Actiune in raspundere delictuala. Decizia nr. 177/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 177/2014 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 25-11-2014 în dosarul nr. 4563/115/2010*
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARAoperator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR.177/A
Ședința publică din 25 noiembrie 2014
PREȘEDINTE: D. C.
JUDECĂTOR: C. R.
GREFIER: R. P.-D.
S-au luat în examinare apelurile declarate de reclamanta P. G. A., de pârâta Administrația P. de Stat R.A. București și de intervenientul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice C.-S. împotriva sentinței civile nr. 2503/03.12.2012 pronunțată de Tribunalul C.-S. în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâta S. de R. și Protocol Olănești, având ca obiect acțiune în răspundere delictuală.
La apelul nominal făcut în ședința publică, părțile lipsesc.
Mersul dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate în încheierile de ședință din 11.11.2014 și respectiv 18.11.2014, care fac parte integrantă din prezenta și, când, având nevoie de timp pentru deliberare și pentru a da părților posibilitatea de a depune la dosar concluzii scrise, pronunțarea a fost amânată pentru 18.11.2014 și respectiv pentru astăzi 25.11.2014.
CURTEA
Deliberând asupra apelurilor civile de față constată:
Prin sentința civilă nr. 2503/03.12.2012, Tribunalul C. S. Secția I Civilă a admis în parte acțiunea reclamantei P. G. A. împotriva pârâtelor RAPPS București și S. de R. și Protocol Olănești și față de intervenientul în interes propriu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a obligat pârâtele să plătească reclamantei echivalentul în lei a 51.167 euro cu titlu de despăgubiri, a luat act de renunțarea reclamantei la judecarea petitului privind evacuarea, a respins ca tardivă completarea acțiunii reclamantei din data de 12.11.2012 și a respins în rest celelalte pretenții ale acesteia.
Totodată, a fost admisă în parte și cererea reconvențională a pârâtei RAPPS și a fost obligată reclamanta să plătească acestei pârâte suma de 90.000 lei euro prin echivalent în lei la data executării, cu titlu de pretenții fiind respinse în rest celelalte pretenții. A fost respinsă cererea de arătare a titularului dreptului și au fost compensate cheltuielile de judecată.
Pentru a hotărî astfel tribunalul a avut în vedere faptul că reclamanta este proprietar al imobilului situat în loc. Băile Herculane . Hațeg, nr. 8, jud. C.-S. cu titlu de restituire în baza Legii nr. 10/2001. La data de 29.06.2007 pârâta RAAPPS a emis decizia nr. 217/29.06.2007 prin care i s-a restituit în natură imobilul în discuție, înscris inițial în Cf nr. 35 Băile Herculane cu nr. top. 87/a/2/a/1, constând în casa cu nr. 45 din Dealul Sesimin (cu adresa actuală pe . Hațeg, nr. 8, jud. C.-S.), transnotat în Cf nr. 320 Băile Herculane cu nr. top. 87/a/2/a/1, ca urmare a intabulării dreptului său de proprietate în baza deciziei mai sus-amintite. În prezent, ca urmare a conversiei de pe hârtie, cartea funciară are nr._ Băile Herculane.
Decizia nr. 217/29.06.2007 a fost emisă în baza sentinței civile nr. 1768/19.06.2003 pronunțată de Tribunalul C.-S. în dosarul nr. 2791/C/2003,rămasă definitivă și irevocabilă.
S-a reținut că prin procesul-verbal de predare a imobilului încheiat în data de 15.07.2011, imobilul proprietate a reclamantei a fost predat mandatarei reclamantei P. L.. Prin predarea imobilului către reclamantă, prin mandatar la aproape 4 ani după ce aceasta a devenit proprietara acestuia, acesteia i-a fost cauza un prejudiciu, prin lipsirea de folosință a imobilului, care se impune a fi reparat în condițiile art. 998 -999 Cod civil.
Pârâtele au invocat faptul că prejudiciul pe care reclamanta P. G. – A. susține că l-a suferit nu are un caracter cert.
Tribunalul a arătat că această apărare nu poate fi reținută, devreme ce predarea imobilului către reclamantă a fost făcută doar după ce aceasta a chemat în judecată pârâtele, prin cererea care face obiectul, prezentei cauze.
Pentru a stabili cuantumul despăgubirilor corespunzătoare lipsei de folosință a imobilului în perioada 11.10._11 în cauză a fost administrată proba cu expertiza tehnică în construcții (filele 280-290 vol. I dosar) efectuată de expert T. V..
Din concluziile raportului de expertiză tehnică în construcții s-a reținut că valoarea venitului pe care l-ar fi obținut reclamanta P. G.-A. prin exploatarea imobilului în perioada 11.10._11 conform destinației turistice astfel cum a fost stabilită prin certificatul de clasificare nr. 3197/1178 din 17.09.2008 a fost calculată la pct. 6.2 rezultând: imobil 3st (11.10._08) - 65.988 lei/14.829 Euro; imobil 2st (18.09.2008-15.07._ lei/36.338 Euro; total despăgubire 227.690 lei, echivalent 51.167 Euro.
Prin certificatul de clasificare nr. 3197/178/17.09.2008, în baza H.G. nr. 1328/2001, Vila Belvedere se clasifică la două stele până la data de 17.09.2011, în structură:vilă, restaurant, bar de zi. Obiectul de activitate al spațiului a rămas ”cazare și prestări servicii specifice, alimentație publică”. Practic, prin decizia respectivă, vila a fost declasificată de la 3 stele la 2 stele.
Expertul a constatat că în orașul Băile Herculane nu a găsit nici un spațiu de cazare de 4 stele, astfel că cererea reclamantei ca stabilirea despăgubirilor pentru lipsirea de folosință să se facă pentru un grad de conform de 4 stele ( grad de confort la care susținea că ar fi intenționat să îl aducă) tribunalul nu a primit-o.
Prin cererea reconvențională formulată în cauză de pârâtul reclamant reconvențional RAAPPS (fila 64 dosar) a fost solicitată obligarea reclamantei P. G. A. la plata sumei reprezentând cheltuieli de întreținere, reparații și consolidarea imobilului înscris în CF35 nr. top. 87b Băile Herculane, . Hațeg, nr. 8, jud. C.-S., în temeiul îmbogățirii fără justă cauză.
S-a reținut că după cum rezultă din probele cu înscrisuri administrate în cauză, reclamantul reconvențional RA APPS a efectuat lucrări de extindere în perioada 1986-1989.
Prin decizia civilă nr. 62/18.02.2011 pronunțată în dosarul nr._ de Curtea de Apel Timișoara, rămasă irevocabilă, tribunalul a reținut că astfel curtea a dispus obligarea RA APPS și SRP Olănești la plata sumei de 213.032 lei către reclamanta . și a suspendat cererea reconvențional formulată de RA APPS, având în vedere că . în faliment.
Având în vedere litigiul de mai sus și faptul că RA APPS a fost obligată deja, printr-o hotărâre definitivă să plătească . valoarea investițiilor făcute la imobilul în litigiu (imobil aflat în posesia reclamantei-pârâte P. G. A.), tribunalul a arătat că rezultă că acele investiții sunt făcute, practic de RAAPPS, întrucât societatea care a făcut investițiile cu acordul pârâtei RAAPPS va fi despăgubită pentru lucrările efectuate.
Prin concluziile raportului de expertiză tehnică în construcții întocmit de expertul T. V. (filele 12-15 vol.II dosar) s-a arătat că lucrările autorizate la Vila Belvedere (corp B), erau așa după cum au fost denumite și în documentațiile de autorizare, lucrări de reparații capitale și de extindere a suprafeței construite a imobilului, și nu erau doar lucrări de întreținere. S-a arătat că prezentarea detaliată este dată de punctul 6.2 din suplimentul la expertiză. Acest lucru a fost constatat de către expert analizând gradul de dotare și conform existent în anul 1940 față de cel din anul 1985.
S-a reținut că valoarea de piață apreciată a lucrărilor de extindere efectuate de S. R. a imobilului înscris în Cf 35 nr. top. 87/b, a fost determinată la pct. 6.4 din supliment. Această valoarea a fost calculată la valoarea de 90.000 Euro (405.900 lei), pentru o paritate de 4,51 lei/Euro. Lucrările efectuate pe .), au fost incluse în devizul general „Extindere Vila 1 Mai” și au ridicat valoarea imobilului (CF_ top.87/a/2/1) prin transformarea spațiului de bază Vila Belvedere din spațiu de găzduire (vilă) în bază de găzduire și tratament.
Reclamanta P. G. A. a invocat, drept apărare de fond, accesiunea cu privire la corpul B al imobilului, care nu poate fi reținută întrucât aceasta se află deja în proprietatea și posesia reclamantei.
La data de 12.11.2012, reclamanta P. G. A. a formulat o completare a acțiunii precizate (fila 44 vol.II dosar), însă tribunalul, constatând că aceasta a fost depusă după prima zi de înfățișare, în temeiul art. 132 Cod procedură civilă raportat la art. 134 Cod procedură civilă, a respins ca tardivă această cerere.
Împotriva acestei sentințe au declarat apeluri, în termenul legal, reclamanta P. G. A., pârâta Administrația P. de Stat R.A. București și intervenientul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, considerând-o a fi netemeinică și nelegală.
Reclamanta a susținut că este criticabilă pentru modul de soluționare a ambelor cereri deduse judecății.
În ceea ce privește modul de soluționare a cererii principale, reclamanta susține că sentința este nelegală, în primul rând, pentru impunerea în sarcina sa a obligației de timbrare a acțiunii întrucât art. 50 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 republicată prevede, în mod expres, că cererile sau acțiunile în justiție legate de prevederile acestei legi și de bunurile care fac obiectul ei sunt scutite de taxa de timbru. Reclamanta consideră că această prevedere trebuie să se aplice și în cazul său întrucât spațiul în litigiu i-a fost retrocedat în temeiul acestei legi.
În plus, taxa de timbru impusă în sarcina sa la valoarea pretențiilor de reparare a prejudiciului cauzat prin lipsa de folosință a imobilului, este excesivă, blocând dreptul său de acces la instanță, de o manieră ca cea consacrată de hotărârea CEDO din cauza Weissmann contra României.
S-a susținut că cererea sa de reexaminare a taxei de timbru nu numai că a fost respinsă dar a fost și soluționată de același complet care a impus obligația plății acesteia, toate aceste aspecte fiind de natură să încalce dreptul său de acces la justiție și la o instanță independentă și imparțială așa cum acest drept este consacrat de art. 6 paragraful 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Din această cauză și pentru toate temeiurile de drept invocate, reclamanta solicită înlăturarea obligației sale de plată a taxei de timbru și restituirea sumei plătite cu acest titlu.
A mai fost criticată sentința și pentru faptul că a fost pronunțată în baza expertizei efectuate în cauză fără a i se da reclamantei posibilitatea de a obține de la experți un răspuns adecvat pentru obiecțiunile formulate, respingerea acestora în ședința din 11.07.2012 fiind nejustificată. În aceste obiecțiuni s-a cerut a se face un calcul pornind de la un grad de ocupare realist al imobilului său și de la certificarea lui de 4 stele ( posibilă dacă imobilul ar fi fost restituit imediat pronunțării hotărârii de restituire a lui).
Tot nelegală este sentința și sub aspectul respingerii ca tardive a completării de acțiune din 12.11.2012 ( prin care s-a solicitat ca, în cazul în care instanța apreciază că nu poate fi primită solicitarea sa cu privire la accesiunea anexei la Corpul B al clădirii, pârâtele să fie obligate la ridicarea acesteia). În opinia reclamantei, art. 132 c.pr.civ. a fost greșit interpretat întrucât nu era vorba despre o modificare a acțiunii ci o completare a ei iar dacă s-a considerat că, într-adevăr, este o altă natură și a fost depusă cu depășirea termenului legal, sancțiunea procedurală era disjungerea și dispunerea judecății ei pe cale separată ( iar nu respingerea ei ca tardivă).
Totodată, și în ceea ce privește modul de acordare a cheltuielilor de judecată sentința tribunalului este nelegală pentru că chiar cele două acțiuni au fost admise în parte, nu se poate dispune compensarea integrală a cheltuielilor de judecată câtă vreme cheltuielile efectuate de reclamantă au fost substanțial mai mari decât cele ale pârâtelor.
Criticile reclamantei la adresa sentinței au vizat, așa cum s-a menționat deja, și modul de soluționare a cererii reconvenționale.
Sub acest aspect, sentința este nelegală – în opinia sa - în primul rând pentru aceea că nu s-a observat că cererea reconvențională a pârâtelor este prematură întrucât nu a fost parcursă procedura prealabilă prevăzută de art. 7201 alin. 4 c.pr.civ.
În al doilea rând, acțiunea trebuia respinsă ca prescrisă câtă vreme, construcțiile din spatele casei ( o piscină cu o bază de tratament) au fost făcute de Stat în anul 1985, dată în raport cu care, formularea la data de 09.11.2010 a cererii reconvenționale în pretenții este de mult prescrisă.
În plus, lucrările au fost făcute de Stat iar nu de pârâta RAPPS care este o persoană juridică de sine stătătoare, cu buget și patrimonii proprii, motiv pentru care ea nu are calitate procesuală activă în cererea formulată.
Nici S., de altfel, nu ar putea pretinde restituirea contravalorii lucrărilor făcute în 1985 din moment ce, chiar dacă imobilul a fost preluat de la foștii proprietari în baza Decretului nr. 92/1950, el nu și-a intabulat dreptul astfel dobândit decât în 1991, ceea ce face ca în anul 1985 el să nu fi avut nici un titlu legitim de a dispune de bun.
Cererea reconvențională a pârâtei este și inadmisibilă pentru aceea că a fost întemeiată pe dispozițiile art. 969, 970 și 1073 C.civ., dispoziții care nu legitimează demersul ei câtă vreme între aceasta și reclamantă nu a existat niciodată vreo convenție cu privire la imobil.
Fiind vorba de imobilul naționalizat și apoi retrocedat foștilor proprietari, singurele dispoziții aplicabile cererii sunt cele prevăzute de art. 48 alin. 1 și art. 48 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 care însă dau dreptul doar chiriașilor de a obține despăgubiri pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinație de locuință și îmbunătățirile necesare și utile, ipoteză care nu se confirmă în cauză.
Reclamanta susține că în raport de obiectul cererii sale care vizează un drept de creanță - iar nu un drept real - cererea pârâtelor de arătare a titularului dreptului era inadmisibilă, excepția invocată de ea în acest sens trebuind să fie astfel admisă. Arătarea titularului dreptului în persoana Statului R. este în măsură să demonstreze și faptul - deja invocat de reclamantă – potrivit căruia RAPPS nu legitimează calitate procesuală activă pentru cererea sa reconvențională.
Chiar și pe fondul cauzei se susține că acțiunea pârâtelor este neîntemeiată întrucât singurele lucrări de extindere probate sunt cele prevăzute în documentele de autorizare din 1985 ( piscina, baza de tratament) care nu au făcut obiectul restituirii. Restul lucrărilor efectuate privind casa veche ( modernizare grupuri sanitare, a sălii de mese, a spațiului de acces destinat personalului, reamenajarea camerelor, dotarea lor cu grupuri sanitare) nu constituie lucrări de extindere a casei existente, fapt ce rezultă și din autorizația pentru executare de „lucrări de modernizare”. Ele au caracter voluptoriu fiind necesare pentru destinarea clădiri ca unitate de cazare pentru turiști iar nu caracter util și necesar în temeiul dispozițiilor art. 48 alin. 5 din Legea nr. 10/2001.
Mai mult, indiferent de natura lor, cheltuielile efectuate în 1985 au fost demult amortizate. Lucrările executate în 1985 s-au degradat în timp, motiv pentru care a fost necesară executarea altora după data la care imobilul a fost predat spre exploatare, ca unitate de turism, către S.C. Argirom Internațional S.A ( societate care a și cerut și obținut - contravaloarea lor în dosarul nr._ al Tribunalului C.-S.).
Lipsa de temei a cererii reconvenționale este susținută și de dispozițiile art. 9 din Legea nr. 10/2001 conform căreia imobilele preluate în mod abuziv se restituie în starea în care se află la data cererii de restituire și libere de orice sarcini, astfel încât persoana deținătoare care l-a restituit ( în speță pârâta RAPPS) nu este îndreptățită, nici astfel, la contravaloarea lucrărilor pretinse.
Niciuna din susținerile reclamantei privitoare la legitimitatea cererii reconvenționale nu a fost analizată, fapt ce echivalează cu o necercetare a fondului cauzei, motiv pentru care ea a solicitat, în principal, anularea sentinței, și rejudecarea cauzei iar, în subsidiar, schimbarea sentinței, în ambele cazuri cu consecința admiterii integrale a acțiunii sale și a respingerii cererii reconvenționale. S-a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată.
În probațiune a solicitat chemarea la interogatoriu a Ministerului Finanțelor Publice și efectuarea unei noi expertize de către unul sau trei experți.
Printr-o precizare ulterioară a motivelor de apel ( f. 65-67 dosar) reclamanta și-a restrâns pretențiile la nivelul sumei de 100.000 euro sau echivalentul în lei la data plății efective, sumă în raport de care a făcut o evaluare corespunzătoare a minutei timbrării.
Susținerile din apel astfel cum au fost precizate au fost reiterate și în concluziile scrise depuse pentru termenul când a fost amânată pronunțarea deciziei, acestea fiind bazate și pe concluziile expertizei, cu opinie majoritară, efectuată în apel.
Prin apelul declarat în cauză pârâta Administrația P. de Stat R.A. București a solicitat schimbarea în parte a sentinței apelate în sensul respingerii ca nefondate a acțiunii reclamantei și a acordării cheltuielilor de judecată.
S-a susținut în acest sens că reclamanta și-a întemeiat acțiunea în pretenții pe dispozițiile art. 998 și următoarele Cod însă despăgubirile solicitate de ea ca echivalent al lipsei de folosință a imobilului retrocedat nu îi pot fi acordate întrucât nepreluarea lui după dispoziția de retrocedare emisă de RAPPS ( decizia civilă nr. 217/29.06.2007) se datorează culpei acesteia de a fi refuzat în timpul procesului expertiza de identificare corectă a imobilului ce trebuie restituit (deoarece la momentul când s-a intenționat preluarea lui s-a constatat că întinderea actualei construcții este mai mare decât cea din CF 35, nr. top 87/a/2/a/1). În fapt, reclamanta a urmărit să-i fie cedat întregul imobil deși știe că antecesorilor săi în drepturi le-a fost preluată construcția cu o suprafață mai mică.
Prin urmare, pârâta s-a opus justificat restituirii întregului edificiu actual dar, pentru a evita orice discuții privind bunele sale intenții de a executa hotărârea instanței de retrocedare a imobilului, a invitat-o în repetate rânduri pe reclamantă să primească în posesie partea din imobil care i se cuvine, lucru pe care ea l-a refuzat.
Datorită faptului că în această situație, nu se poate vorbi despre o faptă ilicită, nu există condițiile legale pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei, astfel cum a solicitat reclamanta.
Acțiunea este nejustificată și pentru aceea că, fiind un posesor de bună credință, RAPPS are dreptul de a păstra fructele civile ( art. 485 C.civ.). Totodată, conform principiului îmbogățirii fără justă cauză, persoana al cărui patrimoniu s-a mărit poate fi obligată la restituire în măsura creșterii patrimoniului. De asemenea, potrivit principiului reparării integrale a prejudiciului decurgând din ilicitul civil, în jurisprudență s-a statuat că autorul faptului prejudiciabil nu poate suporta și plata beneficiului nerealizat decât dacă acesta are un caracter cert, împrejurare care nu a fost dovedită în cauză.
În plus, este inadmisibil ca pârâta RAPPS să fie obligată la plata unei a doua sume de bani pentru imobilul în litigiu, odată către S.C. Argirom Internațional S.A ( căreia îi datorează prin hotărâre judecătorească irevocabilă, plata lucrărilor de îmbunătățire) iar, a doua oară, către reclamantă, deși RAPPS nu a mai exploatat imobilul după data expirării contractului cu societatea menționată ( 28.01.2007).
Valoarea lipsei de folosință a imobilului la care a fost obligată pârâta de către instanța de fond pe baza variantei II a expertizei efectuată de dl ing. T. V. nu a fost nici explicată concludent și nici nu a avut în vedere o soluție corectă câtă vreme expertul a calculat despăgubiri și pentru partea de imobil construită de stat.
Aceleași susțineri au fost reiterate și în apărările scrise ulterioare precum și în concluziile scrise din apel.
Intervenientul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a solicitat schimbarea sentinței Tribunalului C.-S. referitoare la obligarea sa la plata despăgubirilor bănești către reclamantă întrucât, din probele administrate în cauză, nu s-a dovedit că statul s-ar face vinovat de vreun prejudiciu pentru a putea fi antrenată răspunderea sa civilă delictuală față de reclamantă.
Prin întâmpinările formulate în cauză pârâta RAPPS a solicitat respingerea ca nefondate a apelurilor declarate de reclamanta P. G. A. și de intervenientul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Având în vedere, pe de o parte, susținerile diferite ale părților legate de modul în care expertul a procedat la efectuarea expertizei în absența unor acte justificative (ca de exemplu, situații de lucrări, proces verbal de amortizare a lor), de impreciziile legate de poziționarea corectă a construcțiilor pe teren, de omisiunea de a lua în considerare coeficienții de uzură iar, pe de altă parte, obligația prevăzută pentru instanță de a utiliza de toate mijloacele legale pentru aflarea adevărului ( art. 129 alin. 5 c.pr.civ.), precum și de posibilitatea de a face acest lucru care-i este oferită de efectul devolutiv al apelului, Curtea a încuviințat, conform art. 209 c.pr.civ., efectuarea unei expertize de către o echipă colegială formată dintr-un expert numit de instanță și din câte un expert asistent pentru reclamantă și pentru pârâta RAPPS.
Raportul de expertiză a fost depus la dosar pentru termenul de judecată din 03.06.2014 ( f. 275-303 dosar) în ceea ce îi privește pe experții cu poziție comună O. Z. ( numit de instanță) și M. G. ( expert asistent al reclamantei) și pentru termenul de judecată din 07.10.2014 ( f. 378-416) în ce-l privește pe expertul asistent al pârâtei RAPPS, H. D. care a făcut o opinie separată.
Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de apel invocate, cât și din oficiu potrivit efectului devolutiv al apelului, sub toate aspectele temeiniciei și legalității și pe baza tuturor probelor de la dosar, se constată că apelurile reclamantei și pârâtei sunt parțial fondate iar apelul intervenientei este nefondat.
Pentru o justă aplicare a legii la cauza dedusă judecății Curtea apreciază că se impune observarea corectă a obiectului și temeiului juridic al fiecăreia din cele două acțiuni pe care instanța a fost chemată să le soluționeze.
Cu referire la situația procesuală a reclamantei, rezultă astfel că prin cererea sa înregistrată la 13.10.2010, ea a solicitat, în mod expres și neechivoc, obligarea pârâtei RAPPS și a Sucursalei de R. și Protocol Olănești la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului din Băile Herculane, . Hațeg, nr. 8, jud. C.-S. înscris în CF nr._ Băile Herculane, nr. top 87/a/2/a/1, temeiul juridic al acțiunii fiind dispozițiile art. 998 și urm. C.civ.. Acțiunea inițială a mai conținut și un petit de evacuare a pârâtelor, întemeiat pe dispozițiile art. 480 C.civ. la a cărui judecare s-a renunțat pe parcursul procesului.
La data de 12.11.2012, reclamanta a formulat o pretinsă completare a acțiunii prin care a solicitat ca, în ipoteza în care nu poate fi admisă cererea sa de constatare a dobândirii dreptului de proprietate asupra Corpului B al clădirii prin accesiune imobiliară, pârâta să fie obligată la ridicarea acestuia.
Curtea – la fel ca și instanța de fond – consideră că, în mod justificat instanța nu putea da curs acestei cereri în considerarea ei ca o completare a cererii inițiale întrucât prin obiectul ei juridic și material ( referitor la dobândirea prin accesiune a unui drept real) reprezintă în mod evident, o modificare a cererii inițiale ( care privea un drept de creanță izvorât din comiterea unui delict civil).
Fiind vorba de o modificare esențială a acțiunii – iar nu de una, fără impact asupra cererii inițiale, din cele la care se referă art. 132 alin. 2 c.pr.civ. -, formularea ei trebuia făcută fie în termenul prevăzut de acest text ( lucru care în cauză nu s-a întâmplat), fie după acest moment dacă exista acordul în acest sens al părților adverse (lucru care, de asemenea, nu a fost dovedit).
Astfel cum în mod corect susține reclamanta, sancțiunea nerespectării dispozițiilor legale menționate ar fi fost disjungerea cererii modificatoare și dispunerea judecării ei pe cale separată însă, în raport de datele concrete ale cauzei, o atare soluție ar fi condus, oricum, la conexarea ei la cea inițială și la judecarea lor împreună și, în mod cert, tot la o soluție de respingere a acesteia pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Întrucât instanța a fost legal investită doar cu soluționarea acțiunii reclamantei având ca obiect un drept de creanță, în mod justificat, constatând că obiectul material al acțiunii este evaluabil în bani, s-a dispus obligarea reclamantei la plata taxei de timbru aferente pretențiilor sale.
Art. 50 alin. 1 din Legea nr.10/2001 ( de care se prevalează reclamanta pentru a pretinde că cererea ei este exceptată de la plata taxelor judiciare) nu are aplicabilitate în cauză întrucât vizează procedurile judiciare pentru restituirea imobilelor ce fac obiectul acestei legi, ipoteză care nu se confirmă câtă vreme reclamanta a finalizat deja o atare procedură anterior declanșării procesului de față și tocmai restituirea imobilului prin hotărâre judecătorească irevocabilă este cea pe care ea și-a întemeiat prezentele pretenții.
De aceea, Curtea constată ca fiind legală și temeinică stabilirea obligației sale de plată a taxelor judiciare în cauză, cu atât mai mult cu cât această dispoziție a instanței, rămasă definitivă prin respingerea cererii de reexaminare – ca procedură prevăzută de legea specială în materie -, nu mai poate face obiectul examinării în cadrul căilor de atac ale apelului sau recursului ( această abordare din jurisprudența instanțelor naționale fiind confirmată, de dată recentă, și de o decizie de recurs în interesul legii, respectiv Decizia nr. 7/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție București).
În ceea ce privește cuantumul acestei taxe, Curtea constată că și discuția în această privință este supusă acelorași rigori procedurale menționate anterior. Deși prin încheierea din 29.09.2011 a Tribunalului C.-S. ( prin care s-a soluționat cererea reclamantei de reexaminare a modului de stabilire a taxei de timbru) ea a fost îndrumată să recurgă la procedurile speciale în materie pentru reducerea sau eșalonarea plății, nu a făcut acest lucru, aspect care împiedică orice discuție în acest sens în faza judecării apelului de față.
În ceea ce privește situația procesuală a pârâtei RAPPS, prezența sa în proces s-a datorat nu numai desemnării ei ca subiect pasiv prin acțiunea reclamantei ci și asumării calității ei active în proces ca urmare a propriei cereri în pretenții îndreptate împotriva reclamantei ( cererea reconvențională) prin care a solicitat ca reclamanta să-i plătească contravaloarea lucrărilor de reparații capitale și extindere la imobilul ce i-a fost retrocedat acesteia.
Cererea a fost întemeiată pe principiul îmbogățirii fără justă cauză prevăzut de art. 997 C.civ.
Rezultă, deci, că obiectul ambelor cereri este reprezentat de drepturi de creanță.
În ceea ce privește acțiunea în răspundere civilă delictuală exercitată de reclamantă, contrar a ceea ce pârâta RAPPS susține – și în acord cu constatarea instanței de fond - Curtea va reține temeinicia ei pentru următoarele considerente:
Odată cu emiterea de către RAPPS a Dispoziției nr. 217/29.06.2007, prin care ea s-a supus hotărârii judecătoreștii irevocabile ( sentința civilă nr. 1768/19.06.2013 a Tribunalului C.-S.) și a dispus restituirea către reclamanta P. G. A. a bunului imobil preluat de la autorii ei în drepturi, înscris în CF 35 nr. top 87/a/2/a/1), potrivit art. 9 din Legea nr. 10/2001 era obligată să-l pună deîndată la dispoziția acesteia în starea în care se afla. Acest lucru era impus și de dispozițiile art. 19 al aceleiași legi, câtă vreme construcția adăugată nu era un corp de sine stătător.
Simplul fapt că în cursul procesului nu s-ar fi administrat proba expertizei care să stabilească întinderea exactă a imobilului preluat de stat ( care se susține că trebuia restituit fără luarea în considerare a părții noi adăugate de stat construcției inițiale), nu poate fi considerată o apărare legitimă a pârâtei din moment ce textul art. precitat este neechivoc și câtă vreme restituirea în natură nu poate fi refuzată, conform art. 19 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 decât dacă suprafața adăugată sau lucrările efectuate au condus la dublarea suprafeței inițiale a imobilului preluat, ceea ce niciodată pârâtele nu au susținut și nici dovedit.
Din această cauză, refuzul pârâtelor de a-i restitui efectiv reclamantei imobilul retrocedat, chiar lipsit de rea credință, are natura unui fapt ilicit ce permite antrenarea răspunderii lor civile delictuale în condițiile art. 998 și următoarele C.civ.
Nu lipsit de relevanță este și faptul că la această situație s-a ajuns și prin omisiunea reclamantei de recurgere cu celeritate la mijloacele legale adecvate.
Este, de asemenea, evident că pentru perioada situată după emiterea deciziei de restituire ( 29.06.2007) și până la predarea efectivă a imobilului ( 15.07.2011), reclamanta a fost pe nedrept lipsită de folosința lui, fiindu-i astfel încălcat un drept subiectiv cu caracter patrimonial.
Reclamanta și-a evaluat pretențiile la nivelul echivalent lipsei exploatării imobilului ca unitate de turism cu clasificare de 4 stele ( pe care susține că ar fi putut-o dobândi dacă ar fi avut imobilul în posesie) sau, cel puțin, de 3 stele ( cât a fost la momentul deciziei de restituire, fiind degradat apoi la cea de două stele prin neglijența pârâtelor).
Expertiza efectuată în cauză a propus diferite moduri de evaluare a imobilului ținând cont de solicitările ambelor apelante, respectiv atât ca imobil ce putea avea destinația de locuință ( astfel cum susține RAPPS că a avut la momentul preluării lui), cât și ca unitate de turism: vilă turistică sau hotel de 2, 3 sau 4 stele.
Curtea constată că imobilul în discuție ( fostă casă nr. 45 din Dealul Sesimin, fostă Vila V., fostă Vila 1 Mai, actuală Vila Belvedere), avea la momentul deciziei de retrocedare destinația de unitate de turism – iar nu de locuință familială – astfel încât exploatarea ei comercială dorită de către reclamantă după acel moment ar fi fost posibilă.
Dintre reperele de evaluare avute în vedere de expertiza efectuată în apel în raport cu situația concretă a imobilului la momentul emiterii deciziei de retrocedare, cel mai adecvat este cel al imobilului ca unitate de turism de 3 stele, aspect constatat atât de cei trei experți evaluatori din apel cât și de expertul de la instanța de fond.
Nu poate fi avută în vedere situația imobilului ca unitate de turism de 2 stele (întrucât descalificarea lui ulterioară s-a datorat pârâtelor care, deși nu l-au restituit reclamantei, au neglijat întreținerea lui) dar nici ca unitate de turism de 4 stele – cum susține reclamanta – întrucât ea nu a produs nici o dovadă care să demonstreze posibilitatea reală de a fi putut obține o clasificare superioară, ceea ce face ca pretențiile sale în acest sens să aibă un caracter incert.
Deși – astfel cum s-a susținut – toți experții au fost de acord asupra clasificării imobilului ca unitate de 3 stele, precum și asupra gradului de ocupare în perioada dintre restituirea scriptică și cea efectivă ( așa cum el rezultă din datele ce le-au fost puse la dispoziție de Institutul Local de S. (f. 313), diferența de valoare a despăgubirii dintre opinia majoritară ( experții O. și M.) și opinia minoritară ( expert H.) se datorează aprecierii diferite a categoriei unității de turism în care se încadrează imobilul.
Suma de 495.398 lei calculată de primii doi experți ca echivalent al lipsei de folosință a avut în vedere indicii globali de utilizare a capacității de cazare în funcțiune ((primul rând al tabelului III de la fila 313 dosar apel) care s-a calculat pentru toate categoriile de unități turistice ( aici fiind incluse și hotelurile, motelurile, hostelurile, vilele turistice, bungalourile, popasurile turistice, taberele de elevi și preșcolari și pensiunile turistice).
Evaluarea făcută de cel de al treilea expert a stabilit ca despăgubire suma de 291.000 lei care a avut în vedere criteriul realist al situației – necontestate – a imobilului ca vilă turistică, pentru care există menționați în același tabel ( rândul 6) indici distincți, motiv pentru care instanța de apel apreciază că aceasta este suma care se cuvine a-i fi acordată reclamantei cu titlu de despăgubire pentru lipsa de folosință a imobilului iar nu suma anterioară menționată care se întemeiază pe repere inadecvate. Din această cauză se impune schimbarea, pe cale de consecință, a sentinței tribunalului.
În ceea ce privește modul de soluționare a cererii reconvenționale, Curtea constată că instanța de fond a analizat în mod legal și temeinic aspectele de excepție invocate în contra acesteia de către reclamantă, nu însă și întinderea despăgubirilor recunoscute în beneficiul pârâtei RAPPS.
Având a analiza aceste excepții reiterate în apel de reclamantă cu privire la cererea reconvențională, Curtea constată – la fel ca și instanța de fond – că ele sunt neîntemeiate pentru următoarele considerente:
În primul rând, excepția lipsei calității procesuale active a pârâtei RAPPS în cererea sa în despăgubire nu se confirmă în cauză având în vedere că, prin Protocolul nr. 1196/9.05.1996, acesteia i-a fost transferat de către S.C. Hercules S.A. dreptul de administrare a imobilului în litigiu ( ce este circumscris obiectului său legal de activitate, conform H.G. nr. 265/2005 și H.G. nr. 60/2005). Bunurile transmise, intrând în patrimoniul său, conform art. 5 din Legea nr. 15/1990, pârâta este recunoscută ca proprietară a acestora.
Dreptul dobândit ca atare – recunoscut și în doctrină și jurisprudență ca un drept real, chiar dacă imperfect - îi conferă și dreptul de a valorifica orice creanță izvorâtă din propriile acte sau fapte juridice sau din cele ale autorilor săi în drepturi, câtă vreme acest lucru este făcut în respectul condițiilor și termenelor legale.
Recunoașterea acestei calități procedurale active în persoana pârâtei RAPPS legitimează, de altfel, și prezența sa în calitate de pârâtă în acțiunea în despăgubiri formulată de reclamanta P. G. A., ambele categorii de pretenții fiind rezultate din procesul de administrare și exploatare a imobilului al cărui titular de fapt și de drept a fost această pârâtă.
Prezența în proces a Statului R. s-ar fi impus doar dacă cererile deduse judecății ar fi vizat dreptul de proprietate sau un alt drept real ( aspect ce rezultă din corecta observare a dispozițiilor art. 12 alin. 4 teza a 2-a din Legea nr. 213/1998), motiv pentru care, în mod justificat, instanța de fond a respins cererea pârâtei de arătare a titularului dreptului în persoana statului, din moment ce cererile nu au un atare obiect.
În al doilea rând, cererea reconvențională a pârâtei de obligare a reclamantei la plata contravalorii lucrărilor de îmbunătățire și extindere a imobilului retrocedat nu este prescrisă întrucât acceptarea de către reclamantă a faptului ca pârâta să rămână în posesia imobilului până la clarificarea neînțelegerilor privind întinderea imobilului ce trebuia restituit a făcut ca dreptul la acțiune al pârâtei să se nască din momentul în care această clarificare a avut loc și în care s-a produs predarea lui faptică ( 15.07.2011).
În raport cu această dată rezultă că, formularea la data de 9.11.2010 (deci anterior predării) a cererii reconvenționale, în mod corect a fost considerată de către instanța de fond ca actuală iar nu prescrisă.
În al treilea, rând acțiunea reconvențională nu este prematură prin neîndeplinirea în cauză a procedurii prevăzută de art. 7201 c.pr.civ., ținând cont că, atât în jurisprudență cât și în doctrină, acțiunile în revendicarea unui imobil sau în pretenții izvorâte din valorificarea lui nu au, din punct de vedere subiectiv, natura unor litigii comerciale ci a unor litigii eminamente civile chiar dacă una sau ambele părți sunt comercianți.
În fine, în ceea ce privește apărările pe excepție, ale reclamantei, Curtea constată că nici excepția inadmisibilității cererii reconvenționale pentru indicarea unor temeiuri juridice inadecvate – în opinia sa – nu este fondată.
În acest sens, reclamanta susține că singura posibilitate legală de desdăunare a celor ce invocă pretenții bănești în legătură cu imobilele restituite foștilor chiriași este crea prevăzută de art. 48 alin. 1 coroborat cu art. 48 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 care recunosc legitimitatea unor atare pretenții doar chiriașilor din aceste imobile și doar pentru sporul de valoare adus imobilelor prin îmbunătățirile necesare și utile.
În opinia sa, invocarea ca temei al cererii reconvenționale a altor dispoziții este neavenită și nu poate da dreptul la despăgubiri.
Curtea constată că o atare susținere nu poate fi primită întrucât deși Legea nr. 10/2001, pentru a-i proteja - și în acest fel – pe chiriași consacră în beneficiul lor o astfel de acțiune în justiție, nu înseamnă că ea are căderea de a exclude alte acțiuni similare, bazate pe dreptul comun ( cum este și cea în discuție) ale altor categorii de deținători de imobile care, la fel ca și chiriașii, au investit în acestea.
În fapt, procedura la care se referă textele amintite nu este decât o formă particularizată a instituției juridice a îmbogățirii fără just temei.
O interpretare contrară ar presupune din punct de vedere procesual încălcarea dreptului de acces la justiție iar, din punct de vedere material, absența oricărei posibilități de reparație pentru situațiile de îmbogățire fără justă cauză.
În considerarea acestor argumente, Curtea constată că dispozițiile art. 997 C.civ. ( pe care pârâta RAPPS le-a indicat în precizările făcute după formularea cererii inițiale) sunt în măsură să justifice demersul său în justiție.
Potrivit acestui articol, cel căruia i se face restituirea trebuie să îl despăgubească pe posesorul, chiar și de rea credință, pentru toate cheltuielile făcute pentru conservarea lucrului său care au crescut prețul lui.
Mai rezultă și, că există potrivit textului, două categorii de cheltuieli care pot face obiectul dezdăunării și că acestea, conform formulării exprese a textului ( care folosește cuvântul „sau” iar nu cuvântul „și”) sunt alternative și nu corelative.
Cu referire la datele concrete ale cauzei urmează a se reține că ipoteza cheltuielilor de conservare nu este aplicabilă în dosar, întrucât prin natura lor, actele de conservare presupun acele măsuri care au drept scop ocrotirea și păstrarea unui drept patrimonial sau preîntâmpinarea pierderii lui ori, în cauză cheltuielile solicitate de pârâta RAPPS se susține că au fost făcute pentru sporirea gradului de exploatare al lui conform destinației sale comerciale ( de spațiu de cazare pentru turiști), ceea ce reprezintă esența unor acte de administrare a bunului, situație neîncadrabilă în dispozițiile art. 997 c.civ..
Rămâne, deci, în discuție în raport cu acest temei de drept al cererii reconvenționale, ipoteza cheltuielilor care au sporit valoarea imobilului.
Din acest punct de vedere, Curtea va reține, conform propriilor susțineri făcute de pârâtă în cererea sa ( f. 64-67 dosar de fond) că lucrările a căror contravaloare o solicită sunt cele efectuate de antecesorul ei în drepturi ( statul) în anul 1985.
Contrar susținerilor reclamantei, Curtea va constata că, la momentul efectuării lucrărilor, S. era proprietar și fără înscrierea în CF, lucru ce rezultă din dispozițiile coroborate ale art. 3 din Decretul 92/1950 și art. 26 din Decretul lege nr. 115/1938.
Conform Memoriului general ce are la bază Proiectul 2619/1985 au fost executate două categorii de lucrări: una ce a vizat modernizarea corpului B al clădirii și o a doua ce a vizat extinderea vilei.
În prima categorie de lucrări au fost incluse cele de creare a unui hol în zona accesului, cele de reamenajare a spațiilor de cazare de la parter și de amenajare a unor spații recreative, cele de modernizare a sălii de mese, a spațiilor pentru accesul personalului, a grupurilor sanitare, cele de reamenajare și recompartimentare a unor spații de cazare de la etaj, de dotare a fiecărei camere cu baie, de refacere a instalațiilor electrice și de încălzire și cele de finisare interioară și exterioară a zugrăvelii.
Din observarea naturii acestor lucrări rezultă că prin efectuarea lor s-a urmărit realizarea condițiilor necesare pentru exploatarea comercială în condiții de maxim profit a acestui imobil.
Costul acestor lucrări necesare și utile (în raport de destinația și clasificarea imobilului), nu pot fi însă puse în sarcina reclamantei căreia acest bun i-a fost retrocedat întrucât ele s-au acoperit în timp prin veniturile atrase din exploatarea în condiții profitabilitate a acestui bun.
Plata contravalorii lor nu poate fi suportată în prezent de reclamantă și pentru aceea că aceste lucrări s-au uzat fizic în timp, dovadă fiind și faptul că aceleași tipuri de lucrări au trebuit să fie refăcute în anii 2004-2007 pe cheltuiala S.C. Argirom Internațional S.A. ( cu care pârâta RAPPS a încheiat în 24.01.2002 un contract de prestări servicii).
Starea de uzură a imobilului, necesitatea efectuării lucrărilor cât și contravaloarea acestora de 213.032 lei (la a cărei plată a fost obligată pârâta RAPPS și S. de R. și Protocol Olănești) au fost irevocabil stabilite prin decizia civilă nr. 62/A/18.02.2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara – Secția Comercială în dosar nr._, în șnur cu decizia civilă din 05.04.2012 pronunțată în recurs de Înalta Curte de Casație și Justiție București (f. 100-109 dosar apel Vol. I), hotărâri care s-au bazat pe suplimentul raportului de expertiză efectuat în cauză ( f. 122-124 din același dosar).
Prin această hotărâre a fost menținută sentința Tribunalului C.-S. sub aspectul obligării S.C. Argirom Internațional S.A. să plătească RAPPS suma de 257.199,83 lei ( deci o sumă mai mare decât cea pe care ea trebuie să o plătească celei dintâi). Prin urmare, RAPPS are deja un titlu care o îndreptățește la primirea contravalorii lucrărilor menționate.
Dacă pentru aceste lucrări pârâta RAPPS nu poate pretinde și primi de la reclamantă contravaloarea lor, nu același lucru se poate constata însă în privința lucrărilor de extindere la imobil efectuate în același an 1985 în baza Proiectului nr. 2618/1985 care, în mod evident, au sporit valoarea imobilului și care, potrivit art. 997 C.civ. fac, în mod justificat, temeiul despăgubirii acesteia.
Aceste lucrări au condus la edificarea unor spații noi, atât în corpul vechii clădiri cât și în continuarea lui, fiind compuse din cabinete medicale, de electroterapie și de hidroterapie, săli de masaj, bazin termal acoperit, bazin descoperit și terasă.
Valoarea lucrărilor de extindere la imobil a fost apreciată de experții O. și M., prin opinie comună, la suma de 251.071 lei ( f. 293 dosar apel) – constatându-se și aceea că ele nu pot fi ridicate de pe teren – iar în opinia separată a expertului H., la suma de 278.870 lei .
Instanța, comparând cele două valori, a considerat ca justificată această din urmă sumă întrucât în stabilirea ei expertul a luat în analiză toate actele întocmite cu ocazia efectuării lucrărilor ( atâtea câte au existat) el apreciind că valoarea poate fi, oricum, stabilită și prin „Metoda indicilor” ( f. 385), spre deosebire de ceilalți doi experți care au stabilit valoarea în baza situației din teren și nu pe baza unor acte și/sau documente întrucât părțile nu le-au prezentat ( f. 293 dosar apel).
Rezumând cele expuse în cuprinsul prezentei, Curtea constată că partea din criticile conținute în apelurile reclamantei și pârâtei ce poartă asupra întinderii despăgubirilor solicitate prin cererile lor este justificată, motiv pentru care aceste apeluri vor fi admise și va fi schimbată în parte sentința în sensul că, păstrând ca legală soluția de admitere în parte atât a acțiunii principale cât și a cererii reconvenționale, pârâtele vor fi obligate să plătească reclamantei P. G. A. suma de 291.000 lei iar, aceasta să le plătească pârâtelor suma de 278.870 lei, cu titlu de despăgubiri.
Păstrarea dispozițiilor din sentință și sub aspectul modului de imputare a cheltuielilor de judecată este justificată de aplicarea corectă a art. 276 c.pr.civ. de către instanța de fond ( în raport cu admiterea în parte a ambelor cereri dar și de caracterul necesar și rezonabil al acestora astfel cum a fost definit în jurisprudența CEDO), motiv pentru care apelul reclamantei sub acest aspect va fi considerat ca nefondat.
În ceea ce privește apelul intervenientului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Curtea îl constată ca fiind nefondat întrucât el vizează obligarea sa la plata despăgubirii față de reclamantă ori, în dispozitivul sentinței nu există o atare obligație pozitivă impusă în sarcina lui, singurele părți obligate la despăgubiri fiind instituțiile pârâte.
De aceea, cu excepția dispozițiilor referitoare la întinderea despăgubirilor pe care reclamanta și pârâtele și le datorează reciproc, pe care Curtea le va schimba, toate celelalte dispoziții ale sentinței vor fi păstrate ca fiind legale și temeinice.
În raport cu cheltuielile efectuate în dosar de către părți și cu admiterea doar în parte a pretențiilor lor, în baza art. 276 c.pr.civ. Curtea va obliga pârâta apelantă RAPPS să plătească reclamantei apelante P. G. A. suma de 5000 lei cheltuieli parțiale de judecată ( compuse din cheltuieli efectuate pentru plata onorariilor de avocat, onorariilor de expert, pentru plata taxelor judiciare și a cheltuielilor de deplasare).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Admite apelurile declarate de reclamanta P. G. A. cu domiciliul procesual ales la avocat L. N. în Timișoara P-ța Ț. V. nr. 1 . și de pârâta Administrația P. de Stat R.A. București cu sediul în București .-8 sector 1, împotriva sentinței civile nr. 2503/03.12.2012 pronunțată de Tribunalul C.-S. Secția I Civilă pe care o schimbă în parte în sensul că:
Obligă pârâtele să plătească reclamantei suma de 291.000 lei cu titlu de despăgubiri.
Obligă reclamanta să plătească pârâtelor suma de 278.870 lei cu titlu de despăgubiri.
Menține în rest celelalte dispoziții ale sentinței.
Obligă pârâta apelantă să plătească reclamantei apelante suma de 5000 lei cu titlu de cheltuieli parțiale de judecată.
Respinge apelul declarat de intervenientul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice C.-S. cu sediul în Reșița .. 2 județ C. S. împotriva aceleiași sentințe.
Definitivă.
Cu drept de recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică, azi, 25.11.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
D. C. C. R.
GREFIER,
R. P.-D.
Red. D.C.20.12.2014
Tehnored. R.P.D. – 10.01.2015
Prima instanța: Tribunalul A., judecător N. C.
6EX/4 .>
Un exemplar se comunică:
P. G. A. cu domiciliul procesual ales la avocat L. N. în Timișoara P-ța Ț. V. nr. 1 .
Administrația P. de Stat R.A. București cu sediul în București .-8 sector 1
Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice C.-S. cu sediul în Reșița .. 2 județ C. S.
S. de R. și Protocol Olănești cu sediul în Băile Olănești, ., J. Vălcea
| ← Expropriere. Decizia nr. 27/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA | Conflict de competenţă. Sentința nr. 82/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
