Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 1735/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1735/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 10-12-2013 în dosarul nr. 1735/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator - 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 1735
Ședința publică din 10 decembrie 2013
PREȘEDINTE: C. R.
JUDECĂTOR: M. L.
JUDECĂTOR: D. C.
GREFIER: L. P.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta G. F. împotriva sentinței civile nr. 2295/25.09.2013 pronunțată de T. T. – Secția I Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu S. R., reprezentat de M. Finanțelor P. prin Direcția Generală a Finanțelor P. T., având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la a treia apelare a cauzei, se prezintă personal reclamanta, lipsă pârâtul.
M. Public este reprezentat de d-na procuror M. V. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care instanța văzând că atât reclamanta cât și reprezentanta Parchetului nu au cereri de formulat, acordă cuvântul asupra recursului.
Reclamanta G. F. solicită admiterea recursului astfel cum a fost motivat, fără cheltuieli de judecată.
În susținerea recursului său, arată că în perioada 1948-1953 S. R. a confiscat toată averea familiei sale iar cei șapte copii, între care și reclamanta, în urma decesului tatălui reclamantei, au fost duși și crescuți la Casa Copilului.
Arată că niciunul din copii nu a primit vreo despăgubire din partea Statului R. pentru prejudiciul cauzat.
Reprezentanta Ministerului Public pune concluzii de respingere a recursului, ca nefondat, și arată cu toată compasiunea pentru situația recurentei că instanța de fond a respins corect acțiunea formulată de aceasta, având în vedere natura bunurilor din litigiu.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față constată:
P. sentința civilă nr. 2295/25.09.2013, T. T. – Secția I Civilă a respins acțiunea în despăgubiri formulată de reclamanta G. F. împotriva pârâtului S. R. reprezentat de M. Finanțelor P. prin Direcția Generală a Finanțelor P. T..
P. a hotărî, tribunalul a avut în vedere faptul că tatăl reclamantei, B. D., a fost activist politic și deținut politic în perioada regimului comunist din România, fiindu-i confiscată de asemenea averea mobilă și imobilă.
În drept, sunt aplicabile următoarele dispoziții legale:
Art. 5 alin. 1 lit. a și b din Legea nr. 221/2009 „(1) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:
a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările și completările ulterioare, și al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare;
(1. Art. 5 alin. (1) lit. a) a fost modificat prin art. I pct. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010 (#M1). Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 1354/201, a constatat că dispozițiile art. I pct. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010 sunt neconstituționale. Din acest motiv, în textul actualizat a fost reprodus art. 5 alin. (1) lit. a) în forma anterioară modificării efectuate prin art. I pct. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010. 2. Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 1358/2010, a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale. De asemenea, în considerentele Deciziei nr. 1358/2010 s-a stabilit că: "Având în vedere că dispozițiile art. 5 alin. (1^1) din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. I pct. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din același articol, Curtea constată că trimiterile la lit. a) a alin. (1) al art. 5 din lege rămân fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituțional."Curtea Constituțională a ajuns la aceleași concluzii și prin Decizia nr. 1360/2010)
b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare.
Decizia nr. 6/15.04.2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii „În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, stabilește că pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obținut deja o reparație”.
În ceea ce privește despăgubirile morale:
Având în vedere dispozițiile Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, instanța constată că art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 a rămas fără obiect și prin urmare nu mai pot fi acordate despăgubiri morale în temeiul legii speciale.
Reclamanta a invocat și dispozițiile art. 998-999 C. civ. din 1864, însă o acțiune întemeiată pe aceste dispoziții este prescrisă de foarte mult timp, întrucât acțiunea în răspundere civilă obișnuită se prescrie în termen de 3 ani de la data cunoașterii prejudiciului și a persoanei vinovate (sau în acest caz termenul de prescripție ar curge cel târziu de la data înlăturării regimului comunist din România).
În ceea ce privește invocarea dispozițiilor art. 504 C. proc. pen., acestea nu sunt aplicabile în speță întrucât nu există o hotărâre definitivă de achitare, nefiind vorba de o eroare judiciară (eroarea judiciară reprezintă o greșită stabilire a faptelor dintr-un proces penal, care duce la pronunțarea unei condamnări nedrepte, or tatăl reclamantei a săvârșit o faptă care era considerată ilegală de legislația în vigoare în acel moment).
În ceea ce privește despăgubirile materiale:
Instanța a constatat că în prezenta cauză reclamanta a solicitat contravaloarea unor bunuri mobile care nu fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, prin urmare cererea sa nu este admisibilă așa cum s-a stabilit prin Decizia nr. 6/15.04.2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.
Domeniul de aplicare al Legii cu nr. 10/2001 vizează, pin excelență, imobilele „preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor”.
Este adevărat că alin. 2 al art. 6 din Legea cu nr. 10/2001 se referă și la utilaje și instalații dar condiționează restituirea acestora de preluarea lor odată cu imobilul pe care l-au deservit, precum și de existența lor în natură la data formulării cererii de restituire, singura excepție de la această regulă constituind evidențierea lor în patrimoniul unor societăți comerciale.
În ceea ce privește utilajele agricole, este greu de crezut că ele mai există astăzi, de fapt reclamanta nici nu a afirmat că acestea mai există, cerând doar restituirea contravalorii acestora.
În ceea ce privește contravaloarea terenului, mama reclamantei a urmat procedura prevăzută de Legea nr. 18/1991 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor fiindu-i emis Titlul de proprietate nr. 5103/13.11.2003 pentru o suprafață de 3,25 ha teren.
De asemenea, mama reclamantei a obținut și un titlu executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 599/14.04.2008 pronunțată de Judecătoria Strehaia în dosarul nr._ prin care i s-a recunoscut de asemenea dreptul de proprietate asupra unei suprafețe de 0,50 ha pădure și 16,49 ha teren agricol.
Deși există un titlu executoriu prin care se dispune ca mama reclamantei să fie pusă în posesia a 17 ha teren, reclamanta, prin această cerere, a solicitat și contravaloarea acestei suprafețe de teren.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, reclamanta G. F., solicitând modificarea ei și admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.
Recursul a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 3042 pct. 7, 8 și 9 Cod proc.civ. iar în fapt pe mai multe argumente.
S-a susținut astfel că prin măsurile administrative cu caracter politic dispuse împotriva reclamantei și familiei sale, S. R. i-a creat un prejudiciu care trebuie reparat conform art. 998-999 cod civil coroborat cu dispozițiile art. 52 alin. 2 din Constituția României și de art. 504 și următoarele Cod proc.pen. precum și ale art. 5 par. 5 și art. 41 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Conform prevederilor art. 998-999 Cod civil statul are obligația de a repara prejudiciul moral cauzat acestora ca urmare a aplicării Deciziei nr. 200/1951 a M.A.I.
Dreptul reclamantei de a solicita angajarea răspunderii Statului R. pentru prejudiciile morale cauzate acesteia și familiei sale până la căderea fostului regim politic comunist nu s-a născut ca urmare a adoptării unor acte normative reparatorii emise după anul 1989 ci își are fundamentul în art. 998-999 Cod civil.
Decizia nr. 1358/21.10.2012 a Curții Constituționale se susține că este obligatorie doar în ceea ce privește dispozitivul său nu și cu privire la raționamentul efectuat de Curte în cadrul controlului de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009. O interpretare contrară ar presupune îngrădirea dreptului reclamantei de a solicita despăgubiri pentru prejudiciile morale dovedite cauzate de măsura administrativă cu caracter politic dispusă împotriva sa și împotriva familiei sale de origine, care este similară – ca și consecințe – cu o condamnare cu caracter politic.
Natura juridică a despăgubirilor pentru daune morale solicitate de reclamantă este diferită față de natura juridică a drepturilor de securitate socială acordate în baza Decretului nr. 118/1990 persoanelor persecutate politic care sunt sume acordate cu titlu de drepturi de securitate socială.
Adoptarea Legii nr. 221/2009 reprezintă o recunoaștere a Statului R. în privința obligației sale de a despăgubi persoanele care au suferit prejudicii morale ca urmare a măsurilor administrative cu caracter politic descrise în Decizia nr. 200/1951 a M.A.I. Din această cauză cursul prescripției pentru introducerea acțiunii a fost întrerupt, acțiunea reclamantei fiind actuală iar nu prescrisă.
Însuși Președintele României prin Raportul final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste a confirmat existența crimelor la care regimul comunist i-a supus pe cei care i s-au opus.
Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, cât și din oficiu, potrivit art. 3041 Cod proc.civ., sub toate temeiurile de nulitate și pe baza tuturor probelor de la dosar, se constată că recursul declarat în cauză este nefondat.
Ca prim aspect Curtea va reține că unul din temeiurile de drept ale recursului indicat de reclamantă în cererea sa (art. 3042 Cod proc.civ.) este lipsit de sens întrucât Cod proc.civ. nu are un asemenea articol.
În ceea ce privește fondul pretențiilor reclamantei G. F. urmează a se constata că ele poartă asupra despăgubirilor pentru daune morale și materiale cauzate de condamnarea politică a tatălui său pentru opoziție împotriva regimului comunist și de confiscare a averii sale, cererea sa fiind bazată pe dispozițiile materiale de drept comun în materia răspunderii civile delictuale: art. 998-999 Cod civil și art. 504 și următoarele Cod proc.pen.
Curtea, în raport de aceste aspecte, va constata că prin respingerea ambelor categorii de despăgubiri solicitate de reclamantă instanța a făcut o corectă interpretare și aplicare a legii la cauza dedusă judecății.
Astfel în mod corect s-a considerat că situația cauzatoare de prejudicii expusă de reclamantă în cererea sa (condamnarea politică a tatălui său și confiscarea averii acestuia) este circumscrisă dispozițiilor unei legi speciale, în speță Legea nr. 221/2009, motiv pentru care trebuia dedusă judecății potrivit termenelor și procedurilor acesteia.
În condițiile în care statul a adoptat un cadru special în această materie, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea celei dintâi, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă el nu este prevăzut în legea specială.
P. urmare, acțiunea reglementată de Legea nr. 221/2009 era singura care putea fi utilizată ca instrument juridic adecvat atingerii scopului – de reparare a prejudiciilor încercate de reclamantă și familia sa –, ea neavând opțiunea de a alege o altfel de acțiune.
Mai mult, chiar dacă nu ar fi existat o lege specială de reparație, pretențiile deduse judecății pe calea dreptului comun erau demult prescrise la data introducerii acțiunii (25.04.2012) pentru că, o dată cu regimul politic instaurat după Decembrie 1989, accesul la instanțe pentru astfel de solicitări cum este și cea a reclamantei, a fost posibil în mod necondiționat.
Acțiunea în pretenții formulată de reclamantă nu poate fi admisă nici în baza celuilalt temei de drept comun al acesteia – art. 504 și următoarele Cod proc.pen. – pentru că ea nu a dovedit că după condamnarea definitivă a tatălui său s-ar fi procedat la o rejudecare a cauzei și la achitarea lui, condiție impusă obligatoriu pentru admisibilitatea solicitării.
Din moment ce faptul cauzator al prejudiciilor pretinse de reclamantă face obiectul Legii nr. 221/2009, în mod justificat, instanța de fond s-a raportat în considerentele sale la modul de interpretare și la evoluția acestei legi.
Într-adevăr, astfel cum corect s-a reținut, la data introducerii acțiunii (25.04.2012) era deja de mult timp, publicată în Monitorul Oficial, Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale care condusese la încetarea efectelor textului art. 5 alin. 1 lit. a al Legii nr. 221/2009 (ce constituise inițial temeiul despăgubirilor pentru daune morale), și care, prin puterea sa general obligatorie prevăzută de art. 31 alin. 1 al Legii nr. 47/1992 nu putea fi ignorată de către instanțe, prin recunoașterea unui efect contrar în baza dreptului comun a cărui invocare – astfel cum s-a arătat anterior – nu este permisă în condițiile existenței unei legi speciale.
Totodată, este important a se reține că Decizia nr. 1358/2010 nu a fost pronunțată în negarea existenței vătămării persoanelor care au fost victimele regimului comunist ci în considerarea faptului că pentru repararea prejudiciilor lor morale fuseseră deja consacrate și alte reglementări speciale.
În ceea ce privește solicitarea aceleiași reclamante de acordare a despăgubirilor materiale reprezentând averea confiscată de la tatăl său (animalele din gospodărie, utilajele agricole și terenurile agricole și forestiere), Curtea constată că în mod justificat instanța de fond a respins-o întrucât toate aceste pretenții trebuiau deduse în cadrul procesual special al Legii nr. 221/2009 și în condițiile prevăzute de ea.
Nerecurgerea la această lege nu îi dă reclamantei posibilitatea de a recurge la procedura de reparație materială de drept comun.
Dovadă a faptului că reclamanta a cunoscut acest principiu și a utilizat dispozițiile unei alte legi speciale de reparație în materie este și aceea că și-a valorificat pretențiile în cadrul procedurilor legii fondului funciar fiindu-i restituite o parte din terenuri, inițial printr-un act administrativ (Titlu de proprietate nr. 5103/13.11.2003) iar o altă parte prin sentința civilă nr. 599/14.04.2008 a Judecătoriei Strehaia.
P. această hotărâre i s-a admis cererea în sensul că din cele 17 ha teren solicitat spre restituire, instanța i-a mai acordat încă 0,5 ha pădure (în afara celui de 3,25 ha deja restituit prin titlul de proprietate menționat), fiind totodată obligată Comisia Locală de fond funciar Stîngăceaua să efectueze punerea în posesie a reclamantei și să înainteze Comisiei Județene M. documentația pentru eliberarea titlului definitiv pentru suprafața de 16,49 teren agricol validată și 0,50 ha pădure.
P. urmare, o dată ce reclamanta este în posesia unui titlu de restituire pentru aceste bunuri nu i-ar mai putea fi recunoscută în beneficiu și o altă reparație pentru acestea astfel cum a solicitat prin prezenta acțiune, chiar dacă ea ar fi fost formulată în condițiile Legii nr. 221/2009, aspect de rezultă din dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. b.
Cu privire la bunurile mobile a căror contravaloare se solicită, în mod corect instanța de fond a considerat că solicitarea în acest sens a reclamantei nu poate fi admisă în condițiile în care prin Decizia nr. 6/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul de recurs în interesul legii, s-a stabilit că astfel de bunuri nu pot face obiectul reparației prejudiciilor cauzate prin măsuri de natura celor la care fostul regim comunist l-a supus pe tatăl său.
P. toate aceste considerente de drept și de fapt, Curtea constată ca fiind temeinică și legală sentința civilă nr. 2295/25.09.2013 pronunțată de T. T. – Secția I Civilă, motiv pentru care va respinge ca nefondat recursul declarat împotriva acesteia de către reclamanta G. F..
P. ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta G. F. împotriva sentinței civile nr. 2295/25.09.2013 pronunțată de T. T. – Secția I Civilă.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi, 10 Decembrie 2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
C. R. M. L. D. C.
GREFIER,
L. P.
Red. D.C./11.12.2013
Tehnored.L.P./22.12.2013/Ex.2
Instanța de fond: I. A. D. - T. T.
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 1752/2013. Curtea de... | Cereri. Decizia nr. 1906/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA → |
|---|
