Acţiune în constatare. Decizia nr. 336/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 336/2014 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 02-04-2014 în dosarul nr. 16949/325/2008*
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._ - 31.01.2014
DECIZIA CIVILĂ NR. 336/R
Ședința publică din 2 aprilie 2014
PREȘEDINTE: G. O.
JUDECĂTOR: RUJIȚA R.
JUDECĂTOR: F. Ș.
GREFIER: C. J.
S-au luat în examinare recursurile declarate de pârâții B. D., C. V., P. L.- F. și Fales Ghiorghita – A. împotriva deciziei civile nr. 671/17.10.2013, pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu reclamantul intimat P. T., pentru acțiune în constatare.
Mersul dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din 26.03.2014, când pronunțarea a fost amânată pentru data de astăzi, încheiere care face parte integrantă din prezenta decizie.
În termenul de pronunțare, reclamantul intimat P. T. și pârâții recurenți C. V., P. L.- F. și Fales Ghiorghita – A. au depus la dosar note scrise cuprinzând codurile numerice personale.
CURTEA
În deliberare constată că, prin Decizia civilă nr. 671/A din 17.10.2013, pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul T. a respins apelul declanșat de către apelantul-pârât-reclamant reconvențional C. V. contra sentinței civile nr. 4387/23.02.2011 dată de Judecătoria Timișoara in dosarul pendent, având nr._, in contradictoriu cu intimatul-reclamant pârât reclamant reconvențional P. T., precum și cu intimații-pârâți P. L. F., B. D. și Faleș G. A..
A admis apelul declanșat de către apelantul-reclamant-pârât reconvențional P. T. contra aceleiași sentințe în contradictoriu cu intimatul-pârât reclamant reconvențional C. V., precum și cu intimații-pârâți P. L. F., B. D. și Faleș G. A..
A schimbat in parte sentința apelată în sensul că:
A admis acțiunea formulata de reclamantul P. T. în contradictoriu cu pârâții C. V., P. L. F., B. D. și Faleș G. A..
A dispus anularea parțială a certificatului de moștenitor nr. 131/14.12.2007 emis de BNP Asociați R. din Timișoara pe seama paratului C. V., în limita imobilelor identificate cadastral in CF nr. 2778 Pișchia, sub nr. A 312/1/42, constând in teren arabil extravilan în întindere cantitativă de 31.500 mp și, respectiv, în CF nr. 2779 Pișchia, sub nr. A 189/1/7, constând in teren arabil extravilan în întindere cantitativă de 20.200 mp incluse în masa succesorală a defunctei C. P., imobile ce au făcut obiectul contractului de donație autentificat sub nr. 2580/04.12.2002 de BNP Asociați C.-M. din Timișoara.
A constatat nulitatea absolută parțială a contractului de vânzare-cumpărare nr. 3340/14.12.2007 autentificat la BNP Asociați R. din Timișoara încheiat intre paratul C. V. în calitate de vânzător si paratul P. L. F. în calitate de cumpărător, în limita imobilelor identificate cadastral in CF nr. 2778 Pișchia, sub nr. A 312/1/42, constând in teren arabil extravilan în întindere cantitativă de 31.500 mp și, respectiv, în CF nr. 2779 Pișchia, sub nr. A 189/1/7, constând in teren arabil extravilan în întindere cantitativă de 20.200 mp.
A constatat nulitatea absoluta a contractului de vânzare cumpărare nr. 103/01.02.2008 autentificat de BNP M. O. din Timișoara, încheiat intre paratul P. L. F. în calitate de vânzător si parata B. D. în calitate de cumpărător, având ca obiect imobilul identificat cadastral în CF nr. 2779 Pișchia sub nr. A 189/1/7 constând in teren arabil extravilan în întindere cantitativă de 20.200 mp.
A constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare nr. 1351/18.09.2008 autentificat de BNP C. R. încheiat intre paratul P. L. F. în calitate de vânzător si paratul Faleș G. A., în calitate de cumpărător având ca obiect imobilul identificat cadastral in CF nr. 2778 Pișchia, sub nr. A 312/1/42, constând in teren arabil extravilan în întindere cantitativă de 31.500 mp.
A dispus rectificarea CF nr. 2778 Pischia prin radierea drepturilor de proprietate asupra imobilului identificat cadastral cu nr. A 312/1/42, constând in teren arabil extravilan în întindere cantitativă de 31.500 mp, înscrise succesiv pe seama pârâtului C. V. cu titlu de moștenire, și, mai apoi, pe seama pârâților P. L. F. și Faleș G. A., cu titlu de cumpărare (din dreptul pozițiilor B 2, 3 și 4) și înscrierea dreptului de proprietate asupra aceluiași imobil în favoarea reclamantului P. T. cu titlu de donație.
A dispus rectificarea CF nr. 2779 Pischia prin radierea drepturilor de proprietate asupra imobilului identificat cadastral cu nr. A 189/1/7 constând in teren arabil extravilan în întindere cantitativă de 20.200 mp, înscrise succesiv pe seama pârâtului C. V. cu titlu de moștenire, și, mai apoi, pe seama pârâților P. L. F. și B. D. cu titlu de cumpărare (din dreptul pozițiilor B 2, 3 și 4) și înscrierea dreptului de proprietate asupra aceluiași imobil în favoarea reclamantului P. T. cu titlu de donație.
A admis cererea de chemare in garanție formulata de parata B. D. în contradictoriu cu parații P. L. F. si C. V..
A obligat pârâții-chemați în garanție, în solidar, la plata către pârâta B. D. a contravalorii actualizate a terenului identificat topografic sub nr. A 189/1/7 în întindere cantitativă de_ mp ce a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 103/01.02.2008, desființat jurisdicțional, în cuantum de 19.880 euro.
A obligat paratul Chiricesu V. la plata către reclamantul P. T. a sumei de 2797,99 lei cu titlu de cheltuieli de judecata avansate în cea dintâi fază a judecății, precum și a sumei de 2877 lei cu titlu de cheltuieli de judecata avansate în calea de atac a apelului.
A obligat parații-chemați în garanție C. V. și P. L. F., în solidar, la plata către pârâta B. D. a sumei de 1531,50 lei cu titlu de cheltuieli de judecata avansate în cea dintâi fază a judecății.
A respins cererile de acordare a cheltuielilor de judecata formulate de celelalte părți in apel.
A păstrat dispozițiile sentinței apelate în limita soluțiilor ce poartă asupra excepției lipsei calității procesuale active a reclamantului P. T. și a cererii reconvenționale.
Inițial, prin Sentința civilă nr. 4387/2011 pronunțata de Judecătoria Timișoara a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului P. T. în raport de petitul privind anularea certificatului de moștenitor nr. 131/14.12.2007 emis de BNPA „R.” din Timișoara; a fost respinsă acțiunea civilă formulată de reclamantul P. T., în contradictoriu cu pârâții C. V., P. L.-F., B. D. și Faleș G.-A., având ca obiect acțiune în constatare, anulare certificat de moștenitor, constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare și anulare contracte de vânzare-cumpărare succesive, rectificarea de carte funciară și înscriere a dreptului de proprietate în cartea funciară; a fost respinsă cererea de chemare în garanție formulată de pârâta B. D. în contradictoriu cu pârâții P. L.-F. și C. V.; a fost respinsă cererea reconvențională formulată de pârâtul C. V. în contradictoriu cu reclamantul P. T.; a fost obligat reclamantul P. T. la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu de expert în sumă de 800 lei către pârâta B. D.; a fost obligat reclamantul P. T. la plata către stat a sumei de 1.612,2 lei reprezentând taxă de timbru.
Pentru a pronunta aceasta hotărâre, prima instanța a reținut următoarele:
În temeiul art. 137 Cod procedură civilă, instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului P. T. în raport de petitul anulării certificatului de moștenitor, întrucât acest petit este subsecvent celui în constatarea dreptului său de proprietate dobândit prin donație, situație în care calitatea în care reclamantul solicită anularea certificatului de moștenitor este în considerarea sa ca proprietar al unor imobile incluse în masa succesorală. În conformitate cu prevederile art. 88 din Legea nr. 36/1995, orice persoană ce se consideră vătămată în drepturile sale poate cere anularea certificatului de moștenitor și restabilirea drepturilor sale, dreptul de a cere această anulare nefiind condiționat de calitatea de moștenitor.
În fapt, donatoarea C. P. a decedat la data de 04.05.2004, iar potrivit certificatului de moștenitor nr. 131/14.12.2007 emis de BNPA „R.” din Timișoara s-a dezbătut succesiunea, unicul moștenitor al acesteia fiind C. V., iar cele două terenuri în litigiu, înscrise în CF nr. 2778 și 2779 Pișchia au fost incluse în masa succesorală și înstrăinate prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3340/14.12.2007 de BNPA „R.” din Timișoara lui P. L.-F.. Acesta la rândul său a înstrăinat terenul înscris în CF nr. 2779 Pișchia nr. cad. A 189/1/7 pârâtei B. D., prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 103/01.02.2008 de BNP M. O. din Timișoara, iar terenul înscris în CF nr. 2778 Pișchia cu nr. cad. A312/1/42 pârâtului Faleș G.-A., prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1351/18.09.2008 de BNP C. R. din Timișoara.
Deși reclamantul a susținut că a depus contractul de donație la Primăria Pișchia, din certificatul de evidență fiscală eliberat de Primăria Comunei Pișchia – Biroul Venituri Bugetare, la data de 12.11.2007 (fila 43 dosar) și adresa nr. 1157/04.04.2009 rezultă că proprietarul terenului înscris în titlul de proprietate nr._/1997 în sola A 312/1/42 – în suprafață de 3,15 ha și în sola A 189/1/7 – în suprafață de 2,02 ha este C. P., iar pentru anii 2003, 2004, 2005, 2006 – terenul nu figurează în evidența serviciului taxe și impozite, mai mult se arată că în declarația fiscală dată de reclamantul P. T. nu sunt individualizate terenurile în cauză.
Prin urmare, contractul de donație încheiat de reclamantul P. T. cu C. P. este, în lipsa minimei diligențe de a conserva dreptul astfel dobândit, conform art. 973 cod civil, un res inter alios acta, chiar și pentru succesorul defunctei C. P.. Chiar dacă pârâtul este într-adevăr continuatorul personalității juridice a defunctei sale mame și că nu putea moșteni decât ceea ce la moartea lui de cujus se afla în patrimoniul acestuia, între acest principiu și cel al efectului de opozabilitate al înscrierii în cartea funciară și al bunei-credințe a terțului dobânditor, va fi dată întâietate celor din urmă, această soluție fiind cea echitabilă și care nu pune în pericol securitatea circuitului civil. Între cele două titluri de proprietate supuse formalității înscrierii în cartea funciară, va fi dat câștig de cauză acelei părți care a transcris cel dintâi titlul său în condițiile legii, iar între cele două acte este mai justificată menținerea actului juridic cu titlu oneros, al vânzării-cumpărării, decât menținerea unei operațiuni juridice prin care o parte a obținut cu titlu gratuit un bun.
Judecătoria a reținut că prezumția de bună-credință a dobânditorilor ulteriori ai celor două parcele de teren nu a putut fi răsturnată prin probă contrară. Pentru a răsturna această prezumție, reclamantul P. T. a depus la dosarul cauzei un înscris sub semnătură privată (fila 187 dosar) încheiat între defuncta C. P., care însă nu a semnat actul decât în dreptul sumelor ce au fost remise și P. T., prin care părțile ar fi convenit vânzarea celor 6 ha teren înscris în titlul de proprietate nr._/1997. Deși reclamantul a dorit să dovedească reaua-credință a pârâtului C. V. care, semnând actul ar fi avut cunoștință de convenția dintre defunctă și reclamant, faptul semnării actului și confirmarea primirii sumelor de bani menționate, nu pot face dovada că pârâtul C. V. a cunoscut contractul de donație încheiat la 04.12.2002, ulterior actului sub semnătură privată care vorbește despre o vânzare și care nu are efect translativ de proprietate.
Despre existența unei convenții de arendă a menționat prin declarație și martorul Z. G. care își amintește că reclamantul a lucrat terenul în cauză până în anul 2007. Și martorul C. A. a afirmat că reclamantul luase terenul în arendă, iar din 2004 terenul nu a mai fost lucrat (fila 289 dosar). Dimpotrivă, martorul M. C.-A. (fila 291 dosar) a susținut că a redactat înscrisul sub semnătură privată și că în prezența reclamantului P. T. și a defunctei C. P. s-a dictat actul al cărui obiect era vânzarea, de față cu martora fiind numărată și suma de 5 milioane lei vechi, însă prima instanță a apreciat că și această ipoteză nu se dovedește faptul că pârâtul C. V. știa la data perfectării contractului de vânzare-cumpărare cu P. L.-F. de faptul că mama sa înstrăinase terenul printr-o donație.
Martora G. I., soră cu defuncta C. P., dar propusă de către reclamantul P. T., a susținut că i-a însoțit pe reclamant și pe defuncta sa soră, de față fiind și C. V., în anul 2002, la un notar din Timișoara, Zona Fabric, în vederea închirierii unui contract de vânzare-cumpărare, dar că nu a asistat în fața notarului la încheierea actului. Această afirmație a martorei nu se coroborează cu restul probelor și cu susținerile reclamantului. Actul pe care părțile susțin că l-au încheiat a fost unul de donație nu de vânzare-cumpărare, notarul public ce a perfectat donația nu avea sediul în Zona Fabric, pretinsă de martoră, iar reclamantul însuși a susținut că voința reală a defunctei a fost de a-l gratifica pentru faptul că, în schimbul exploatării terenului, i-a predat anual produse agricole (fila 243 dosar). Fiindcă nu se coroborează cu restul probelor, această afirmație a martorului G. I. a fost omisă din ansamblul probator. In continuare, a arătat martora că s-a aflat în casa reclamantului pentru a-i cerere plata arendei și, cu acea ocazie, l-a întâlnit pe C. V. și P. L.-F. cărora le-a fost remis titlul de proprietate al defunctei, martora afirmând că și titlul său de proprietate se afla la reclamant.
Martorul P. I. a susținut că și familia sa a dat în arendă reclamantului teren, predându-i titlul de proprietate, obiceiul fiind ca la darea în arendă să fie predat titlul de proprietate. Acest martor susține că a fost vizitat de reclamant, pârâtul C. V., mama acestuia și de G. I. pe când veneau de la notar, iar acestea din urmă i-au povestit de vânzarea unui teren, fără însă a-l identifica, de aici neputând fi trasă concluzia că părțile au încheiat un contract de donație, la care pârâtul C. V. să fi asistat.
Din coroborarea declarațiilor de martori, a înscrisurilor depuse la dosar și a răspunsurilor date de părți la interogator, judecătoria nu a concluzionat că moștenitorul defunctei C. P., pârâtul C. V. a fost de rea-credință când a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu pârâtul P. L.-F., că acesta a avut reprezentarea faptului că mama sa înstrăinase anterior imobile și că el nu are calitatea de proprietar, necesară pentru a încheia un act de înstrăinare.
S-a apreciat că următorul dobânditor, pârâtul P. L.-F. se bucură de aceeași prezumție de bună-credință. Așa cum s-a arătat, titlul de proprietate nu conținea mențiunea notarului privitoare la donație, fapt ce nu poate fi imputat într-adevăr reclamantului, însă nici nu răstoarnă prezumția de bună-credință. În evidențele compartimentului taxe și impozite ale Primăriei Pișchia reclamantul nu a figurat ca proprietar, ci doar defuncta C. P., ceea ce îi este imputabil, iar în tot răstimpul de la data acceptării donației și până la data la care pârâtul P. L.-F. a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu pârâtul C. V., reclamantul a stat în pasivitate fără a-și conserva dreptul, deși în mod expres și-a asumat această sarcină.
Audiat fiind, martorul Mihart C. (fila 306 dosar) a arătat că pârâtul P. L.-F. s-a prezentat la Primăria Pișchia pentru eliberarea certificatul fiscal privitor la terenuri. Ulterior, după declanșarea litigiului, martorul a verificat la compartimentul impozite și taxe, iar contractul de donație nu era înregistrat, motiv pentru care a concluzionat că reclamantul nu s-a declarat ca proprietar pentru a plăti impozit, ci doar la registrul agricol al primăriei. D. în anul 2008 reclamantul a făcut declarația de impunere, însă din cauza notorietății litigiului, i-a fost refuzată înregistrarea actelor. Martorul a mai arătat că reclamantul nu a actualizat în mod expres documentația de la registrul agricol cu privire la acest teren.
În ceea ce îi privește pe ceilalți doi subdobânditori, B. D. și Faleș G.-A., din declarațiile de martori (T. O.-L. – fila 314 dosar și F. R.-C. – fila 290 dosar) și recunoașterea părților la interogator, aceștia au cunoscut ca proprietar al terenurilor pe care le-au cumpărat fiecare pe cel înscris în cartea funciară, prezumția de bună-credință nefiind răsturnată în ceea ce îi privește, nici o probă administrată nefăcând dovada că aceștia au cunoscut că nu dobândesc de la adevăratul proprietar.
De asemenea, s-a apreciat că înscrierea din cartea funciară se prezumă a fi conformă cu adevărul, iar terțul care, bizuindu-se pe cuprinsul cărții funciare, dobândește cu titlu oneros și cu bună-credință un drept real înscris în cartea funciară, nu va putea suferi din cauza eventualelor vicii pe care le avea titlul autorului său. Conform art. 31 din Legea nr. 7/1996, cuprinsul cărții funciare se consideră a fi exact numai în folosul acelei persoane care, în virtutea unui act juridic, cu titlu legal a dobândit cu bună-credință un drept real înscris în cartea funciară. Dobânditorul este considerat de bună-credință dacă, la data înregistrării cererii de înscriere a dreptului în folosul său, nu a fost notată nici o acțiune prin care se contestă cuprinsul cărții funciare sau dacă din titlul transmițătorului și din cuprinsul cărții funciare nu reiese vreo neconcordanță între aceasta și situația juridică reală.
Prin urmare, prima instanță a concluzionat că deși nu se poate reține din probele administrate nulitatea absolută a contractului de donație pentru lipsa sau falsitatea cauzei – motivele arătate în cererea reconvențională tinzând mai degrabă spre afirmarea unei simulații, contractul de donație încheiat de reclamant cu defuncta C. P. va rămâne, în temeiul principiului relativității actelor juridice, un res inter alios acta, efectele acestuia, în lipsa transcrierii dreptului prin sistemul de publicitate al cărților funciare, urmând a produce efecte doar între părțile care l-au încheiat, fiind lipsit de efectul opozabilității.
Astfel, capetele de cerere privind anularea contractelor de vânzare-cumpărare au fost respinse, ceea ce atrage după sine și respingerea celorlalte petite formulate de către reclamant și care sunt subsecvente, respectiv rectificarea cărților funciare și anularea certificatului de moștenitor. Pentru același motiv arătat și anterior, respectiv că reclamantul nu a făcut opozabil dreptul său terților, certificatul de moștenitor cuprinde în mod valabil și acele terenuri asupra cărora reclamantul a devenit proprietar prin donație, act juridic pe care nu l-a făcut public, astfel că apare ca lipsit de interes demersul reclamantului de a scoate din masa succesorală cele două terenuri, atâta vreme cât ele au ajuns în mod valabil în patrimoniul unor subdobânditori de bună-credință.
Contra acestei sentințe, în termen legal, uzând de dreptul configurat de lega procesuală civilă, pronunțata de Judecătoria Timișoara au formulat apel paratul C. V. si reclamantul Palacian T..
Prin apelul formulat, paratul C. V. a solicitat admiterea acestuia, schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii reconvenționale formulate, respectiv să se constate nulitatea absolută a contractului de donație autentificat sub nr. 2580/04.12.2002 la BNP C.-M. din Timișoara, încheiat intre defuncta C. P. și reclamantul P. T., pentru lipsa cauzei sau pentru cauză falsă, potrivit disp. art. 966, 948 pct. 4 Cod civil.
In susținerea căii de atac, s-a reproșat judecătoriei soluția dată cererii reconvenționale. Astfel, contrar celor reținute de prima instanță, a considerat că din însuși conținutul înțelegerii încheiate la data de 20.02.2001 între defuncta C. P. - în calitate de vânzătoare și reclamantul P. T. - în calitate de cumpărător, deci anterior contractului de donație încheiat între aceleași părți la data de 4 decembrie 2002, autentificat sub nr. 2580/04.12.2002 la BNP C.-M. din Timișoara - rezultă fără nici un dubiu faptul că intenția reală a defunctei sale mame nu a fost aceea de a dona terenurile în litigiu, respectiv de a-l gratifica pe reclamantul P. T.. Nu a existat nici un motiv care să o determine pe antecesoarea să doneze un imobil destul de valoros unei terțe persoane. Mai mult decât atât, câtă vreme părțile s-au înțeles să-și transfere proprietatea asupra terenurilor prin încheierea unei operațiuni de vânzare-cumpărare în anul 2001, apare ca lipsită de cauză și, am putea spune, total ilogică, operațiunea donației perfectate în anul 2002 asupra acelorași terenuri, între aceleași părți contractante.
Pe de altă parte, caracterul modic al cuantumului sumelor de bani remise succesiv de pârâtul-reclamant reconvențional P. T. dovedește că acestea reprezentau mai degrabă contraprestația corelativă arendei și nu vânzării-cumpărării.
A susținut că sunt contradictorii considerentele hotărârii primei instanțe, întrucât deși în motivarea hotărârii se arată că "existența acestui înscris ridică problema voinței reale a părților la încheierea lui (...)", instanța nu duce raționamentul până la capăt, respectiv nu tranșează această chestiune, în sensul că nu conchide care era intenția reală a părților, respingând cererea reconvențională fără a prezenta în concret considerentele pentru care a pronunțat o astfel de soluție.
Așadar, contractul de donație a cărui nulitate absolută a solicitat apelantul să se constate de către instanță nu poate fi considerat valid întrucât cauza, care potrivit art. 948 pct. 4 cod civil este considerată una dintre condițiile esențiale pentru valabilitatea oricărei convenții, este fie inexistentă, fie falsă, nefiind conformă cu realitatea. Lipsa cauzei se datorează lipsei scopului imediat, lipsind astfel un element esențial al actului juridic civil, iar lipsa scopului imediat se răsfrânge și asupra scopului imediat, lăsându-1 fără suport juridic, astfel încât sancțiunea ce trebuie a fi aplicată este nulitatea absolută.
În drept, a invocat dispozițiile art. 282 și urmat. Cod procedură civilă și art. 948, 966 Cod civil.
Prin apelul formulat, reclamantul Palacian T. a solicitat admiterea acestuia, in principal desființarea hotărârii apelate si trimiterea spre rejudecare in prima instanța, iar in subsidiar, schimbarea in parte a sentinței apelate, in sensul admiterii cererii de chemare in judecata .
In susținerea căii de atac s-a reproșat primei instanțe că nu s-a pronunțat asupra primului capăt de cerere al acțiunii introductive, prin care a solicitat să se constate că prin contractul de donație autentificat sub nr. 2580/04.12.2002, de Biroul Notarilor Publici Asociați C.-M. din Timișoara, a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului înscris în CF nr. 2778 Pișchia, nr. cad. A 312/1/42, constând în teren arabil extravilan în . de 31.500 mp și asupra imobilului înscris în CF nr. 2779 Pișchia, nr. cad. A 189/1/7, constând în teren arabil extravilan în . de 20.200 mp, cu titlul de donație, de la defuncta C. P., decedată la 4 mai 2004, cu ultimul domiciliu în satul Murani, județul T.. Așa cum rezultă din cuprinsul cererii de chemare în judecată și inclusiv din concluziile scrise, această solicitare a îmbrăcat forma unui petit distinct, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 111 Cod procedură civilă.
A menționat apelantul că instanța de fond nu s-a pronunțat nici cu privire la constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3340/14.12.2007 de Biroul Notarilor Publici Asociați "R." din Timișoara, încheiat între pârâtul C. V. și pârâtul P. L.-F., cu toate că și acest petit a fost formulat în mod expres și separat. Totodată, a susținut că prima instanța s-a pronunțat generic asupra anulării contractelor de vânzare-cumpărare, deci implicit și asupra acestei cereri, câtă vreme este vorba de temeiuri și cauze juridice diferite, respectiv nulitatea absolută pentru vânzarea lucrului altuia în cunoștință de cauză, cu complicitatea și pe riscul cumpărătorului, în ceea ce privește actul încheiat între pârâții C. V. și P. L. F. și anularea contractelor de vânzare-cumpărare în baza principiului resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis, terții subdobânditori fiind de rea-credință, în ceea ce privește contractele de vânzare-cumpărare încheiate de P. L. F. cu pârâții B. D. și Faleș G.-A..
A susținut că sentința atacată nu cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței pentru respingerea în întregime a acțiunii, cele două aspecte invocate anterior nefiind analizate.
A mai precizat apelantul că, în mod nelegal a constatat judecătoria că, între principiul nemo plus juris ad allium transfere potest quam ipse habet și cel al efectului de opozabilitate al înscrierii în cartea funciară, trebuie dată întâietate celui din urmă, „această soluție fiind cea echitabilă”. A considerat că această soluție contravine flagrant disp. art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, precum și ale art. 44 din Constituția României, privitoare la garantarea și ocrotirea dreptului de proprietate. Reclamantul apelant a mai precizat că nu poate fi privat de proprietatea dobândită în mod legal și legitim nici măcar pentru neîndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară, o atare sancțiune, neprevăzută în nici un act normativ, fiind deosebit de excesivă și disproporționată.
De asemenea, a criticat hotărârea apelată și sub aspectul nereținerii de către prima instanță a împrejurării că nici unul dintre pârâți nu a fost de rea-credință la încheierea actelor atacate.
În drept, a invocat disp. art. 296, art. 297 alin. 1 teza I Cod procedură civilă in forma anterioară modificării prin Legea nr. 202/2010, precum și art. 295 alin. 2 Cod pr. civ.
Tribunalul, în rejudecare, a apreciat că este întemeiat apelul declarat de reclamantul P. T. și că este neîntemeiat apelul declarat de pârâtul C. V. pe baza următoarelor considerente:
Așa cum rezultă din expunerea rezumativă a actelor și lucrărilor dosarului, reclamantul-apelant P. T., prevalându-se de calitatea sa de proprietar anterior - dobândită prin contractul de donație autentificat sub nr. 2580/04.12.2002 de Biroul Notarilor Publici Asociați C.-M., a recurs la concursul instanței pentru a obține desființarea jurisdicțională a operațiunilor juridice de vânzare-cumpărare ulterioare - ce poartă asupra bunurilor imobile donate -, perfectate de către intimatul-pârât C. V., în virtutea calității sale de succesor universal al defunctei-donatoare C. P., legitimată prin certificatul de moștenitor nr. 131/14.12.2007 emis de BNPA „R.” din Timișoara, fundamentându-se pe principiile „nemo plus juris ad allium transfere potest quam ipse habet”, și fraus omnia corrumpit” pentru a obține constatarea nulității absolute parțiale a certificatului de moștenitor și a celui dintâi contract autentic de vânzare-cumpărare, și, mai apoi, ca efect al constatării și retroactivității nulității absolute a actelor juridice primordiale (reflectat în adagiul „Quod nullum est, nullum producit efectum”), pe principiul „resoluto jure dantis resoltivur jus accipientis”, pentru a desființa operațiunile juridice de vânzare-cumpărare subsecvente.
Judecătoria s-a mulțumit să respingă atât demersul principal cât și cel incidental (inițiat pe cale reconvențională de către pârâtul C. V. și prin care s-a tins la invalidarea contractului de donație, în principal pentru lipsa cauzei generată de inexistența intenției de a dona - animus donandi, și, numai în subsidiar, pentru cauză ilicită), cu o motivare extranee perimetrului legislativ în care avea a-și cantona cercetarea judecătorească, configurat judicios de către petiționarul P. T. (prin invocarea principiilor supra anunțate - în adevăr incidente în cauză) și fără a observa că, într-o corectă soluționare a disputei procesuale pendinte, se impunea analizarea cu precădere a cererii incidentale - ce purta asupra constatării nulității absolute a contractului autentic de donație (și a cărei primire ar fi lipsit de interes și de legitimare procesuală activă demersul principal).
Context în care tribunalul, analizând cu precădere apelul declarat de pârâtul-reclamant reconvențional, s-a preocupat de valabilitatea contractului de donație (ce legitimează calitatea și interesul reclamantului-pârât reconvențională P. T.) - repudiat de către succesorul universal al donatoarei, pentru lipsa cauzei - mai exact, a intenției de dona (animus donandi).
Este real că dispozițiile art. 948 pct. 4 și 966 din Codul civil de la 1864 (aplicabil litigiului dedus judecății în temeiul art. 102 din legea cu nr. 71/2011, potrivit căruia ”Contractul este supus dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce privește încheierea, interpretarea, efectele, executarea și încetarea sa.”) sancționează cu nulitatea absolută obligațiile fără cauză sau întemeiate pe o cauză falsă ori nelicită. Numai că art. 967 apartenent aceleiași legi civile prezumă existența și liceitatea cauzei până la proba contrară. Transpunând normele legale antemenționate la speța pendinte, rezultă că revenea pârâtului-reclamant reconvențional C. V. sarcina înlăturării prezumției de existență și valabilitate a cauzei contractului de donație, în condițiile de exigență ale art. 1169 din codul civil (expresie a adagiului latin „actori incumbit probatio”). Ceea ce, în speță nu se verifică, așa cum infra se va demonstra.
Astfel, împrejurarea că, la un moment dat, în februarie 2001, - la câțiva ani de când reclamantul-pârât reconvențional P. T. folosea imobilele litigioase în temeiul unei convenții cu proprietara tabulară, în schimbul unor produse agricole remise proprietarei ca echivalent al exploatării acestora -, între cel dintâi, pe de o parte și, cea din urmă, împreună cu fiul său C. V., pe de altă parte, s-a perfectat un înscris din care s-ar putea deduce intenția părților de a perfecta în viitor un contract de vânzare-cumpărare, nevalorificat ulterior, înscris ce atestă predarea-primirea unor sume de bani pentru terenurile deja folosite de petiționar, nu este de natură să lipsească de cauză contractul de donație încheiat în formă autentică aproape doi ani mai târziu (în decembrie 2002). În alți termeni, și dacă s-ar asimila convenția sub semnătură privată unei promisiuni sinalagmatice de vânzare-cumpărare, încheierea acesteia nu înseamnă că, ulterior, părțile contractante nu se puteau răzgândi cu privire la natura actului juridic ce aveau să îl încheie. Nici răspunsurile la interogatoriu ale reclamantului P. T. în sensul că ar fi cumpărat imobilele în discuție nu sunt incompatibile cu perfectarea ulterioară la notarul public a unui contract de donație și nu de vânzare-cumpărare. Primirea unor sume de bani în urmă cu aproximativ doi ani, pentru aceleași terenuri, de către donatoare și de fiul său, nu dovedesc nicidecum lipsa intenției de a dona din contractul de donație încheiat în formă autentică. Dimpotrivă, ele pot chiar justifica și legitima intenția proprietarei tabulare de a-i dona și nu de a-i vinde aceleași terenuri prin act autentic (întrucât, la rândul ei, anterior, a primit foloase de la donatar, constând în produse, și, mai apoi, în sumele de bani remise).
Că donatoarea a avut intenția fermă de a-l gratifica pe reclamantul-pârât reconvențional P. T. se deduce și din faptul că, ulterior, nu a întreprins nici un demers pentru revocarea sau invalidarea actului de donație (deși a decedat la doi ani după perfectarea convenției); cum nici fiul și succesorul său universal, după decesul acesteia, nu a acționat în vederea întregirii rezervei sale succesorale, prin intentarea în justiție a unei acțiuni în reducțiunea liberalității excesive, cu toate că a avut cunoștință de încheierea donației (aspect ce rezultă din declarațiile martorilor G. I. - sora donatoarei și P. I., coroborate cu posesia neîntreruptă a terenurilor donate până în prezent, exercitată de reclamantul-pârât reconvențional - aspect recunoscut de toți subiecții procesuali expres sau implicit, prin necontestarea acestui aspect, și chiar și a titlului de proprietate până în anul 2007 când cel din urmă act a revenit la pârâtul-reclamant reconvențional sub pretextul înstrăinării terenurilor–pășune rămase în patrimoniul autoarei sale și dobândite pe calea transmisiunii succesorale legale universale). Mai mult, succesorul donatoarei nu a făcut nici-o tentativă în a tulbura posesia publică a reclamantului din momentul predării terenurilor (anterior perfectării contractului de donație) și până în prezent. Cum nici subdobânditorii cu titlu oneros și particular ai imobilelor donate nu au încercat a intra în posesia acestora, în temeiul titlurilor prevalate.
Tribunalul a considerat că nu se poate face abstracție nici de faptul că donația, fiind perfectată în formă autentică, constatările personale ale notarului public (în ceea ce privește prezența părților și exprimarea consimțământului la încheierea actului juridic pe care l-au semnat în fața sa), fac dovada până la înscrierea în fals. Este adevărat că, în structura voinței juridice, alături de consimțământ, se cere a fi întrunită și condiția cauzei - și că sistemul nostru de drept protejează cu precădere voința reală a părților. Numai că, în speță, aserțiunile ce preced, conturează îndeajuns de credibil concluzia că nu s-a dovedit absența cauzei, și, cu atât mai mult, ilicitatea ei.
De altfel, se impune a se observa că pârâtul-reclamant reconvențional C. V. a ieșit din pasivitate și a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de donație, după prevalarea înscrisului privat de către reclamantul-pârât reconvențional P. T. și concomitent cu repudierea lui, prin neasumarea semnăturilor încorporate convenției (a se vedea răspunsurile date la cel dintâi interogatoriu luat de către prima instanță - filele 196-197). În alți termeni, pârâtul-reclamant reconvențional, în legitimarea pretențiilor deduse judecății pe calea demersului incidental, s-a folosit de un înscris prevalat de către reclamant, înscris pe care inițial l-a repudiat nerecunoscându-i existența și valabilitatea (din moment ce și-a contestat semnăturile - în interogatoriul inițial luat în cea dintâi fază a judecății) asumându-și-l numai după ce, în cadrul cercetărilor penale, s-a constatat că să semnăturile îi aparțin (urmare a efectuării unei lucrări de constatare tehnico-științifice - a se vedea filele 285 și 288). Or, un asemenea comportament contradictoriu și oscilant al pârâtului-reclamant reconvențional nu face altceva decât să întărească convingerea instanței de apel că a știut și a fost de acord cu perfectarea contractului de donație între autoarea sa directă și reclamantul-pârât reconvențional P. T., convingere formată în baza raționamentului expus.
Acestea fiind spuse, tribunalul a conchis că în speță nu s-a dovedit nici lipsa intenției de dona imobilele litigioase reclamantului-pârât reconvențional de către defuncta C. P. și, cu atât mai mult, ilicitatea cauzei - ce ar atrage sancțiunea nulității absolute a contractului autentic de donație. Context în care demersul incidental s-a privit a fi neîntemeiat, pentru considerentele ce preced și care au substituit motivarea mai mult decât sumară a judecătoriei referitoare la soluția de respingere a cererii reconvenționale. De aceea, în temeiul art. 296 C. proc. civ. a respins ca nefondat apelul declanșat de către apelantul-pârât-reclamant reconvențional C. V. contra sentinței civile nr. 4387/23.02.2011 dată de Judecătoria Timișoara in dosarul pendent, având nr._ .
Tribunalul a constatat că întemeiate se privesc a fi însă criticile aduse de apelantul-reclamant reconvențional judecătoriei, care printr-un aparat argumentativ sumar și, uneori contradictoriu (spre exemplu, înlătură declarația martorei G. E., pentru ca în paragraful următor să o folosească parțial, pentru a conchide, de această dată, judicios, că titlul de proprietate se afla la reclamant), și fără a înlătura argumentat situația de fapt prezentată de petiționar, susținută de probatoriul administrat (prima instanță nu amintește nimic de posesia neîntreruptă a terenurilor și de semnificația acesteia din perspectiva relei sau bunei-credințe a subdobânditorilor), respinge și demersul judiciar principal, dând eficiență maximă principiului securității circuitului civil și al opozabilității înscrierilor de carte funciară, precum și prezumției relative de bună-credință instituită de art. 31 din legea cu nr. 7/1996 (pe care nu îl corelează însă și cu art. 36, termenul de 3 ani nefiind împlinit) fără a înlătura însă principiile de drept invocate de reclamant, reținând în mod surprinzător o conduită culpabilă a celui din urmă. Context în care, tribunalul a schimbat-o, urmare a reanalizării probatoriului administrat și a interpretării regulilor de drept incidente în speță, după cum urmează.
Odată reținută valabilitatea contractului de donație - ce se verifică a fi titlul de proprietate al reclamantului, Tribunalul a considerat că se impune a se verifica în ce măsură sunt valabile operațiunile juridice ulterioare având de obiect imobilele donate, din perspectiva principiilor „nemo plus juris ad allium transfere potest quam ipse habet”, „fraus omnia corrumpit” și „resoluto jure dantis resoltivur jus accipientis”, invocate în actul procedural învestitor și apreciate ca fiind incidente în speță, dar și a dispozițiilor art. 31 din Legea cu nr. 7/1996 și excepțiilor de la aceste principii prevalate în apărare de către terții subdobânditori.
În speță s-a afirmat și nu s-a contestat (intimații-pârâți preferând să dea răspunsuri vagi și incerte la interogatorii) că reclamantul-pârât reconvențional P. T. a avut posesia terenurilor disputate cu mult timp înainte de încheierea contractului de donație, folosindu-le în temeiul unei așa zise convenții de arendă cu proprietara tabulară (știut fiind că, potrivit art. 6 apartenent legii cu nr. 16/1994 în vigoare la epoca perfectării pretinsei convenții de arendă, aceasta, fiind un contract solemn, cerința încheierii în formă scrisă și cea a înregistrării în termen de 15 zile în evidențele Primăriei, într-un registru special erau prevăzute sub sancțiunea nulității absolute - art. 24 alin. din lege). Esențial este însă că reclamantul, în schimbul folosirii terenurilor, preda proprietarei tabulare produse agricole (aspect relevat de martorii audiați și necontestat de către pârâtul C. V.), până în anul 2001, când produsele agricole au fost înlocuite cu mai multe sume de bani, recunoscute a fi primite, finalmente, și de către fiul proprietarei tabulare, pentru ca, din anul 2002, să le folosească în calitate de proprietar, în temeiul contractului de donație autentificat sub nr. 2580/04.12.2002 de Biroul Notarilor Publici Asociați C.-M., depus și la Primăria comunei Pișchia, terenurile fiind înregsitrate în registrul agricol (a se vedea declarația martorului Mihart C. - secretar al primăriei - fila 306) și până în prezent, fără a fi tulburat în posesia sa de către terțe persoane (nici de către succesorul universal al donatoarei, nici de către primul-cumpărător - consătean cu reclamantul, și nici de către subdobânditorii cu titlu particular și oneros al acestor imobile).
În acest context - al unei posesii îndelungate (din anul 1998 și până în prezent), publice și netulburate vreodată nici măcar de către cei ce puteau fi considerați îndreptățiți a o face - proprietara tabulară C. P. și, mai apoi, fiul și moștenitorul ei legal -, în anul 2007, procurându-și titlul de proprietate deținut în original tot de la petiționar (a se vedea declarația martorei G. I. ce a fost reținută și apreciată cu atât mai mult cu cât este rudă cu pârâtul, iar, de altă parte, declarațiile celorlalți martori fiind subiective, raportat la relațiile avute cu subiecții procesuali), pârâtul C. V. a dezbătut succesiunea mamei sale, ascunzând notarului public existența contractului de donație (de care avea cunoștință, așa cum supra s-a demonstrat, însoțind-o chiar pe mama sa la notarul ce a încheiat actul - a se vedea filele 304 și 315) și, în aceiași zi, a și înstrăinat toate terenurile evidențiate în titlul de proprietate eliberat în favoarea autoarei sale, pârâtului P. L.-F. consătean cu cei dintâi subiecți procesuali (reclamantul-pârât reconvențional P. T. și pârâtul-reclamant reconvențional). Fiind însă evident că, din moment ce terenurile litigioase ieșiseră din patrimoniul autoarei sale pe calea actului autentic de donație, nu mai puteau face obiectul transmisiunii succesorale legale și ca atare, nu puteau fi încorporate certificatului de moștenitor nr. 131/14.12.2007 emis de BNPA „R.” din Timișoara, și, mai apoi, nici înstrăinate, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 3340/14.12.2007 în virtutea principiului „nemo plus juris ad allium transfere potest quam ipse habet” ori „nemo dat quod non habet”.
Tribunalul a mai constatat cât privește buna-credință a pârâtului-reclamant reconvențional C. V., toate probele administrate converg spre concluzia, de altfel supra conturată, că aceasta nu numai că nu a existat, ci, dimpotrivă, cel dintâi a dat dovadă de o totală reală credință, declarând în fals în fața notarului public că imobilele litigioase se aflau încă în patrimoniul donatoarei (cu toate că, așa cum s-a demonstrat în cele ce preced, știa foarte bine că fuseseră înstrăinate prin contractul de donație autentificat sub nr. 2580/04.12.2002 de Biroul Notarilor Publici Asociați C.-M., la încheierea căruia a însoțit-o pe mama sa, contract, pe care nu a încercat să îl desființeze decât în împrejurările mai sus arătate) și, mai apoi, înstrăinându-le în aceiași zi către un consătean - pârâtul P. L.-F., care, cu minime diligențe, putea cunoaște și, în opinia tribunalului, a și știut cine avea posesia lor (într-o comunitate rurală mică, fiind binecunoscut că se cunoaște atât locația terenurilor agricole cât și posesorii lor). De altfel, cei doi protagoniști ai celei dintâi operațiuni de vânzare-cumpărare, se și contrazic, atât cu privire la împrejurările în care au negociat vânzarea, cât și cu privire la scopul pentru care s-a încheiat (pârâtul C. V. declarând că pârâtul P. L.-F. le-a cumpărat pentru a le lucra, iar cel din urmă afirmând că le-a achiziționat în scop de revânzare - a se observa cu atenție răspunsurile contradictorii la interogatorii). Devenind astfel îngăduită și chiar obligatorie concluzia că ambele părți contractante ale celei dintâi operațiuni juridice de vânzare-cumpărare au avut cunoștință că terenurile aparțineau și, cel puțin, erau folosite de către reclamant, cu consecința înlăturării prezumției relative de bună-credință consacrată legislativ de art. 1898 din codul civil de la 1864 și care o definește ca fiind „credința posesorului că, cel de la care a dobândit imobilul, avea toate însușirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea, fiind suficient să fi existat la momentul încheierii actului”. Or, în speță, nici moștenitorul legal și niciunul dintre dobânditorii ulterior ai dreptului de proprietate nu au avut posesia imobilelor litigioase. Conturându-se astfel cu puterea evidenței reaua lor credință, ceea ce exclude și incidența dispozițiilor art.31 din legea cu nr. 7/1996 prevalate în apărare. Urmând a fi înlăturate și apărările pârâților în sensul că situația creată este imputabilă exclusiv donatorului care nu și-ar fi îndeplinit obligația asumată prin contractul de donație de a efectua formalitățile de publicitate imobiliară. Și aceasta pentru că, cel puțin după decesul donatoarei, era necesară dezbaterea succesiunii de către moștenitorul C. V. (ceea ce implica anumite cheltuieli notariale). Abstracție făcând de faptul că, potrivit art. 24 apartenent legii cu nr. 7/1996 (în forma și versiunea în vigoare la acea epocă), petiționarul-apelant P. T. avea posibilitatea să ceară intabularea dreptului său de proprietate și după decesul defunctei și intabularea în cartea funciară a moștenitorului său - intimatul C. V..
Tribunalul a mai precizat că, pe altă parte, nu trebuie ignorat nici efectul de opozabilitate (iar nu constitutiv de drepturi) produs de înscrierea dreptului în cartea funciară, și care se constituia într-o facultate pentru donatar iar nu într-o obligație a cărei neîndeplinire să atragă o sancțiune atât de drastică cum se privește a fi aceea de pierdere a dreptului de proprietate în favoarea terților dobânditori ce și-au înscris acest drept. C., deși se invocă și se face teoria opozabilității, în realitate, se solicită instanței, ca, urmare a aplicării acestui principiu de carte funciară, să sancționeze donatorul neînscris în cartea funciară, cu pierderea dreptului său de proprietate. Că opozabilitatea nu poate fi reținută în cazul în care cel ce o invocă se dovedește a fi de rea-credință, s-a pronunțat constant și practica jurisprudențială, statuând că „În cazul înstrăinării succesive a imobilului, cel de-al doilea cumpărător, care a dobândit prin fraudă, cu rea-credință și care și-a înscris dreptul de proprietate în cartea funciară, nu poate invoca inopozabilitatea dreptului de proprietate al primului cumpărător, pe motiv că acesta nu a fost înscris în cartea funciară. Reaua-credință împiedică invocarea inopozabilității dreptului real neînscris, primul cumpărător având posibilitatea să pretindă rang preferențial pentru înscrierea dreptului său, în condițiile art. 28 din legea cu nr.7/1996. Înscrierea în cartea funciară a dreptului dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare lovit de nulitate absolută pentru cauză ilicită nu validează actul înscris, deoarece scopul înscrierii nu este acela de a acoperi un viciu, o ilegalitate, ci de a consolida un drept valabil dobândit și de face astfel opozabil terțului actul valabil încheiat (CA București, secția a IV-a civilă, Dec. civ. nr. 2326/19.12.2006, nepublicată).
Revenind la reaua-credință supra demonstrată a pârâților de rang 1 și 2, tribunalul a amintit că principiul „fraus omnia corrumpit” invalidează vânzarea încheiată cu o altă persoană în dauna celui dintâi proprietar. Și aceasta, pentru că noțiunea de fraudă - circumscrisă sferei actelor juridice, cuprinde în componența sa atât frauda la lege (care, prin eludarea unor norme legale imperative, vatămă direct ordinea publică) cât și fraudarea intereselor unei alte persoane (întrucât, deși sunt păgubite interesele particulare ale unor terți - persoane străine actului juridic încheiat -, indirect este atinsă și ordinea publică). Ca atare, în ambele cazuri, concluzia care s-a impus cu forța evidenței pentru sancțiunea fraudei este nulitatea absolută a actului juridic astfel încheiat.
În speță se verifică cea de-a doua ipoteză a fraudei la lege, prin certificatul de moștenitor nr. 131/14.12.2007 emis de BNPA „R.” din Timișoara și, mai apoi, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 3340/14.12.2007 părțile contractante (pârâții C. V. și P. L.-F.), urmărind fraudarea intereselor proprietarului extratabular (neînscris în cartea funciară) P. T.; de vreme ce aserțiunile supra anunțate au dovedit că cel dintâi știa de existența contractului de donație, și amândoi avea cunoștință de faptul că imobilele tranzacționate se aflau de multă vreme în posesia reclamantului P. T.. Odată reținută frauda la lege este exclusă și incidența regulii „qui prior tempore potior jure” prevalată în apărare, de către cei ce și-au înscris dreptul de proprietate în cartea funciară și care rămâne fără efecte. În favoarea acestei teze pledează și argumente de ordin doctrinar și jurisprudențial (a se vedea în acest sens, R.D.nr.5/1995, pag.48-49, FR. D., Contracte speciale, ediția 1999, pag. 58-59, P. P., Practică judiciară civilă comentată și adnotată, pag. 89 147, Editura „Continent XXI București, 1999, și Tribunalul București, Culegere de practică judiciară, pe anul 1998, pag. 1-5, Secția a IV-a civilă, dec. civ. nr. 3625/1998, CA București, Secția a IV-a Civilă, dec. civ. nr. 1520/8.09.2005, în ambele spețe fiind sancționate cu nulitatea absolută contracte autentice de vânzare-cumpărare, chiar înscrise în cartea funciară, perfectate însă cu fraudarea intereselor promitenților-cumpărători, aflați în posesia imobilelor; ori, cu atât mai mult se impune aplicarea principiului fraus omnia corrumpit” în speța pendinte, în care s-au fraudat interesele unui proprietar extratabular aflat în posesia terenurilor, iar nu ale unui creditor al obligației de a face cum se privește a fi promitentul-vânzător).
Așa stând lucrurile, tribunalul, urmare a incidenței în cauză a celor două principii deja constant evocate, „nemo plus juris ad allium transfere potest quam ipse habet (cu aplicația particulară în cazul vânzării bunului altuia - speța pendinte)”, și fraus omnia corrumpit”, cum și a dispozițiilor art. 948, 966 și 970 din Codul civil, în temeiul art. 296 c. proc. civ., a admis calea de atac promovată de reclamantul-pârât reconvențional P. T. și a dat eficiență maximă demersului judiciar inițiat de către cel din urmă (cu amendamentul că cel dintâi petit nu se privește a fi unul veritabil ci având doar o valoare argumentativă, în susținerea celor principale; de vreme ce donația a fost obiectivată într-un act autentic apt a produce efectul translativ de proprietate asupra bunurilor donate).
Context în care a dispus anularea parțială a certificatului de moștenitor nr. 131/14.12.2007 emis de BNP Asociați R. din Timișoara pe seama paratului C. V., în limita imobilelor identificate cadastral in CF nr. 2778 Pișchia, sub nr. A 312/1/42, constând in teren arabil extravilan în întindere cantitativă de 31.500 mp și, respectiv, în CF nr. 2779 Pișchia, sub nr. A 189/1/7, constând in teren arabil extravilan în întindere cantitativă de 20.200 mp incluse în masa succesorală a defunctei C. P., imobile ce au făcut obiectul contractului de donație autentificat sub nr. 2580/04.12.2002 de BNP Asociați C.-M. din Timișoara.
A constatat nulitatea absolută parțială a contractului de vânzare-cumpărare nr. 3340/14.12.2007 autentificat la BNP Asociați R. din Timișoara încheiat intre paratul C. V. în calitate de vânzător si paratul P. L. F. în calitate de cumpărător, în ceea ce privește imobilele identificate cadastral in CF nr. 2778 Pișchia, sub nr. A 312/1/42, constând in teren arabil extravilan în întindere cantitativă de 31.500 mp și, respectiv, în CF nr. 2779 Pișchia, sub nr. A 189/1/7, constând in teren arabil extravilan în întindere cantitativă de 20.200 mp.
În ceea ce îi privește pe terții subdobânditori B. D. și Faleș G.-A., tribunalul a dat eficiență unuia din efectele nulității - și anume principiului „resoluto jure dantis resoltivur jus accipientis”, ce impune și desființarea actelor de înstrăinare subsecvente. Excepția de la acest principiu, invocată în apărare - aceea a subdobânditorilor de bună-credință cu titlu oneros nu este incidentă, de vreme ce, cu minime diligențe, puteau constata că terenurile cumpărate se aflau în posesia altei persoane (a donatarului); ceea ce exclude buna lor credință.
Tribunalul a mai arătat că, pe de altă parte, în speță nu este incident principiul „error communis facit jus” (denumit și principiul validității aparenței în drept) prevalat în apărare și care ar înlătura regula „Quod nullum est, nullum producit efectum”. Cea din întâi instituție juridică a primit consacrare legislativă (spre exemplu în art. 7 din Legea cu nr. 119/1996, și, cel, mai recent, în art. 45 apartenent Legii cu nr. 10/2001) pentru rațiuni de protejare a siguranței circuitului civil și a încrederii publice în actele juridice de dobândire a proprietății încheiate în condiții de eroare publică asupra calității de proprietar a înstrăinătorului, și, totodată, pentru a atenua efectele juridice produse de aplicarea deja constant evocatului principiu de drept potrivit căruia - încheierea unui contract translativ de proprietate cu un neproprietar nu poate transmite proprietatea de la adevăratul proprietar la terțul contract -, căci nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are el însuși (nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse habet).
În atare situație, pentru ca o aparență să fie creatoare de drept se cer a fi întrunite cumulativ, următoarele condiții:
a) să existe o eroare comună și invincibilă, care trebuie apreciată în abstract, în sensul că se impun a se face toate verificările, formalitățile apte a confirma existența dreptului autorului, pe care prudența umană le poate prefigura. Și aceasta pentru că o situație contrară dreptului nu poate fi menținută decât dacă securitatea circuitului civil o cere; or ea nu este amenințată de aplicarea strictă a regulii de drept, decât în situația în care violarea ei - a regulii - este necesară și inevitabilă. Rezultă așadar că nu orice aparență (în speță pretinsa calitate de proprietar a vânzătorului) poate constitui elementul obiectiv al erorii comune, ci numai una susceptibilă de a induce credința greșită în ea, a unei persoane care a luat toate măsurile de prevedere necesare (spre exemplificare, a cumpărat un bun imobil de la o persoană căreia i s-a recunoscut dreptul de proprietate printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, desființată ulterior, într-o cale extraordinară de atac).
b) subdobânditorii să fie de bună-credință. Se impune nu numai că aceștia să fi crezut în realitatea falsă a situației aparente, dar și ca această credință să fie scuzabilă, lipsită de orice culpă, această cerință nefiind îndeplinită atunci când, necunoscând efectiv această realitate falsă, erau prezumați a o cunoaște. Pentru aserțiunile ce preced, buna-credință a intimaților B. D. și Faleș G.-A. a fost înlăturată.
c) actul juridic încheiat de proprietarul aparent cu terțul achizitor să fie cu titlu oneros (singura condiție ce se verifică).
În atare situație, s-a impus și constatarea nulității absolute a celor două contracte autentice de vânzare-cumpărare perfectate de cei doi cu vânzătorul P. L.-F..
Consecința firească a invalidării actelor juridice antemenționate, este rectificarea cărților funciare în care acestea au fost înscrise, în temeiul art. 34 pct.1 în corelație cu art. 20 - ambele apartenente Legii cu nr. 7/1996 (în forma și versiunea în vigoare la epoca încheierii lor, incidentă în speță, potrivit art. 76, 77 și 80 din Legea cu nr.71/2011 de punere în aplicare a noului cod civil) și care spun că „Dreptul de proprietate si celelalte drepturi reale asupra unui imobil se vor înscrie in cartea funciara pe baza actului prin care s-au constituit ori s-au transmis in mod valabil. Drepturile reale se sting numai prin înscrierea radierii lor din cartea funciara….Hotărârea judecătoreasca definitiva si irevocabila…va înlocui acordul de voința cerut in vederea înscrierii drepturilor reale,” daca sunt opozabile titularilor și, respectiv, că, „Orice persoana interesata poate cere rectificarea înscrierilor din cartea funciara daca printr-o hotărâre judecătoreasca definitiva si irevocabila s-a constatat ca înscrierea sau actul in temeiul căruia s-a efectuat înscrierea nu a fost valabil.„ Motiv pentru care tribunalul a dispus rectificarea CF nr. 2778 Pischia prin radierea drepturilor de proprietate asupra imobilului identificat cadastral cu nr. A 312/1/42, constând in teren arabil extravilan în întindere cantitativă de 31.500 mp, înscrise succesiv pe seama pârâtului C. V. cu titlu de moștenire, și, mai apoi, pe seama pârâților P. L. F. și Faleș G. A., cu titlu de cumpărare (din dreptul pozițiilor B 2, 3 și 4) și înscrierea dreptului de proprietate asupra aceluiași imobil în favoarea reclamantului P. T. cu titlu de donație; cum și rectificarea CF nr. 2779 Pischia prin radierea drepturilor de proprietate asupra imobilului identificat cadastral cu nr. A 189/1/7 constând in teren arabil extravilan în întindere cantitativă de 20.200 mp, înscrise succesiv pe seama pârâtului C. V. cu titlu de moștenire, și, mai apoi, pe seama pârâților P. L. F. și B. D. cu titlu de cumpărare (din dreptul pozițiilor B 2, 3 și 4) și înscrierea dreptului de proprietate asupra aceluiași imobil în favoarea reclamantului P. T. cu titlu de donație.
Cu privire la cererea de chemare în garanține formulată de către pârâta B. D., tribunalul a amintit că evicțiunea (definită ca fiind pierderea proprietății bunului sau tulburarea cumpărătorului în exercitarea prerogativelor de proprietar) presupune ca o condiție prealabilă un contract de vânzare-cumpărare valabil încheiat, iar nu unul lovit de nulitate absolută (ce intervine pentru nerespectarea unor norme juridice imperative privind condițiile de validitate ale actului juridic la epoca perfectării lui). Abstracție făcând de faptul că în speță nu erau întrunite condițiile cumulative cerute de imperativul art. 1337 apartenent Legii civile de la 1864 pentru a se reține incidența evicțiunii și anume cea vizând necunoașterea cauzei evicțiunii de către cumpărător. Știut fiind că, dacă a avut cunoștință de pericolul evicțiunii, rezultă că a acceptat să contracteze pe riscul său, și, în caz de realizare a acestuia, nu se mai pune problema incidenței obligației de garanție a vânzătorului pentru evicțiune. Or, în speță, s-a demonstrat că terții subdobânditori au cunoscut, sau, cu minime diligențe puteau afla că terenurile cumpărate se aflau în posesia și chiar în proprietatea altei persoane (contractul de donație fiind înregistrat la Primăria comunei Pișchia). Ceea ce îngăduie și obligă la a se conchide că, în speță, ar fi fost incident principiul „restitutio in integrum”, ca o consecință a constatării nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, în temeiul căruia cumpărătorii ar fi avut dreptul la restituirea întocmai a prestațiilor (a prețului plătit, actualizat cu indicele de inflație), iar nu a valorii de circulație, ca în cazul evicțiunii (a se vedea în acest sens, CA București, Secția a IX-a civilă si de proprietate intelectuală, Dec. civ. nr. 77/R/11.02.2012 nepublicată, din care cităm „Dezdăunarea cumpărătorului pe temeiul răspunderii pentru evicțiune a vânzătorului operează numai în situația în care cel dintâi a fost evins, fără a fi afectată valabilitatea titlului lui de proprietate, în considerarea unei cauze ce nu era cunoscută cumpărătorului și preexista datei încheierii contractului de vânzare-cumpărare. În situația în care în privința contractului de vânzare-cumpărare ce a constituit titlul de proprietate al reclamantului a operat sancțiunea nulității, devin aplicabile, pentru dezdăunarea părților contractante, principiile efectelor nulității, printre care se numără și acela al repunerii părților în situația anterioară”; dar și Tribunalul A., Secția civilă, dec. civ. nr.269/R/31.03.2010, publicată în RRDJ nr. 3-4/2010, p. 117 și urm., cu privire la valoarea supusă restituirii după constatarea nulității unui contract de vânzare-cumpărare).
Cum însă într-un prim ciclu procesual cererea de chemare în garanție a fost admisă de instanța de apel, iar în recursurile formulate de către ceilalți recurenți (P. L.-F., Faleș G.-A. și C. V.) nu s-au adus critici deciziei din apel în privința modului de soluționare a cererii de chemare în garanție, devine îngăduită și concluzia că această soluție a intrat în puterea lucrului judecat, nemaiputând primi o altă rezolvare fără a se încălca această prezumție absolută, a conchis instanța de apel.
Ca atare, tribunalul, respectând cu rigoare puterea de lucru judecat, a admis cererea de chemare in garanție formulata de parata B. D. în contradictoriu cu parații-chemați în garanție P. L. F. si C. V., pe care î-a obligat, în solidar, la plata către ce dintâi, a contravalorii actualizate a terenului identificat topografic sub nr. A 189/1/7 în întindere cantitativă de_ mp ce a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 103/01.02.2008, desființat jurisdicțional, în cuantum de 19.880 euro.
În temeiul art. 274 în corelație cu art. 298 C. proc. civ. a obligat paratul Chiricesu V. (aflat în culpă procesuală) la plata către reclamantul P. T. a sumei de 2797,99 lei cu titlu de cheltuieli de judecata avansate în cea dintâi fază a judecății, precum și a sumei de 2877 lei cu titlu de cheltuieli de judecata avansate în calea de atac a apelului.
Cu observarea aceluiași temei juridic, a obligat și parații-chemați în garanție C. V. și P. L. F., în solidar, la plata către pârâta B. D. a sumei de 1531,50 lei cu titlu de cheltuieli de judecata avansate în cea dintâi fază a judecății.
Ca o consecință a admiterii căii de atac formulate de reclamantul-pârât reconvențional P. T., a respins cererile de acordare a cheltuielilor de judecata formulate de celelalte părți in apel.
A păstrat dispozițiile sentinței apelate în limita soluțiilor ce poartă asupra excepției lipsei calității procesuale active a reclamantului P. T. și a cererii reconvenționale.
Împotriva deciziei Tribunalului au declarat recurs, în mod separat, fiecare dintre pârâții B. D., C. V., P. L. F. și Fales Ghiorghita A..
Pârâta recurentă B. D. a solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei atacate cu consecința menținerii sentinței Judecătoriei Timișoara.
În motivare, pârâta recurentă a invocat dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C.p.c., arătând că în speță s-a transmis proprietatea prin donație, care nu este un act juridic cu titlu oneros, și fără înscrierea acestei transmisii în CF, astfel că, din interpretarea per a contrario a art. 26 al. 1 din Legea nr. 7/1996 și art. 819 din Codul civil de la 1864, încălcate de către instanța de apel, acest act juridic nu îi este opozabil și nu poate produce efecte față de ea.
Pârâta recurentă a mai arătat că instanța a înlăturat prezumția lor de bună credință în mod nelegal neanalizând argumentele lor care arată totala lor bună-credință și mai mult chiar existența unei erori comune cu privire la calitatea de proprietar a înstrăinătorului P. L. F..
Astfel, a precizat că terenul a apărut într-un ziar de publicitate, că vânzătorul i-a dat mai multe planuri ale acestuia și i-a arătat locația, iar credința că vânzătorul este adevăratul proprietar i-a fost întărită de certificatul de evidență fiscală eliberat de Primăria Pișchia, în care se menționa că proprietarul terenului P. L. F. avea plătite impozitele la zi, și de extrasul CF în extenso, în care nu apare reclamantul ci doar C. P., fiul acesteia și vânzătorul P. L. F..
A mai susținut că aceste elemente de fapt arată că în speță operează principiul proprietății aparente și că există o eroare comună cu privire la calitatea de proprietar a înstrăinătorului P. L. F., alături de prezumția de bună credință.
Că, la nașterea acestei erori comune și invincibile a contribuit și reclamantul, care, deși a dobândit contractul în 04.12.2012, nu a făcut nimic pentru a întabula terenul, ba mai mult a dat titlul de proprietate unor terți care au făcut frauda despre care acesta afirmă că există în speță.
Pârâta recurentă a învederat și că reclamantul interpretează contrar scopului său art. 36 din Legea nr. 7/1996 privind acțiunea în rectificare, precizând că în speță nu poate opera rectificarea în nici un fel deoarece înscrierea este valabilă raportat la neînscrierea donației în CF.
Pârâtul recurent C. V. a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 7,8 și 9 și art. 312 al. 3 C.p.c., admiterea recursului și modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul respingerii apelului reclamantului și admiterii apelului său cu consecința menținerii sentinței Judecătoriei.
În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâtul recurent a susținut că instanța de apel a formulat o motivare insuficientă, aspect cenzurabil prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 7 C.p.c., iar pe altă parte a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, respectiv contractul de donație, reținând că primirea unor sume de bani în urmă cu doi ani nu dovedește lipsa intenției de a dona, fapt ce atrage incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C.p.c.
Că, instanța de apel nu indică în concret care sunt motivele pentru care nu poate fi reținută existența vreunei cauze care să determine nulitatea absolută a contractului de donație și că din declarațiile tuturor martorilor audiați nu rezultă aspectul reținut în motivarea deciziei, respectiv că el ar fi avut cunoștință de existența contractului de donație.
Cu privire la motivarea insuficientă, pârâtul recurent a invocat art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cauzele V. de Hurk c/a Țările de Jos, Albina c/a România, Hirvisaari c/a Finlanda), precum și Decizia nr. 3338/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție- Secția Civilă și de proprietate intelectuală.
A învederat, apoi, că din conținutul înțelegerii încheiate la data de 20.02.2001 între defuncta C. P., în calitate de vânzătoare, și reclamantul P. T., în calitate de cumpărător, deci anterior contractului de donație autentificat sub nr. 2580/04.12.2002, rezultă fără dubiu că intenția reală a defunctei C. P. nu a fost aceea de a dona terenurile, astfel încât apare lipsită de cauză și total ilogică operațiunea donației perfectate în 2002, concluzie care poate fi desprinsă cu ușurință din lecturarea înscrisului intitulat contract de vânzare- cumpărare și a declarației martorei M. C. A..
Pârâtul recurent a susținut și că instanța de apel a interpretat eronat răspunsurile date de reclamant la interogatoriu din care rezultă că acesta a recunoscut că la momentul când s-a prezentat la notar împreună cu C. P. intenția lor a fost de a încheia un contract de vânzare- cumpărare.
Că, pe parcursul procesului reclamantul a dat dovadă de rea credință prin maniera în care a răspuns la interogatoriu și prin influențarea martorilor de a declara conform celor susținute de el, necorespunzând adevărului afirmația reclamantului referitoare la faptul că în luna noiembrie s-ar fi deplasat la locuința reclamantului pentru a-i solicita soției acestuia remiterea titlului de proprietate în original, câtă vreme din declarația martorului M. I. și C. A. rezultă că titlul se afla deja în posesia sa.
Totodată, a învederat că în mod ciudat și lipsit de logică instanța de apel a înlăturat declarațiile a patru martori ca fiind subiective și reține declarația martorei G. I., aflată în relație de dușmănie cu el, pentru confirmarea susținerii reclamantului că actul este de donație, la fel cum a ignorat relevanța probatorie a martorului Mihart C. și a adresei nr. 804/02.03.2009 emisă de Primăria Comunei Pișchia, reținând în mod greșit că în speță s-a demonstrat că terții subdobânditori au cunoscut sau, cu diligențe minime, puteau afla că terenul se află în posesia și chiar proprietatea altei persoane.
Cu privire la cazul prevăzut de art. 304 pct. 9 C.p.c., pârâtul recurent a arătat că instanța a făcut o greșită aplicare a legii atunci când a refuzat să aplice sancțiunea inopozabilității, precizând că înscrierea era o condiție absolut necesară pe care reclamantul trebuia să o îndeplinească în scopul opozabilității dreptului său, fapt care nu-i permite a se prevala de propria sa culpă (nemo auditur propriam suam turpitudinem allegans).
A mai susținut că martorii propuși de reclamant au arătat că el nu avea cunoștință de existența vreunui contract de donație, de care a aflat cu ocazia declanșării acestui litigiu, și că prin interogatoriul dat a menționat că din cauza problemelor financiare nu și-a întabulat dreptul dobândit prin donație, uitând că prin încheierea contractului a declarat că formalitățile de publicitate sunt în sarcina sa.
De asemenea, pârâtul recurent a invocat, din perspectiva dispozițiilor art. 20 al. 1 și 25 al. 1 din Legea nr. 7/1996, ignorarea principiului priorității, potrivit căruia înscrierile în cartea funciară își produc efectele de la data înregistrării cererii de înscriere.
Pe de altă parte, a arătat că doctrina și jurisprudența în materie au stabilit că între principiul nemo plus juris ad alium transfere potest quam ipse habet și principiul efectului de opozabilitate al înscrierii în cartea funciară și al bunei credințe a terțului subdobânditor se impune a fi dată întâietate ultimelor două, întrucât această soluție este echitabilă și nu pune în pericol securitatea circuitului civil.
În sfârșit, pârâtul recurent a invocat încălcarea dispozițiilor art. 26 al. 1 și art. 33 din Legea nr. 7/1996, precum și art. 1846 al. 2 din Codul civil de la 1864, prin aceea că instanța de apel a confundat posesia cu detenția precară, reținând în mod greșit că terenul în litigiu s-a aflat în posesia neîntreruptă a reclamantului, câtă vreme l-a deținut în baza „așa-zisei” arende, astfel că a lipsit elementul animus res sibi habendi.
Pârâtul recurent P. L.- F. a solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului reclamantului cu consecința menținerii sentinței în ceea ce privește respingerea acțiunii reclamantului.
În motivare, recurentul a invocat dispozițiile art. 304 pct. 7,8 și 9 C.p.c., arătând în raport de dispozițiile art. 304 pct. 9 C.p.c. că, în ceea ce privește recunoașterea eficacității contractului de donație, instanța de apel a încălcat principiul relativității efectelor contractului, consacrat de art. 971 din Codul civil de la 1864, potrivit căruia dintr-un contract nu se pot naște efecte față de terți, respectiv a aplicat greșit principiul opozabilității efectelor contractului, apreciind că un contract de vânzare- cumpărare a unui imobil, care nu a fost înscris în CF, poate totuși produce efectul de opozabilitate față de terți.
Recurentul a mai arătat că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 26 al. 1 din Legea nr. 7/1996 și art. 819 din Codul civil de la 1864 privind cazurile de opozabilitate a drepturilor reale fără înscrierea lor în cartea funciară.
Că, instanța de apel a considerat greșit că validitatea donației reprezintă condiția necesară dar nu și suficientă pentru ca această operațiune să-și producă efectele, inclusiv față de terți, ignorând efectul inopozabilității acesteia fără înscrierea ei în cartea funciară.
În continuare, pârâtul recurent a susținut că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1846 al. 2 și art. 1853 din Codul civil de la 1864, confundând noțiunea de posesie cu noțiunea de detenție precară și reținând că terenurile în litigiu s-ar fi aflat în „posesia neîntreruptă” a reclamantului, atât în perioada cât l-a deținut în baza „așa-zisei arende” (neexistând un contract de arendă legal întocmit), cât și după ce s-a încheiat contractul de donație, întrucât detenției precare îi lipsește elementul animus res sibi habendi.
Recurentul a arătat, de asemenea, că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1898 C.civ. de la 1864 raportat la art. 1899 al. 2 din același act normativ în materia prezumției legale simple de bună credință, atât în ceea ce-l privește pe el, cât și în ceea ce îi privește pe dobânditorii subsecvenți B. D. și Fales Ghiorghita A., prin aceea că din probele administrate nu a reieșit reaua lor credință la încheierea contractului de vânzare- cumpărare, contract ce îi este opozabil reclamantului, fiind înscris în CF, în timp ce contractul de donație este inopozabil terților, generând drepturi și obligații doar inter partes.
În acest sens, a invocat jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție (Decizia nr. 3776/1.10.2013), potrivit căreia nu poate fi considerată administrată dovada relei credințe în situația în care antecesorul de la care s-a dobândit dreptul de proprietate figura în CF ca titular al dreptului de proprietate și nu era notat nici un litigiu.
Că, reclamantul donatar și-a asumat obligația de a face formalitățile de publicitate imobiliară iar potrivit literaturii de specialitate dreptul real dobândit devine opozabil față de terți de la data înregistrării cererii de înscriere (art. 20 al. 1, art. 21 și art. 27 din Legea nr. 7/1996), astfel încât, avându-se în vedere că poziția sa juridică este aceea a subachizitorului de bună credință, contractul de vânzare- cumpărare autentificat sub nr. 3340/14.1.2007 trebuia să fie menținut în baza teoriei aparenței în drept, invocând în acest sens doctrina și Decizia nr. 191/2002 a Curții Constituționale.
A mai susținut că instanța de apel a ignorat relevanța probatorie a declarației martorului Mihart C., precum și adresa nr. 804/02.03.2009 emisă de Primăria . mod greșit că terții dobânditori au cunoscut sau, cu diligențe minime, puteau afla că terenurile cumpărate se aflau în posesia și chiar în proprietatea altei persoane, precum și că era înregistrat contractul de donație la Primăria . class="PlainText"> Totodată, pârâtul recurent a arătat că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 33 din Legea nr. 7/1996 referitoare la prezumția legală relativă și ale art. 26 al. 1 privind cazurile de opozabilitate a drepturilor reale, fără înscrierea în cartea funciară.
Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C.p.c., recurentul a invocat interpretarea greșită a contractului de donație, considerând că motivarea instanței de apel este insuficientă deoarece nu indică în concret, prin raportare la întregul probatoriu administrat în cauză, de ce anume nu se poate reține cauza falsă sau lipsa cauzei, ci se limitează la a aprecia că respectivul contract beneficiază de prezumția unei validități absolute pentru simplul fapt că părțile au fost prezente în fața notarului public, astfel că, prin neexaminarea în mod efectiv a argumentelor și mijloacelor sale de probă, s-au încălcat art. 6 din Convenție și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cauzele V. de Hurk c/a Țările de Jos, Albina c/a România, Hirvisaari c/a Finlanda).
Contrar celor reținute de instanța de apel, a învederat că din însuși conținutului înțelegerii încheiate la data de 20.02.2011, între defuncta C. P. și reclamant, deci anterior contractului de donație, rezultă faptul că intenția reală a defunctei nu a fost aceea de a dona terenurile, fiind astfel lipsită de cauză operațiunea donației, concluzie care poate fi desprinsă și din declarația martorei M. C. A..
În sfârșit, pârâtul recurent a susținut că instanța de apel a interpretat eronat răspunsurile date de reclamant la interogatoriu, deși rezultă cu puterea evidenței că acesta a recunoscut că la momentul când s-a prezentat la notar cu C. P. intenția lor a fost de a încheia un contract de vânzare- cumpărare, astfel că, sub acest aspect, hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină (art. 304 pct. 7 C.p.c.).
Pârâtul recurent Fales Ghiorghita A. a solicitat admiterea recursului și modificarea în tot a deciziei atacate, în sensul respingerii apelului reclamantului, admiterii apelului pârâtului C. V. și modificării sentinței cu consecința admiterii cererii reconvenționale și constatării nulității absolute a contractului de donație.
Pârâtul recurent și-a motivat în drept recursul cu dispozițiile art. 304 pct. 7,8 și 9 C.p.c., arătând cu privire la nulitatea absolută a contractului de donație că instanța de apel a aplicat greșit legea, apreciind că urmărirea și primirea unor contraprestații este compatibilă cu cauza contractului de donație animus donandi, ce reprezintă intenția de a gratifica, fără a urmări o contraprestație.
Că, din întreg probatoriul administrat în fața instanțelor anterioare reiese că titlul reclamantului, contractul de donație, este nul absolut pentru lipsa cauzei imediate- intenția de a gratifica, odată ce prezumția relativă de existență a cauzei a fost răsturnată, conform art. 966 C.civ.
Cu privire la opozabilitatea față de terți a contractului de donație, recurentul a arătat că atât reaua-credință și opozabilitatea excepțională a unui drept neînscris au ca temei frauda și cunoașterea dreptului neînscris prin alte mijloace; or, el nu a cunoscut existența titlului reclamantului P. din alte surse, acționând cu bună credință pe baza cuprinsului cărții funciare.
Că, maniera culpabilă în care a acționat reclamantul, care nu a înțeles să-și înscrise în CF dreptul de proprietate dobândit prin contractul de donație, atrage consecința lipsei de protecție juridică a dreptului contra terțelor persoane, sancționarea juridică fiind inopozabilitatea față de terți.
Cât privește constatarea nulității absolute a contractului de vânzare- cumpărare nr. 1351/18.09.2008, încheiat între el și P. L. F., recurentul a învederat că în mod nelegal instanța de apel a admis cererea, încălcând principiul protejării dreptului de proprietate al terțului subdobânditor de bună credință de la un proprietar aparent, el beneficiind de prezumția de bună credință instituită de art. 31 din Legea nr. 7/1996, întrucât din cuprinsul cărții funciare și din titlul vânzătorului (contractul de vânzare- cumpărare autentificat sub nr. 3340/14.12.2007) nu a reieșit nicio neconcordanță.
În acest context a susținut că în mod nelegal instanța a reținut că eroarea asupra calității de proprietar a vânzătorului nu a fost comună și invincibilă, ea trebuind să analizeze comportamentul său după modelul abstract al unei persoane cu prudență și diligență medie, astfel încât orice altă persoană abstractă, depunând diligența unui bonus pater familias, ar fi căzut în aceeași eroare și ar fi încheiat contractul de vânzare- cumpărare.
Prin întâmpinare, reclamantul P. T. a solicitat respingerea recursurilor pârâților ca nefondate.
Cu privire la recursurile pârâților C. V. și P. L.- F., intimatul a arătat că toate criticile aduse deciziei atacate vizează netemeinicia deciziei atacate și nu nelegalitatea ei, câtă vreme aceștia invocă o greșită stabilire a situației de fapt și o eronată apreciere a probelor, în urma cărora Tribunalul T. ar fi reținut neîntemeiat existența și valabilitatea cauzei contractului de donație, precum și reaua credință a ambilor, în sensul că pârâtul C. V. a avut cunoștință despre încheierea contractului de donație dinainte de dezbaterea succesiunii mamei sale, că acesta s-a deplasat împreună cu pârâtul P. L.- F. (care, de asemenea, cunoștea că el este proprietar) la domiciliul său pentru a primi titlul de proprietate în original, pentru ca apoi să întabuleze imobilele, să dezbată moștenirea defunctei C. P. și să încheie contractul de vânzare- cumpărare în frauda dreptului său de proprietate.
Intimatul a mai arătat că decizia recurată a fost motivată într-o manieră logică și neechivocă, regăsindu-se în cuprinsul său argumentele de respingere a apelului pârâtului și de admitere a apelului său, precizând că nu poate fi primit nici reproșul privind incidența dispozițiilor art. 304 pct. 8 C.p.c., întrucât instanța de apel nu a interpretat greșit niciunul din actele juridice (negotium juris) deduse judecății, ci doar s-a pronunțat, în limitele investirii sale, asupra valabilității acestora, pe baza stării de fapt reținute după administrarea probelor.
A susținut că sunt lipsite de fundament afirmațiile că nu a existat intenția donatoarei de a-l gratifica, câtă vreme din cuprinsul înscrisului sub semnătură privată rezultă că pârâtul C. V. a fost de acord cu vânzarea terenului și a semnat acest act, donația a fost încheiată după 2 ani de la încheierea actului sub semnătură privată, iar acest pârât a fost prezent împreună cu C. P. la notarul public atunci când s-a încheiat actul autentic și nu a fost formulată vreo pretenție sau acțiune până la acționarea pârâtului în judecată.
Pe de altă parte, a precizat că și dacă intenția reală a lui și a defunctei ar fi fost încheierea unui contract cu titlu oneros sancțiunea aplicabilă este inopozabilitatea lui față de terți și nicidecum nulitatea.
Intimatul a învederat, de asemenea, că Tribunalul nu a încălcat principiul relativității efectelor contractului și nici nu a ignorat regulile privind efectul de opozabilitate, întrucât donația îi este opozabilă pârâtului C. V. în calitatea lui de având-cauză (succesor cu titlu universal al donatoarei), iar pe de altă parte, ar fi avut calitatea de terț propriu-zis față de donație doar dacă nu ar fi cunoscut pe orice altă cale existența ei, precizând că printr-o motivare exhaustivă și la adăpost de orice critici, instanța de apel a reținut că principiul fraus omnia corrumpit, incident în speță ca urmare a doveditei rele credințe a pârâților C. V. și P. L.- F., se opune invocării inopozabilității dreptului de proprietate dobândit prin contractul de donație neînscris în CF.
În continuare, reclamantul intimat a făcut referire la împrejurarea că pârâții C. și P. aveau cunoștință de contractul de donație și că sunt de rea-credință, dovedită cu declarațiile martorilor Gusu I., P. I., I. T., M. L., Z. G. A., cu conduita procesuală a pârâtului P. care a negat inițial că ar fi semnat înscrisul sub semnătură privată, cu copia anexei 1 și a contractului de donație care poartă ștampila Primăria . faptului că pârâții nu au avut niciun moment posesia terenurilor.
În cea ce privește recursurile pârâților B. D. și Fales Ghiorghita A., reclamantul intimat a solicitat respingerea lor ca nefondate, susținând că atâta timp cât titlul vânzătorului P. L. F. este nul absolut în partea referitoare la dobândirea imobilelor în litigiu, soluția Tribunalului T. de desființare a actelor subsecvente de înstrăinare a terenurilor către pârâții B. și Fales, în baza principiului resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis, este legală.
Cu titlu preliminar, la fel ca și în cazul recurenților C. și P., intimatul a arătat că se impune a fi reținut că starea de fapt reținută de instanța de apel și modul în care acesta a interpretat probele administrate nu pot face obiectul administrării în recurs, astfel că și recursurile pârâților B. și Fales trebuie soluționate prin raportare la starea de fapt reținută în decizia atacată, respectiv că aceștia au fost de crea- credință la încheierea contractelor de vânzare- cumpărare cu pârâtul P., fiind excluse și în privința lor aplicarea principiului error communis facit jus și a normelor referitoare la inopozabilitatea actelor juridice neînscrise în CF.
Cât privește eroarea invocată, intimatul a precizat că, chiar dacă ar fi existat, ea nu a fost comună, pentru că cel puțin pârâtul P. a cunoscut că el este adevăratul proprietar, și că nu a fost nici invincibilă, întrucât cu minime verificări suplimentare pârâții B. și Fales ar fi putut să-și dea seama de titlul autorului lor.
În continuare, în completarea motivelor care au format convingerea instanței de apel de a înlătura buna credință a subdobânditorilor, intimatul a făcut referire la declarațiile martorilor F. R. C., T. O.- L., Ciucin C., la afirmația pârâtului Fales Ghiorghita A. că îl cunoștea pe pârâtul P. L. F. anterior încheierii contractului și la recunoașterile pârâților B. și Fales la interogatoriu că au sesizat efectuarea înscrierilor în CF (a titlului de proprietate, certificatului de moștenitor și contractului de vânzare- cumpărare) într-un interval foarte scurt.
În finalul întâmpinării, intimatul a susținut că în cazul în care, prin absurd, s-ar fi putut reține buna- credință a pârâților B. și Fales, art. 36 din Legea nr. 7/1996 (în forma în vigoare la data formulării acțiunii) prevede că acțiunea în rectificare întemeiată pe nevalabilitatea titlului se va putea îndrepta și împotriva terțelor persoane care și-au înscris un drept real, dobândit cu bună- credință și prin act juridic cu titlu oneros, bazându-se pe cuprinsul cărții funciare, în termen de 3 ani de la data înregistrării cererii de înscriere formulată de dobânditorul nemijlocit al dreptului a cărei rectificare se cere.
În urma examinării deciziei atacate, prin prisma motivelor invocate și a a art. 304 pct. 7,8 și 9 C.p.c., Curtea apreciază că recursurile pârâților sunt neîntemeiate, pentru argumentele ce succed.
În toate cele patru cereri de recurs au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C.p.c., însă aceste cazuri de modificare a hotărârii nu sunt incidente în speță, întrucât criticile aduse deciziei atacate vizează netemeinicia hotărârii și nu nelegalitatea acesteia, în condițiile în care recurenții afirmă greșita stabilire a stării de fapt și interpretarea greșită a dovezilor administrate care au avut drept urmare constatarea de către instanță, în mod neîntemeiat, a existenței și valabilității cauzei contractului de donație, precum și a relei credințe a pârâtului la încheierea contractelor de vânzare- cumpărare.
Or, odată cu abrogarea punctelor 10 și 11 ale art. 304 C.p.c., prin OUG nr. 138/2000, netemeinicia hotărârii, respectiv interpretarea greșită a probelor care au fost avute în vedere la stabilirea situației de fapt, nu mai poate face obiectul recursului, ci doar nelegalitatea acesteia.
Astfel, în legătură cu primul caz de modificare a hotărârii (art. 304 pct. 7 C.p.c.), Curtea constată că decizia recurată cuprinde suficiente argumente logice, dar mai ales juridice, pertinente, concludente și necontradictorii, care justifică pe deplin soluția pronunțată, cu privire la existența și valabilitatea contractului de donație și la reaua-credință a pârâților, fiind lipsite de orice temei criticile referitoare la insuficiența motivării.
Neîntemeiate sunt și criticile deciziei atacate din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 8 C.p.c., deoarece, atunci când a analizat și stabilit valabilitatea și natura juridică a contractului de donație, instanța de apel a avut în vedere prezumția instituită de art. 967 C.civ. privind existența și caracterul licit al cauzei, înscrisul sub semnătură privată denumit „contract de vânzare- cumpărare” din 20 februarie 2001, răspunsurile la interogatoriu ale reclamantului și pârâtului C. V. și declarația martorei G. I., probe a căror reinterpretare nu se mai poate realiza în calea de atac a recursului.
De asemenea, instanța de apel a avut în vedere și împrejurările: în cazul în care convenția sub semnătură privată ar fi asimilată unei promisiuni sinalagmatice de vânzare- cumpărare, încheierea acesteia nu înseamnă că părțile nu se pot răzgândi asupra naturii juridice a actului ce urma să se încheie la notar; ulterior încheierii contractului de donație, defuncta (care a decedat la doi ani de la încheierea convenției) nu a promovat vreo acțiune pentru desființarea ei și nici pârâtul nu a introdus vreo acțiune pentru reducerea liberalității excesive; posesia neîntreruptă a terenurilor donate de către reclamant; faptul că donația, fiind act autentic, constatările notarului fac dovadă până la înscrierea în fals; faptul că, inițial, pârâtul C. nu a recunoscut semnătura de pe înscrisul sub semnătură privată, asumându-și-o doar în urma efectuării constatării tehnico- științifice, în cadrul cercetărilor penale.
Or, toate aceste probe și împrejurări au stat la baza conturării unei stări de fapt, în raport de care instanța de apel a tras concluzia că nu s-a dovedit absența cauzei, starea de fapt care nu mai poate fi reevaluată, în urma reinterpretării probelor, în calea extraordinară de ataca a recursului.
Neîntemeiate sunt și criticile aduse hotărârii recurate prin prisma cazului de modificare a hotărârii prevăzut de art. 304 pct. 9 C.p.c., prin aceea că în speță nu poate fi reținută aplicarea greșită a principiilor de drept de către instanța de apel și a dispozițiilor Legii nr. 7/1996, Codului civil și Convenției Europene a Drepturilor Omului.
În analiza incidenței dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.p.c., Curtea pornește de la premisa că problema relei credințe a pârâților la încheierea contractelor de vânzare- cumpărare, stabilită de către instanța de apel pe baza declarațiilor martorilor, interogatoriilor părților și înscrisurilor, pretins interpretate greșit, nu mai poate face obiectul recursului.
Astfel, stabilind că pârâții C. V. și P. L. F. aveau cunoștință despre existența donației și că adevăratul proprietar al terenului este reclamantul P. T., urmărind fraudarea intereselor acestuia, proprietar extratabular prin încheierea contractului autentic de vânzare- cumpărare nr. 3340/14.1._, în mod corect instanța de apel a apreciat că principiile „fraus omnia corrumpit” (care presupune frauda la lege și fraudarea intereselor unor persoane), „nemo plus juris ad allium transfere potest quam ipse habet”, ”quod nullum est, nullum producit efectum” exclud incidența opozabilității față de pârâți a donației neînscrise în cartea funciară, a regulii „qui prior tempore potior jure” prevăzută de art. 25 din Legea nr. 7/1996, precum și a principiului „error communis facit jus”(principiul aparenței în drept).
În ceea ce privește pe terții subdobânditori B. D. și Fales Ghiorghita A., pe lângă argumentele de mai sus, trebuie reținut că în favoarea lor nu pot fi invocate principiile „error communis facit jus” și ocrotirii subdobânditorului de bună-credință cu titlu oneros prevăzut ca excepție de principiul „resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis”, în condițiile în care instanța de apel, pe baza probelor administrate, a stabilit reaua lor credință, respectiv că aceștia, cu diligențe minime, puteau afla că terenurile cumpărate se aflau în posesia reclamantului.
În legătură cu distincția între detenția precară și posesie, invocată din perspectiva dispozițiilor art. 1846 al. 2 și art. 1853 C.civ., Curtea apreciază că această problemă este lipsită de relevanță, câtă vreme, în speță, nu s-a contestat împrejurarea că, începând cu data încheierii contractului de donație (4 decembrie 2002), reclamantul a exercitat toate prerogativele dreptului său de proprietate.
Mai mult decât atât, în sprijinul soluției date de către instanța de apel există și argumente de text legal, respectiv dispozițiile art. 36 din Legea nr. 7/1996 (în forma în vigoare la data introducerii acțiunii) care prevăd că „Acțiunea în rectificare, întemeiată pe nevalabilitatea înscrierii, a titlului ce a stat la baza acesteia sau pe greșita calificare a dreptului înscris, se va putea îndrepta și împotriva terțelor persoane care și-au înscris un drept real, dobândit cu bună-credință și prin act juridic cu titlu oneros, bazându-se pe cuprinsul cărții funciare, în termen de trei ani de la data înregistrării cererii de înscriere formulată de dobânditorul nemijlocit al dreptului a cărui rectificare se cere”, iar în speță nu a fost îndeplinit termenul de trei ani de la data introducerii acțiunii.
Față de argumentele de mai sus, Curtea reține că nu poate fi reținută în cauză aplicarea greșită a dispozițiilor art. 20 al. 1, art. 21, art. 25, art. 26 al. 1, art. 27, art. 31, art. 33 și art. 36 din Legea nr. 7/1996, invocate de către recurenți în legătură cu criticile privind inopozabilitatea donației și rectificarea cărții funciare, și nici a dispozițiilor art. 819 (referitoare la absența înscrierii), art. 898 și art. 899 (privitoare la buna credință) din Codul civil de la 1864 și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În virtutea tuturor acestor considerente, Curtea apreciază că decizia atacată este legală, neexistând motive pentru modificarea ei în condițiile prevăzute de art. 304 pct. 7,8 și 9 C.p.c., urmând ca în baza art. 312 al. 1 C.p.c. să respingă ca neîntemeiate toate recursurile pârâților.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de pârâții B. D., C. V., P. L. F. și Fales Ghiorghita A. împotriva Deciziei civile nr. 671/A din 17.10.2013, pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._ .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 2 aprilie 2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,JUDECĂTOR,
G. O. RUJIȚA R. F. Ș.
GREFIER,
C. J.
Red. G.O.- 07.04.2014;
Tehnored. C.J. – 14.04.2014; 2 ex.
Primă instanță: Judecătoria Timișoara
Judecător: L. M. R.
Instanță de apel: Tribunalul T.
Judecători: A. A.; C. B.
| ← Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea... | Cereri. Decizia nr. 307/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA → |
|---|
