
Apelul nu a fost motivat în drept.
Pârâta Ș. F., prin întâmpinare, a solicitat respingerea apelului reclamantului, invocând excepția autorității lucrului judecat, partajarea bunurilor comune fiind făcută prin sentința civilă nr. 4935/19.09.2002, prin care pretinsele investiții sunt asumate puterii de lucru judecat, că în cadrul acestui litigiu, reclamantul nu a dovedit o cotă mai mare la dobândirea imobilului și a îmbunătățirilor aduse acesteia, pentru a putea pretinde acum un drept de creanța, și nu atunci.
Prin decizia civilă nr. 475/A/18.06.2013 pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul T. a respins apelurile declarate de reclamantul Hâșan V. și de pârâta Ș. F. împotriva sentinței primei instanțe, ca nefondate.
Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut că referitor la critica adusă de reclamant hotărârii atacate, privitoare la nivelul sporului de valoare constatat de prima instanță a fi fost adus, în mod exclusiv de către reclamant, nu a putut fi primită.
Este necontestat în cauză că asupra imobilului supus partajului, dreptul de proprietate aparține în cote egale părților, astfel cum s-a stabilit prin decizia civilă nr. 609/24.03.2003 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, în dosar nr. 800/C/2003.
Reclamantul a pretins scăderea sporului de valoare, constând din contravaloarea investițiilor aduse imobilului după anul 1998, din sulta pe care o datorează pârâtei ca urmare a atribuirii către acesta a imobilului.
Raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză de inginer S.-B. D. a evaluat lucrările pretins a fi fost realizate în perioada 1993-2000, iar un nou raport de contraexpertiză, întocmit de inginer P. M., inginer P. I. și inginer P. D., a stabilit, la solicitarea pârâtei, contravaloarea investițiilor pretins a fi fost făcute după anul 2003, și anume, ulterior soluționării cauzei prin care s-a determinat cota de proprietate a părților asupra imobilului, ca, mai apoi, aceeași experți să efectueze, la solicitarea reclamantului și cu incuviintarea instanței, un supliment la raportul de expertiză, prin care s-a stabilit valoarea investițiilor efectuate din anul 1993 și valoarea imobilului fără investițiile din anul 1993.
Referitor la investițiile evaluate pe perioada 1993-1998, s-a constatat că acestea nu au făcut obiectul cauzei, reclamantul pretinzând doar contravaloarea celor efectuate după anul 1998.
In fața primei instanțe, s-a depus autorizația de construcție eliberată în anul 1998 pe numele ambelor părți, fără a se mai administra vreo altă probă privind realizarea lucrărilor, fără ca prin lucrările de specialitate să se fi stabilit data realizării lucrărilor, iar perioadele pentru care s-au realizat evaluările au vizat, la solicitarea părților, alte intervale decât cel indicat prin cererea de chemare în judecată, astfel că în mod just prima instanță s-a raportat la lucrările ce (prin aceleași expertize) s-a constatat a fi fost realizate după anul 2003, când, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, s-a statuat asupra pretenției reclamantului, de a fi avut contribuție exclusivă la dobândirea bunului comun.
Probele testimoniale administrate în ciclul procesual al apelului nu pot conduce la răsturnarea acestor constatări, în condițiile în care martorii audiați sunt persoane care cunosc aspecte legate de realizarea lucrărilor, cu precădere din discuțiile și contactele pe care le-au avut cu reclamantul. Martorii s-au mai referit la faptul că imobilul a fost închiriat, fiind folosit cu destinația de bar și pizzerie, că din veniturile obținute, reclamantul a făcut lucrări de compartimentare și mansardare.
Nici critica privitoare la valoarea de circulație a imobilului nu a putut fi primită, corect prima instanță raportându-se la cea stabilită prin raportul de contraexpertiză tehnică, fiind și cea mai apropiată de momentul realizării partajului.
Solicitarea pârâtei de a se dispune partajarea în natură a imobilului nu este întemeiată, a constatat tribunalul, întrucât, pe de o parte, nici nu este motivată această cerere, iar, pe de altă parte, această modalitate nici nu este justificată economic, având în vedere destinația actuală a bunului, de pensiune și pizzerie, prin partajare nu ar mai putea fi utilizat în acest scop, iar, pentru a fi utilizată ca și locuință, ar presupune efectuarea unor amenajări, or nu s-a dovedit în cauză că această cerere ar fi determinată de nevoile locative ale pârâtei sau că reclamantul ar fi în imposibilitate să o despăgubească pe pârâtă pentru contravaloarea cotei sale de proprietate.
Așa fiind, tribunalul constatând că hotărârea atacată este legală și temeinică, în baza dispozițiilor art. 282-296 C.P.Civ., a respins ca nefondate apelurile.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs, în termen legal, reclamantul H. V., care a solicitat, în principal, casarea hotărârilor pronunțate și trimiterea cauzei la prima instanță în vederea rejudecării, iar, în subsidiar, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei la instanța de apel, în vederea administrării întregului probatoriu solicitat, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, se arată că ambele instanțe au reținut în mod eronat că reclamantul H. V. a solicitat doar contravaloarea îmbunătățirilor efectuate ulterior anului 1998, dovadă în acest sens fiind, conform celor reținute de instanța de apel, o autorizație de construcție din acest an, depusă la dosarul cauzei.
Apreciază că acțiunea cu care a fost investită instanța trasează clar limitele litigiului, în virtutea principiului disponibilității părții și că eventualele repere anuale alese de părți cu ocazia efectuării expertizelor în cauză nu sunt de natură a fi echivalate cu renunțări sau restrângeri ale obiectului cu care instanța a fost inițial investită și, totodată, că instanța a interpretat greșit actul dedus judecății, schimbându-i natura ori înțelesul.
Mai se arată că hotărârea instanței de fond și a celei din apel cuprind motive ce apar a fi străine de natura pricinii deduse judecății, expunând în motivare considerații referitoare la dobândirea în comun a bunurilor sub durata căsătoriei, deși instanța era investită doar cu constatarea dreptului de creanță și întinderea acestuia, urmată, evident, de ieșirea din indiviziune, reținându-se totodată în motivare că reclamantul a invocat un caracter de bun comun limitat în timp până în anul 1993, data separării în fapt, toate acestea în condițiile în care data separării în fapt a constituit un reper privitor la caracterul exclusiv al investițiilor după această dată.
Consideră că în mod greșit instanța de fond și apoi cea de apel au reținut că reclamantul ar invoca un caracter de bun propriu al imobilului în litigiu pentru o perioadă limitată de timp. Caracterul de bun comun al imobilului și coproprietatea pe cote-părți ulterioară sunt indiscutabile, obiectul judecății în prezenta cauză constituindu-l doar dreptul de creanță pentru investițiile exclusive făcute de către reclamant în imobilul coproprietate a părților.
Apreciază că în mod eronat prima instanță a dispus nemotivat efectuarea unei contraexpertize în cauză, pentru ca ulterior să se ajungă la pronunțarea unei hotărâri în temeiul acestui mijloc de probă prin care experții au încălcat flagrant legislația în vigoare. Totodată, prin respingerea în apel a cererii sale de efectuare a unei noi expertize, apreciază că au fost înfrânte orice garanții procesuale privind posibilitatea unui proces echitabil, refuzându-se stabilirea unei valori mai apropiate de data pronunțării hotărârii și eludându-se astfel posibilitatea lămuririi printr-o probă științifică de aceeași forță a unor probleme neclarificate în fața primei instanțe, față de refuzul contraexpertilor de a răspunde pertinent la obiecțiunile formulate.
Consideră că raportul de contraexpertiză administrat în fața Judecătoriei rupe complet echilibrul procesual, prin achiesarea experților față de pretențiile sau susținerile pârâtei S. F.. Se critică afirmațiile din cuprinsul acestei contraexpertize, care sunt imposibil de a fi însușite, fundamentate pe un calcul total eronat și cu încălcarea flagrantă a legislației. Erorile vizează încadrarea imobilului în zona corespunzătoare a localității, ce a dus la aplicarea unor indici de corecție pozitivă diferiți față de cei aplicabili în situația corectei localizări a imobilului, cu motivarea că „deși este situat în zona a II-a a localității, imobilul se află la doar 50 de metri de zona I"; acordarea unei valori comerciale terenului, omițându-se că este în întregime ocupat de construcție, neputând fi valorificat separat și că nu aduce venituri comerciale diferite de clădirea în sine; că nu s-au aplicat coeficienți de corecție negativă derivați din vechimea structurii imobilului, evoluția negativă a valorilor de circulație pe fondul crizei imobiliare; că s-a ignorat conținutul cărții funciare din care rezultă că prima notare s-a făcut în 1884; că s-a omis uzura imobilului, apreciată de el la 50% din valoarea construcției, prin comparare cu imobile cu istoric diferit.
Din aceasta probă, instanța de fond a reținut doar răspunsul inițial formulat de către experți, ignorând în totalitate că, prin Suplimentul la acest raport, experții au aplicat în parte corecțiile necesare stabilind că sporul de valoare adus imobilului prin raportare la situația inițială, înainte de efectuarea îmbunătățirilor din 1993, este de 234.552 Euro, sumă ce apreciază că se impunea a fi scăzută din valoarea actuală de circulație a imobilului. Consideră imposibil a se admite că transformarea radicală a unei case într-un spațiu comercial, mansardarea acesteia, transformarea ei în pensiune si pizzerie, efectuarea de îmbunătățiri constante în timp se ridică la suma de 6921 Euro.
Mai arată că s-a omis cu ocazia judecării apelului împrejurarea că de la efectuarea expertizei, respectiv a contraexpertizei, din fața instanței de fond și până la judecarea cauzei în apel, prețurile imobilelor au scăzut continuu, precum și faptul că imobilul se impune a fi partajat la valoarea de circulație cea mai apropiată momentului pronunțării hotărârii.
De altfel, modul în care instanța de apel s-a pronunțat în sensul respingerii acestei probe, impune concluzia că practic lipsește o motivare asupra acestui aspect, atât în încheierea de ședință, cât și prin decizia pronunțată în cauză.
Mai arată că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra criticii aduse hotărârii de fond, referitor la termenul de 30 de zile de plată a sultei, termen acordat fără a fi fost conferită părților posibilitatea de a pune concluzii, atâta vreme cât acest aspect nu a fost invocat și discutat în fața instanțelor anterioare.
În drept, s-a invocat art. 304 pct. 6, 7, 8, 9 Cod procedură civilă.
Prin întâmpinarea formulată, pârâta Ș. F. a solicitat, în principal, anularea recursului, ca fiind tardiv formulat, iar, în subsidiar, respingerea recursului, ca neîntemeiat.
În motivare, se arată că recursul nu a fost formulat în termen de 15 zile de la data comunicării deciziei atacate, ce s-a făcut în data de 26.07.2013, recursul fiind înregistrat în data de 19.08.2013.
Pe fond, arată că ambele instanțe au avut în vedere solicitările părților privind partajarea imobilului dobândit în timpul căsătoriei, cât și investițiile făcute de părți, de la dobândirea imobilului și până în prezent, investiții consemnate și în procesul-verbal întocmit de cei trei experți, în prezența ambelor părți, care au stabilit de comun acord ce investiții s-au făcut, în ce perioade și de către cine.
Se mai arată că ambele instanțe au avut în vedere motive în legătură cu cauza, formulate de ambele părți, dar recurentul nu vrea să recunoască dreptul său de proprietate, în cotă de ½ din întregul imobil, așa cum a existat în anul 2003, inclusiv cu îmbunătățirile făcute până la acea dată, fapt reținut de către instanță, în decizia Curții de Apel menționată mai sus.
S-a avut în vedere valoarea investițiilor făcute de către recurent după anul 2003, așa cum a fost stabilită în contraexpertiză, iar acesta susține, în mod nejustificat, că i s-ar fi încălcat un drept prin respingerea cererii sale de a se face o nouă expertiză, deoarece au fost lămurite toate aspectele privind imobilul din litigiu în contraexpertiză efectuată, dar recurentul încearcă să prelungească procesul, întrucât el beneficiază de toate veniturile din folosirea acestui imobil.
De asemenea, recurentul urmărește să o despăgubească pe pârâtă cu o sultă cât mai mică, fără să aibă în vedere valoarea actuală a imobilului și cota sa de proprietate, de ½ din imobil, care include și investițiile făcute până în anul 2003.
În drept, s-a invocat art. 115 din Codul de procedură civilă.
Cu privire la excepția tardivității prezentului recurs, la termenul de judecată din 03.12.2013, reprezentantul pârâtei a arătat că nu mai susține excepția tardivității declarării recursului, invocată prin întâmpinarea formulată în cauză, astfel că instanța de recurs a luat act de această manifestare de voință.
Examinând decizia atacată, prin prisma motivelor invocate, în limitele trasate de art. 304 și art. 306 alin. 2 C. pr. civ., față de prevederile art. 299 și urm. C. pr. civ., coroborate cu prevederile art. 30 și 31 C.fam., art. 673 ind. 1 și urm. C.proc.civ., Curtea constată că prezentul recurs nu este întemeiat, atât Judecătoria Timișoara, cât și Tribunalul T. pronunțând hotărâri temeinice și legale, pentru considerentele expuse în cuprinsul acestora și pe care instanța de recurs și le însușește în întregime.
Ca un aspect preliminar, se impune a constata că prezentul recurs constituie o reiterare a tuturor motivelor invocate prin cererea de apel a reclamantului, motive ce vizează, însă, în mod preponderent starea de fapt, pe care recurentul o apreciază a fi greșit stabilită, ca urmare a analizării deficitare și incomplete a probelor administrate în cauză.
Critica vizând greșita stabilire a situației de fapt, ca urmare a interpretării eronate a probatoriului administrat, nu mai poate fi valorificată pe calea recursului, nemaiconstituind motiv de recurs în actuala reglementare a art. 304 C.pr.civ., pct. 11 al art. 304, singurul care permitea cenzurarea în recurs a greșelilor grave de fapt, consecutive greșitei aprecieri a probelor, fiind abrogat prin OUG nr. 138/2000. Recursul a devenit o cale de atac în care pot fi valorificate exclusiv motivele de nelegalitate expres și limitativ prev. de art. 304 C.pr.civ., și nu netemeinicia ce ar decurge din greșita apreciere a probelor, astfel că instanța de recurs nu va relua aprecierea probatoriului, pentru considerentele deja expuse.
Ca atare, curtea va înlătura, ca neputând face obiectul controlului judiciar în această cale de atac, motivele de recurs privind starea de fapt reținută în cauză, respectiv criticile aduse modului în care a fost administrată proba cu contraexpertiza judiciară și conținutul acesteia, reclamantul tinzând, prin aceste motive, la reanalizarea probelor, cu consecința stabilirii unei alte stări de fapt, lucru care, așa cum s-a arătat, nu este permis de legea procesual civilă în recursul de față.
Criticile reclamantului privind administrarea probatoriului în cauză, respectiv greșita respingere (afirmativ nemotivată) a cererii sale de administrare a unei noi contraexpertize pentru evaluarea îmbunătățirilor și a valorii de circulație a imobilului nu pot fi reținute, ca întemeiate, față de conținutul actelor și lucrărilor dosarului, din care rezultă cu evidență că instanța de fond și cea de apel au administrat un amplu probatoriu în cauză. Instanțele au încuviințat și administrat probele necesare și utile justei soluționări a pricinii, cu respectarea întocmai a prevederilor art. 167 și urm. C.proc.civ., modalitatea de soluționare a cererilor în probațiune fiind adecvat motivată (fila 32 dosar tribunal), astfel că nu se impune casarea hotărârilor cu trimitere spre rejudecare în vederea suplimentării probatoriului. Evoluția pieței imobiliare nu justifică o asemenea soluție, în condițiile în care cauza trenează pe rolul instanțelor de judecată de o perioadă considerabilă de timp, iar probele tehnice judiciare reflectă această evoluție, de la data ultimei expertize, prețurile imobilelor cunoscând o fluctuație redusă, care nu poate rupe echilibrul dintre părți, cu atât mai mult cu cât reclamantul se află în posesia imobilului de o perioadă considerabilă de timp, obținând venituri din exploatarea acestuia.
Cu privire la limitele învestirii instanței, prin cererile părților, curtea constată că nu se verifică în speță îndeplinirea cerințelor art. 304 pct. 6, 7 și 8 C.proc.civ., în sensul că instanța nu a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut, hotărârile judecătorești pronunțate în cauză necuprinzând motive străine de natura pricinii. De asemenea, nu se poate constata că instanțele ar fi interpretat greșit actul juridic dedus judecății, ar fi schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.
Este adevărat că reclamantul H. V. a solicitat contravaloarea îmbunătățirilor efectuate ulterior separării în fapt a părților, moment pe care îl plasează în anul 1993, însă nu se putea face abstracție de prevederile art. 30-31 C.fam, având în vedere că aceste îmbunătățiri au fost afirmativ făcute, cel puțin parțial, pe durata căsătoriei părților, regimul lor juridic fiind cel prevăzut de dispozițiile legale arătate. D. pentru îmbunătățirile ulterioare desfacerii căsătoriei părților pot fi invocate prevederile privind îmbogățirea fără just temei.
De asemenea, nu se putea face abstracție de faptul că, între părți, cu privire la același imobil, s-a mai purtat un proces, finalizat prin decizia civilă nr. 609/24.03.2003 a Curții de Apel Timișoara, prin care s-a prin care s-a stabilit cota de contribuție a părților la dobândirea bunului imobil situat în Timișoara, .. 3, de 50% pentru fiecare. Ca atare, este justă reținerea primei instanțe în sensul că îmbunătățirile anterioare divorțului părților trebuiau invocate și valorificate în acel dosar, față de faptul că ele pot fi avute în vedere doar la cuantificarea contribuției efective a fiecărui soț la dobândirea bunului comun. În baza acestor lucrări de construcție efectuate după separarea în fapt, dar anterior desfacerii căsătoriei, reclamantul era îndreptățit doar să solicite stabilirea unor cote de contribuție diferite la dobândirea bunului comun, nu un drept de creanță.
Ca atare, curtea constată că este justă reținerea instanțelor anterioare în sensul că se pot avea în vedere la stabilirea dreptului de creanță pretins de reclamant doar îmbunătățirile efectuate de reclamant ulterior acestui moment, fiind lipsită de relevanță sub aspectul soluției ce s-a pronunțat eventuala eroare cu privire la momentul de la care reclamantul a cerut îmbunătățirile, în condițiile în care, așa cum s-a arătat, nu pot fi avute în vedere și acordate în prezentul proces decât cele realizate după divorțul părților.
În consecință, curtea constată că, raportat la starea de fapt reținută în baza probatoriului amplu administrat în cauză, care nu mai poate fi reevaluat de instanța de recurs, așa cum s-a arătat anterior, în speță s-a făcut o justă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente în cauză, cu privire la situația juridică a bunului părților, precum și la dreptul de creanță pretins ca urmare a îmbunătățirilor ulterioare desfacerii căsătoriei părților. Constituie bun comun imobilul în forma avută la divorțul soților, de la acel moment putând fi invocat un drept de creanță pentru lucrările de îmbunătățire efectuate și dovedite în condițiile dreptului comun.
Cu privire la neanalizarea de către instanța de apel a criticii aduse hotărârii de fond, referitor la termenul de 30 de zile de plată a sultei, curtea constată că decizia recurată nu cuprinde argumentele pentru care această solicitare a fost respinsă, însă nu sunt îndeplinite cerințele art. 312 alin. 3-5 C.proc.civ., pentru a putea fi dispusă casarea hotărârii cu trimitere spre rejudecare, în condițiile în care pricina a fost soluționată pe fond, în prezența reprezentanților părților, legal citate, nefiind necesară administrarea unor probe suplimentare. În consecință, curtea va analiza acest motiv prin prezenta decizie, constatând că nu este întemeiat.
Potrivit disp. art. 673 ind. 10 alin. 4 C.proc.civ., la cererea unuia dintre coproprietari, instanța, ținând seama de împrejurările cauzei, pentru motive temeinice, va putea să-i atribuie bunul direct prin hotărârea asupra fondului procesului, stabilind, totodată, sumele ce se cuvin celorlalți coproprietari și termenul în care este obligat să le plătească.
Din interpretarea acestui text de lege rezultă că instanța de judecată învestită cu o cerere de sistare a stării de indiviziune, dispune cu privire la atribuirea bunului către un coproprietar, stabilind odată cu suma cuvenită cu titlu de sultă celuilalt coproprietar și termenul în care trebuie achitată sulta. Din această normă juridică rezultă că aceasta este o obligație a instanței, nu o facultate, respectiv că acest termen trebuie stabilit chiar și în absența unei cereri exprese în acest sens. Această dispoziție imperativă a legii a fost respectată de instanță, iar, în condițiile în care părțile au fost asistate de avocați pe tot parcursul litigiului, nu era necesar a se pune în discuția părților acest aspect.
Curtea mai constată că termenul a fost corect stabilit de către prima instanță, neimpunându-se a fi modificat, în condițiile în care, așa cum s-a arătat, deși părțile s-au despărțit de mai mulți ani, reclamantul este cel ce a rămas în posesia bunului, folosindu-l în scopul obținerii de profit de la acel moment.
Pentru aceste considerente, în baza dispozițiilor legale arătate, coroborate cu prevederile art. 299 și urm. C.proc.civ., curtea constată că prezentul recurs nu este întemeiat, motiv pentru care, în baza art. 312 alin. 1 C.proc.civ., îl va respinge.
În baza art. 274 C.proc.civ., curtea nu va acorda părților cheltuieli de judecată în recurs, recurentului, ca necuvenite, față de soluția pronunțată, iar intimatei, ca nesolicitate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamantul H. V. împotriva deciziei civile nr. 475/A/18.06.2013 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._, în contradictoriu cu intimata Ș. F..
Fără cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi, 10.12.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
M. L. D. C. C. R.
GREFIER,
I. P.
Red. C.R./ 16.01.2014
Tehnored. I.P. 2 ex./ 24.01.2014
Instanța de apel: Tribunalul T., jud. D. J., A. I.
Prima instanță: Judecătoria Timișoara, jud. L. R.
| ← Încuviinţare nume minor. Decizia nr. 1723/2013. Curtea de Apel... | Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Decizia nr.... → |
|---|
