Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 1752/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1752/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 11-12-2013 în dosarul nr. 1752/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._ - 01.07.2013
DECIZIA CIVILĂ NR. 1752/R
Ședința publică din 11 decembrie 2013
PREȘEDINTE: G. O.
JUDECĂTOR: RUJIȚA R.
JUDECĂTOR: F. Ș.
GREFIER: C. J.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta U. T. D. A. împotriva Sentinței civile nr. 973 din 15.03.2013, pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâtul intimat S. Român, prin M. Finanțelor P., reprezentat de DGFP T., pentru despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal, făcut în ședință publică la a doua strigare, se prezintă, pentru reclamanta recurentă lipsă, doamna avocat P. Ondina, lipsă fiind pârâtul intimat.
M. Public este reprezentat de doamna procuror M. U. C., de la P. de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care atât reprezentanta reclamantei recurente, cât și reprezentanta Ministerului Public arată că nu mai au cereri de formulat.
Curtea, văzând că nu mai sunt formulate alte cereri, constată recursul în stare de judecată și acordă cuvântul asupra acestuia.
Reprezentanta reclamantei recurente solicită admiterea recursului și modificarea în parte a hotărârii atacate, în sensul admiterii acțiunii în totalitate, fără cheltuieli de judecată, pentru motivele arătate pe larg în cererea de recurs, pe care le susține și oral în fața instanței. Menționează că reclamanta nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 sau a Legii nr. 18/1991.
Reprezentanta Ministerului Public solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii atacate ca fiind temeinică și legală.
CURTEA
În deliberare constată că, prin sentința civilă nr. 973 din 15.03.2013, pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul T. a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată și precizată de reclamantele U. E. (și continuată de moștenitoarea T.-U. D. A.) și T.-U. D. A. împotriva pârâtului S. Român, prin M. Finanțelor P., prin Directia Generala a F. P. Timis.
A constatat caracterul politic al măsurii administrative dispuse împotriva reclamantelor în baza Deciziei MAI 200/1951.
A respins în rest cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a avut în vedere considerentele de mai jos.
Analizand materialul probator administrat in cauza si solutionand pricina prin prisma dispozitiilor instantei de casare, obligatorii conform art. 315 C.pr.civ., tribunalul a reținut urmatoarele:
Cât priveste cererea de constatare a caracterului politic al masurii administrative dispuse impotriva reclamantelor in baza deciziei MAI nr. 200/1951, Curtea de Apel Timisoara a transat in sensul ca acestea au interes in constatarea unui astfel de caracter al masurii. Astfel incat, in baza art. 3 lit. e din Legea 221/2009, care arata ca masura dispusa in baza Deciziei MAI nr. 200/1951 are de drept caracter politic, tribunalul a constatat un astfel de caracter in privinta masurii luate impotriva reclamantelor.
Referitor la cererea de acordare a daunelor materiale, aceasta va fi respinsa intrucat, conform inscrisului depus la fila 19 dosar, reclamantele nu au apelat in termen la beneficiul legilor speciale reparatorii pentru a obtine restituirea bunurilor, iar art. 5 lit. b din Legea 221/2009 nu opereaza o repunere in termenul de depunere a cererilor de restituire.
Avand in vedere aceste considerente, tribunalul a admis in parte cererea de chemare in judecata formulata si precizata, a constatat caracterul politic al masurii administrative dispuse impotriva reclamantelor in baza deciziei MAI nr. 200/1951 si a respins în rest cererea de chemare in judecata, astfel cum a fost precizata.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta U. T. D. A., solicitând admiterea recursului și modificarea în parte a hotărârii recurate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată așa cum a fost precizată și acordarea despăgubirilor solicitate.
În motivare, reclamanta recurentă a invocat dispozițiile art. 304 pct. 7,8 și 9 C.p.c., arătând cu privire la primul motiv de recurs (art. 304 pct. 7) că hotărârea recurată conține dosar o singură frază referitoare la neapelarea în termen la beneficiul legilor speciale reparatorii, însă în dispozițiile art. 5 al. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009 nu se regăsește cerința expresă sau implicită cu privire la îndeplinirea obligației de a se fi apelat la beneficiul legilor speciale.
Cu referire la cazul prevăzut de art. 304 pct. 8 C.p.c., recurenta a arătat că instanța de fond a schimbat înțelesul lămurit al normei juridice incidente, din a cărei interpretare gramaticală și sistematică rezultă că nu există condiționarea ca petenta să fi apelat la reglementările Legilor reparatorii nr. 10/2001 și nr. 247/2005, ci doar ca bunurile solicitate pe această cale să nu fi fost restituite în condițiile acestor legi, așa încât nu poate fi vorba de o repunere în termenul de a formula cererile de restituire.
Din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.p.c., recurenta a susținut că soluționarea cauzei s-a făcut cu aplicarea greșită a legii și că fără vreun temei legal a fost respinsă cererea sa de acordare a despăgubirilor privind bunurile de care au fost lipsiți prin măsurile abuzive luate de fostul regim politic.
Pârâtul intimat S. Român, prin M. Finanțelor P., reprezentat de DGFP T. nu a formulat întâmpinare, cu toate că a fost citat în acest sens.
În urma examinării sentinței atacate, în limitele motivelor invocate și ale dispozițiilor art. 304 pct. 7,8 și 9 C.p.c., Curtea reține că este neîntemeiat recursul reclamantei, pentru argumentele ce succed.
Potrivit art. 5 alin. 1 lit. „b” din Legea nr. 221/2009, orice persoană care suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. 4, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu le-au fost restituite sau nu au obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005.
Din analiza textului legal de mai sus, reiese că legiuitorul a stabilit două condiții pentru acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate, și anume: aceste bunuri să fii fost confiscare prin hotărâre de condamnare sau, după caz, ca efect al măsurii administrative cu caracter politic; bunurile respective să nu fi fost restituite persoanei îndreptățite sau aceasta să nu fii obținut despăgubiri în echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005.
P. urmare, trimiterea expresă a legiuitorului la prevederile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005 conduce la concluzia că persoana îndreptățită poate solicita echivalentul valoric al bunurilor ce vizează numai domeniul de aplicare al acestor acte normative.
Or, în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 247/2005 se înscriu numai bunurile imobile (terenuri cu sau fără construcții), precum și utilajele și instalațiile preluate odată cu imobilul, cu condiția să existe fizic (art. 6 alin. 2 din Legea nr. 10/2001).
Această teză se impune și din interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 5 alin. 5 din Legea nr. 221/2009, care prevede că ”Acordarea de despăgubiri în condițiile prevăzute de alin. 1 lit. b) atrage încetarea de drept a procedurilor de soluționare a notificărilor depuse potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare”.
P. această manieră de reglementare legiuitorul a urmărit să delimiteze natura bunurilor ce pot fi restituite prin echivalent în procedura Legii nr. 221/2009, cu înlăturarea posibilității parcurgerii unor proceduri paralele cu aceeași finalitate.
De asemenea, intenția legiuitorului de a limita sfera bunurilor cu privire la care se pot acorda măsuri reparatorii prin echivalent la cele care fac obiectul reglementării Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005 reiese și din expunerea de motive a Legii nr. 221/2009, în care se arată că adoptarea acestei soluții legislative a fost legată de procesul de aplicare a Legii nr. 10/2001, ceea ce a făcut ca unele persoane îndreptățite, care au făcut obiectul persecuțiilor regimului totalitar și din proprietatea cărora au fost preluate abuziv unele imobile confiscate ca atare prin art. 2 lin. 1 lit. „b” din Legea nr. 10/2001, să nu obțină vreo despăgubire.
Ca atare, pe calea Legii nr. 221/2009 legiuitorul a urmărit o derogare de la prevederile Legii nr. 10/2001 în sensul acordării posibilității persoanelor îndreptățite de a le fi acordate despăgubiri pentru aceste bunuri, direct de către instanța de judecată, fără a se intenționa o extindere a obiectului legilor anterioare de reparație.
În acest sens, Curtea are în vedere că prin Decizia nr.6/15.04.2013, dată în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a decis că „În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art.5 al.1 lit.b din Legea nr.221/2009, stabilește că pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr.10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obținut deja o reparație”.
Cu alte cuvinte, din interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 5 al. 1 din Legea nr. 221/2009, reiese că acordarea de despăgubiri materiale în baza Legii nr. 221/2009 este condiționată de formularea notificării în baza Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 247/2005.
Pe de altă parte, din punct de vedere strict formal, Curtea reține că hotărârea recurată cuprinde suficiente motive pertinente și concludente, astfel că nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 7 C.p.c.
Nici dispozițiile art. 304 pct. 8 C.p.c. nu sunt aplicabile, întrucât acest text de lege are în vedere interpretarea greșită a actului juridic și nu a normei de drept.
Față de cele de mai sus, Curtea apreciază că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 5 al. 1 lit. b din Legea nr._, astfel că în baza art. 312 al. 1 C.p.c. va respinge recursul reclamantei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta U. T. D. A. împotriva Sentinței civile nr. 973 din 15.03.2013, pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._ .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 11.12.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,JUDECĂTOR,
G. O. RUJIȚA R. F. Ș.
GREFIER,
C. J.
Red. G.O.- 12.12.2013;
Tehnored. C.J.- 17.12.2013; 2 ex.
Primă instanță: Tribunalul T.
Judecător: M. R.
| ← Revendicare imobiliară. Decizia nr. 1792/2013. Curtea de Apel... | Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 1735/2013. Curtea de... → |
|---|
