Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 855/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 855/2014 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 28-10-2014 în dosarul nr. 2772/30/2010**
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 855
Ședința publică din 28 octombrie 2014
PREȘEDINTE: C. R.
JUDECĂTOR: M. L.
JUDECĂTOR: D. C.
GREFIER: L. P.
S-au luat în examinare recursurile declarate de pârâtul S. Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția G. a Finanțelor Publice T. și de P. de pe lângă Tribunalul T. împotriva sentinței civile nr. 1188/21.05.2014 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu reclamanta A. R., având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se constată lipsa părților.
Ministerul Public este reprezentat de doamna procuror I. M. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată că pârâtul S. Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția G. a Finanțelor Publice T., a depus la dosar, prin registratura instanței, la data de 3.10.2014, întâmpinare, prin care a solicitat admiterea recursului declarat de P. de pe lângă Tribunalul T., cu motivarea că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii; a solicitat, totodată, judecarea cauzei în lipsă.
Nemaifiind alte cereri de formulat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta Ministerului Public pune concluzii de admitere a recursurilor declarate în cauză și de desființare a sentinței, ca nefondată.
Arată că, acțiunea formulată împotriva Statului Român a fost admisă în baza unei expertize extrajudiciare, pe care instanța nu a dispus-o în cauză, acordând astfel despăgubiri reclamantei făcând abstracție de Deciziile nr. 6/2013, și nr. 12/19.09.2011 prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Î.C.C.J. și s-au stabilit condițiile în care pot fi acordate despăgubiri materiale.
CURTEA
Deliberând asupra recursului, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 248/24.01.2011, pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._, s-a respins acțiunea civilă formulată de reclamanta A. R., în contradictoriu cu pârâtul S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Prima instanță a reținut că, reclamanta a solicitat acordarea de despăgubiri morale si materiale, în condițiile prev. de art. 1, 5 si următoarele din L 221/2009, temeiul de drept reprezentat de disp. art. 5 alin. 1 lit. a) Teza I din L 221/2009 fiind însa declarat neconstituțional prin decizia nr. 1358 a Curții Constituționale, publicata in M. O. din 15. 11.2010, iar, conf. art. 147 alin.1 din Constituția României, dispozițiile declarate neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, daca, în acest interval Parlamentul nu va pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, termenul împlinindu-se la 30.12.2010, astfel ca textul de lege menționat și-a pierdut eficienta juridică, acțiunea vizând daunele morale devenind neîntemeiata și au fost respinse ca atare.
In ceea ce privește despăgubirile materiale, tribunalul a constatat ca o astfel de pretenție este prescrisă întrucât, conf. art. 3 si 8 din D 167/1958, termenul general de 3 ani a început să curgă de la data 01.01.1990, când a fost răsturnat regimul comunist din Romania și s-a împlinit pe data de 31.12.1992, regula generala privind începutul cursului prescripției dreptului la acțiune fiind consacrat de art.7 alin.1 din D 167/1958 republicat, care, in concordanta si cu art. 1886 Cod civil, prevede ca prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune, în speța, la 22 12.1989, de când s-ar fi putut reclama si solicita repararea nedreptăților suferite în vechiul regim, pentru perioada anterioara lunii decembrie 1989 instanța apreciind ca a operat suspendarea prescripției dreptului la acțiune, în sensul prevederilor art. 13 din D 167/1958.
În ceea ce privește caracterul politic al măsurii de sau condamnare, s-a reținut că în contextul în care nu se mai pot obține despăgubiri, petitul devine lipsit de interes actual, condiție a acțiunii civile, admiterea unei astfel de cereri nefiind apta sa mai confere un drept la despăgubiri in cadrul legislativ existent in prezent în România.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta A. R., solicitând admiterea recursului și modificarea sentinței atacate în sensul admiterii acțiunii sale astfel cum a fost formulată.
Curtea de Apel Timișoara a admis recursul declarat de reclamanta A. R. împotriva sentinței civile nr. 248 din 24 ianuarie 2011, pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._, a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului T.
Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel Timișoara a reținut că termenul de prescripție nu începe să curgă la data de 01.01.1990, potrivit dreptului comun, ci de la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, care a procedat la repunerea în termen a persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru bunurile confiscate.
Pe cale de consecință, văzând că prima instanță nu a cercetat fondul în legătură cu despăgubirile materiale solicitate, în baza art. 304 pct. (5), art. 312 alin. 5 și 6 Cod proc.civ., Curtea a admis recursul reclamantei, a casat sentința recurată și a trimis cauza spre rejudecare.
Ca urmare a deciziei de casare, cauza s-a înregistrat la Tribunalul T. sub nr._ .
Prin sentința civilă nr. 5408/14.11.2011, pronunțată în dosar nr._, Tribunalul T. a respins acțiunea civilă formulată de reclamanta A. R. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția G. a Finanțelor Publice T..
Pentru a pronunța astfel, tribunalul a reținut că se solicita acordarea de despăgubiri morale si materiale, in condițiile prev. de art. 1, 5 si următoarele din L 221/2009, respectiv art. 998 si urm. Cod civil, temeiul de drept reprezentat de disp. art. 5 alin. 1 lit. a) Teza I din L 221/2009 fiind însa declarat neconstituțional prin decizia nr. 1358 a Curții Constituționale, publicata in M. O. din 15. 11.2010, iar, conf. art. 147 alin.1 din Constituția României, dispozitiile declarate neconstituționale isi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curtii Constituționale, daca, in acest interval Parlamentul nu va pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, termenul împlinindu-se la 30.12.2010, astfel ca textul de lege menționat si-a pierdut eficienta juridica, acțiunea vizând daunele morale devenind neîntemeiata si urmând a fi respinsa ca atare.
In ceea ce privește despăgubirile materiale, tribunalul a constatat ca o astfel de pretenție este prescrisă întrucât, conf. art. 3 si 8 din D 167/1958, termenul general de 3 ani a început sa curgă de la data 01.01.1990, când a fost răsturnat regimul comunist din Romania și s-a împlinit pe data de 31.12.1992, regula generala privind începutul cursului prescripției dreptului la acțiune fiind consacrat de art.7 alin.1 din D 167/1958 republicat, care, in acord si cu art. 1886 Cod civil, prevede ca prescriptia începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune, în speta, la 22 12.1989, de când s-ar fi putut reclama si solicita repararea nedreptăților suferite in vechiul regim, pentru perioada anterioara lunii decembrie 1989 instanța apreciind ca a operat suspendarea prescripției dreptului la acțiune, in sensul prevederilor art. 13 din D 167/1958.
In acest context, instanța a apreciat ca nu se poate considera ca, prin respingerea cererii de chemare in judecata, s-ar aduce atingere art. 1 din PRIMUL PROTOCOL ADITIONAL LA CONVENTIA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI, chiar Înalta Curte de Casație și Justiție, in conținutul argumentelor ce au stat la baza pronunțării D 12/2011 (in completul investit cu soluționarea recursurilor in interesul legii) reținând, în esență, ca Legea nr. 221/2009 nu a avut ca efect nașterea in patrimoniul beneficiarilor legii a unui bun, apt de a fi protejat prin art.1 din Protocolul nr. 1 al Convenției .
În ceea ce privește caracterul politic al măsurii de strămutare în contextul în care nu se mai pot obține despăgubiri, petitul devine lipsit de interes actual, condiție a acțiunii civile, admiterea unei astfel de cereri nefiind apt să mai confere un drept la despăgubiri în cadrul legislativ existent în prezent in România.
În termen, împotriva sentinței civile nr. 5408/14.11.2011, pronunțată în dosar nr._, a declarat recurs reclamanta A. R., care a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței civile atacate în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată.
Prin decizia civila 1464/2012 CAT a admis recursul declarat de reclamanta A. R. împotriva sentinței civile nr. 5408 din 14.11.2012, pronunțate de Tribunalul T. în dosarul_, în contradictoriu cu pârâtul S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția G. a Finanțelor Publice T., a casat sentința civilă atacată și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului T..
Pentru a pronunța aceasta hotărâre, Curtea de Apel Timișoara a constatat că recursul este fondat; a reținut că termenul de prescripție nu începe să curgă la data de 01.01.1990, potrivit dreptului comun, ci de la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, care a procedat la repunerea în termen a persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru bunurile confiscate.
Urmare a casării cu trimitere spre rejudecare, tribunalul a soluționat cauza tot pe excepția prescripției, cu încălcarea dispozițiilor art. 315 cod procedura civila.
Conform dispozițiilor legale menționate, în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, astfel că nesocotirea acestor dispoziții atrage casarea hotărârii ca fiind pronunțată cu încălcarea esențială a legii.
Cum tribunalul a respins ca prescrisă acțiunea, deși, conform dispozițiilor instanței de recurs acțiunea reclamantei cu privire la despăgubirile materiale trebuia judecată pe fond, reținându-se că nu este prescrisă, Curtea în baza art. 304 pct. 5 și art. 312 (5) și (6) Cod procedura civila, a admis recursul declarat de reclamanta A. R. împotriva sentinței civile nr. 5408 din 14.11.2012 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._, a casat sentința civilă atacată și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului T., care urmează a avea în vedere și incidența dispozițiilor art. 27 cod procedura civila, raportat la împrejurarea că prezenta cauză a fost soluționată pe excepția prescripției ce este o excepție de fond.
La Tribunalul T. cauza a fost reînregistrată sub nr._ la data de 25.06.2012.
Reclamanta A. R. a depus precizare de acțiune prin care arata instanței de judecata ca înțelege sa individualizeze bunurile confiscate antecesorului sau, conform sentinței nr. 965/1951 si dosarului portariei nr. 485/1951, corpul portăreilor Tribunalului A., acte depuse deja la dosar, precum si valoarea individuala a acestora.
A arătat că, au fost confiscate următoarele bunuri:
-1/2 casa de locuit si gradina, identificata cu CF nr._ O., pe care o apreciez la valoarea de_ euro.
- teren arabil in suprafața de cuantum de 4,51 ha, adică_ mp, identificat cu CF nr. 309 Sintea M., a cărui valoare o apreciază la_ euro, având in vedere ca valorile stabilite de Camera notarilor publici a jud. A. pentru hectarul de teren arabil este de 2000-2500 euro, precum si lipsa de folosința a acestui teren vreme de mai bine de 60 ani, a cărei valoare o apreciază la_ lei;
- una căruța cu osie de fier a cărei valoare o apreciez la 3000 lei;
- un ham pentru cai in valoare de 700 lei;
- un ciur vechi in valoare de 500 lei;
- o vinturatoare in valoare de 600 lei;
- o purcea de 6 luni in valoare de 1000 lei. -15 kg floarea soarelui, in valoare de 100 lei;
- una sira de paie in valoare de 2000 lei;
- una vaca baltata de 2 ani in valoare de 7000 lei;
- una iapa neagra de 5 ani in valoare de 7000 lei;
- suma de_ lei, amenda penala si cheltuieli de judecata.
Prin sentința civilă nr. 1188/21.05.2014 pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul T. a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A. R. împotriva pârâtului S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generala a Finanțelor Publice T., având ca obiect acordarea de despăgubiri în baza Legii 221/2009 și, în consecință, a obligat pârâtul să acorde reclamantei despăgubiri în cuantum de_ lei, reprezentând echivalentul terenurilor arabile extravilane, înscrise în CF 309 Sintea M., nr. top. 376, 567, 777 și 1006; a respins în rest acțiunea.
Pentru a pronunța astfel, tribunalul a reținut că prin decizia civilă nr. 837/2011, pronunțată în dosarul_, Curtea de Apel Timișoara a respins în mod irevocabil cererea reclamantei de acordare a daunelor morale, acest petit intrând în autoritatea lucrului judecat.
Cauza a fost trimisă spre rejudecare pentru a se analiza pe fond doar cererea de acordare a daunelor materiale, astfel că doar asupra acestui petit urmează a se pronunța instanța.
Din actele de stare civilă de la dosar, tribunalul a reținut că reclamanta este nepoata paternă a lui T. P., născut la 10 iulie 1900.
Prin Sentința nr. 965/29.08.1951, pronunțată de Tribunalul militar Timișoara în dosarul 599/1951, bunicul reclamantei, T. P., a fost condamnat la 5 ani închisoare corecțională, la 3 ani interdicție corecțională și la_ lei amendă corecțională, în temeiul art. 209 Cod pen.
Prin aceiași sentință s-a dispus confiscarea averii și a fost obligat bunicul reclamantei să plătească statului 5000 lei cheltuieli de judecată.
Din biletul de liberare_/1955 tribunalul a reținut că T. P. a fost încarcerat la data de 13 februarie 1951 și eliberat la 7 octombrie 1955.
Bunicul reclamantei a decedat la 18 august 1985.
Potrivit art. 1 lit. 2, lit. a din Legea 221/2009 constituie de drept condamnări cu caracter politic condamnările pronunțate pentru faptele prevăzute în art. 209 din Codul penal din 1936.
Prin urmare, bunicul reclamantei a fost supus unei condamnări politice în sensul Legii 221/2009.
Conform art. 5 al. 1, lit. b din Legea 221/2009:
„Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:
b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare”.
Prin Decizia nr. 6/2013, dată în soluționarea unui recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că:
„În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, stabilește că pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obținut deja o reparație.”
Potrivit art. 6 al. 1 și 2 din Legea 10/2001:
„(1) Prin imobile, în sensul prezentei legi, se înțeleg terenurile, cu sau fără construcții, cu oricare dintre destinațiile avute la data preluării în mod abuziv, precum și bunurile mobile devenite imobile prin încorporare în aceste construcții.
(2) Măsurile reparatorii privesc și utilajele și instalațiile preluate de stat sau de alte persoane juridice odată cu imobilul, în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse.”
Întrucât prin Legea 247/2005 au fost aduse modificări și legilor de fond funciar, tribunalul a reținut că, în temeiul Legii 221/2009, se acordă despăgubiri și pentru terenurile agricole, respectiv forestiere, confiscate ca urmare a condamnării sau măsurii administrative cu caracter politic.
Pe de altă parte, nu se acordă despăgubiri pentru bunurile mobile, sau pentru lipsa de folosință a bunurilor imobile, după cum Legea 221/2009 nu prevede restituirea sumelor plătite cu titlu de amendă corecțională sau cheltuieli de judecată.
De asemenea, pentru a obține despăgubiri în temeiul Legii 221/2009 trebuie ca titularul cererii să nu fi primit deja despăgubiri în baza Legii 10/2001 și a legilor de fond funciar.
S-a reținut că, în speța de față, dintre bunurile revendicate de reclamantă și confiscate prin procesul verbal din 26 aprilie 1952, pot fi restituite în baza Legii 221/2009 doar cota de ½ din imobilul înscris în CF 166 Sintea M., nr. top. 333.334, compus din casă și teren, precum și terenurile arabile extravilane, înscrise în CF 309 Sintea M., nr. top. 376, 567, 777 și 1006.
Pe de altă parte, prin Dispoziția Primăriei comunei O. nr. 131/03.07.2002, emisă în temeiul Legii 10/2001, s-a admis notificarea reclamantei și s-a propus acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilul situat în localitatea Sintea M., nr. 6, respectiv imobilul înscris în CF 166 Sintea M., nr. top. 333.334.
S-a reținut că, reclamanta nu poate obține pentru același imobil o a doua despăgubire, în temeiul Legii 221/2009.
Faptul că reclamanta nu ar fi primit încă despăgubiri în baza Dispoziției Primăriei comunei O. nr. 131/03.07.2002 este lipsită de relevanță, câtă vreme poate să o valorifice, iar pe de altă parte, nu poate obține două titluri de acordare a despăgubirilor pentru același imobil.
S-a apreciat că, reclamanta este îndreptățită a primi despăgubiri doar pentru terenurile arabile extravilane, înscrise în CF 309 Sintea M., nr. top. 376, 567, 777 și 1006, în privința cărora nu există o dovadă că ar fi fost deja despăgubită.
Din expertiza imobiliară evaluatorie efectuată în cauză, tribunalul a reținut că valoarea acestor terenuri este de_ lei, în tabelul din expertiză fiind inversată valoarea terenului extravilan cu cea a construcției.
În consecință, tribunalul a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul să acorde reclamantei despăgubiri în cuantum de_ lei, reprezentând echivalentul terenurilor arabile extravilane, înscrise în CF 309 Sintea M., nr. top. 376, 567, 777 și 1006 și a respins în rest acțiunea.
Împotriva sentinței civile nr. 1188/21.05.2014 pronunțată de Tribunalul T. a formulat recurs pârâta Direcția Generala a Finanțelor Publice T. și P. de pe lângă Tribunalul T..
Pârâta Direcția Generala a Finanțelor Publice T. a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței pronunțate de către instanța de fond care obligă Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamanta a sumei de 70.900 lei reprezentând despăgubiri acordate în temeiul L.221/2009, reprezentând echivalentul terenurilor confiscate urmare a condamnării prin sentința penală nr. 965/1951 a bunicului reclamantei si, rejudecând, respingerea cererii privind acordarea de despăgubiri.
În motivare a arătat că, hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor legale, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod proc.civ.
A solicitat să se aibă in vedere Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată în dosarul nr. 14/2011, publicată in M.Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, prin care I.C.C.J. București a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel București și Colegiul de conducere al Curții de Apel G., care stabilește că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. 1 Ut. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Referitor la capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor materiale pentru pretinsul prejudiciu material cauzat ca efect al masurilor administrative suferite, susține că acest capăt de cerere este vădit neîntemeiat, întrucât din interpretarea teleologica a prevederilor art. 5 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009 se desprinde faptul ca aceste despăgubiri vizează doar bunurile imobile confiscate si, mai mult, doar imobilele ce fac obiectul Legii nr. 10/2001, fapt desprins din condiționarea acordării despăgubirilor de nerestituirea bunurilor, in natura sau in echivalent, in condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005, acte normative ce reglementează situația imobilelor preluate abuziv.
În subsidiar arată că, dezlegarea dată capătului de cerere privind acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul material produs este rezultatul unei evidente încălcări si aplicări greșite a legii, respectiv a prevederilor art. 5 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009, întrucât condițiile esențiale, sine qua non, pentru admiterea unei acțiuni privind acordarea de despăgubiri materiale in condițiile art. 5 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009 sunt existenta unei confiscări de bunuri din patrimoniul persoanelor care au făcut obiectul unor condamnări sau masuri administrative cu caracter politic, confiscare efectuată de către organele competente ale statului comunist de la aceea vreme și nerestituirea acestor bunuri confiscate până in prezent sau neacordarea de despăgubiri in echivalent in temeiul altor acte normative pentru aceste bunuri confiscate, aspecte neverificate de instanță.
În drept, invocă art. 304 pct. 9 Cod proc.civ.
Prin recursul declarat împotriva aceleiași hotărâri, P. de pe lângă Tribunalul T. a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței civile atacate în sensul respingerii acțiunii.
În motivare, a arătat că nu pot fi acordate despăgubiri în condițiile Legii nr. 221/2009 pentru bunurile mobile ori pentru terenurile ce formează obiectul legilor în materia fondului funciar. Aceste terenuri vor urma procedura de restituire prevăzută de legislația funciară specială, iar eventualele despăgubiri pentru bunurile mobile, pentru lipsa de folosință a casei sau terenului, pentru recoltele neculese, puteau fi solicitate în baza unei acțiuni în despăgubire, dar introdusă în termenul legal. Ori, dacă acțiunea reclamantei se întemeia pe prevederile art. 998-999 cod civil era prescrisă în prezent.
La dosarul cauzei nu există nicio probă pertinentă și concludentă, care să certifice îndeplinirea condițiilor legale prev. de art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, precum și nerestituirea acestor bunuri confiscate până în prezent sau neacordarea de despăgubiri în echivalent în temeiul altor acte normative, ( astfel cum s-a procedat prin propunerea de acordare de despăgubiri bănești pentru imobilul situat în localitatea Sintea M. nr.6), ci doar faptul că persoanele în cauză dețineau la acea dată anumite bunuri. Ori, prevederile art. 5 din Legea nr. 221/2009 permit acordarea de despăgubiri materiale exclusiv pentru bunurile confiscate ca efect al condamnării sau măsurii administrative, iar nu pentru bunurile doar deținute.
De asemenea, la dosarul cauzei a fost depusă de apărătorul reclamantei o expertiză evaluatorie imobiliară extrajudiciară, fără ca instanța sa dispună asupra acestui demers, iar în cuprinsul ei terenul extravilan reclamat figurează cu o valoare de piață de 49.800 lei și nu_ lei, cum în mod greșit a reținut instanța de fond.
Prin întâmpinare, pârâta recurentă Direcția G. a Finanțelor Publice T. a solicitat admiterea recursului declarat de către P. de pe lângă Tribunalul T., cu motivarea că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.
Examinând sentința atacată, prin prisma motivelor invocate în termen legal, precum și sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 304 ind. 1 C.pr.civ., față de actele și lucrările dosarului și dispozițiile art. 299 și urm. C.pr.civ., Curtea constată următoarele:
Recursurile vizează problema interpretării dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, precum și aplicarea prevederilor legale privind regimul juridic al probelor în procedura civilă, astfel că instanța de recurs va proceda la analizarea acestor chestiuni.
Astfel, în ce privește interpretarea dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, ca urmare a unui reviriment de jurisprudență din ultima perioadă determinat de soluțiile cvasiunanime ale instanței supreme în cauze cu probleme juridice identice sau similare celei din dosarul de față (pe care instanțele din subordinea acesteia se cuvine a le avea în vedere ca reper judicios pentru realizarea dezideratului creării unei practici unitare la nivel național, de natură a evita discriminările la care ar putea fi expuși diferiți beneficiari ai Legii nr. 221/2009 aflați în aceeași situație ca și cea de față) Curtea constată, astfel cum a susținut instituția pârâtă, că interpretarea corectă a dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. b al acestei legi, presupune în mod necesar referința doar la dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005, fără recurgerea la alte criterii de interpretare din cele consacrate în lege, doctrină sau jurisprudență.
Că Legea nr. 221/2009 permite acordarea despăgubirilor prin raportare doar la legile menționate, rezultă și din alin. 5 al art. 5 al acestei legi care stabilește că acordarea de despăgubiri în condițiile prevăzute la alin. 1 lit. b atrage încetarea de drept a procedurilor de soluționare a notificărilor depuse potrivit Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 247/2005, astfel cum ele au fost modificate și completate.
În concret, din condiția impusă de textul menționat pentru acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valoric al bunurilor confiscate (și anume aceea ca bunurile respective să nu fi fost restituite sau să nu se fi obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005) rezultă că numai echivalentul bănesc al bunurilor ce intră în domeniul de reglementare al acestor legi poate fi solicitat în baza articolului menționat, întrucât numai așa se explică trimiterea făcută de legiuitor la acestea.
În atare condiții, se impune a fi observat faptul că în domeniul de reglementare al legii nr. 10/2001 – astfel cum ea a fost modificată și completată prin Legea nr. 247/2005 – nu intră decât terenurile și construcțiile (imobile prin natura lor) precum și utilajele și instalațiile preluate o dată cu imobilul (imobile prin destinație), fapt ce rezultă din conținutul neechivoc al art. 6 alin. 1 și 2 din Legea nr. 10/2001.
Art. 6 alin. 1 definește imobilele ce fac obiectul Legii nr. 10/2001 ca fiind terenurile cu sau fără construcții, cu oricare din destinație avute la data preluării în mod abuziv, precum și bunurile mobile devenite imobile prin incorporare în aceste construcții.
Art. 6 alin. 2 al Legii nr. 10/2001 prevede că măsurile reparatorii privesc și utilajele și instalațiile preluate de stat sau alte instituții juridice o dată cu imobilul, în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse.
Rezultă, deci, că pretențiile care vizează orice alte bunuri mobile sau imobile nu intră în sfera a reglementare a Legii nr. 221/_, prin care nu s-a intenționat, de altfel, o repunere a persoanelor interesate în termenul de exercitare a procedurilor altor legi speciale de reparație materială.
În acest sens trebuie precizat că, pe de o parte, reclamanta nu a făcut dovada că a urmat procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 18/1991, respectiv de a solicita restituirea terenurilor din litigiu, or, pe de altă parte, aceste pretenții sunt excluse de la beneficiul măsurilor reparatorii, expres și limitativ prevăzute de art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/_.
Având în vedere faptul că, prin acțiunea promovată de reclamantă, s-a tins la stabilirea, prin procedurile judiciare prevăzute de lege, a unui drept subiectiv cu caracter patrimonial și nu la protecția juridică a unui asemenea drept preexistent, precum și natura specială a căii de atac a recursului de față (care, potrivit art. 304 (1) Cod pr. civ., permite evocarea tuturor aspectelor ce țin de fondul cauzei atât sub aspectul netemeiniciei, cât și al nelegalității, iar nu numai a celor ce țin de nelegalitatea hotărârii – astfel cum ele sunt reglementate de art. 304 C.pr.civ. în cazul regimului comun al acestei căi de atac) rezultă că natura incontestabilă a dreptului litigios urmează să se stabilească doar după finalizarea recursului.
De aceea, până la acest moment se poate proceda la reformarea, în conformitate cu legea corect interpretată, a hotărârii atacate fără riscul încălcării dreptului reclamantei la un proces echitabil (prevăzut de art. 6 par. 1 al Convenției) sau al dreptului lor de proprietate (prevăzut de art. 1 din Protocolul 1 – Adițional – la aceeași Convenție).
Fiind stabilit conform prezentei, că pretențiile concrete ale reclamantei nu puteau fi admise, potrivit art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009 nici măcar parțial, în considerarea argumentelor expuse, Curtea va admite recursurile declarate de pârâtul S. Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția G. a Finanțelor Publice T. și de P. de pe lângă Tribunalul T. împotriva sentinței civile nr. 1188/21.05.2014 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._ pe care o va modifica în sensul că va respinge acțiunea formulată de reclamanta A. R..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâtul S. Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția G. a Finanțelor Publice T. și de P. de pe lângă Tribunalul T. împotriva sentinței civile nr. 1188/21.05.2014 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._ pe care o modifică în sensul că:
Respinge acțiunea formulată de reclamanta A. R..
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi, 28 octombrie 2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
C. R. M. L. D. C.
GREFIER,
L. P.
Red. M.L./21.11.2014
Tehnored L.P./24.11.2014
Ex.2
Primă instanță: L. V. – Tribunalul T.
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 859/2014. Curtea de Apel... | Anulare act. Decizia nr. 287/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA → |
|---|
