Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea nr.7/1996, Art.52 alin.2. Decizia nr. 385/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 385/2014 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 15-04-2014 în dosarul nr. 29756/325/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 385
Ședința publică din 15 aprilie 2014
PREȘEDINTE: C. R.
JUDECĂTOR: M. L.
JUDECĂTOR: D. C.
GREFIER: L. P.
S-a luat în examinare recursul declarat reclamantul B. S. B. împotriva deciziei civile nr. 676/22.10.2013 pronunțată de Tribunalul T. – Secția I Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații N. C. F. și O. de C. și Publicitate Imobiliară T., având ca obiect plângere împotriva încheierii de carte funciară.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se prezintă av. P. C. pentru reclamant, lipsă fiind celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care reprezentantul reclamantului depune la dosar împuternicire avocațială, precum și dovada achitării taxei de timbru și timbru judiciar în cuantumul solicitat.
Nemaifiind alte cereri de formulat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentantul reclamantului solicită admiterea recursului, modificarea deciziei pronunțată de Tribunalul T. în sensul admiterii plângerii împotriva încheierilor de carte funciară, fără cheltuieli de judecată.
Solicită, totodată, să se aibă în vedere opinia separată pronunțată în apel pe care o apreciază ca fiind temeinică și legală.
Arată că recurentului, prin refuzul Oficiului de C. și Publicitate Imobiliară T. de a-i intabula dreptul de proprietate asupra imobilului, i s-a creat o mare nedreptate ce îi afectează însuși acest drept, el neputând încheia, în lipsa unui extras de carte funciară care să facă dovada proprietății sale, contractele de prestări servicii cu furnizorii.
Susține că vânzătorul, căruia i s-a emis o decizie de impozitare, nu și-a îndeplinit obligația de plată a impozitului pentru transferul dreptului de proprietate care îi incumbă, recurentul neputând fi obligat astfel, în calitatea sa de terț, la plata acestuia.
După dezbateri, la pronunțare, intimatul O. de C. și Publicitate Imobiliară T. a depus la dosar, prin faxul registraturii instanței, înscrisul intitulat „Întâmpinare”, prin care se invocă excepția lipsei calității procesuale pasive a acestuia, precum și delegație.
Totodată, se constată că aceleași înscrisuri au fost expediate prin serviciul poștă și depuse la dosar, prin registratura instanței, la data de 17 aprilie 2014.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată:
Prin decizia civilă nr. 676/A/22.10.2012 (pronunțată în complet majoritar, cu opinie separată), Tribunalul T. – Secția I Civilă a respins apelul formulat reclamantul B. S. B. împotriva sentinței civile nr. 3396/7.03.2013 pronunțată de Judecătoria Timișoara.
Pentru a hotărî astfel, opinia majoritară a avut în vedere faptul că potrivit art. 77 indice 1 Cod fiscal, alin.1 la transferul dreptului de proprietate și al dezmembrămintelor acestuia, prin acte juridice între vii asupra construcțiilor de orice fel și a terenurilor aferente acestora, precum și asupra terenurilor de orice fel fără construcții, contribuabilii datorează un impozit. În cazul în care transferul dreptului de proprietate sau al dezmembrămintelor acestuia, se realizează prin hotărâre judecătorească sau prin altă procedură, impozitul prevăzut la alin. (1) și (3) se calculează și se încasează de către organul fiscal competent. Pentru alte proceduri decât cea notarială sau judecătorească contribuabilul are obligația de a declara venitul obținut în maximum 10 zile de la data transferului, la organul fiscal competent, în vederea calculării impozitului. Pentru înscrierea drepturilor dobândite în baza actelor autentificate de notarii publici ori a certificatelor de moștenitor sau, după caz, a hotărârilor judecătorești și a altor documente în celelalte cazuri, registratorii de la birourile de carte funciară vor verifica îndeplinirea obligației de plată a impozitului prevăzut la alin. (1) și (3) și, în cazul în care nu se va face dovada achitării acestui impozit, vor respinge cererea de înscriere până la plata impozitului.
De asemenea dispozițiile art. 1517 alin. 10 din Hotărârea Guvernului nr. 44/2004 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal cu modificările și completările ulterioare arată că în cazul în care se solicită intabularea dreptului de proprietate sau a dezmembrămintelor acestuia, registratorii de carte funciară vor verifica existența deciziei de impunere emise de organul fiscal competent și dovada achitării impozitului. „În cazul transferurilor prin executare silită, după expirarea termenului de 10 zile inclusiv, în care contribuabilul avea sarcina declarării venitului la organul fiscal competent, pentru transferurile prin alte modalități decât procedura notarială sau judecătorească, organul de executare silită sau cumpărătorul, după caz, trebuie să solicite organului fiscal competent stabilirea impozitului și emiterea deciziei de impunere, conform procedurilor legale, prin depunerea documentației aferente transferului."
Nu poate fi contestată aptitudinea actului de adjudecare de a opera un transfer al dreptului de proprietate, în procedura specială a vânzării silite asupra imobilului urmărit, din patrimoniul debitorului în cel al adjudecatarului.(art. 518 alin.1 C pr. civilă).
Raportat la conținutul textului art. 77 indice 1 C fiscal, rezultă că inclusiv în cazul acestui transfer de proprietate se datorează impozitul, a cărui modalitate de calcul este acolo detaliată.
Norma este imperativă în ceea ce privește obligația registratorului de carte funciară, de a verifica achitarea impozitului (modul de redactare al normei impune această interpretare).
Faptul că legiuitorul a indicat în mod expres cui revine sarcina colectării acestui impozit în cazul anumitor proceduri (judecătorească, notarială), motivat și de specificul acestora, nu exclude incidența acestui text în cazul altor proceduri care vizează un transfer al dreptului de proprietate. De altfel, nu este necesară reglementarea exhaustivă a tuturor procedurilor de acest tip și care atrag obligații fiscale, fiind suficientă prevederea inserată în alin. 1 care trimite la toate transferurile prin acte între vii, pentru a determina aplicarea și în cazul analizat.
Instanța mai reține că intenția legiuitorului a fost ca în cazul registratorului să nu impună și obligația de a verifica cine face plata acestui impozit, cine justifică din perspectiva acestor prevederi calitatea de contribuabil. De altfel, nu există nici o discuție reală cu privire la calitatea de contribuabil, în acest caz aceasta revenind debitorului care prin transferul silit de proprietate operat, a dobândit această calitate și implicit obligația de a achita acest impozit.
Revenind la obligația registratorului, în opinia instanței, acesta nu are puterea de a aprecia și de a solicita contribuabilului în sensul Codului fiscal îndeplinirea obligației fiscale, mai ales dacă se are în vedere și caracterul procedurii pe care acesta o conduce, procedură necontencioasă, declanșată de cel interesat să obțină o înscriere în cartea funciară și la care nu participă efectiv contribuabilul.
Nu sunt întemeiate afirmațiile petentului cu privire la lipsa de incidență a acestui text din Codul fiscal, în raport de prevederile art. 47-48 din Legea nr. 7/1996, care stabilesc procedura de urmat în cazul înscrierii în cartea funciară, procedură care presupune simpla depunere a înscrisului original sau a copiei legalizate de pe acesta, prin care se constată actul sau faptul juridic a cărui înscriere se cere, înscris care trebuie să prezinte o . condiții, redate de art. 48. C., prin adoptarea prevederilor conținute de art. 77 indice 1 C fiscal, legiuitorul a completat în mod expres și cu caracter special procedura ce constituie cadrul comun în materia înscrierilor în cartea funciară adăugând încă o condiție la intabularea dreptului de proprietate aceea a prezentării dovezii achitării impozitului prev. de art. 77 indice 1 din Codul fiscal, neavând relevanță din perspectiva legiuitorului fiscal, cine face plata. În concluzie inclusiv acest text se impune cu forță obligatorie, în procedura de înscriere în cartea funciară.
Raportat la criticile ce vizează încălcarea dreptului de proprietate, astfel cum este el reglementat de art. 44 din Constituția României, instanța a apreciat că nu sunt întemeiate.
În primul rând, simpla invocare a acestui articol nu conduce automat la concluzia existenței unor astfel de ingerințe în conținutul dreptului sau în exercitarea sa.
În al doilea rând, prevederea constituțională stabilește în mod neechivoc faptul că atât conținutul, cât și modul de exercitare al dreptului de proprietate sunt stabilite de lege. În acest caz, o normă care reglementează, în spiritul normei constituționale modalitatea de exercitare a dreptului de proprietate o reprezintă inclusiv cea cuprinsă în art. 26 al Legii nr. 7/1996 potrivit căreia dreptul de proprietate obținut din vânzarea silită este opozabil fără înscrierea în cartea funciară.
Nici invocarea de către petiționar a jurisprudenței CEDO, în sensul aprecierii ca fiind excesivă obligația impusă de lege în exercitarea acestui drept, nu este în măsură să conducă la înlăturarea aplicării textului analizat.
În primul rând pentru că inclusiv norma europeană invocată, în art. 1 paragraful 2 al Protocolului 1 recunoaște puterea statelor contractante de a reglementa utilizarea bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau a amenzilor.
În al doilea rând, în cauză se constată că prin această măsură nu se aduce atingere substanței dreptului, căci petenta are în continuare posibilitatea să își exercite în mod deplin toate atributele ce decurg din acesta, nefiind adusă atingere nici folosinței bunului.
Jurisprudența CEDO a statuat în interpretarea acestui text, că dreptul statului de a recupera creanțe fiscale neplătite corespunde unui interes general, deoarece privește asigurarea obținerii de venituri care urmează să fie folosite în interesul întregii societăți.
În concluzie, având în vedere existența acestor dispoziții legale (prevederile art. 77 indice 1 din Codul fiscal), care impun anterior intabulării dreptului de proprietate, îndeplinirea obligațiilor fiscale decurgând din transferul dreptului de proprietate, instanța a apreciat că în mod justificat a fost respinsă cererea de intabulare.
Opinia separată a fost întemeiată pe următoarele argumente:
Potrivit art. 77 ind. 1 al. 1, 2, 3 și 6 din Legea 571/2003, intitulat „Definirea venitului din transferul proprietăților imobiliare din patrimoniul personal”:
„(1) La transferul dreptului de proprietate și al dezmembrămintelor acestuia, prin acte juridice între vii asupra construcțiilor de orice fel și a terenurilor aferente acestora, precum și asupra terenurilor de orice fel fără construcții, contribuabilii datorează un impozit (…)
(2) Impozitul prevăzut la alin. (1) nu se datorează în următoarele cazuri:
a) la dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor și construcțiilor de orice fel, prin reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul legilor speciale;
b) la dobândirea dreptului de proprietate cu titlul de donație între rude și afini până la gradul al III-lea inclusiv, precum și între soți.
(3) Pentru transmisiunea dreptului de proprietate și a dezmembrămintelor acestuia cu titlul de moștenire nu se datorează impozitul prevăzut la alin. (1), dacă succesiunea este dezbătută și finalizată în termen de 2 ani de la data decesului autorului succesiunii. În cazul nefinalizării procedurii succesorale în termenul prevăzut mai sus, moștenitorii datorează un impozit de 1% calculat la valoarea masei succesorale.
(6) Impozitul prevăzut la alin. (1) și (3) se va calcula și se va încasa de notarul public înainte de autentificarea actului sau, după caz, întocmirea încheierii de finalizare a succesiunii. Impozitul calculat și încasat se virează până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care a fost reținut. În cazul în care transferul dreptului de proprietate sau al dezmembrămintelor acestuia, pentru situațiile prevăzute la alin. (1) și (3), se realizează prin hotărâre judecătorească sau prin altă procedură, impozitul prevăzut la alin. (1) și (3) se calculează și se încasează de către organul fiscal competent. Instanțele judecătorești care pronunță hotărâri judecătorești definitive și irevocabile comunică organului fiscal competent hotărârea și documentația aferentă în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii. Pentru alte proceduri decât cea notarială sau judecătorească contribuabilul are obligația de a declara venitul obținut în maximum 10 zile de la data transferului, la organul fiscal competent, în vederea calculării impozitului. Pentru înscrierea drepturilor dobândite în baza actelor autentificate de notarii publici ori a certificatelor de moștenitor sau, după caz, a hotărârilor judecătorești și a altor documente în celelalte cazuri, registratorii de la birourile de carte funciară vor verifica îndeplinirea obligației de plată a impozitului prevăzut la alin. (1) și (3) și, în cazul în care nu se va face dovada achitării acestui impozit, vor respinge cererea de înscriere până la plata impozitului.”
De asemenea, pct.-ul 151^2, lit. a din anexa 1 la HG nr. 44/2004, pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, prevede:
„a) prin contribuabil, în sensul art. 77^1 din Codul fiscal, se înțelege persoana fizică căreia îi revine obligația de plată a impozitului.
În cazul transferului dreptului de proprietate sau al dezmembrămintelor acestuia prin acte juridice între vii, contribuabil este cel din patrimoniul căruia se transferă dreptul de proprietate sau dezmembrămintele acestuia: vânzătorul, credirentierul, transmițătorul în cazul contractului de întreținere, al actului de dare în plată, al contractului de tranzacție etc., cu excepția transferului prin donație.
În contractele de schimb imobiliar calitatea de contribuabil o au toți copermutanții, coschimbașii, cu excepția schimbului unui bun imobil, proprietate imobiliară, cu un bun mobil, situație în care calitatea de contribuabil o are numai proprietarul bunului imobil.
În cazul transferului dreptului de proprietate prin donație, calitatea de contribuabil revine donatarului.
Contribuabil este și persoana fizică din patrimoniul căreia se transferă dreptul de proprietate sau dezmembrăminte ale acestuia cu titlu de aport la capitalul social.
În cazul transferului dreptului de proprietate pentru cauză de moarte, prin succesiune legală sau testamentară, calitatea de contribuabil revine moștenitorilor legali sau testamentari, precum și legatarilor cu titlu particular”.
Totodată, conform art. 17 al. 1 din OG 92/2003:
„Subiecte ale raportului juridic fiscal sunt statul, unitățile administrativ-teritoriale sau, după caz, subdiviziunile administrativ-teritoriale ale municipiilor, definite potrivit Legii administrației publice locale nr. 215/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, contribuabilul, precum și alte persoane care dobândesc drepturi și obligații în cadrul acestui raport.”
Nu în ultimul rând, art. 136 al. 1 din același act normativ prevede că:
„În cazul în care debitorul nu își plătește de bunăvoie obligațiile fiscale datorate, organele fiscale competente, pentru stingerea acestora, procedează la acțiuni de executare silită, potrivit prezentului cod, cu excepția cazului în care există o cerere de restituire/rambursare în curs de soluționare, iar cuantumul sumei solicitate este egal cu sau mai mare decât creanța fiscală datorată de debitor.”
Din aceste texte legale tribunalul a reținut, pe de o parte, că, de regulă, cu excepția donațiilor și a succesiunilor, impozitul pe transferul dreptului de proprietate se datorează de cel din patrimoniul căruia se transferă dreptul de proprietate, iar, pe de altă parte, atribuțiile recuperării acestui impozit revin statului, prin organele fiscale.
Cu alte cuvinte, dobânditorul imobilului este terț față de raportul juridic de drept fiscal având ca obiect obligația de plată a impozitului pe transferul dreptului de proprietate.
Cu toate acestea, art. 77 ind. 1 al. 6, teza finală, din Legea 571/2003 prevede că, în cazul în care nu se face dovada achitării acestui impozit, registratorii de la birourile de carte funciară vor respinge cererea dobânditorului de intabulare în cartea funciară a dreptului său de proprietate, până la plata impozitului.
În speța de față, reclamantul este adjudecatar în procedura executării silite a imobilului înscris în CF_ Timișoara, nr. cad. Cc 102/1/3/27/2 – 30/2/1/3.
Potrivit art. 887 al. 1 și 3 din NCC drepturile reale se dobândesc fără înscriere în cartea funciară când provin din moștenire, accesiune naturală, vânzare silită, expropriere pentru cauză de utilitate publică, precum și în alte cazuri expres prevăzute de lege, însă titularul drepturilor astfel dobândite nu va putea dispune de ele prin cartea funciară decât după ce s-a făcut înscrierea.
În soluționarea cauzei se impune a se verifica în ce măsură dispozițiile art. 77 ind. 1 al. 6, teza finală, din Legea 571/2003 aduce sau nu atingere dreptului de proprietate al reclamantului.
În acest sens, tribunalul a reținut că, potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor”.
Din alineatul al II-lea, tribunalul a reținut că legitimarea restrângerii exercitării dreptului de proprietate este dată de reglementarea acestei restrângeri prin lege, în vederea realizării unui interes general și, în așa fel, încât să existe un raport de proporționalitate între interesul particular și cel general.
În speța de față, restrângerea exercitării dreptului de proprietate al dobânditorului este prevăzută de lege - art. 77 ind. 1 al. 6, teza finală, din Legea 571/2003, în scopul asigurării plății impozitului pe transferul dreptului de proprietate imobiliară.
Sub aceste două aspecte, dispozițiile art. 77 ind. 1 al. 6, teza finală, din Legea 571/2003 corespund exigențelor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Pe de altă parte, însă, tribunalul a apreciat că, a condiționa intabularea în cartea funciară a dreptului de proprietate al unui dobânditor de îndeplinirea obligațiilor de către părțile unui raport juridic față de care el este terț, reprezintă o sarcină excesivă, cu consecința ruperii raportului de proporționalitate între dreptul de proprietate al dobânditorului și interesul Statului de a recupera impozitul pe transferul dreptului de proprietate imobiliară.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul B. S. B., solicitând modificarea ei și a sentinței, cu consecința admiterii plângerii sale de C.F. și a intabulării dreptului său de proprietate asupra imobilului în litigiu.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod proc.civ. iar în fapt pe mai multe argumente de nelegalitate.
S-a susținut în acest sens că reclamantul a dobândit imobilul în litigiu prin vânzarea realizată prin executare silită asupra bunurilor fostului proprietar, ceea ce înseamnă, conform art. 887 alin. 1 și 3 Cod civil, că este proprietar chiar și fără înscriere în C.F.
Pentru a putea însă dispune de acest drept și de a-l valorifica, el s-a adresat OCPI T. la data de 4.09.2012 în vederea intabulării lui, cerere care însă i-a fost refuzată, pentru că nu a făcut dovada achitării impozitului, în baza art. 771 din Codul fiscal.
Plângerea pe care reclamantul a formulat-o împotriva Încheierii de respingere și a celei de reexaminare a fost, de asemenea, respinsă, soluție pe care el o apreciază ca fiind nelegală întrucât, într-o ipoteză ca cea de față (dobândirea proprietății prin executare silită), noul proprietar, în situația în care vechiul proprietar nu-și achită impozitul pe tranzacție, nu are altă obligație decât pe aceea de a sesiza organul fiscal competent, în vederea calculării acestui impozit, lucru pe care reclamantul l-a și făcut astfel cum rezultă din probele dosarului, fiind emisă de către Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timișoara declarația de impozitare.
Impunerea altor obligații în sarcina sa ar însemna adăugarea nepermisă la lege și o sarcină excesivă impusă dreptului său de proprietate, ceea ce este în măsură să contravină art. 1 al Protocolului 1 (adițional) la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, așa cum în mod corect s-a reținut în opinia separată a deciziei din apel.
Prin actul scris din 15.04.2014 intitulat „Întâmpinare” (care, potrivit art. 308 alin. 2 Cod proc.civ., nu poate primi o altă calificare legală decât aceea de concluzii scrise), O. de C. și Publicitate Imobiliară T. a solicitat, pe cale de excepție, respingerea plângerii față de această instituție ca neavând calitate procesuală pasivă conform Deciziei nr. LXXII (72) din 15.10.2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secțiile Unite iar, pe fondul cauzei, respingerea recursului reclamantului considerându-se că Tribunalul T. a făcut o corectă interpretare și aplicare a legii.
Examinând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, cât și din oficiu, potrivit art. 306 alin. 2 Cod proc.civ., sub toate temeiurile de nulitate și pe baza tuturor probelor de la dosar, se constată că recursul declarat în cauză este fondat.
Rezultă astfel că la data de 7.08.2012 reclamantul B. S. B. a devenit proprietar al imobilului din C.F._ Dumbrăvița prin cumpărare la licitație organizată în cadrul executării silite a bunurilor unui terț (debitor N. C. F.), fapt ce rezultă din actul de adjudecare existent în copie la fila 10 din dosarul Judecătoriei Timișoara.
La data de 30.08.2012 (fila 15 același dosar) el și-a înregistrat la organele fiscale declarația pentru stabilirea impozitului pe clădire, conform Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, îndeplinindu-și astfel obligația legală de regularizare a situației acestui bun în raport cu statul.
La data de 4.09.2012 reclamantul, în virtutea titlului său executoriu pe care îl constituie actul de adjudecare, a solicitat Oficiului de C. și Publicitate Imobiliară T. înscrierea acestui drept în C.F. pentru a-l face și opozabil terților și pentru a putea dispune de el, această cerere fiindu-i respinsă la aceeași dată pentru considerentul că nu a depus la dosar dovada achitării impozitului, astfel cum prevăd dispozițiile art. 771 alin. 6 din Codul fiscal.
Încheierea de respingere nr._/4.09.2012 a fost confirmată prin Încheierea nr._/5.10.2012 prin care reclamantului i-a fost respinsă cererea de reexaminare.
Această soluție a fost confirmată apoi prin sentința civilă nr. 3396/7.03.2013 a Judecătoriei Timișoara și ulterior prin decizia civilă nr. 676/A/22.10.2013 pronunțată de Tribunalul T. cu opinie majoritară.
Curtea constată însă că respingerea cererii reclamantului de înscriere a dreptului său în C.F. este rezultatul interpretării greșite a legii în raport cu situația de fapt stabilită pe baza probelor administrate în cauză încă din faza inițială.
Această concluzie este îndreptățită de următoarele considerente:
Art. 771 alin. 1 din Codul fiscal instituie regula potrivit căreia la transferul dreptului de proprietate și al dezmembrămintelor acestuia, prin acte juridice între vii asupra construcțiilor de orice fel și a terenurilor aferente acestora precum și asupra terenurilor de orice fel fără construcții, contribuabilii datorează impozit (calculat în raport de criteriile valorice stabilite de același articol).
Art. 77 1 alin. 6 prevede că pentru înscrierea în C.F. a titlurilor dobânditorilor, registratorii de C.F. vor verifica îndeplinirea obligației de plată a impozitului prevăzut în alin. 1 al articolului.
Dispozițiile art. 771 particularizează situațiile de dobândire a imobilelor prin hotărâri judecătorești, acte notariale sau alte acte similare indicând și situațiile de excepție în care nu se datorează impozit (art. 771 alin. 2) fără însă a reglementa, punctual, situația în care bunul este dobândit prin vânzare la licitație.
În alin. 6 al acestui articol se menționează doar, în mod generic, că pentru alte proceduri decât cea notarială sau judecătorească, contribuabilul are obligația de a declara venitul obținut, la organul fiscal competent, în maxim 10 zile de la data transferului.
Din prezentarea acestor dispoziții rezultă, în mod neechivoc, că impozitul pe venit este datorat de contribuabil adică, potrivit art. 12 lit. h din Codul fiscal, de acea persoană care obține venituri – printre altele – și din transferul dreptului de proprietate asupra proprietăților imobiliare din România.
Cu alte cuvinte, obligația plății acestui impozit revine persoanei din al cărui patrimoniu a ieșit bunul impozabil iar nu persoanei în al cărui patrimoniu a intrat (cum este și cazul reclamantului de față), aspect care este, de altfel, consacrat și în art. 1512 lit. a alin. 2 din H.G. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal.
Art. 1517 alin. final al acelorași norme prevede că în cazul transferurilor prin executare silită (ipoteză care caracterizează această cauză), după expirarea termenului de 10 zile inclusiv în care contribuabilul avea sarcina declarării venitului la organul fiscal competent, pentru transferurile prin alte modalități decât procedura notarială sau judecătorească, organul de executare silită sau cumpărătorul, după caz, trebuie să solicite organului fiscal competent stabilirea impozitului și emiterea deciziei de impunere conform procedurilor legale.
Observarea corectă a acestor dispoziții demonstrează că noul proprietar (cumpărătorul la licitație) sau executorul nu au altă obligație pozitivă (în ipoteza în care contribuabilul nu-și îndeplinește propriile obligații fiscale) decât pe aceea de a sesiza organul fiscal în vederea emiterii deciziei de impunere pe numele celui din al cărui patrimoniu a ieșit imobilul, obligație care în cauză a și fost îndeplinită de către executorul judecătoresc care a organizat licitația, la data de 30.08.2012.
Dovada îndeplinirii acestei proceduri legale a fost atașată plângerii pe care reclamantul a formulat-o împotriva celor două încheieri de respingere emise de O. de C. și Publicitate Imobiliară T. (a se vedea în acest sens decizia de impunere anuală emisă de ANAF pe numele fostului proprietar, N. C.-F., depusă în copie la fila 14 dosar de fond).
Nici Codul fiscal, nici normele sale de aplicare nu prevăd alte obligații în sarcina dobânditorului imobilului prin executare silită, ulterior momentului emiterii de către organele fiscale a deciziei de impunere, a cărei valorificare revine exclusiv acestui emitent în ipoteza în care contribuabilul nu se conformează de bună-voie.
În atare condiții, câtă vreme în cauză s-a dovedit îndeplinirea obligației impuse adjudecatarului/executorului judecătoresc de art. 1517 alin. final din normele de aplicare a Codului fiscal, nu se poate opune noului proprietar nicio altă restricție pentru valorificarea dreptului său, deci nici în privința cererii de înscriere în C.F. a acestui drept, deoarece în caz contrar, i s-ar impune o sarcină nejustificată și disproporționată, ceea ce ar aduce atingere dreptului său garantat de art. 44 Constituție, de art. 555 alin. 1 al Codului civil și, nu în ultimul rând, de art. 1 al Protocolului 1 (adițional) la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Altfel spus, în condițiile în care și-a îndeplinit toate obligațiile legale, legate de dobândirea dreptului său de proprietate printr-o astfel de procedură specială cum este executarea silită, reclamantul ar fi lipsit de prerogativa de a dispune juridic de acest drept (care, conform art. 887 alin. 3 cod civil nu se poate manifesta decât după înscrierea dreptului său în cartea funciară), momentul realizării acestei înscrieri fiind imprecis, incert, dependent de conduita și bunăvoința unor terți (a fostului proprietar sau, in extremis, a organului fiscal), limitare pe care legea nu o permite.
Desigur că potrivit art. 776 din Codul fiscal registratorul de C.F. și-a îndeplinit ca primă obligație pe aceea de verificare formală a titlului reclamantului și a cererii de intabulare în C.F. a dreptului său, în limitele competenței sale materiale, prevăzută de art. 47-48 din Legea nr. 7/1996 însă acesta nu a verificat, în limitele aceleiași obligații prevăzute de art. 776 (astfel cum el trebuie corect și integral interpretat prin prisma dispozițiilor art. 1517 alin. final al Normelor de aplicare a Codului fiscal) natura titlului reclamantului (ca fiind emis în cadrul procedurii executării silite) precum și faptul că într-o atare situație au fost urmate procedurile legale de către acesta, ceea ce îl exonerează de orice alte obligații cum este și aceea de producere a dovezii privind plata de către fostul proprietar a impozitului prevăzut de art. 771 alin. 1 și 3 din același Cod fiscal.
Pentru toate considerentele expuse în cuprinsul prezentei, Curtea constată ca fiind întemeiat recursul reclamantului B. S. B. pe care îl va admite, va modifica hotărârile anterioare și, pe cale de consecință, va admite excepția lipsei calității procesuale pasive a OCPI T. (care, potrivit Deciziei nr. 72/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secțiile Unite, nu justifică o atare calitate în procese ca cel de față), va respinge plângerea reclamantului față de această instituție dar va admite pe fond aceeași plângere și va anula cele două Încheieri de C.F. emise de OCPI T., urmând a dispune înscrierea în C.F. a dreptului de proprietate al reclamantului.
Luând act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat reclamantul B. S. B. împotriva deciziei civile nr. 676/22.10.2013 pronunțată de Tribunalul T. – Secția I Civilă pe care o modifică în sensul că:
Admite apelul declarat de reclamant împotriva sentinței civile nr. 3396/7.03.2013 pronunțată de Judecătoria Timișoara pe care o schimbă în parte și, în consecință:
Admite excepția lipsei calității procesuale pasive a intimatului OCPI T. și respinge plângerea formulată de reclamant în contradictoriu cu acest pârât.
Admite plângerea formulată de reclamantul B. S. B..
Anulează Încheierea de respingere nr._/4.09.2012 și Încheierea de respingere nr._/5.10.2012 emise de OCPI T. – Biroul de C. și Publicitate Imobiliară Timișoara.
Dispune înscrierea dreptului de proprietate al reclamantului, prin cumpărare la licitație asupra imobilului înscris în C.F. nr._ Dumbrăvița – nr. vechi 5413 (provenită din conversia pe hârtie a C.F. nr. 5413) nr. cad. Cc 102/1/3/27/2 - 30/2/1/3, compus din locuință (P+M) și teren de 706 mp (adus din C.F. 3865), situat administrativ în loc. Dumbrăvița, ., jud. T..
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi, 15 aprilie 2014.
PREȘEDINTE, Pentru JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
C. R. M. L., D. C.
aflată în CO, semnează
Doamna Președinte a CAT,
L. B.
GREFIER,
L. P.
Red. D.C./05.05.2014
Tehnored L.P./06.05.2014
Ex.2
Primă instanță: G. H. – Judecătoria Timișoara
Instanța de apel:C. P., A. A., cu opinie separată jud. L. V. – Tribunalul T.
| ← Cereri. Decizia nr. 301/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA | Acţiune în constatare. Decizia nr. 336/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
