Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 933/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA

Comentarii

0

Decizia nr. 933/2014 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 02-12-2014 în dosarul nr. 4929/30/2012

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR 2928

SECȚIA I CIVILĂ

DOSAR NR._

DECIZIA CIVILĂ NR. 933

Ședința publică din 2 decembrie 2014

PREȘEDINTE: D. C.

JUDECĂTOR: C. R.

JUDECĂTOR: M. L.

GREFIER: I. P.

S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanții V. A.–G. și B. L.–E. împotriva sentinței civile nr. 2185/24.09.2014 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._, în contradictoriu cu intimatul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Agenția Județeană a Finanțelor Publice T., având ca obiect Legea nr. 221/2009.

La apelul nominal, făcut în ședința publică, s-a prezentat pentru reclamanții recurenți V. A.–G. și B. L.–E., av. M. S.–Leodora, lipsă fiind intimatul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Agenția Județeană a Finanțelor Publice T..

Din partea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, s-a prezentat doamna procuror M. I..

Procedura legal îndeplinită.

După deschiderea dezbaterilor, s-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință după care, se constată că, prin registratura instanței, s-a depus la data de 14.11.2014, întâmpinare formulată de către intimata D.G.R.F.P. Timișoara, în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice.

Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra recursului.

Reprezentanta reclamanților a solicitat în principal, admiterea recursului și casarea hotărârii recurate cu trimitere la Tribunalul T. în vederea rejudecării pricinii în fond, pentru administrarea probatoriului solicitat prin acțiunea introductivă, deoarece în mod greșit prima instanță nu a soluționat fondul cauzei, respingând acțiunea, ca fiind inadmisibilă, iar, în subsidiar, după administrarea probatoriului, admiterea recursului și modificarea în tot a hotărârii recurate, în sensul admiterii în întregime a acțiunii, astfel cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată.

A reiterat sintetic motivele invocate în scris în cuprinsul cererii de recurs.

Reprezentanta Ministerului Public a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea hotărârii recurate, ca legală și temeinică, arătând că Decretul 83/03.03.1949 excede Legii nr. 221/2009.

CURTEA,

Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul T. sub nr._ /11.06.2012 reclamanții B. L. E. și V. A. G., în contradictoriu cu pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice T., au solicitat să se constate faptul că, împotriva bunicilor acestora, V. V. și V. M., în prezent decedați, a fost luată măsura administrativă cu caracter politic a dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu în orașul D., care a durat 20 ani, ca urmare a aplicării Decretului nr. 83/03.03.1949, ce se referea la naționalizarea pământurilor moșierești rămase în urma Reformei agrare din anul 1945, și că li se aplică dispozițiile art. 1 alin. 3, lit. b și e, art. 4-5 din Legea nr. 221/2009; să fie obligat pârâtul la plata despăgubirilor în sumă de 4.000.000 Euro (patru milioane Euro) sau echivalentul în lei al acestei sume la cursul valutar al BNR de la data plății, cu titlu de despăgubiri materiale, reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate în urma aplicării măsurii dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu față de antecesorii acestora, respectiv: a) echivalentul valoric al celor două conace, din care un conac a fost distrus complet ulterior confiscării, iar un altul care se află în concesiune la SCA Sinagro SA din Sînnicolau M., ambele conace fiind alcătuite din case de locuit pentru familie, locuințe pentru argați, anexe pentru animale, utilaje și pentru depozitarea cerealelor; b) echivalentul valoric al suprafeței de 108 ha și 1418 mp teren, nerestituit în natură și pentru care nu le-au fost acordate despăgubiri, din care: viță de vie - în suprafață de un hectar, plantată cu viță de vie nobilă - Hamburg, Csasla ș.a.; livadă cu nuci - 25 nuci, la conacul de pe drumul spre Sînicolau M., la tocul „Aranca"; livadă cu caiși în suprafață de 1,20 ha, iar restul fiind teren arabil și fânețe; c) echivalentul valoric al lipsei de folosință a terenului în suprafață de 108 ha și 1418 mp, pentru perioada de la data fixării domiciliului obligatoriu și până la zi; d) echivalentul valoric al bijuteriilor din aur confiscate potrivit procesului-verbal nr. 528/1949 încheiat la 12 martie 1949 de Primăria . jud. T. - Torontal în prezența notarului, anexat alăturat în copie, și anume: un ceas de buzunar aur 14 k cu lanț de aur lung 30 cm, un ceas de buzunar mic aur nr._, un ceas de buzunar mare, metal alb fără sticlă, o brățară aur mare, cu o piatră roșie și 10 pietre albe, o cruciuliță aur cu una piatră și lanț aur cea 50 cm, un medalion aur cu lanț aur lung cea 40 cm, un lanț lung 30 cm, un inel aur cu monogram toarta ruptă, un inel aur cu piatra lipsă, o verighetă aur lată, trei inele din aur cu diferite pietre și diferite grosimi, un inel subțire aur cu monograma format romb în cutie, o pereche cercei aur cu monograma „M", o pereche de cercei aur mici; o pereche cercei cu piatră roz - aur, o cutie cu cercei aur pietre roșii; e) echivalentul valoric al celor 80 monede din aur - cocoșei, ducați ș.a., care au rămas îngropate în zidurile casei, și din care 32 buc. au fost predate la Banca Națională a României, fiind recuperate de Postul de Poliție din Dudeștii Vechi, la data descoperii acestora după anul 1990; f) echivalentul valoric al inventarului agricol confiscat, al animalelor și păsărilor confiscate, și anume: 1. utilaje agricole: tractor „Deutz" 1 buc, batoze - două bucăți, căruțe - șase bucăți, pluguri - cinci bucăți; grape - cinci bucăți; semănători cereale - două bucăți; 2. animale și păsări: vaci - două capete (în casa din Beșenova V. nr. 346), cai - șapte capete (în casa din Beșenova V. nr. 346), porci - 21 capete (în casa din Beșenova V. nr. 346), mânji - tineret - trei capete - (în conacul de la Pordeanu), vițele-juninci - cinci capete (în conacul de la Pordeanu), tăuraș sub trei ani (în conacul de la Pordeanu), rațe-120 buc, gâște - 100 buc., găini - 80 buc., curci - 50 buc. g) echivalentul valoric al mobilierului confiscat și anume: garnitură mobilier dormitor sculptată manual, stil "L.", de culoare albă, din lemn masiv, compusă din pat dublu, dulap dublu pentru haine, comodă cu oglindă din cristal, două noptiere; garnitură mobilă sufragerie, din lemn de nuc masiv, sculptată manual, compusă din masă extensibilă pentru 12 persoane, 6 scaune, servantă, oglindă de cristal; alte trei garnituri de mobilă stil din lemn de nuc masiv, sculptate manual; mobilier birou compusă din două corpuri bibliotecă, jilț, masa birou; echivalentul valoric al celor două case de bani metalice, confiscate și aflate și în prezent la Primăria Dudeștii Vechi; să fie obligat pârâtul la plata sumei de 500.000 Euro (cinci sute mii Euro) sau echivalentul în lei al acestei sume la cursul valutar al BNR de la data plății reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral ce le-a fost cauzat antecesorilor prin măsura dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu, precum și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

În fapt, reclamanții au învederat instanței că sunt moștenitori ai defunctului V. Vichentie, în calitate de fii ai acestuia, care la rândul său este moștenitorul părinților săi, V. V. (același cu V. Vichentie născut la 15 noiembrie 1890) și V. M. (bunicii lor).

Defuncții V. V. și V. M., bunicii lor, au fost moșieri înstăriți, aveau moară și pământ arabil în raza localității Dudeștii Vechi, Pordeanu și Valcani, în suprafață de peste 118 hectare, aveau casă mare în ..346 jud. T. - Torontal, aveau gospodărie mare cu argați și două conace, cu multe animale și păsări și inventar agricol, utilaje agricole, iar în anul 1949 s-a luat măsura dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu față de aceștia și li s-a stabilit domiciliul obligatoriu în D. pe durată nelimitată.

Astfel, în anul 1949, au fost ridicați sub amenințarea cu arme de către miliție și securitate, doar cu hainele pe care le aveau pe ei, neavând voie să își ia absolut nici un lucru din casă și au fost duși în dube ale securității până la gara din Timișoara. Aici au fost urcați în vagoane de marfă, împreună cu alți moșieri din Banat. În vagoane se vehicula zvonul că vor fi duși în Siberia, însă în cele din urmă au fost duși în D., unde au fost ținuți o lună de zile în beciurile miliției locale. După ce au fost eliberați, și-au găsit cu mare dificultate o bucătărie de vară în care au fost nevoiți să locuiască ani de zile.

Unul dintre fiii defuncților, V. P., a fost dat afară de la Facultatea de Medicină din Târgu-M., unde era student în anul II, și a fost nevoit să se angajeze ca și căruțaș, timp de șase ani, până când a fost readmis la facultate. Ceilalți doi copii ai defuncților, și anume V. V., tatăl lor, care era student la Politehnica de Mine și Metalurgie, și V. T., care era elev la Liceul Sportiv - au fost și ei marginalizați pentru că proveneau dintr-o familie de „dușmani ai poporului".

Bunicii au fost obligați ca la fiecare două săptămâni să se prezinte la sediul miliției din D. pentru verificare și pentru a semna personal într-un registru, indiferent de anotimp, și aveau în buletin stampila „D.O.” (domiciliul obligatoriu), neavând voie să părăsească orașul D..

Au solicitat obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a aplicării față de antecesorii lor a măsurii dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu, din anul 1949 până în anul 196 când bunicul a decedat, iar bunica a rămas în continuare până în 1969 când s-a ridicat restricția domiciliului obligatoriu, rămânând în D..

Asemenea deținuților politici privați de drepturi și libertăți, și antecesorii lor au fost supuși unor condiții severe fiind închiși în beciurile poliției locale din D. pentru o lună de zile, fără a ști dacă vor fi sau nu lăsați în viață, expuși frigului și umezelii, lipsiți de hrană adecvată, primind numai pâine și apă, și lipsiți de cele mai elementare drepturi, apoi nevoiți să locuiască într-o bucătărie de vară ani de zile, supuși lipsurilor materiale și umilințelor, fără a avea posibilitatea de a-și sprijini material și moral cei trei copii aflați în perioada studiilor, și supuși oprobriului public, au îndurat suferințe fizice și psihice ce nu pot fi redate în cuvinte.

Casa bunicilor din Beșenova V. a fost inițial ocupată de pichetul de grăniceri din localitate, ulterior fiind transformată în sediu I.A.S. (fiind restituită familiei în anul 1997), iar pământul a trecut în proprietatea statului, la fel și utilajele agricole, animalele și păsările, întreg mobilierul, bijuteriile și lucrurile de valoare au fost toate confiscate, un conac fusese distrus complet, iar celălalt a fost preluat de stat, deținut în prezent de SCA Sinagro SA din Sânnicolau M..

Pe lângă bunurile și valorile menționate în petit, și care nu au fost restituite până în prezent, bunicii reclamanților au mai avut și 80 de monede din aur - cocoșei, ducați ș.a. de diferite dimensiuni, care au rămas îngropate în zidul din pivnița casei din Beșenova V. nr. 346, nefiind restituite până în prezent și nu au fost acordate familiei lor nici un fel de despăgubiri pentru aceste monede.

De asemenea, reclamanții au solicitat soluționarea cererii de chemare în judecată și în raport de dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, ratificata de România în 1994 și aplicabila în speță, și anume art. 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10 și art. 14, întrucât încălcările invocate au un caracter continuu, consecințele lor nefiind îndepărtate până în prezent prin nici o acțiune concreta a statului roman.

Au mai solicitat a se retine ca statul roman actual este continuatorul în drepturi și obligații al statului comunist al cărui regim totalitar a fost răsturnat prin Revoluția din Decembrie 1989, astfel încât obligația de a repara prejudiciile cauzate de antecesorul său îi incumbă în totalitate.

Totodată, au solicitat instanței să rețină că dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, se impun a fi aplicate, conform prevederilor art.20 din Constituție, cu obligativitate și prioritate față de orice dispoziție de drept intern contrară. Tot astfel, în opinia acestora, trebuie avută în vedere și practica instanțelor române din țară, care au pronunțat soluții favorabile chiar după apariția deciziei Curții Constituționale nr. 1358.

Reclamanții consideră că o soluție contrară ar reprezenta o încălcare a dispozițiilor art. 14 privind dreptul la nediscriminare și a art.6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Totodată, pentru asigurarea respectării prevederilor art. 6 și 14 din Convenția Europeana privind dreptul la un proces echitabil și dreptul la nediscriminare, reclamanții au invocat și jurisprudența instanțelor naționale în cauze similare sau identice, soluționate pe baza dreptului comun atât înaintea, cât și după adoptarea Legii 221/2009.

În ceea ce privește cererea de obligare a pârâtului la plata despăgubirilor pentru daune materiale provocate ca urmare a luării măsurii dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu, precum și a măsurii confiscării bunurilor antecesorilor lor, reclamanții au arătat că este admisibilă și că se impune administrarea probatoriului pentru soluționarea acestui capăt de cerere, față de minuta întâlnirii Comisiei de unificare a practicii judiciare în materie civilă, dreptul familiei și conflicte de muncă și asigurări sociale din 09.06.2010, prin care s-a statuat că „dispozițiile art. 5 lit. b din Legea nr. 221/2009 privesc deopotrivă bunurile imobile și mobile confiscate prin hotărârea de condamnare sau măsuri administrative asimilate acestora. Mențiunea privind exceptarea bunurilor care au fost restituite, sau pentru care s-au acordat despăgubiri prin echivalent în condițiile Legilor nr. 10/2001 și 247/2005 nu este de natură a înlătura beneficiul legii privind bunurile mobile, ci numai de a nu permite ca pentru bunurile imobile, al căror regim juridic a fost reglementat prin legi speciale de restituire, să se acorde o dublă reparație."

Întrucât familia acestora a fost lipsită și de folosința a terenului arabil confiscat, a fânețelor și viței de vie, a livezii de caiși, ca urmare a luării măsurii dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu, se impune, în opinia reclamanților și obligarea pârâtului la echivalentul valoric al lipsei de folosință a terenului de la data dislocării și până în prezent.

În drept, reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 3 lit. b, e, art. 4, art. 5 din Legea nr. 221/2009, art. 998 C.civ., art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor Omului, art. 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10 și art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dispozițiile Declarației universale a Drepturilor Omului, art. 16, art. 21 și art. 52 din Constituție, art. 274 Cod de procedură civilă.

La data de 14.09.2012, pârâtul a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată. În ceea ce privește acordarea de despăgubiri materiale pentru bunurile mobile confiscate ca efect al masurilor administrative suferite, pârâtul a arătat că cererea este neîntemeiată, întrucât din interpretarea teleologica a prevederilor art. 5 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009 se desprinde faptul ca aceste despăgubiri vizează doar bunurile imobile confiscate și, mai mult, doar imobilele ce fac obiectul Legii nr. 10/2001, fapt desprins din condiționarea acordării despăgubirilor de nerestituirea bunurilor, în natura sau în echivalent, în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005, acte normative ce reglementează situația imobilelor preluate abuziv.

Pe de alta parte, pârâtul a apreciat că pretențiile materiale sunt nedovedite în condițiile art. 5 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009 coroborate cu cele cuprinse în Codul de procedură civilă, respectiv, nu s-a făcut dovada faptului ca ar fi fost confiscate bunuri ale familiei reclamantului de natura inventarului agricol și animal sau recolta neculeasa a anului 1951 ca efect al măsurii administrative de dislocare și stabilire a domiciliului obligatoriu în câmpia Bărăganului.

La dosarul cauzei nu există nicio probă pertinenta și concludenta care sa ateste îndeplinirea, în speță, a condițiilor legale prevăzute de art. 5 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009, respectiv, existenta unei confiscări a bunurilor menționate (animale, inventar agricol, mobila, obiecte de uz gospodăresc, producție agricola, etc.) din patrimoniul reclamanților sau autorilor acestora, confiscare efectuata de către organele competente ale statului comunist de la aceea vreme, precum și nerestituirea acestor bunuri confiscate pana în prezent sau neacordarea de despăgubiri în echivalent în temeiul altor acte normative, ci doar faptul ca persoanele în cauza dețineau la acea data anumite bunuri imobile.

În drept, pârâtul a invocat prevederile art. 115 Cod de procedură civilă, precum și textele de lege arătate în cuprinsul întâmpinării.

Prin sentința civilă nr. 2185/24.09.2014 pronunțată în dosar nr._, Tribunalul T. a respins acțiunea formulată de reclamanții B. L. E. și V. A. G., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice T., precum și cererea cu obiect cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul, procedând la analiza petitului principal în constatare, a constatat că măsura deportării în temeiul Decretului nr.83/1949 privind reforma agrară nu se încadrează în condițiile prevăzute de legiuitor prin dispozițiile art.3 și 4 din lege, respectiv art.5 alin.1 lit. b) raportat la art.3 și 4 menționate, spre aceasta finalitate, după cum nu se încadrează nici în dispozițiile art.1 alin.3 și alin.2 lit. b și e din lege, invocate de către reclamanți prin acțiune, întrucât, deși art.1 alin.2 lit. e din lege face trimitere la acest act normativ, bunicii reclamanților nu au fost condamnați pentru săvârșirea uneia dintre faptele prevăzute de art.4 și 5 din acest decret.

Astfel, menționatul act normativ nu se regăsește printre cele expres prevăzute de art. 3 din lege, iar potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare: "Persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora. Prevederile art. 1 alin. (3) se aplică în mod corespunzător."

În conformitate cu dispozițiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare: "Constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare."

Conform prevederilor art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, "Constituie infracțiuni săvârșite din motive politice infracțiunile care au avut drept scop: a) exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică; b) susținerea sau aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic; c) propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de aceasta; c^1) acțiunea de împotrivire cu arma și răsturnare prin forță a regimului comunist; d) respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale; e) înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenență sau opinie politică, de avere ori de origine socială".

De asemenea, potrivit art. 3 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, prin măsuri administrative abuzive se înțelege orice măsuri luate de organele fostei miliții sau securități ori de alte organe ca urmare a săvârșirii unei fapte în scopurile menționate la art. 2 alin. (1), în baza cărora s-a dispus: a) privarea de libertate în locuri de deținere sau pentru efectuarea de cercetări; b) internarea în spitale de psihiatrie; c) stabilirea de domiciliu obligatoriu; d) strămutarea într-o altă localitate; e) deportarea în străinătate, după 23 august 1944, pentru motive politice; f) exmatricularea din școli, licee și facultăți.

Dispozițiile art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, stipulează că: "Prezenta lege se aplică și persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările și completările ulterioare, persoanelor cărora li s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, în măsura în care se încadrează în prevederile art. 1, 3 și 4, precum și persoanelor care au fost condamnate prin hotărâri judecătorești pentru săvârșirea de infracțiuni la care face referire prezenta lege și care au obținut desființarea, anularea sau casarea hotărârilor de condamnare, ca urmare a exercitării căilor extraordinare de atac, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cu condiția să nu beneficiat de drepturile prevăzute la alin. (1) lit. a), b) sau c)."

Textul de lege impune așadar încadrarea în art. 1, 3 și 4 din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare.

În ceea ce privește persoanele vizate de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, faptul că acestea trebuie să se încadreze în prevederile art. 1, 3 și 4 din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, înseamnă că, în cazul în care faptele pentru care au fost condamnate nu se regăsesc între cele enumerate în art. 1 alin. (2) din lege, sau măsurile administrative ce le-au fost aplicate nu sunt dintre cele expres prevăzute în art. 3 din lege, este necesar să se adreseze instanței de judecată pentru a se constata caracterul politic al acestora, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 1 alin. (3) din lege.

Corespunde adevărului că în cauza se pune în discuție măsura stabilirii de domiciliu obligatoriu, însă această măsură nu a fost luată, cum s-a arătat, în temeiul unui act normativ prevăzut în mod expres de art.3 din Legea nr.221/2009 și nici în considerarea unei fapte săvârșite cu unul dintre scopurile prevăzute de art.2 alin.1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare.

Ca atare, față de soluția de respingere a petitului principal, s-a impus respingerea și a petitelor accesorii în despăgubire, potrivit principiului accesoriul urmează soarta principalului (accesorium sequitur principale).

Petitul vizând daunele morale, întemeiat pe dispozițiile art.5 alin.1 lit. a din lege, a fost respins și în considerarea faptului că, urmare a constatării caracterului neconstituțional al acestui text de lege prin Decizia nr.1358/2010 a Curții Constituționale, a încetat a produce efecte juridice.

Potrivit exigentelor art.31 din Legea nr.47/1992, republicata, decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie, iar dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Astfel, Curtea a apreciat ca legiuitorul român a acordat o atenție deosebită reglementărilor referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, având în vedere voința noului stat democratic instaurat în decembrie 1989 de a recunoaște și de a condamna aceste fapte. În acest sens au fost inițiate și adoptate reglementări privind: 1. restituirea bunurilor mobile și imobile preluate abuziv și, în măsura în care acest lucru nu mai este posibil, acordarea de compensații pentru acestea; 2. reabilitarea celor condamnați din motive politice; 3. acordarea de indemnizații, de despăgubiri pentru daunele morale suferite și de alte drepturi.

Reglementările adoptate au ținut seama de rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096 (1996) intitulată "Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" și nr. 1.481 (2006) intitulată "Necesitatea condamnării internaționale a crimelor comise de regimul comunist". Potrivit acestor acte cu caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei (la care România a aderat prin Legea nr. 64/1993 pentru aderarea României la Statutul Consiliului Europei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 238 din 4 octombrie 1993), având în vedere încălcarea drepturilor omului de către regimul comunist, este necesar ca persoanele nevinovate care au fost persecutate pentru fapte care ar fi considerate legale într-o societate democratică să fie reabilitate, să le fie restituite proprietățile confiscate (sau să primească compensații, dacă acest lucru nu mai este posibil) și, atât timp cât victimele regimului comunist sau familiile lor mai sunt în viață, să poată primi compensații pentru daunele morale suferite.

În materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, Curtea a constatat că există o . acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât și social, ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătățirea legislației cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice și etnice. Edificatoare în acest sens sunt: prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 631 din 23 septembrie 2009, prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, prevederile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, acte normative ce stabilesc o . drepturi. Curtea a apreciat că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.

Curtea a apreciat că nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor.

Prin urmare, Curtea a constatat că, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, Decretul-lege nr. 118/1990 și Legea nr. 221/2009, având acest scop.

Este adevărat că acordarea de despăgubiri pentru daune morale este la libera apreciere a legiuitorului, care - în temeiul art. 61 din Legea fundamentală, potrivit căruia "Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării" - este competent să stabilească condițiile și criteriile de acordare a acestui drept. Însă, Parlamentul, elaborând politica legislativă a țării, este în măsură să opteze pentru adoptarea oricărei soluții legislative de acordare a unor măsuri reparatorii celor îndreptățiți pentru daunele suferite în perioada comunistă, dar cu respectarea prevederilor și principiilor Constituției.

Analizând însă prevederile actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea a constatat că există două norme juridice - art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri. Astfel, potrivit art. 4 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990, "Persoanele care s-au aflat în situațiile prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. a), b) și e) și alin. (2) au dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenție, strămutare în alte localități, deportare în străinătate sau prizonierat, indiferent dacă sunt sau nu sunt pensionate", iar potrivit alin. (2) "Persoanele care s-au aflat în una dintre situațiile prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. c) și d) au dreptul la o indemnizație lunară de 100 lei pentru fiecare an de internare abuzivă în spitalele de psihiatrie sau de domiciliu obligatoriu, indiferent dacă sunt sau nu sunt pensionate." Cuantumul acestor indemnizații a fost actualizat periodic, ținându-se cont de creșterea inflației și a indicelui prețurilor de consum care au condus la scăderea puterii de cumpărare a acestei categorii de persoane. Potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, "Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: [...] a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare [...]".

În expunerea de motive la Legea nr. 221/2009 se arată că "În ceea ce privește prejudiciul moral suferit, [...] pot exista situații în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de către Decretul-lege nr. 118/1990 [...] să nu fie suficiente în raport cu suferința deosebită resimțită de persoanele care au fost victimele unor măsuri abuzive ale regimului comunist". Or, Curtea a apreciat că această justificare nu poate sta la baza instituirii unei noi norme juridice - art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată - adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Totodată, Curtea observă că dispozițiile de lege criticate instituie, pentru prima dată, posibilitatea ca moștenitorii de până la gradul II ai persoanei persecutate să beneficieze de despăgubiri morale.

Curtea a reținut, de asemenea, că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative. Or, despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile. Pe de altă parte, prin introducerea posibilității moștenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, și anume cel al echității și dreptății. Astfel, prin prevederea de lege criticată se diluează scopul pentru care au fost introduse aceste despăgubiri, întrucât nu se poate considera că moștenitorii de gradul II au aceeași îndreptățire la despăgubiri pentru daune morale suferite în perioada comunistă de predecesorul lor, ca și acesta din urmă.

Prin Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție. Totodată, astfel cum a statuat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, tot în domeniul măsurilor reparatorii, însă în ceea ce privește restituirile de bunuri, este necesar a se face în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova și Pinc contra Cehiei, Hotărârea din 7 octombrie 2009 în Cauza Padalevicius contra Lituaniei). De asemenea, nu s-ar putea susține că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o "speranță legitimă" (astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la Strasbourg - de exemplu, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei -, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o "speranță legitimă" în dobândirea proprietății. Totodată, prin Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.

Curtea a reținut că și alte state din Europa au reglementări având ca scop acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici, modalitatea de plată a acestora fiind de două feluri: ori prestații lunare (de exemplu, în Bulgaria), ori o sumă globală (de exemplu, în Cehia); în Lituania, a fost prevăzută suma de 20.000 litas (aproximativ 5.800 euro) pentru urmașii participanților la mișcarea de rezistență, morți în luptă, în detenție sau în timpul interogatoriilor, 15.000 litas (aproximativ 4.350 euro) familiilor celor care au participat voluntari necombatanți în mișcarea de rezistență, morți în timpul detenției sau interogatoriilor, 12.000 litas (aproximativ 3.480 euro) familiilor participanților necombatanți în mișcarea de rezistență uciși sau morți în timpul detenției după punerea în aplicare a sentinței.

Este de observat ca la expirarea termenului de 45 de zile de la publicarea în Monitorul Oficial a analizatei decizii, Parlamentul României nu a procedat la modificarea textului de lege declarat neconstituțional.

Decizia Curții cu privire la neconstituționalitatea unui text de lege are caracter general obligatoriu, atât în cadrul unui raport de drept procesual în curs de desfășurare, cât și față de cele viitoare, neputându-se interpreta că este astfel încălcat principiul neretroactivității legii civile; din punct de vedere tehnico-juridic, prin efectul deciziei Curții, textul de lege nu a fost modificat, ci a încetat să mai producă efecte juridice; din aceasta perspectiva, nu se poate aprecia ca prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea în patrimoniu o „speranță legitimă”, susceptibila de a intra în sfera noțiunii de „bun” în sensul art.1 din Protocolul adițional nr.1 la Convenție, în acest sens fiind și jurisprudența Curții de la Strasbourg (în Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei – Curtea a statuat că atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o "speranță legitimă" în dobândirea proprietății; prin Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia, ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective).

Curtea Europeana a Drepturilor Omului a pronuntat Decizia din 4 septembrie 2012 în Cauza D. împotriva României (nr._/11). Invocând art. 6 § 1 izolat și coroborat cu art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanții s-au plâns de caracterul inechitabil al procedurii civile privind acordarea de despăgubiri în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Curtea a considerat că reclamanții nu au suferit vreo încălcare a drepturilor privind accesul la o instanță, siguranța statului de drept ori caracterul echitabil al procedurii. S-a mai reținut că schimbarea jurisprudenței instanțelor ca urmare a unei hotărâri a Curții Constituționale nu este contrară unei bune administrări a justiției, iar reclamanții nu puteau avea speranța legitimă ca cererea lor să fie soluționată pe baza legislației anterioare.

Fiind lipsita de fundament juridic, acțiunea se impune a fi considerată ca nefondată, în condițiile în care art. art. 998 C.civ., art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor Omului, art. 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10 și art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dispozițiile Declarației universale a Drepturilor Omului, art. 16, art. 21 și art. 52 din Constituție, au fost indicate în complinire.

Ratione temporis, Convenția Europeana a Drepturilor Omului, cu protocoalele sale adiționale, nu își găsesc aplicabilitatea pe fondul cauzei, întrucât, la data condamnării, Convenția nu fusese adoptata și cu atât mai puțin fusese ratificata de România. În mod identic, nu se aplica retroactiv dispozițiile Noului cod civil în materie de prescripție extinctiva, potrivit art.6 alin.4 din aceasta lege; condițiile aplicării art.504 și urm. C.proc.pen. nu sunt îndeplinite, în speță nefiind comisa o eroare judiciara.

Nu se poate aprecia ca, prin neaplicarea dispozițiilor Legii nr.221/2009 în cauzele aflate în curs de soluționare la pronunțarea deciziilor Curții Constituționale se creează o discriminare în raport de petentii care au beneficiat anterior de prevederile acestui act normativ, întrucât, tocmai prin pronunțarea deciziilor instanței de contencios constituțional, s-a creat o situație de drept diferita de cea inițială; or, art.14 din Convenție, ca și Protocolul nr. 12 la Convenție impun un tratament identic pentru situații identice; în plus, temeiurile discriminării, prevăzute de dispozițiile amintite, nu se regăsesc în speță.

În raport de temeiurile juridice cu caracter general, dreptul la despăgubiri morale pentru prejudiciul creat prin condamnare apare ca prescris extinctiv, pentru următorul raționament juridic:

În condițiile art.1 alin.1 din Decretul nr.167/1958 privind prescripția extinctivă, dreptul la acțiune în justiție având ca obiect un drept cu caracter patrimonial este supus prescripției, scopul legiuitorului fiind acela de a sancționa pasivitatea titularului dreptului nereclamat în justiție o anumita perioada de timp, ca și asigurarea securității circuitului civil; art.3 din același decret prevede, cu caracter general, ca termenul prescripției este de 3 ani, sancțiunea neexercitării dreptul la acțiune în acest interval fiind aceea a lipsirii de protecție juridică a dreptului sau interesului legitim astfel pretins.

Potrivit regulii generale privind începutul cursului prescripției extinctive a dreptului la acțiune, prescripția începe sa curgă de la data când se naște dreptul la acțiune (art.7 alin.1 din decret); în speța, dreptul de a solicita repararea morala a prejudiciului produs prin măsura deportării s-a născut la data încetării acestei masuri, data care respecta și dispozițiile speciale în ce privește începutul cursului termenului prescripției dreptului la acțiune în materia răspunderii civile delictuale (data când păgubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoască atât paguba cat și pe cel care răspunde de ea - art.8 alin.1 din Decretul nr. 176/1958).

Independent de data la care măsura abuziva și-a încetat efectele (anterior abolirii regimului comunist sau concomitent cu aceasta data), reclamanții au fost împiedicați, pana la data de 22 Decembrie 1989, sa promoveze o acțiune ca cea supusa analizei, deși cunoștea sau ar fi trebuit să cunoască atât întinderea pagubei, cât și pe cel vinovat de producerea acesteia, întrucât sub regimul comunist formularea unei acțiuni în justiție împotriva organelor de stat ar fi condus, foarte probabil, la aplicarea de sancțiuni grave în sarcina persoanei reclamante, situație ce se impune a fi asimilata unui caz de forța majora, cu efect suspensiv asupra cursului termenului de prescripție, în sensul art.13 lit. a și 14 din decret.

Insa, având în vedere ca de la înlăturarea regimului comunist, data la care a încetat cauza de suspendare a cursului prescripției, și până la promovarea prezentei acțiuni au trecut mai mult de 3 ani, în speță devin incidente dispozițiile art.1 alin.1 și art.3 din Decretul nr.167/1958 (care nu disting după natura dreptului căruia i s-a adus atingere și, unde legea nu distinge, nici cel care o aplica nu trebuie să facă distincții – ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus), cu consecința prescrierii dreptului la acțiune în sens material.

Termenul special de prescripție prevăzut de art.5 alin. final din Legea nr.221/2009 a fost reglementat de legiuitor exclusiv pentru acțiunea în despăgubiri promovată în temeiul art.5 alin.1 lit. a și b din lege, iar, la momentul analizei sfera sa de aplicare s-a redus la acțiunea în despăgubiri materiale reglementata de lit. b a textului de lege menționat, neputând fi aplicat și acțiunii în despăgubiri întemeiată pe dreptul comun, în considerarea caracterului sau special: este prin urmare de stricta interpretare și aplicare.

Nu se poate aprecia, pe cale de consecință, că prin reglementarea acestui termen special de prescripție, legiuitorul a renunțat la prescriptibilitatea acțiunii în despăgubiri de drept comun și nici că ne aflam în fața unei recunoașteri a dreptului pretins cu efect întreruptiv de prescripție în condițiile art.17 rap. la art.16 lit. a din Decretul nr.167/1958, întrucât întreruperea prescripției presupune că termenul de prescripție să nu se fi împlinit, condiție neîndeplinită în speță de lege lata, instituția prescripției extinctive este reglementată de norme imperative, așa cum rezulta din prevederile art.1 alin.3 și art.18 din decret, dispoziții ce se aplică în mod exclusiv în baza caracterului lor special, cu excluderea celor cu caracter general cuprinse în codul civil în materie de prescripție (specialia generalibus derogant); repunerea în termen operează în condițiile strict prevăzute de art.19 din decret, neîndeplinite în speță; instituția renunțării la prescripție, incompatibilă cu normele imperative ale decretului amintit, își găsește aplicabilitate doar în materia prescripției achizitive, potrivit doctrinei în materie și unei jurisprudențe constante.

Totodată, în privința daunelor materiale, s-a observat ca bunurile mobile și contravaloarea lipsei de folosință a bunurilor imobile nu fac obiectul acestei legi speciale de reparație, potrivit deciziei nr.6/2013 pronunțată în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, după cum pentru parte din terenuri reclamanților li s-a reconstituit dreptul de proprietate în temeiul legilor fondului funciar, pentru diferență procedura specială fiind în desfășurare.

Pentru toate aceste considerente, prima instanța a respins în tot acțiunea formulată, iar, în temeiul art.274 C.proc.civ., față de culpa procesuală a reclamanților în promovarea acestei acțiuni, tribunalul a respins și cererea cu obiect cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri, au declarat recurs, în termenul prevăzut de lege, reclamanții V. A.–G. și B. L.–E., solicitând, în principal, în baza prevederilor art. 312 al. 3 teza a II-a C.proc.civ., casarea hotărârii recurate cu trimitere la Tribunalul T. în vederea rejudecării pricinii în fond pentru administrarea probatoriului solicitat prin acțiunea introductivă, deoarece în mod greșit prima instanță nu a soluționat fondul cauzei, respingând acțiunea, ca fiind inadmisibilă, iar în subsidiar, după administrarea probatoriului, modificarea în tot a hotărârii recurate, în sensul admiterii în întregime a acțiunii, astfel cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, arată că hotărârea pronunțată de instanța de fond a fost dată cu încălcarea respectiv cu aplicarea greșită a legii, și anume a prevederilor art. 3, art. 4 si art. 5 al. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, art. 1 al. 3 lit. b și e, art. 4 si 5 din Legea nr. 221/2009. a prev. art. 8 din Declarația Universala a Drepturilor Omului, adoptata la 10 septembrie 1948 si ratificata de România in 14 decembrie 1955, si cu încălcarea prev. art. 20 din Constituția României, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ.

În mod eronat și cu încălcarea dispozițiilor legale mai sus citate, prima instanță a reținut că măsura deportării în temeiul Decretului nr. 83/1949 nu se încadrează în condițiile prevăzute de legiuitor prin dispozițiile art. 3 din lege, respectiv lit. b, e, art. 4, art. 5 din Legea nr. 221/2009, deoarece dispozițiile Legii nr. 221/2009 au un caracter de complinire față de celelalte acte normative adoptate pentru înlăturarea consecințelor abuzurilor comise de vechiul stat comunist înainte de 1989, caracter care rezultă cu prisosință din modul de redactare a dispozițiilor acestei legi. Voința legiuitorului a fost aceea ca, prin dispozițiile acestei legi, să înlăture toate consecințele pe care le-au avut abuzurile comise de vechiul stat comunist.

Prin urmare, față de acest caracter de complinire în raport de dispozițiile actelor normative speciale adoptate anterior, consideră că este evident că Legea nr. 221/2009 nu înlătura drepturile deja stabilite prin legile anterioare, având ca scop înlăturarea consecințelor penale ale condamnărilor cu caracter politic pronunțate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, repunerea în drepturi a persoanelor pentru care s-a dispus, prin aceste condamnări, decăderea din drepturi sau degradarea militară, ci urmărește acordarea de despăgubiri morale, dacă reparațiile obținute prin legile speciale anterioare, respectiv prin Decretul-Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999, nu sunt suficiente sau dacă astfel de despăgubiri nu au fost acordate. Or, familia recurenților nu a fost despăgubită prin aceste legi speciale, motiv pentru care se impunea acordarea despăgubirilor morale solicitate.

Deși instanța reține că măsura stabilirii domiciliului obligatoriu a fost luată față de membrii familiei lor, și cu toate că este mai mult decât evident caracterul politic al acestei măsuri, recurenții sesizând instanța în mod expres cu un capăt de cerere în acest sens, în mod eronat și cu încălcarea dispozițiilor legale mai sus citate constată că nu ar fi incidente dispozițiile Legii nr. 221/2009, cu toate că art. 1 al. 2 lit. e face trimitere la acest act normativ.

In aceste condiții apreciază că, prin încălcarea, respectiv aplicarea greșită a legii, prima instanță a reținut că se impune respingerea petitului principal, de constatare a caracterului politic al măsurii administrative a deportării antecesorilor reclamanților.

Ca efect al respingerii petitului principal, prima instanță a respins și petitul accesoriu privind acordarea despăgubirilor morale, invocând ca temei ai acestei soluții decizia nr. 1358 a Curții Constituționale, publicată în M.O. din 15.11.2010 și că nu mai pot fi acordate despăgubiri morale în temeiul legii speciale, reținând că petitul bazat pe disp.art. 5 al. 1 lit. a privind daunele morale ar fi încetat să producă efecte juridice în urma constatării caracterului neconstituțional al acestui text de lege.

Procedând astfel Tribunalul T. a pronunțat o hotărâre vădit nelegală, deoarece Parlamentul s-a pronunțat de fapt, in temenul constituțional de 45 de zile, prin adoptarea Legii 202/2010, care modifica articolul nr.5 din Legea 221/2009.

Curtea Constituționala opinează ca "despăgubirile sunt menite a produce satisfacția morala a recunoașterii faptelor nelegale, a incalcarii drepturilor omului, comise in perioada comunista, iar nu a compensa in bani suferința persoanelor persecutate".

Opinia Curții Constituționale trebuie observata in acord cu art. 8 din Declarația Universala a Drepturilor Omului, adoptata Ia 10 septembrie 1948 si ratificata de România in 14 decembrie 1955, cand aceasta a fost admisa in rândul statelor membre O.: "Orice persoana are dreptul la satisfacția efectiva din partea instanțelor judiciare naționale competente împotriva actelor care violează drepturile fundamentale ce-i sunt recunoscute prin Constituție sau prin legi." Aceasta pentru ca, potrivit art. 20 din Constituția României, tratatele si convențiile internaționale la care România este parte au aplicabilitate obligatorie pentru instanțele naționale si prioritara fata de orice dispoziție de drept intern contrara. Mai mult, aceste acte internaționale fac ele insele parte integranta din Constituție.

Curtea Constituționala a hotărât, prin decizia invocata, ca prevederile art. 5 alin. (1) lit.a) teza intai din Legea nr.221/2009 sunt neconstitutionale, acesta fiind unicul obiect al excepției de neconstitutionalitate.

Prin s-a stabilit ca, in ipoteza in care, dupa invocarea unei excepții de neconstitutionalitate în fata instanțelor judecătorești, prevederea legala supusa controlului a fost modificata, Curtea Constituționala se va pronunța asupra constituționalității prevederii legale, in noua sa redactare, numai daca soluția legislativa din legea modificata este, în principiu, aceeași cu cea dinaintea modificării.

Recurenții, invocând prevederile art. 147 din Constituția României și Decizia Plenului Curții Constituționale nr. lll din 1995, au arătat că, în intervalul de 45 de zile prevăzut de Constituție, articolul desființat ca neconstitutional poate fi modificat de legislativ, iar acest nou text devine aplicabil pana cand, eventual, apare o noua decizie a Curții Constituționale. Deci, indiferent de textul care înlocuiește textul declarat neconstitutional, acesta va fi in vigoare pana ia o eventuala noua pronunțare a CC.

Or, prin dispozițiile Legii 202/2010, dispozițiile art.5 din Legea nr.221/2009 au fost modificate printr-un text ulterior deciziei Curții Constituționale, iar dispozițiile rezultate din acest act normativ nu au fost declarate neconstitutionale, fiind deci valabile si pe deplin aplicabile. Nici o alta hotărâre a Curții Constituționale nu a declarat noua versiune a legii 221 (asa cum a fost modificata prin Legea 202) ca neconstitutionala. Ca urmare, legislativul a dat curs prevederii constituționale prin care ii este impus sa modifice in termen de 45 de zile dispoziții declarate neconstitutionale de către CC, prin adoptarea legii 202/2010.

Legea nr. 202/2010 a fost publicata in Monitorul Oficial partea I nr. 714/26 octombrie 2010, la 5 zile dupa pronunțarea deciziei 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, si si-a început efectele la 30 de zile dupa publicarea in M.Of., adică a intrat in vigoare in data de 25 noiembrie 2010, la 10 zile dupa publicarea in Monitorul Oficial a deciziei CC 1358, publicata in M.Of. nr. 761/15.11.2010.

Deci, textul legislativ care leagă instanța este cel al art. 5 al Legii 221/2009, astfel cum a fost modificat prin art. XIII din Legea 202/2010, excepția inadmisibilitătii acțiunii fiind inaplicabila.

A admite teza adoptată în mod eronat de prima instanță, potrivit căreia ar fi inadmisibilă acțiunea lor în urma declarării ca neconstitutionale a dispozițiilor art. 5 al. 1 lit. a, are semnificația încălcării principiului neretroactivității, deoarece decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale nu era adoptată la data înregistrării pe rolul instanței a acțiunii introductive, așa încât dispozițiile acestei decizii nu pot fi aplicabile decât cel mult cererilor înregistrate ulterior pronunțării sale.

Hotărârea pronunțată de instanța de prima instanță a fost dată si cu încălcarea dispozițiilor art. 2, 3, 4, 5, 6 ale Convenției Europene a Drepturilor Omului, ratificata de România in 1994, motiv prev. de art. 304 pct. 9 C.pr.civ, dispozițiile Convenției fiind pe deplin aplicabile in prezenta cauza intrucat încălcările invocate au un caracter continuu, iar consecințele acestor încălcări nu au fost indepartate pana in prezent prin nici o acțiune concreta a statului roman.

Solicită a se retine ca statul roman actual este continuatorul in drepturi si obligații al statului comunist al cărui regim totalitar a fost răsturnat prin Revoluția din Decembrie 1989, astfel încât obligația de a repara prejudiciile cauzate de antecesorul sau ii incumba.

Reclamanții au invocat prin acțiunea introductivă dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, dispoziții pe care instanța urmează a le aplica, conform prevederilor art.20 din Constituție, cu obligativitate si prioritate fata de orice dispoziție de drept intern contrara.

Astfel, sunt incidente in prezenta cauza următoarele prevederi ale Convenției Europene a Drepturilor Omului: Art.1 - care prevede recunoașterea de către toate statele semnatare a drepturilor fundamentale prevăzute in Convenție; Art.2 - care prevede dreptul la viata, drept încălcat prin acțiunea autorităților comuniste romane de deportare a unor grupuri intregi de populație considerate ca inamici ai regimului totalitar, in scopul exterminării fizice.

Reclamanții au invocat și incindenta art.6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului in modul de soluționare al prezentei cauze, având in vedere ca atat totala incoerenta legislativa manifestata la nivel național, cat si lipsa totala a unei practici judiciare unitare care creează incalcari sistematice ale dreptului lor si al celorlalți reclamanți din procese similare, Ia un proces echitabil.

Art.8 - dreptul la respectul vieții private si familale, incalcat prin strămutarea forțată a unor membri ai familiei si separarea abuziva de ceilalți membri, precum si prin obligarea la viata in condiții inumane timp de peste 4 ani si jumătate.

Art.14 - interdicția discriminării, drept incalcat prin modul profund discriminator in care au fost operate aceste masuri, luate numai împotriva asa zișilor "inamici ai regimului", in timp ce conducătorii sai formau clasa privilegiata a tarii.

Art.1 din Protocolul adițional nr.1 la Convenția Europena a Drepturilor Omului, text pe care de asemenea l-au invocat prin acțiunea introductivă, datorita faptului ca drepturile la reparație materiala si morala din partea statului care a creat prejudiciul, prin acțiuni ilicite, sunt Ia rândul lor drepturi patrimoniale protejate si garantate de Convenția Europeana, de Codul civil roman si de legislația interna speciala pe care au invocat-o ca temei de drept al acțiunii (Legea 221/2009, modificata).

Toate aceste drepturi au fost încălcate de paratul S. R., încălcare continua care nu a fost reparata prin nicio măsura legislativa sau administrativa pana in prezent, fiind in prezenta unor incalcari continue ale tuturor acestor drepturi.

Solicită a se avea în vedere practica instanțelor romane din tara, care au pronunțat soluții favorabile chiar dupa apariția deciziei Curții Constituționale.

Din punctul de vedere al dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, aceasta lipsa totala de unitate a practicii judiciare in materie, manifestata intre instanțe aparținând aceluiași stat, reprezintă o incalcare a dispozițiilor art.14 privind dreptul la nediscriminare si a art.6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenția Europeana a Drepturilor Omului.

Se cer, de asemenea, a fi avute in vedere si situațiile similare in care se găsesc justitiabili care au suportat masuri declarate abuzive de către instanțele romane, in perioade recente, si care beneficiază de reparații substanțiale pentru încălcări ale drepturilor lor fundamentale prin hotărâri ale unor curți de justiție civile.

Totodată, instanța, sub riscul incalcarii art. 6 si 14 din Convenția Europeana privind dreptul la un proces echitabil si dreptul la nediscriminiare, este obligata tina seama de jurisprudenta instanțelor naționale in cauze similare sau identice, soluționate pe baza dreptului comun atat inaintea, cat si dupa adoptarea legii 221/2009.

Arată că, în cazul în care nu li se acordă despăgubiri morale, s-ar încălca principiul egalității în drepturi și s-ar crea situații juridice discriminatorii față de persoane care au obținut hotărâri definitive, ceea ce contravine art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

De altfel, și prin decizia nr. 1354/2010 a Curții Constituționale s-a reținut principiul egalității și interzicerii nediscriminării, reluat și de CEDO în Protocolul nr. 12 la Convenție adoptat în anul 2000, principii reluate și în jurisprudenta recentă a CEDO în cauza Thorne vs The United Kingdom, pronunțată în 2009.

Solicită a se aprecia că prin aplicarea greșită a legii s-a dispus implicit respingerea acțiunii ca fiind inadmisibilă, privind despăgubirile pentru daunele morale, și că Decizia nr. 1358/21.10.2010 nu este aplicabilă prezentei cauze.

În situația în care s-ar menține interpretarea dată de prima instanță dispozițiilor art. 5 al. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, solicită a se avea în vedere că au invocat ca temei de drept al acțiunii introductive nu numai dispozițiile Legii nr. 221/2009, ci si dispozițiile art. 998 C.civ., fiind îndreptățiți la acordarea despăgubirilor în baza art. 998 din Codul Civil privind răspunderea civilă delictuală, fată de caracterul politic al măsurii deportării, temei de drept în raport de care prima instanță a reținut în mod greșit că dreptul la acțiune în obligarea pârâtului la plata despăgubirilor morale ar fi prescris.

In condițiile în care toate drepturile fundamentale ale antecesorilor lor au fost încălcate de S. R. comunist, incalcare continua, care nu a fost reparata prin nicio măsura legislativa sau administrativa pana in prezent, sunt în prezenta unor incalcari continue ale tuturor acestor drepturi.

Consideră că, în mod greșit prima instanță a reținut că dreptul lor de a solicita despăgubiri morale ar fi prescris, devreme ce adoptarea dispozițiilor Legii nr. 221/2009 valorează ca o recunoaștere a acestor încălcări ale drepturilor fundamentale și ca o repunere în termenul de a solicita aceste despăgubiri.

Conform art. 20 din Constituția României, legile interne vor fi interpretate în conformitate cu tratatele privind drepturile omului la care România este parte, iar jurisprudenta Curții Europene a Drepturilor Omului are o aplicare directă și prioritară în dreptul intern.

Cu privire la despăgubirile pentru daunele materiale, invocă aplicarea greșită a legii, respectiv încălcarea dispozițiilor legale incidente în cauză.

Arată că, în prezenta cauză, nu sunt aplicabile dispozițiile Deciziei nr. 6/15.04.2013 a Înaltei Curți de Casație si Justiție privind recursul în interesul legii, admis în 08.03.2013, invocată de prima instanță în considerentele hotărârii recurate, întrucât în situația în care se constată existenta unei contradicții între dispozițiile legii interne si convențiile și tratatele internaționale la care România a aderat se aplică cu prioritate dispozițiile acestor convenții si tratate internaționale, respectiv dispozițiile CEDO.

Or, decizia nr. 6/2013 în soluționarea recursului în interesul legii, potrivit căreia se interpretează dispozițiile art. 5 al. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009 în sensul ca pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001 modificată și legea nr. 247/2005 modificată, sub imperiul cărora partea să nu fi obținut deja o reparație, se află în contradicție cu dispozițiile art. 14 din CEDO privind dreptul la nediscriminare, întrucât în sensul acestei interpretări s-ar crea o gravă discriminare între reclamanți, pe de o parte, și persoanele care au beneficiat de despăgubiri pentru bunurile confiscate cu ocazia deportării, aflate într-o situație juridică identică.

În drept: invocă dispozițiile art. 299 și urm., art. 312 al. 3 teza a ll-a, art. 304 pct. 9 C.pr.civ., art. 304 ind. 1 C.pr.civ., art. 315 C.pr.civ., art.316 rap. la art. 274 C.pr.civ.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul S. R., prin D.G.R.F.P. Timișoara, în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, reluând argumentele de fapt și de drept expuse în primul ciclu procesual, prezentate deja în prezenta decizie, astfel că nu vor mai fi reiterate.

În drept, invocă prevederile art. 115 C. proc. civ.

Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, cât și din oficiu, potrivit art. 304¹ Cod procedură civilă, sub toate aspectele și pe baza tuturor probelor de la dosar, se constată că recursul de față este nefondat.

Astfel, așa cum rezultă din Legea nr. 221/2009, aceasta cuprinde două ipoteze principale, urmate de alte două subsidiare: cele principale fiind condamnările cu caracter politic expres și limitativ prevăzute de art. 1 alin. 2 din lege, precum și măsurile administrative abuzive declarate expres de aceeași lege ca având caracter politic în cuprinsul art. 3.

Ipotezele subsidiare ale legii vizează: alte condamnări cu caracter politic, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare (alin. 3 al art.1) precum și alte măsuri administrative abuzive, decât cele reglementate de art. 3, dacă s-a urmărit scopul supra anunțat. În aceste din urmă situații, ca o consecință logică, legea impune constatarea - în prealabil - a caracterului politic atât al condamnărilor, cât și al măsurilor administrative nereglementate expres, în condițiile de exigență ale art. 4.

Curtea constată că în mod just tribunalul a reținut că măsura dispusă împotriva bunicilor reclamanților nu se circumscrie niciuneia dintre ipotezele prevăzute de art. 3 din Legea nr. 221/2009, care menționează expres actele normative incriminate de lege ca dispunând măsuri administrative cu caracter politic, astfel că, în speță, sunt incidente prevederile alin. 3 al art. 1 din Legea nr. 221/2009 și cele ale art. 4, vizând necesitatea constatării în prealabil a caracterului politic al măsurii invocate, de vreme ce Decretul nr. 83/1949 nu prevede măsuri administrative care să poată fi cercetate sub aspectul caracterului lor politic.

Susținerile recurenților în sensul că măsura administrativă dispusă împotriva bunicilor lor este prevăzută expres de art. 1 alin. 2 lit. e din Legea nr. 221/2009, nu poate fi reținută ca întemeiată, în condițiile în care, acest text de lege se referă la condamnări cu caracter politic dispuse pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 4 si 5 din Decretul nr. 83/1949 pentru completarea unor dispozitiuni din legea nr. 187 din 1945, publicat in Buletinul Oficial nr. 1 din 2 martie 1949, și nicidecum la măsuri administrative, de natura celei invocate de recurenți. De asemenea, art. 4 din Decretul nr. 83/1949 se referă la infracțiunile de împiedicare sau zădărnicire a exproprierii prevăzută de decret, prin tăinuirea bunurilor supuse exproprierii sau vătămarea, distrugerea, înstrăinarea, mutarea sau micșorarea, prin orice mijloace, a bunurilor sau instalațiilor supuse acestei exproprieri, respectiv prezentarea organelor Statului de date inexacte sau incomplete asupra acestor bunuri. Art. 5 din acest act normativ vizează funcționarii publici sau persoanele împuternicite în temeiul prezentului decret, care nu vor executa sau vor împiedica executarea însărcinarilor ce le revin, potrivit prevederilor acestui decret.

Recurenții nu au probat că antecesorii lor ar fi fost cercetați penal pentru săvârșirea vreuneia dintre aceste fapte, sau că împotriva lor, în baza acestor dispoziții legale, s-au dispus măsuri administrative.

Chiar dacă s-ar reține, ca dovedit, faptul că bunicii recurenților au avut domiciliu obligatoriu în localitatea D., este corectă concluzia tribunalului, în sensul că, nefiind în vreuna dintre ipotezele legale ce consacră de drept caracterul politic al măsurilor administrative, ce sunt prevăzute expres și limitativ de art. 3 din Legea nr. 221/2009, se impunea a se proba că măsura a fost dispusă pentru fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgența a Guvernului nr. 214/1999, ceea ce nu s-a realizat în speță.

Ca atare, curtea conchide că soluția dată primului capăt de cerere este consecința unei juste interpretări și aplicări a dispozițiilor legale precitate la particularitățile speței, iar pricina a fost soluționată pe fond, cererea fiind respinsă pentru neîndeplinirea cerințelor legale, nu pe excepția inadmisibilității, astfel că nu se impune casarea sentinței atacate, cu trimitere spre rejudecare.

Curtea mai constată că, în ceea ce privește cererea de reparare a prejudiciului moral, prima instanță a făcut o corectă interpretare și aplicare a Deciziei nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale, prin raportare la prevederile art. 147 alin. 1 din Constituția României și art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992, fiind justă concluzia acesteia că a dispărut temeiul de drept invocat de reclamanți în susținerea acțiunii, astfel că solicitarea lor nu mai poate fi admisă. De asemenea, în acest sens este și jurisprudența CEDO arătată în cuprinsul sentinței atacate, care nu va mai fi reluată.

În ceea ce privește efectele Deciziei nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față, Curtea are în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. 1 din Constituție ( prevăzute și de art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992), potrivit cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției”.

De asemenea, sunt aplicabile speței și dispozițiile art. 147 alin. 4 din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale ( art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/1009) cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.

Așadar, fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza acțiunii reclamanților, respectiv art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, Curtea apreciază în mod just a fost respinsă acțiunea acestora. Această soluție se impune, cu atât mai mult, cu cât, contrar afirmațiilor recurenților, pricina nu se afla pe rolul tribunalului la data deciziei arătate, fiind înregistrată la data de 11.06.2012, după cum rezultă din actele dosarului.

Curtea mai reține că declararea ca neconstituțională a unei legi ori a unei prevederi dintr-o lege, nu are aceleași efecte juridice ca și abrogarea unui act normativ ori a unor dispoziții dintr-un act normativ. Chiar dacă ambele produc efecte numai pentru viitor, abrogarea nu aduce atingere efectelor juridice produse de principiul tempus regit actum, în timp ce declararea ca neconstituțională a unei dispoziții legale produce efecte depline inclusiv în privința litigiilor în curs de judecată. Diferența dintre cele două noțiuni este esențială. Abrogarea unui act normativ este rodul manifestării voinței supreme a legiuitorului care, însă, nu poate retroactiva. Declararea ca neconstituțională a unei legi ori a unei norme juridice dintr-o lege are drept consecință încetarea producerii oricăror efecte juridice ale acelei norme, după o perioadă de suspendare de 45 de zile, pe considerentul că norma juridică incriminată s-a născut nevalabilă, datorită lipsei conformității sale cu principiile constituționale. Cu alte cuvinte, regimul juridic al neconstituționalității unei legi ori a unui text de lege este similar principiului nulității unui act juridic civil, conform căruia quod nullum este, nullum producit efectum. Altfel spus, sub aspectul efectelor și al regimului juridic, abrogarea unui act normativ este similară revocării mutuale a unui act juridic, în timp ce neconstituționalitatea unei legi este similară nulității actului juridic. Atât abrogarea actului normativ, cât și revocarea actului juridic presupun acte (normative/juridice) inițial valabile, în schimb neconstituționalitatea unei legi ori nulitatea actului juridic civil exprimă deficiențe ce împiedică nașterea valabilă a actului respectiv. Practic, efectul declarării neconstituționalității unui text de lege care consfințește un drept subiectiv civil îl constituie stabilirea nașterii nevalabile a acelui drept și pe cale de consecință imposibilitatea recunoașterii lui de către instanță ori de către o altă autoritate.

A reține neretroactivitatea Deciziei Curții Constituționale ar însemna a fi lăsată fără finalitate o instituție juridică de o deosebită importanță într-un stat de drept, consacrată constituțional, lucru ce nu poate fi permis, cu atât mai mult cu cât reclamanții nu au avut recunoscute pretențiile printr-o hotărâre definitivă și executorie care ar putea constitui un „bun” în accepțiunea jurisprudenței CEDO ocazionată de protejarea dreptului consacrat de art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO.

Recurenții încearcă să creeze o confuzie între instituții juridice diferite, cu conținut și regim juridic distinct, lucru ce nu poate fi acceptat. Aserțiunile vizând neretroactivitatea legii civile nu sunt aplicabile în cauză, întrucât decizia Curții Constituționale nu este o lege, ci o hotărâre, ce se publică în Monitorul Oficial, astfel că nu se impune respectarea principiului enunțat de art.1 C.civ. și art.15 alin.2 din Constituția României, al neretroactivității legii civile noi.

Dispozițiile CEDO și ale Primului Protocol adițional la CEDO nu au fost încălcate prin sentința atacată, care este urmarea unei juste aplicări a acestora prin raportare la jurisprudențele acestei instanțe europene.

De altfel, așa cum just a reținut și tribunalul, Curtea Europeana a Drepturilor Omului s-a pronunțat în acest sens prin Decizia din 4 septembrie 2012 in Cauza D. împotriva ROMÂNIEI (nr._/11). Invocând art. 6 § 1 izolat și coroborat cu art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanții s-au plâns de caracterul inechitabil al procedurii civile privind acordarea de despăgubiri în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Curtea a considerat că reclamanții nu au suferit vreo încălcare a drepturilor privind accesul la o instanță, siguranța statului de drept ori caracterul echitabil al procedurii. S-a mai reținut că schimbarea jurisprudenței instanțelor ca urmare a unei hotărâri a Curții Constituționale nu este contrară unei bune administrări a justiției, iar reclamanții nu puteau avea speranța legitimă ca cererea lor să fie soluționată pe baza legislației anterioare.

Nu se poate reține nici încălcarea disp.art.1 din Protocolul nr.12 adițional la CEDO, în speță nefiind constatată existența vreunui motiv/cauză de discriminare a reclamanților în raport de alte persoane, atâta vreme cât declararea ca neconstituțională a prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009 are caracter impersonal, fiind incidentă în toate procesele, inclusiv a celor ajunse deja pe rolul instanțelor de recurs.

De asemenea, nici încălcarea principiului egalității în fața legii nu poate fi constatată în condițiile în care decizia Curții Constituționale este obligatorie de la data pronunțări sale în toate cauzele ce nu au fost soluționate definitiv, Legea nr.47/1992 instituind criterii obiective în funcție de care deciziile Curții Constituționale produc efecte juridice. În plus, nu S. R., prin puterea legiuitoare, a intervenit cu o modificarea a legii în curs de aplicare, în cadrul unui proces pendinte, ci o normă juridică a fost declarată a fi în neconcordanță cu Constituția României de către Curtea Constituțională, organ special, specializat și independent care se subordonează exclusiv Constituției și legii de organizare.

Neretroactivitatea deciziilor Curții Constituționale vizează pricinile soluționate deja definitiv, în care părțile au dobândit un „bun” în accepțiunea art.1 din Primul Protocol adițional la CEDO, și nu situația promovării unei acțiuni, ce nu conferă nici măcar o „speranță legitimă” reclamantei.

Curtea constată că Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale în conținutul său a avut în vedere inclusiv jurisprudența CEDO pentru diversele argumente reținute și că, prin pronunțarea ei, nu s-a creat un vid legislativ în raport cu care instanța trebuia să folosească temeiuri de drept substitutive din legislația națională sau din instrumentele juridice internaționale ci, dimpotrivă, rațiunea ei a fost determinată tocmai de existența unor reglementări paralele în una și aceeași materie.

Decizia nr. 1358/21.10.2010 trebuie aplicată și cauzelor nefinalizate până la data publicării ei printr-o hotărâre definitivă (cum este și cazul de față) - așa cum în mod corect a și argumentat instanța de fond – nefiind vorba în această situație de o încălcare a principiului neretroactivității.

Că această interpretare este corectă rezultă și din Decizia nr. 12/19.09.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul de recurs în interesul legii, care, cu caracter general obligatoriu, a clarificat definitiv problema modului de aplicare în timp a deciziei instanței constituționale.

Cu privire la susținerea reclamanților în sensul intervenției Parlamentului prin Legea nr. 202/2010, aceasta nu poate fi reținută, ca întemeiată, întrucât această din urmă lege nu a cuprins modificări ale dispoziției constatate a fi neconstituționale prin decizia arătată, lucru ce se desprinde din scopul edictării acestui act normativ (intitulat „M. reforma”), de accelerare a judecății, precum și din faptul că procesul legislativ s-a suprapus din punct de vedere temporal peste mecanismul constatării neconstituționalității. Concluzia care se impune este că, la momentul elaborării și adoptării Legii nr. 202/2010, nu a fost avută în vedere decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, care nu se publicase încă în Monitorul Oficial, astfel că, acest din urmă text de lege nu reprezintă o intervenție a legislativului în scopul punerii în acord a art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, cu prevederile Constituției.

În plus, modificarea prevăzută de art. XIII, pct. 2 din Legea 202/2010 nu a vizat dispozițiile declarate neconstituționale, ci doar partea introductivă a art. 5 alin. 1 din Legea 221/2009. Un argument suplimentar în acest sens se deduce din faptul că decizia Curții Constituționale era obligatorie, inclusiv în ceea ce privește motivarea ce a stat la baza soluției pronunțate, și pentru legiuitor, care nu putea adopta o lege de modificare a textului neconstituțional cu ignorarea completă a argumentelor ce au condus la decizia arătată.

În fine, referitor la exemplele în materie din jurisprudența națională invocate în sprijinul afirmațiilor recurenților, Curtea constată că potrivit Constituției, Codului civil, Codului de procedură civilă, jurisprudenței și doctrinei naționale, acestea nu pot servi ca repere obligatorii pentru instanțe, neavând calitatea unui izvor de drept.

In ceea ce privește prescripția dreptului material la acțiunea în pretenții întemeiată pe disp. art. 998–999 C.civ., aceasta a fost corect reținută de către prima instanță, în raport de prev. art. 8 din Decretul-Lege nr.167/1958, față de faptul că termenul de prescripție a început să curgă de la schimbarea de regim politic survenită în decembrie 1989.

Nici Raportul final al Comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste și nici adoptarea Legii nr.221/2009 nu pot fi privite ca recunoașteri apte să producă întreruperea termenului de prescripție, în condițiile art. 19 din Decretul-Lege nr. 167/1958, atâta timp cât au existat numeroase acte normative adoptate anterior (Decretul-Lege nr.118/1990, OUG nr.214/1999) care au recunoscut comportamentul abuziv al autorităților comuniste în situații similare celei invocate de către reclamanți, acordând drepturi persoanelor aflate în aceste situații. Pentru aceleași considerente, nu se poate reține că Legea nr. 221/2009 sau Raportul arătat sunt motive temeinice pentru a aprecia repunerea în termenul de acțiune pentru valorificarea pretențiilor întemeiate pe disp. art. 998–999 C.civil, respectiv acte de renunțare tacită la beneficiul prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților.

In ceea ce privește celelalte temeiuri de drept invocate prin precizarea de acțiune (prevederile art. 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10 și art. 14 CEDO), în mod just tribunalul a reținut că nu sunt incidente în cauză, pentru considerentele arătate de Tribunalul T. (neaplicarea dispozițiilor CEDO pentru situații petrecute anterior ratificării de către S. R. a acestei convenții, ce a avut loc în anul 1994) și pe care curtea și le însușește în întregime, fără a le mai relua, față de faptul că sunt expuse în cuprinsul prezentei hotărâri anterior.

În ceea ce privește petitul privind repararea prejudiciului material decurgând din măsura administrativă cu caracter politic aplicată împotriva familiei reclamanților, curtea constată următoarele:

Urmare a unui reviriment de jurisprudență din ultima perioadă determinat de soluțiile cvasiunanime ale instanței supreme în cauze cu probleme juridice identice sau similare celei din dosarul de față - pe care instanțele din subordinea acesteia se cuvine a le avea în vedere ca reper judicios pentru realizarea dezideratului creării unei practici unitare la nivel național, de natură a evita discriminările la care ar puteau fi expuși diferiți beneficiari ai Legii nr. 221/2009 aflați în aceeași situație ca și cea de față - Curtea constată, astfel cum a reținut prima instanță, că interpretarea corectă a dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. b al acestei legi, presupune în mod necesar referința doar la dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005, fără recurgerea la alte criterii de interpretare din cele consacrate în lege, doctrină sau jurisprudență.

Că Legea nr. 221/2009 permite acordarea despăgubirilor prin raportare doar la legile menționate rezultă și din alin. 5 al art. 5 al acestei legi care stabilește că acordarea de despăgubiri în condițiile prevăzute la alin. 1 lit. b atrage încetarea de drept a procedurilor de soluționare a notificărilor depuse potrivit Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 247/2005, astfel cum ele au fost modificate și completate, fiind corectă concluzia primei instanțe.

În concret, din condiția impusă de textul menționat pentru acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valoric al bunurilor confiscate (și anume aceea ca bunurile respective să nu fi fost restituite sau să nu se fi obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005) rezultă că numai echivalentul bănesc al bunurilor ce intră în domeniul de reglementare al acestor legi poate fi solicitat în baza articolului menționat, întrucât numai așa se explică trimiterea făcută de legiuitor la acestea.

În atare condiții, se impune a fi observat faptul că în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001 – astfel cum ea a fost modificată și completată prin Legea nr. 247/2005 – nu intră decât terenurile și construcțiile (imobile prin natura lor), precum și utilajele și instalațiile preluate o dată cu imobilul (imobile prin destinație), fapt ce rezultă din conținutul neechivoc al art. 6 alin. 1 și 2 din Legea nr. 10/2001.

Art. 6 alin. 1 definește imobilele ce fac obiectul Legii nr. 10/2001 ca fiind terenurile cu sau fără construcții, cu oricare din destinație avute la data preluării în mod abuziv, precum și bunurile mobile devenite imobile prin incorporare în aceste construcții.

Art. 6 alin. 2 al Legii nr. 10/2001 prevede că măsurile reparatorii privesc și utilajele și instalațiile preluate de stat sau alte instituții juridice o dată cu imobilul, în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse.

Rezultă, deci, că pretențiile care vizează orice alte bunuri mobile sau contravaloarea lipsei de folosință a bunurilor confiscate nu intră în sfera a reglementare a Legii nr. 221/2009, prin care nu s-a intenționat, de altfel, nici o repunere a persoanelor interesate în termenul de exercitare a procedurilor altor legi speciale de reparație materială. De altfel, în acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 6/15.04.2013 dată în soluționarea unui recurs în interesul legii, soluție obligatorie pentru instanțele de judecată, potrivit disp. art. 330 ind. 7 alin. 4 C.proc.civ., de la data publicării hotărârii în Monitorul Oficial, respectiv de la data de 29.04.2013.

În condițiile în care despăgubirile solicitate de reclamanți poartă asupra bunurilor mobile și animalelor rămase în locuința și gospodăria din care a fost familia sa a fost deportată, precum și asupra folosului nerealizat (prin lipsirea de folosința terenurilor cultivabile), urmează a se reține că aceste pretenții sunt excluse de la beneficiul măsurilor reparatorii, expres și limitativ prevăzute de art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/_.

De asemenea, în ceea ce privește cererea de despăgubire pentru bunurile ce se încadrează în categoria enumerată limitativ de art. 6 din Legea nr. 10/2001, curtea constată că acordarea despăgubirilor este condiționată de depunerea în termen a notificărilor potrivit Legii 10/2001, respectiv de neacordarea de măsuri reparatorii, fapt desprins din prevederile art. 5 al. 5 din Legea 221/2009, care arată că acordarea de despăgubiri pentru bunurile confiscate atrage încetarea de drept a procedurilor de soluționare a notificărilor depuse potrivit Legii 10/2001 sau Legii 247/2005. Or, în speță nu s-a dovedit, pe de o parte, că familia reclamanților ar fi făcut obiectul vreunei măsuri administrative cu caracter politic, pentru a putea invoca beneficiul Legii nr. 221/2009, însă s-a probat că, pentru imobilele indicate, reclamanții au primit măsuri reparatorii în baza legilor speciale, în măsura în care au formulat notificări.

Având în vedere, pe de o parte, faptul că prin acțiunea promovată de reclamanți s-a tins la stabilirea, prin procedurile judiciare prevăzute de lege, a unui drept subiectiv cu caracter patrimonial și nu la protecția juridică a unui asemenea drept preexistent iar, pe de altă parte, natura specială a căii de atac a recursului de față (care, potrivit art. 304¹ Cod pr. civ., permite evocarea tuturor aspectelor ce țin de fondul cauzei, atât sub aspectul netemeiniciei, cât și al nelegalității, iar nu numai a celor ce țin de nelegalitatea hotărârii – astfel cum ele sunt reglementate de art. 304 Cod pr. civ. în cazul regimului comun al acestei căi de atac – ) rezultă că natura incontestabilă a dreptului litigios urmează să se stabilească doar după finalizarea recursului, astfel că nu există riscul încălcării dreptului reclamanților la un proces echitabil (prevăzut de art. 6 par. 1 al Convenției) sau al dreptului lor de proprietate (prevăzut de art. 1 din Protocolul 1 – Adițional – la aceeași Convenție).

Curtea mai reține că, pentru aceleași argumente ca în cazul daunelor morale, aplicabile și în privința daunelor materiale cerute de reclamanți, nu se poate constata încălcarea art. 14 din CEDO privind interdicția discriminării, atâta vreme cât decizia dată în soluționarea recursului în interesul legii cu privire la interpretarea prevederilor art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009 are caracter impersonal, fiind obligatorie de la data publicării sale în Monitorul Oficial, potrivit dispozițiilor art. 330 ind. 7 alin. 4 C.proc.civ., în toate cauzele ce nu au fost soluționate definitiv, legea procesual civilă instituind criterii obiective în funcție de care o astfel de decizie produce efecte juridice.

Pentru toate aceste considerente, în baza dispozițiilor legale arătate, coroborate cu prevederile art. 299 și urm., art. 304 pct. 9 Cod pr. civ., Curtea constată că prezentul recurs nu este întemeiat, motiv pentru care, în baza art. 312 alin. 1 C.proc.civ., îl va respinge.

Față de soluția pronunțată în cauză și de prevederile art. 274 C.proc.civ., curtea nu va acorda părților cheltuieli de judecată, reclamanților, ca necuvenite, iar intimatului, ca nesolicitate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de reclamanții V. A. – G. și B. L. – E. împotriva sentinței civile nr. 2185/24.09.2014 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._, în contradictoriu cu intimatul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Agenția Județeană a Finanțelor Publice T..

Fără cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică, azi, 02.12.2014.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,

D. C. C. R. M. L.

GREFIER,

I. P.

Red. C.R./ 10.12.2014

Tehnored. I.P. 2 ex./ 11.12.2014.

Prima instanță: Tribunalul T., jud. L. D.

← Cereri. Decizia nr. 37/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA		Grăniţuire. Decizia nr. 742/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea nr.7/1996, Art.52 alin.2. Decizia nr. 385/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA Acţiune în constatare. Decizia nr. 336/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA Cereri. Decizia nr. 307/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA Cereri. Decizia nr. 37/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA Grăniţuire. Decizia nr. 742/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA Conflict de competenţă. Sentința nr. 105/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA Cereri. Decizia nr. 13/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA