Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 330/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 330/2014 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 01-04-2014 în dosarul nr. 4440/30/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 330
Ședința publică din 01 aprilie 2014
PREȘEDINTE: D. C.
JUDECĂTOR: C. R.
JUDECĂTOR: M. L.
GREFIER: O. IOȚCOVICI
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul S. T. împotriva sentinței civile nr. 2569/PI/06.11.2013 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._, în contradictoriu cu intimatul S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice T., având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, se prezintă reclamantul personal și asistat de avocat N. L.-M., lipsă fiind pârâtul.
Din partea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel s-a prezentat doamna procuror I. M..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul a fost declarat în termenul legal și este scutit de la plata taxelor judiciare de timbru.
După deschiderea dezbaterilor, s-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care, nemaifiind alte cereri formulate sau probe de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta reclamantului solicită admiterea recursului, în principal, casarea sentinței primei instanțe și trimiterea cauzei spre rejudecare pe fond, motivând că prima instanță nu s-a pronunțat asupra primului petit din acțiunea principală cu privire la constatarea caracterului politic al măsurii administrative a dislocării și cea a stabilirii domiciliului obligatoriu pentru reclamant și părinții acestuia, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului – în opinia sa - și nici asupra cererii reclamantului de interpelare a C.J.U.E., asupra căreia insistă.
Învederează că tatăl reclamantului, decedat înainte de apariția Decretului-lege nr. 118/1990, nu a beneficiat de despăgubiri morale, deși a fost luată o măsură abuzivă față de acesta.
În continuare, reprezentanta reclamantului susține concluzii punctual, cu privire la despăgubirile solicitate. Astfel, în ceea ce privește daunele morale, în opinia sa, prima instanță a făcut o aplicare greșită a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, arătând că efectele acesteia nu se întind asupra despăgubirilor morale pentru persoanele decedate înainte de apariția Decretului-lege nr. 118/1990, pentru care nu s-a constatat caracterul nelegal al măsurii abuzive și care nu au beneficiat de despăgubiri în temeiul acestei legi (astfel cum e situația tatălui său). Precizează că neconstituționalitatea art. 5 al. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 constă în pretinsa dublă reparare a prejudiciului moral, atât prin decretul-lege, cât și prin legea anterior menționate.
Cu privire la daunele materiale, consideră că instanța de fond nu a ținut seama de întregul material probator administrat, susținând în acest sens că nu a luat în considerare declarațiile extrajudiciare de martori și înscrisuri pe care a reușit să le obțină, cu dificultate și nu în totalitate, de la instituțiile cărora reclamantul s-a adresat în acest scop.
De asemenea, face vorbire de existența unui proces-verbal de predare-primire încheiat între persoanele care au preluat abuziv bunurile și P.R.M., care avea sediul în imobilul deținut înainte de deportare, de către părinții reclamantului.
Reprezentanta reclamantului mai precizează că Legea nr. 221/2009 nu este o modificare ori o completare a Legii nr. 10/2001 sau a Legii nr. 247/2005, ci o lege nouă specială de reparație, de sine stătătoare, care completează cadrul legislativ.
În final, reprezentanta reclamantului depune la dosar concluzii scrise și chitanța nr. 12/21.02.2014 eliberată pentru suma de 1000 lei, reprezentând onorariu avocat și, totodată, solicită obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Reprezentanta Ministerului Public solicită admiterea recursului numai în ceea ce privește caracterul politic asupra căruia instanța de fond nu s-a pronunțat, considerând că soluția primei instanțe este temeinică și legală în privința petitului care vizează despăgubirile materiale și morale, raportat la Deciziile nr. 12/2011 și nr. 6/2013 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, reclamantul solicitând contravaloarea unor bunuri care nu fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005.
Având cuvântul în replică, reprezentanta reclamantului învederează că în cuprinsul Legii nr. 221/2009 nu s-a făcut o distincție între bunurile mobile și imobile și că, în realitate, legiuitorul a urmărit să nu se acorde o dublă reparație.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul T. în dosarul nr._ /01.06.2012, formulată de reclamantul S. T. în nume propriu și în calitate de moștenitor al autorilor săi (tatăl - S. I., decedat în anul 1987, și mama - S. Vergina, decedată în anul 1998) împotriva pârâtului S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, s-a solicitat să se constatate caracterul politic al măsurii administrative a dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu pentru reclamant și părinții săi, în perioada 18 iunie 1951-19 ianuarie 1956, și abuzurile săvârșite de S. Român față de reclamant și familia lui; să se dispună obligarea pârâtului la plata daunelor morale pentru părinți în cuantum de câte 500.000 euro fiecare, pentru cei aproape 5 ani cât au fost deportați în satul S. Nouă, Raionul Călmâțui, reprezentând prejudiciul provocat de măsura administrativă, și 200.000 euro daune materiale, sume plătibile în lei la momentul plății; obligarea pârâtului la plata daunelor morale în cuantum de 500.000 euro pentru cei aproape 5 ani cât au fost deportat în satul S. Nouă, Raionul C., reprezentând prejudiciul provocat de măsura administrativă, sumă plătibilă în lei la momentul plății. De asemenea, a solicitat obligarea pârâtului la plata tuturor cheltuielilor de judecata ocazionate de acest proces.
În drept, și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile Legii nr.221/ 2009, publicată în M.Of. nr.396/11.06.2009, pe dispozițiile CEDO și ale Constituției României.
Pârâtul, prin întâmpinarea formulată referitor la cererea privind acordarea despăgubirilor morale, a arătat că acțiunea reclamantului este lipsită de temei legal, având în vedere Decizia nr.1358/21.10.2010, publicată în M.O. nr.761/15.11.2010, prin care Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.5 alin. (1) lit.a) teza întâi din Legea nr.221/2009, privind condamnările cu caracter politic și masurile administrative asimilate acestora, pronunțate in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, considerând astfel că acțiunea reclamantului se impune a fi respinsă ca neîntemeiată în drept.
A mai arătat că prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată în dosarul nr. 14/2011, publicată în M.O. nr.789 din 7 noiembrie 2011, Î.C.C.J. București a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel București și Colegiul de conducere al Curții de Apel G., dispunând următoarele: „Stabilește că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial”.
Referitor la capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor materiale în cuantum de 200.000 euro pentru bunurile mobile pretins confiscate ca efect al masurilor administrative suferite, a susținut că și acest capăt de cerere este vădit neîntemeiat, întrucât din interpretarea teleologica a prevederilor art. 5 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009 se desprinde faptul că aceste despăgubiri vizează doar bunurile imobile confiscate și, mai mult, doar imobilele ce fac obiectul Legii nr.10/2001, fapt desprins din condiționarea acordării despăgubirilor de nerestituirea bunurilor, în natură sau în echivalent, în condițiile Legii nr.10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005, acte normative ce reglementează situația imobilelor preluate abuziv.
Reclamatul a precizat acțiunea în sensul identificării tuturor bunurilor și terenurilor menționate sumar în cererea de chemare în judecată și din punct de vedere al completării cererii, precizării numerice a bunurilor deținute, cu aprecierea valorii despăgubirilor pe care le solicită de la S. Român și ce reprezintă acestea, identificând contravaloarea bunurilor și terenurilor lăsate la deportarea în B., nerestituite și pentru care nu au fost despăgubiți, contravaloarea producției terenurilor (realizată în anul 1951) și realizabilă (renta funciară - 1952 până la data restituirii fiecărui bun, respectiv 2013 în cazul bunurilor nerestituite), uzufructul (chiria) casei, despăgubirile morale pentru reclamant și părinții săi, cu mențiunea că tatăl său, S. I., la data deportării era învățător și preda lecții de vioară, iar, ca urmare a aplicării măsurii abuzive, i s-a desfăcut contractul de muncă, fiind lipsit nu numai de mijloacele materiale necesare desfășurării activității didactice, ci, mai grav, de dreptul de a profesa, multă vreme învățătorul S. I., care a fost „pensionat pe caz de boală” neputându-și găsi un loc de muncă datorită purtării abuzive care a continuat și după venirea din B., dar și de faptul că fusese pensionat datorită unei boli precum TBC, iar eticheta de foști chiaburi i-a urmărit mereu în anii copilăriei, ai adolescenței și mai apoi ai tinereții în care trebuind să-si refacă viața și avutul și să caute de lucru, a trebuit să plece de acasă, în alte localități, unde să sa poată găsi un loc de muncă, în satul natal nefiind loc pentru foștii chiaburi, unde toate locurile fuseseră ocupate de cei ce se închinau regimului, tot aceștia fiind și cei care le-au luat terenurile după ce au fost deportați.
Reclamantul a identificat terenurile prin punct, suprafață și vecinătăți și totodată a identificat numeric construcțiile și anexele gospodărești, bunurile mobile de care și-a mai amintit, deținute de părinții săi la data deportării - mijloacele de locomoție și agricole, viticole și apicole, materiale necesare desfășurării activităților în curte și la câmp, animale, păsări, stupi, mobilier, salbe de aur, mijloace didactice, diverse lucruri de valoare dar și de uz curent, necesare într-o gospodărie.
Pentru casă, a solicitat uzufructul și lipsa de folosință a casei pentru perioada 1951-1959, întrucât casa, le-a fost restituită după 3 ani de la revenirea din B., fiind ocupată de sediul PMR, ei locuind după revenirea de la B. într-un grajd, întrucât casa bătrânească o demolaseră.
În ceea ce privește identificarea terenurilor deținute la plecarea în B., cât și cele expropriate ulterior, pe care nu le-au primit înapoi nici în natură, nici despăgubiri pentru acestea, nefiind compensați cu nimic și pentru care a solicitat despăgubiri în temeiul Legii nr.221/2009, a precizat că solicită și culturile aferente lor, a căror producție, potrivit culturilor descrise, a solicitat-o până la data plății despăgubirilor.
A învederat primei instanțe faptul că printre terenurile menționate în cele 36 de puncte nu a cuprins terenurile care au fost restituite familiei în baza Legii fondului funciar, conform înscrierilor din TP, precum și faptul că mai sunt și alte suprafețe de care nu-și mai amintește.
Având în vedere că părinții săi au lăsat culturi și plantații pe terenurile deținute în proprietate, așa cum le-a menționat în cele 36 de puncte, dar și pe terenurile care au fost restituite în baza Legii fondului funciar, a solicitat uzufructul pentru cele 19,45 ha pentru perioada 1951-2002, iar pentru diferența de teren nerestituit nici până în prezent, cultura pentru anul 1951 și renta funciară pentru perioada 1952-2013/ data restituirii efective, respectiv până la momentul despăgubirii.
A apreciat că valoarea despăgubirilor materiale este de 4.866.158 lei, suma reprezentând valoarea construcțiilor și anexelor gospodărești, a mijloacelor agricole, apicole și de locomoție, a tuturor bunurilor mobile (salbe de aur și bijuterii, mijloace didactice, diverse lucruri de valoare dar și de uz curent în gospodărie), c/v. animalelor, păsărilor, stupilor și producția acestora 1951-2013, contravaloarea produselor rămase și producțiilor depozitate în gospodărie, uzufructul (chiria) casei restituite în 1959, valoarea terenurilor și a culturilor de pe întreaga suprafață cultivată, producția apicolă, avicolă și lemnoasă precum și producția realizabilă pe care o solicit până la zi, inclusiv anul 2013.
A precizat că, pentru terenurile de care părinții săi au fost deposedați și care nu li s-a restituit și pentru toate bunurile deținute la data deportării, a solicitat actualizarea la momentul plății efective a sumelor acordate cu titlu de despăgubiri.
Reclamantul a evaluat construcțiile și bunurile mobile la suma de 432.121 lei; evaluarea construcțiilor si anexelor 56.394 lei, evaluarea bunurilor mobile, mijloacelor de locomoție, agricole și animalelor la suma de 326.727 lei; uzufructul /chiria casei 49.000 lei, evaluarea terenurilor, masa lemnoasa, culturi, producție 1951 si renta funciara 1952-2013 în suma de 4.434.037 lei. (valoarea terenurilor nerestituite 2.942.138 lei, platuri de casa 692.250 lei, teren arabil intravilan 405.000 lei, teren împădurit 560.000 lei) c/v culturilor_ lei, renta funciară 866.160 lei, c/v lemnului 209.916 lei.
Cu privire la despăgubirile morale, a apreciat că acestea pot fi acoperite integral prin plata unei sume de aprox. 1000 euro/lună de DO (domiciliu obligatoriu), stabilit pentru reclamant și pentru părinții săi, ținând cont și de faptul că tatăl său, S. I., decedat în 1987, nu a putut avea minima satisfacție de a i se recunoaște vreun drept în perioada comunistă și nici de a beneficia măcar de indemnizația infimă a deportaților, cu atât mai mult cu cât a fost obligat să trăiască în afara mediului didactic atât în perioada deportării, cât și după revenirea din B., obligat fiind să trăiască dintr-o pensie de boală, pentru reclamant și familia sa a însemnat distrugerea unui mod de viață, de familie înstărită cu bunuri valoroase și de lungă folosință, iar prin confiscarea acestor bunuri au fost condamnați să trăiască în sărăcie, inclusiv după întoarcere, când toate bunurile familiei erau folosite de activiștii de partid - potențați ai timpului și de rudele acestora.
Prin sentința civilă nr. 2569/PI/06.11.2013 pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul T. a respins acțiunea civilă promovată de reclamantul S. T., în contradictoriu cu pârâtul S. Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. T., nefiind acordate cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că, în ceea ce privește despăgubirile morale, având în vedere dispozițiile Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 a rămas fără obiect și s-a concluzionat că nu mai pot fi acordate despăgubiri morale în temeiul legii speciale.
În ceea ce privește despăgubirile materiale, prima instanță a constatat că, în prezenta cauză, reclamantul solicită contravaloarea unor bunuri care nu fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare și Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, sens în care s-a apreciat că cererea sa nu este admisibilă, așa cum s-a stabilit prin Decizia nr. 6/15.04.2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.
În opinia primei instanțe, domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001 vizează, prin excelență, imobilele „preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor”.
Textul de lege invocat de reclamant dispune că despăgubirile pot fi acordate „dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare”.
De asemenea, s-a reținut că Legea nr. 221/2009 nu este o nouă lege specială de reparație, prin care au fost repuși în termen cei care nu au respectat procedurile prevăzute de legile speciale anterioare, și că această interpretare rezultă și din alin. 5 al art. 5 alin. 1 care arată că „acordarea de despăgubiri în condițiile prevăzute la alin. (1) lit. b) atrage încetarea de drept a procedurilor de soluționare a notificărilor depuse potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare”
În ceea ce privește bunurile imobile a căror contravaloare o solicită, tribunalul a reținut că reclamantul nu a dovedit faptul că ar fi urmat procedura prevăzută de Legea 18/1991 sau Legea 10/2001 în ceea ce privește aceste bunuri și că această procedură nu a fost finalizată până la acel moment pentru a putea cere despăgubiri în temeiul Legii speciale nr. 221/2009.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, reclamantul S. T., solicitând modificarea sentinței civile atacate, în sensul casării sentinței recurate și trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, cu cheltuieli de judecată.
Recurentul a susținut în primul rând că, prin hotărârea pronunțată, prima instanță nu a interpretat corect toate probele administrate în cauză și nu a ținut seama de actele depuse la dosar, pronunțând o soluție fără a intra în cercetarea fondului cauzei. În acest sens a invocat dispozițiile art. 3041 C.pr.civ. și art.312 alin.5 C.pr.civ.
De asemenea, a considerat că, prin hotărârea pronunțată, instanța de fond a aplicat greșit legea, în sensul că a interpretat greșit prevederile art. 5 alin. 1 lit. a)-b) și alin.11 din Legea nr. 221/2009, Decizia Curții Constituționale nr.1358/2010 - art.304 pct.9 C.pr.civ.
O altă critică adusă hotărârii atacate, a fost aceea că prima instanță a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbând natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, context în care s-a prevalat de dispozițiile art.304 pct.8 C.pr.civ.
În motivare, reclamantul a arătat că, deși s-a reținut în partea introductivă faptul că a solicitat prin acțiune constatarea caracterului politic al măsurii administrative a dislocării și cea a stabilirii domiciliului obligatoriu pentru el și părinții săi în perioada 18 iunie 1951-25 martie 1956, precum și a abuzurilor săvârșite de S. Român față de el și familia sa, instanța de fond nu s-a pronunțat asupra acestui prim petit al acțiunii.
În ce privește acest petit, învederează că fiind solicitat în temeiul art.1 alin.3 din Legea nr.221/2009 și, în baza probelor existente la dosar, este admisibil, însă instanța de fond nu a analizat înscrisurile depuse și nu s-a pronunțat asupra acestui petit.
Reclamantul a mai susținut că, deși a formulat o cerere de interpelare a CJUE, instanța de fond nu s-a pronunțat nici asupra acestei cereri, iar în sentința recurată nici nu s-a menționat faptul că cererea ar fi fost formulată.
Precizează că insistă în cererea de interpelare a CJUE formulată în fața instanței de fond, având în vedere că aceasta reprezintă o cerere adresată instanței de fond în timpul judecății cererii principale, ca urmare a apariției în timpul judecății a Deciziei nr.6/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și demararea procedurii de interpelare a CJUE cu privire la drepturile recunoscute prin Tratatul de aderare la UE întrucât consideră că acestea sunt încălcate de aplicarea și interpretarea greșită a normelor de drept, constituind sursa unor noi abuzuri ale statului român, pe care le-a săvârșit sub aparența unei stări de legalitate.
Reclamantul a mai arătat că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 în speță întrucât, potrivit scopului urmărit prin invocarea excepției de neconstituționalitate a art.5 lin 1 lit.a) din L.221/2009, rezultă că s-ar fi creat situații discriminatorii între persoanele care au obținut o minimă reparație înainte de . Legii nr.221/2009 și cele care ar obține despăgubiri după acest moment, având în vedere susținerea ideii potrivit căreia principiul urmărit de legiuitorul român prin Decretul-lege nr.118/1990 și prin Legea nr.221/2009 este același, motiv pentru care, în cazul tatălui său, S. I., care nu a obținut minima satisfacție de ordin moral în baza legilor anterioare Legii nr.221/2009, aceasta este singura lege în baza căreia s-a pus capăt discriminării create de S. Român între persoanele care au suferit în perioada comunistă și dă această posibilitate reală și legală a persoanelor care nu au beneficiat anterior de acordarea acestor despăgubiri morale.
În opinia reclamantului, efectele Deciziei Curții Constituționale nr.1358/2010 nu se întind asupra despăgubirilor morale solicitate pentru persoanele decedate înainte de apariția Decretului-lege nr.118/1990, persoane pentru care nu s-a constatat nici caracterul nelegal al măsurii abuzive și care nu au beneficiat nici de despăgubiri în temeiul acestei legi, neconstituționalitatea art.5 alin.l lit.a) constând tocmai în pretinsa dublă reparare a prejudiciului moral, atât în baza decretului-lege nr.118/1990, cât și în baza Legii nr.221/2009.
Reclamantul a făcut trimitere și la art. 5 alin. 4 din Legea nr. 221/2009, menționând că, din cuprinsul acestuia rezultă în mod cert că acest act normativ se aplică și persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, opiniind astfel că principalul scop al Legii nr. 221/2009 nu trebuie și nu poate intra sub incidența Deciziei Curții Constituționale nr.1358/2010, întrucât, așa cum este specificat și în expunerea de motive a Legii nr.221/2009, există o categorie de persoane care „nu au beneficiat până acum de o minimă reparație morală”.
În ce privește despăgubirile materiale, reclamantul consideră că instanța de fond nu a ținut seama de material probator administrat, a interpretat greșit atât înscrisurile depuse la dosar, cât și prevederile Legii nr.221/2009 și pe cele ale Legii nr. 10/2001 și nu a exercitat rol activ în stabilirea adevărului și a unei reale stări de fapt și de drept.
Astfel, învederează că, potrivit dispozițiilor art. 4 alin 3 coroborat cu art. 5 alin. 4 din Legea nr.221/2009, instanța de judecată era obligată să ia toate măsurile pentru obținerea/reconstituirea dosarului care a stat la baza măsurii de condamnare/ dislocare, inclusiv prin emiterea unei adrese către Asociația Foștilor Deținuți Politici din România.
Menționează că, deși a depus la dosarul cauzei documentele deținute la momentul introducerii acțiunii, instanța de fond nu a ținut cont de actele depuse și a pronunțat o hotărâre de respingere, fără a lua în calcul toate documentele existente în dosar, deci fără a intra în cercetarea reală a fondului cauzei.
În acest sens, cu privire la bunurile imobile, învederează că a depus Adresa nr.3/R din 03.02.1972 prin care CE al Consiliului Popular al orașului Vînju M. i-a răspuns tatălui său, Stănciulesu I., și în care s-a arătat atât că terenul în suprafață de 0,65 ha urmează să fie ocupat de clădirile ce vor deservi activitățile social-culturale ale orașului Vînju M. (ceea ce s-a și întâmplat), precum și că terenul pe care au fost construite blocuri de locuințe în 1954 era în proprietatea statului, tatăl său fiind dislocat în acel timp. De asemenea, precizează că se află la dosarul cauzei și extrasul din Decretul nr. 35/1974, prin care se arată că părinții săi au fost expropriați în perioada de incidență a Legii nr. 221/2009.
Apreciază că, instanța de fond trebuia să aibă în vedere ambele documente din care reiese situația exproprierii terenurilor tatălui său, să motiveze sentința făcând referire la acestea, însă documentele nici măcar nu sunt amintite în hotărâre, deși se află la dosar și din ele reies fapte care fac obiectul acțiunii potrivit legii
Considerând că instanța de fond nu a analizat sub nicio formă aceste două înscrisuri, concluzionează că acest aspect echivalează cu necercetarea fondului cauzei, motiv pentru care solicită casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe - art.312 alin.5 C.pr.civ.
Se mai arată că bunurile confiscate au fost menționate în procesul-verbal de confiscare de la data dislocării, lucru ce este cunoscut de către el, însă a reușit să intre în posesia acelui proces-verbal, cu toate că a făcut numeroase demersuri în acest sens la diverse instituții.
Reclamantul mai precizează că mama sa, S. Vergina, a făcut nenumărate demersuri la Primăria Vînju M. pentru a i se elibera o adeverință din care să rezulte suprafețele de teren deținute în anii 1950-1951, precum și taxele și impozitele pe care le-a achitat pentru terenurile deținute înainte ca familia să fie dislocată dar, așa cum reiese din adresa nr. 1289/12.07.1991, „toți cetățenii care au fost dislocați în B. nu au poziții de rol deschise în registrele agricole”, iar în privința impozitelor și taxelor achitate pentru terenurile deținute în proprietate înainte de dislocare s-a menționat că „documentele respective nu se mai găsesc în arhiva Primăriei, întrucât aceste documente au fost predate la D.C.A.”.
Din cele redate, concluzionează că instanța de fond nu a interpretat corect documentele depuse la dosar, respectiv Adresa nr.3/R din 03.02.1972 și Decretul nr.35/1974 – invocând dispozițiile art.304 pct.8 C.pr.civ.
În egală măsură, consideră că, nici Decretul nr.35/1974 nu a fost luat în considerare de către instanța de fond, care nu a motivat sentința prin referire la acesta, prin care se arată că părinții săi au fost expropriați de terenul în suprafață de 1.552 mp situat în . și trecut în proprietatea statului în vederea amplasării unei creșe cu 100 de locuri. S. nu s-a apărat în sensul că le-a restituit acest bun imobil pentru că nici nu putea din moment ce în prezent pe acest teren este amplasată Judecătoria Vînju M.. Deși acest teren, potrivit legii, a fost preluat în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, prima instanță nu a făcut referire deloc la acest document.
Reclamantul mai arată că în mod greșit a stabilit instanța de fond că cererea sa nu este admisibilă și în mod complet greșit și în contradicție totală cu voința legiuitorului a susținut că Legea nr.221/2009 nu este o nouă lege de reparație specială, interpretând greșit domeniul de reglementare a legii.
Față de această opinie, precizează că Legea nr.221/2009 nu este o modificare ori completare în sine a Legii nr.10/2001 ori a Legii nr.247/2005, ci, dimpotrivă, este o lege nouă specială de reparație, de sine stătătoare, care completează cadrul legislativ, oferind posibilitatea de a solicita despăgubiri celor care nu au obținut despăgubiri pentru bunurile confiscate ca urmare a abuzurilor săvârșite de statul român în perioada sa de referință, bunuri care nu au fost nerestituite, legea nelimitând persoanele care „pot solicita” aceste despăgubiri, iar abuzurile se constată tocmai în baza Legii nr.221/2009, oferind astfel posibilitatea și celor asupra cărora abuzurile statului au continuat prin refuzul autorităților de a elibera înscrisuri care să dovedească proprietatea deținută anterior deportării, conducând astfel la imposibilitatea de a beneficia de prevederile legilor anterioare.
Din expunerea de motive a Legii nr.221/2009 rezultă neîndoielnic faptul că se preconizează „Reglementarea unei posibilități speciale de reparare a prejudiciului material produs prin confiscarea unor bunuri ca efect al hotărârii de condamnare cu caracter politic" sau aplicării măsurii administrative, precizându-se că „prin derogare de la prevederile Legii nr.10/2001,..., persoana în cauză, precum și soțul sau descendenții până la gradul al II-lea inclusiv, pot opta pentru acordarea direct de către instanța de judecată a unor despăgubiri bănești care să acopere valoarea bunurilor confiscate”.
Concluzia reclamantului, raportat la cele prezentate este în sensul că, fără a repune în termen pentru legile anterioare de reparație, Legea nr.221/2009 nu-i exclude pe cei care au uzat deja de prevederile legilor anterioare de reparație și ale căror proceduri nu s-au încheiat, de a beneficia, de prevederile sale, fiind lesne de înțeles faptul că nu pot beneficia în același timp de prevederile celor 2 legi, astfel că, dacă înțeleg să beneficieze de prevederile Legii nr.221/2009 și să solicite despăgubiri în temeiul acestei legi, atunci este de la sine înțeles că dacă a solicitat și obținut despăgubiri în baza legilor anterioare, nu poate beneficia de prevederile Legii nr.221/2009 întrucât s-ar obține o dublă despăgubire, iar în situația în care bunurile nu i-au fost restituite ori nu a obținut despăgubiri prin procedurile de soluționare ale notificărilor depuse baza Legii nr.10/2001 ori Legii nr.247/2005, notificările vor înceta de drept, neputând uza în același timp de ambele legi de reparație.
Procedând la o interpretare a art.5 în contra voinței legiuitorului, instanța de fond s-a îndepărtat de la spiritul, obiectul și domeniul de reglementare ale Legii nr.221/2009.
În ce privește bunurile imobile pentru care a solicitat despăgubiri, arată că în mod greșit a precizat instanța de fond că nu pot fi solicitate pentru faptul de a nu fi fost urmată procedura prevăzută de Legea nr.18/1991 ori Legea nr.10/2001 ori că aceste proceduri nu ar fi fost finalizate, întrucât, pe de o parte, din cererile depuse la dosar rezultă cu certitudine că s-au efectuat demersuri în baza Legii nr.18/1991, iar în privința finalizării acestei proceduri a precizat, prin apărător, în ședința din 30.10.2013 că nu are cunoștință despre acest fapt, iar instanța, în virtutea rolului său activ, nu a solicitat niciun document în acest sens și nu a dispus nici efectuarea unei adrese la Primăria Vânju M. pentru a obține aceste informații, iar, pe de altă parte, finalizarea acestor proceduri nu este obligatorie tocmai în virtutea noii legi, cu nr. 221/2009, care derogă de la prevederile Legii nr.10/2001, în sensul că nu distinge după cum bunurile fac sau nu obiect al legilor reparatorii anterioare, ci după cum bunurile confiscate au fost sau nu restituite în baza acestor legi, eliminând dubla reparație, și oferă posibilitatea acordării direct de către instanța de judecată a despăgubirilor bănești.
În drept, invocă dispozițiile art. 299, 3021, 304 pct.8, 304 pct. 9, 3041, 305 și urm. C.pr.civilă.
Intimatul, deși legal citat, nu a depus întâmpinare și nici nu s-a prezentat pentru a-și exprima poziția cu privire la prezentul recurs.
Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, precum și sub toate aspectele, potrivit art. 3041 Cod procedură civilă, pe baza tuturor probelor de la dosar, curtea constată că recursul de față este nefondat, Tribunalul T. pronunțând o hotărâre temeinică și legală, potrivit considerentelor expuse în cuprinsul acesteia și pe care instanța de recurs și le însușește în întregime.
Astfel, cu privire la motivul de recurs privind nepronunțarea primei instanțe asupra petitului privind constatarea caracter politic a măsurilor dispuse împotriva sa și a familiei sale, respectiv cu privire la cererea de interpelare a CJUE, curtea constată, din cuprinsul actelor și lucrărilor dosarului, că aceste afirmații sunt parțial reale.
In ceea ce privește nesoluționarea petitului având ca obiect constatarea caracterului politic al deportării familiei reclamantului, curtea constată că, într-adevăr, sentința atacată nu conține argumentele ce au fundamentat soluția de respingere a acestei cereri ( soluție ce rezultă din dispozitivul deciziei), însă, față de prev. art. 1 și art. 4 alin. 1 din Legea nr. 221/2009, concluzia ce se impune este că nu este necesară casarea sentinței cu trimitere spre rejudecare, această soluție fiind pur formală, fără a putea aduce reclamantului un beneficiu juridic concret, putând conduce exclusiv la lungirea procesului, cu consecința încălcării dreptului reclamantului la un proces echitabil sub coordonata duratei rezonabile a procedurii.
Astfel, așa cum rezultă din actul normativ evocat, acesta cuprinde două ipoteze principale, urmate de alte două subsidiare: cele principale fiind condamnările cu caracter politic expres și limitativ prevăzute de art. 1 alin. 2 din lege, precum și măsurile administrative abuzive declarate expres de aceeași lege ca având caracter politic în cuprinsul art. 3.
Ipotezele subsidiare ale legii vizează: alte condamnări cu caracter politic, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare (alin. 3 al art.1) precum și alte măsuri administrative abuzive, decât cele reglementate de art. 3, dacă s-a urmărit scopul supra anunțat. În aceste situații, ca o consecință logică, legea impune constatarea - în prealabil - a caracterului politic atât al condamnărilor, cât și al măsurilor administrative nereglementate expres, în condițiile de exigență ale art. 4.
Curtea constată, din actele aflate în dosarul primei instanțe, că măsura deportării în B. luată față de reclamant și părinții acestuia se circumscrie ipotezei prevăzute de art. 3 lit. e din Legea nr. 221/2009, care menționează expres decizia MAI nr. 200/1951 printre actele normative incriminate de lege ca dispunând măsuri administrative cu caracter politic. Astfel că, în speță nu sunt incidente prevederile alin. 3 al art. 1 din Legea nr. 221/2009 și nici cele ale art. 4, vizând necesitatea constatării în prealabil a caracterului politic al deportării în B., de vreme ce această măsură administrativă cu caracter politic se numără printre cele expres reglementate de lege.
Caatare, concluzia ce se impune este că reclamantul nu justifică un interes juridic, născut și actual pentru constatarea caracterului politic al măsurii administrative a deportării sale și a părinților săi în Câmpia Bărăganului, fiind fără finalitate concretă o eventuală casare pentru nemotivarea acestui petit, sens în care instanța de recurs va menține sentința pronunțată (de respingere a acțiunii civile), procedând la completarea motivării sub acest aspect cu cele arătate anterior.
Cu privire la susținerea reclamantului în sensul că tribunalul nu a analizat cererea sa de interpelare a CJUE, curtea constată că, prin încheierea de ședință din data de 18.09.2013 (fila 99 dosar tribunal), prima instanță s-a pronunțat motivat cu privire la această solicitare a reclamantului. De asemenea, curtea reține că, în mod just a fost respinsă această cerere, față de conținutul interpelării, de actele și lucrările dosarului și de prevederile art. 267 TFUE, fiind corectă concluzia că dreptul Uniunii nu poate fi aplicat în speță nici direct, nici indirect.
Față de aceste considerente, curtea constată că nu pot fi reținute, ca întemeiate, afirmațiile reclamantului privind încălcarea dreptului său la apărare, ca o componentă a dreptului la un proces echitabil, prin nepronunțarea instanței de fond asupra cererilor formulate în susținerea acțiunii. Curtea nu se poate conchide în sensul arătat de reclamant prin prezentul recurs, respectiv că tribunalul nu a analizat fondul cererii sale, neimpunându-se casarea cu trimitere spre rejudecare, întrucât cererea reclamantului nu este utilă pentru justa soluționare a cauzei.
Cu privire la interpretarea și aplicarea Deciziei nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale, curtea constată că soluția primei instanțe este corectă, față de prevederile art. 147 alin. 1 din Constituția României și art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992, fiind justă concluzia acesteia că a dispărut temeiul de drept invocat de reclamant în susținerea acțiunii, astfel că solicitarea sa nu mai poate fi admisă. De asemenea, în acest sens este și jurisprudența CEDO, conform căreia nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor.
Totodată, astfel cum a statuat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, tot în domeniul măsurilor reparatorii, însă în ceea ce privește restituirile de bunuri, este necesar a se face în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova și Pinc contra Cehiei, Hotărârea din 7 octombrie 2009 în Cauza Padalevicius contra Lituaniei). De asemenea, nu s-ar putea susține că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o "speranță legitimă" ( astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la Strasbourg - de exemplu, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei -, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o "speranță legitimă" în dobândirea proprietății. Totodată, prin Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.
În plus, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a pronunțat Decizia din 4 septembrie 2012 in Cauza D. împotriva ROMÂNIEI (nr._/11). Invocând art. 6 § 1 izolat și coroborat cu art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanții s-au plâns de caracterul inechitabil al procedurii civile privind acordarea de despăgubiri în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Curtea a considerat că reclamanții nu au suferit vreo încălcare a drepturilor privind accesul la o instanță, siguranța statului de drept ori caracterul echitabil al procedurii. S-a mai reținut că schimbarea jurisprudenței instanțelor ca urmare a unei hotărâri a Curții Constituționale nu este contrară unei bune administrări a justiției, iar reclamanții nu puteau avea speranța legitimă ca cererea lor să fie soluționată pe baza legislației anterioare.
În ceea ce privește efectele Deciziei nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față, Curtea are în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. 1 din Constituție ( prevăzute și de art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992), potrivit cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției”.
De asemenea, sunt aplicabile speței și dispozițiile art. 147 alin. 4 din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale ( art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/1009) cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Așadar, fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza acțiunii reclamantului, respectiv art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, Curtea apreciază în mod just a fost respinsă acțiunea acestuia. Această soluție se impune, cu atât mai mult cu cât prezenta acțiune civilă a fost înregistrată pe rolul tribunalului ulterior publicării în Monitorul Oficial a deciziei arătate, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.
Declararea ca neconstituțională a unei legi ori a unei prevederi dintr-o lege, nu are aceleași efecte juridice ca și abrogarea unui act normativ ori a unor dispoziții dintr-un act normativ. Chiar dacă ambele produc efecte numai pentru viitor, abrogarea nu aduce atingere efectelor juridice produse de principiul tempus regit actum, în timp ce declararea ca neconstituțională a unei dispoziții legale produce efecte depline inclusiv în privința litigiilor în curs de judecată. Diferența dintre cele două noțiuni este esențială. Abrogarea unui act normativ este rodul manifestării voinței supreme a legiuitorului care însă nu poate retroactiva. Declararea ca neconstituțională a unei legi ori a unei norme juridice dintr-o lege are drept consecință încetarea producerii oricăror efecte juridice ale acelei norme, după o perioadă de suspendare de 45 de zile, pe considerentul că norma juridică incriminată s-a născut nevalabilă, datorită lipsei conformității sale cu principiile constituționale. Cu alte cuvinte, regimul juridic al neconstituționalității unei legi ori a unui text de lege, este similar principiului nulității unui act juridic civil, conform căruia quod nullum este, nullum producit efectum. Altfel spus, sub aspectul efectelor și al regimului juridic, abrogarea unui act normativ este similară revocării mutuale a unui act juridic în timp ce neconstituționalitatea unei legi este similară nulității actului juridic. Atât abrogarea actului normativ cât și revocarea actului juridic presupun acte (normative/juridice) inițial valabile, în schimb neconstituționalitatea unei legi ori nulitatea actului juridic civil exprimă deficiențe ce împiedică nașterea valabilă a actului respectiv. Practic efectul declarării neconstituționalității unui text de lege care consfințește un drept subiectiv civil în constituie stabilirea nașterii nevalabile a acelui drept și pe cale de consecință imposibilitatea recunoașterii lui de către instanță ori de către o altă autoritate.
A reține neretroactivitatea Deciziei Curții Constituționale ar însemna a fi lăsată fără finalitate o instituție juridică de o deosebită importanță într-un stat de drept, consacrată constituțional, lucru ce nu poate fi permis, cu atât mai mult cu cât reclamantul nu a avut recunoscute pretențiile printr-o hotărâre definitivă și executorie care ar putea constitui un „bun” în accepțiunea jurisprudenței CEDO ocazionată de protejarea dreptului consacrat de art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO.
Dispozițiile CEDO și ale Primului Protocol adițional la CEDO nu au fost încălcate prin sentința atacată, care este urmarea unei juste aplicări a acestora prin raportare la jurisprudențele acestei instanțe europene.
Nu se poate reține nici încălcarea disp.art.1 din Protocolul nr.12 adițional la CEDO, în speță nefiind constatată existența vreunui motiv/cauză de discriminare a reclamantului în raport de alte persoane, atâta vreme cât declararea ca neconstituțională a prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009 are caracter impersonal, fiind incidentă în toate procesele, inclusiv a celor ajunse deja pe rolul instanțelor de recurs.
De asemenea, nici încălcarea principiului egalității în fața legii nu poate fi constatată în condițiile în care decizia Curții Constituționale este obligatorie de la data pronunțări sale în toate cauzele ce nu au fost soluționate definitiv, Legea nr.47/1992 instituind criterii obiective în funcție de care deciziile Curții Constituționale produc efecte juridice. În plus, nu S. Român, prin puterea legiuitoare, a intervenit cu o modificarea a legii în curs de aplicare, în cadrul unui proces pendinte, ci o normă juridică a fost declarată a fi în neconcordanță cu Constituția României de către Curtea Constituțională, organ special, specializat și independent care se subordonează exclusiv Constituției și legii de organizare.
Că această interpretare este corectă rezultă și din Decizia nr. 12/19.09.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul de recurs în interesul legii, care, cu caracter general obligatoriu, a clarificat definitiv problema modului de aplicare în timp a deciziei instanței constituționale.
Nu poate fi reținută, ca întemeiată, nici afirmația recurentului în sensul că decizia Curții Constituționale nu se poate aplica în cazul tatălui său, care a decedat înainte de data intrării în vigoare a Decretului-Lege nr. 118/1990, fără a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de acesta, atâta timp cât decizia arătată nu are în vedere această distincție, nici în dispozitiv, nici în considerente. Trebuie reținut, în consecință, că fiind vorba de o lege specială reparatorie (DL nr. 118/1990), derogatorie de la prevederile dreptului comun în materie, statul are libertatea de a dispune, prin puterea legiuitoare, persoanele beneficiare și condițiile pentru aplicare, iar, în ipoteza în care persoanele exceptate de la aplicare pretind repararea unui prejudiciu pretins produs, ele pot apela la concursul justiției pentru angajarea răspunderii delictuale a Statului, însă în condițiile dreptului comun în materie, cu respectarea termenului de prescripție, ce ar începe să curgă de la schimbarea de regim politic din 1989.
În ceea ce privește petitul privind repararea prejudiciului material decurgând din măsura administrativă cu caracter politic aplicată împotriva familiei reclamantului, curtea constată următoarele:
Urmare a unui reviriment de jurisprudență din ultima perioadă determinat de soluțiile cvasiunanime ale instanței supreme în cauze cu probleme juridice identice sau similare celei din dosarul de față - pe care instanțele din subordinea acesteia se cuvine a le avea în vedere ca reper judicios pentru realizarea dezideratului creării unei practici unitare la nivel național, de natură a evita discriminările la care ar puteau fi expuși diferiți beneficiari ai Legii nr. 221/2009 aflați în aceeași situație ca și cea de față - Curtea constată, astfel cum a reținut prima instanță, că interpretarea corectă a dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. b al acestei legi, presupune în mod necesar referința doar la dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005, fără recurgerea la alte criterii de interpretare din cele consacrate în lege, doctrină sau jurisprudență.
Că Legea nr. 221/2009 permite acordarea despăgubirilor prin raportare doar la legile menționate rezultă și din alin. 5 al art. 5 al acestei legi care stabilește că acordarea de despăgubiri în condițiile prevăzute la alin. 1 lit. b atrage încetarea de drept a procedurilor de soluționare a notificărilor depuse potrivit Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 247/2005, astfel cum ele au fost modificate și completate, fiind corectă concluzia primei instanțe.
În concret, din condiția impusă de textul menționat pentru acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valoric al bunurilor confiscate (și anume aceea ca bunurile respective să nu fi fost restituite sau să nu se fi obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005) rezultă că numai echivalentul bănesc al bunurilor ce intră în domeniul de reglementare al acestor legi poate fi solicitat în baza articolului menționat, întrucât numai așa se explică trimiterea făcută de legiuitor la acestea.
În atare condiții, se impune a fi observat faptul că în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001 – astfel cum ea a fost modificată și completată prin Legea nr. 247/2005 – nu intră decât terenurile și construcțiile (imobile prin natura lor), precum și utilajele și instalațiile preluate o dată cu imobilul (imobile prin destinație), fapt ce rezultă din conținutul neechivoc al art. 6 alin. 1 și 2 din Legea nr. 10/2001.
Art. 6 alin. 1 definește imobilele ce fac obiectul Legii nr. 10/2001 ca fiind terenurile cu sau fără construcții, cu oricare din destinație avute la data preluării în mod abuziv, precum și bunurile mobile devenite imobile prin incorporare în aceste construcții.
Art. 6 alin. 2 al Legii nr. 10/2001 prevede că măsurile reparatorii privesc și utilajele și instalațiile preluate de stat sau alte instituții juridice o dată cu imobilul, în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse.
Rezultă, deci, că pretențiile care vizează orice alte bunuri mobile sau contravaloarea lipsei de folosință a bunurilor confiscate ori a recoltelor neculese nu intră în sfera a reglementare a Legii nr. 221/2009, prin care nu s-a intenționat, de altfel, nici o repunere a persoanelor interesate în termenul de exercitare a procedurilor altor legi speciale de reparație materială. De altfel, în acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 6/15.04.2013 dată în soluționarea unui recurs în interesul legii, soluție obligatorie pentru instanțele de judecată, potrivit disp. art. 330 ind. 7 alin. 4 C.proc.civ., de la data publicării hotărârii în Monitorul Oficial, respectiv de la data de 29.04.2013.
În condițiile în care o parte din despăgubirile solicitate de reclamant poartă asupra bunurilor mobile și animalelor rămase în locuința și gospodăria din care a fost deportat împreună cu membrii familiei sale de origine, precum și asupra folosului nerealizat (prin lipsirea de folosința casei și a terenurilor cultivabile), urmează a se reține că aceste pretenții sunt excluse de la beneficiul măsurilor reparatorii, expres și limitativ prevăzute de art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/_.
De asemenea, în ceea ce privește cererea de despăgubire pentru bunurile ce se încadrează în categoria enumerată limitativ de art. 6 din Legea nr. 10/2001, curtea constată că este justă reținerea tribunalului în sensul că acordarea despăgubirilor este condiționată de depunerea în termen a notificărilor potrivit Legii 10/2001, fapt desprins din prevederile art. 5 al. 5 din Legea 221/2009, care arată că acordarea de despăgubiri pentru bunurile confiscate atrage încetarea de drept a procedurilor de soluționare a notificărilor depuse potrivit Legii 10/2001 sau Legii 247/2005. Or, în speță nu s-a dovedit modalitatea în care a fost finalizată această procedură, respectiv stadiul de soluționare. Reclamantul este în eroare cu privire la sarcina probei și la limitele rolului activ al instanței de judecată, în condițiile în care a beneficiat în fața primei instanțe de asistență juridică prin avocat, fiind deci obligat să facă dovada celor afirmate și neexistând nicio obligație a instanței de judecată de a administra probe din oficiu.
De asemenea, reclamantul este în eroare și cu privire la aplicabilitatea în speță a prevederilor art. 4 alin. 3 din Legea nr. 221/2009, care se referă la modul în care se soluționează cererea de constatare a caracterului politic al condamnării sau a măsurilor administrative dispuse în perioada de incidență a legii, în situația în care acest caracter politic nu este conferit expres de lege, cum este ipoteza în cauză. Este vorba de măsurile necesare pentru reconstituirea dosarului penal în care s-a pronunțat condamnarea pretin cu caracter politic, pentru care instanța de judecată trebuie să dispună din oficiu măsuri, nu de dovedirea prejudiciului moral sau material pretins produs printr-o măsură administrativă cu caracter politic, aspect cu privire la care nu există nicio obligație a instanței de judecată de a administra din oficiu probe, mai ales în ipoteza în care partea este asistată de avocat, persoană cu aceleași cunoștințe juridice ca și ale membrilor completului de judecată, astfel că nu se poate constata nici încălcarea rolului activ al instanței, nici vătămarea dreptului reclamantului la apărare.
Ca atare, concluzia ce se impune este aceea că tribunalul a analizat corect pretențiile materiale ale tribunalului, raportat la cele arătate anterior cu privire la bunurile pentru care pot fi obținute reparații în baza art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, precum și la actele depuse în probațiune, ce au fost avute în vedere de tribunal, contrar susținerilor reclamantului, lucru ce rezultă din cuprinsul hotărârii atacate.
Pentru aceste considerente, în baza art. 312 alin. 1 Cod pr. civ., Curtea constată că prezentul recurs nu este întemeiat, motiv pentru care îl va respinge.
În baza art. 274 C.proc.civ., curtea nu va acorda părților cheltuieli de judecată în recurs, recurentului, ca necuvenite, față de soluția pronunțată, iar intimatului, ca nesolicitate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamantul S. T. împotriva sentinței civile nr. 2569/PI/06.11.2013 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._, în contradictoriu cu intimatul S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.R.F.P. Timișoara.
Fără cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi, 01.04.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
D. C. C. R. M. L.
GREFIER,
O. IOȚCOVICI
Red. C.R./ 16.04.2014
Tehnored. O.I. 2 ex./ 17.04.2014
Prima instanță: Tribunalul T., jud. I. A. D.
| ← Expropriere. Decizia nr. 189/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA | Strămutare. Hotărâre din 15-12-2014, Curtea de Apel TIMIŞOARA → |
|---|
