Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 841/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 841/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 11-06-2013 în dosarul nr. 841/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 841
Ședința publică din 11 iunie 2013
PREȘEDINTE: M. L.
JUDECĂTOR: D. C.
JUDECĂTOR:C. R.
GREFIER: I. P.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta B. M. împotriva sentinței civile nr. 913/PI/27.02.2013 pronunțată de T. T. în dosar nr._, în contradictoriu cu intimatul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice T., având ca obiect Legea nr. 221/2009.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, s-a prezentat pentru reclamanta recurentă B. M., av. M. A. E., lipsă intimatul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice T..
Din partea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, s-a prezentat doamna procuror E. B..
Procedura legal îndeplinită.
După deschiderea dezbaterilor, s-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință după care, reprezentanta reclamantei recurente a depus la dosar împuternicire avocațială și, în probațiune, a solicitat a se efectua adresă către T. T. în vederea înaintării unei copii de pe caietul grefierului, pentru a se verifica dacă prima instanță s-a pronunțat cu privire la încuviințarea probei cu martori propusă prin cererea de chemare în judecată.
Reprezentanta Ministerului Public a solicitat respingerea cererii formulate.
Instanța, cu privire la cererea formulată, o respinge ca nefiind utilă cauzei, față de obiectul pricinii, de aspectele contestate prin recursul de față și de prevederile art. 167 C.proc.civ., și, nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta reclamantei recurente a solicitat admiterea recursului și casarea hotărârii recurate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanță, față de faptul că aceasta nu s-a pronunțat cu privire la încuviințarea probei cu martori propusă prin cererea de chemare în judecată.
Reprezentanta Ministerului Public a solicitat respingerea recursului și menținerea hotărârii recurate, ca temeinică și legală, arătând că prima instanță în mod corect a respins acțiunea reclamantei ținând cont și de jurisprudența Î.C.C.J.
CURTEA,
Deliberând, constată următoarele:
P. acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului T. sub nr._, reclamanta Beleuța M. a chemat în judecată pe pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice București, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța, să constate caracterul politic al măsurilor administrative luate de organele fostei miliții sau securități, prin deportarea în URSS a numitilor Schutz T. și Schutz G., obligarea pârâtului la plata de despăgubiri, reprezentând prejudiciul moral suferit ca urmare a aplicării măsurilor administrative cu caracter politic descrise la punctul 1, după cum urmează: Schutz T.-250.000 euro și Schutz G. - 250.000 euro; obligarea pârâtului la plata de despăgubiri în cuantum de 75.000 euro către reclamantă, reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate ca efect al măsurilor administrative cu caracter politic.
În motivare, a arătat că între aceasta și antecesorii enumerați în petitele cererii de chemare în judecată există relații de rudenie, Schutz G. și Schutz T. fiind bunicii.
Având în vedere prevederile art. 5 alin. 1 din Legea nr. 221/2009, calitatea reclamantei (descendent de gradul al II - lea) de a promova prezenta cerere de chemare în judecată și de a solicita despăgubiri în numele antecesorilor, este pe deplin justificată și dovedită.
A precizat că antecesorii săi, la data de 01.01.1945, au fost deportați abuziv, dislocați din localitatea Birda, jud. T., fixându-li-se domiciliul forțat pe teritoriul URSS.
A apreciat că suferințele acestora, care au fost nevoiți să abandoneze întreaga avere și să se mute forțat, pe teritoriul URSS, sunt greu de imaginat și de cuantificat. De asemenea, a precizat că nu li s-a pus absolut nimic la dispoziție, fiind nevoiți să înceapă o nouă viață în condiții absolut inumane, fără locuință, fără mâncare, fără apă.
Datorită acestor condiții condițiile mizere în care a trăit, bunicul Schutz G., a decedat în data de 26 iulie 1945, într-un lagăr de prizonieri, fapt dovedit de comunicarea făcută de Societatea de C. Roșie a Republicii Socialiste România, Direcția Relații Externe.
După mai mult de 3 ani, mai exact la data de 17.06.1948, restricțiile domiciliare au fost ridicate, permițându-i-se bunicii întoarcerea acasă, în Birda. Ajunsă înapoi acasă, sechelele provocate la nivel fizic, dar mai ales mental, de perioada petrecută în condițiile de mai sus, nu au putut fi uitate. Mai mult, la întoarcerea acasă, bunica a constatat că, din întreaga lor gospodărie, compusă din animale, produse, mâncare, foarte multe bunuri mobile, teren, casa în care locuiau, nu mai exista decât casa devastată și inutilizabilă.
B. Schutz T. a beneficiat de prevederile Decretului-Lege nr. 118/1990, sens în care prin Hotărârea nr. 1975 din 07.02.1991 i s-a recunoscut vechimea în muncă pe perioada petrecută pe teritoriul URSS. și anume 01.01._48, de către Comisia pentru aplicarea prevederilor Decretului - Lege nr. 118/1990 din județul T..
În aceste condiții, a apreciat că sunt întrunite cerințele art. 3 lit. e din Legea nr. 221/2009.
Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a statuat că persoanele fizice sau juridice care au suferit vătămări în urma încălcării unor drepturi prevăzute de Convenție și de Protocoalele sale, sunt îndreptățite în a primi recompensări bănești, întrucât orice fel de prejudiciu rezultat în urma lezării unui interes protejat de normele de drept, justifică intentarea unei acțiuni în justiție, fie că aduce atingere persoanei sau bunurilor, fie că este material, fie că este moral, fie că este sau nu susceptibil de o evaluare exactă în bani.
A argumentat că solicitarea este pe deplin justificată, temeiul de drept regăsindu-se în art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009. Din interpretarea textului precitat, rezultă fără putință de tăgadă că și persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic pot să beneficieze de acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit. Această interpretare este impusă de metoda logico-sistematică a art. 5 din lege, precum și a celorlalte texte, în raport de titlul actului normativ, care asimilează măsurile administrative cu caracter politic cu condamnările cu caracter politic, asimilare ce obligă la identitate de tratament în acordarea formelor de despăgubire. Și interpretarea teleologică conduce la ideea că finalitatea avută în vedere de legiuitor a fost aceea de/a acorda despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit tuturor persoanelor care au fost afectate de regimul comunist (prin condamnări cu caracter politic sau prin măsuri administrative cu caracter politic).
Având în vedere că la reîntoarcerea acasă, nu a mai găsit absolut nimic. în conformitate cu art. 5 lit. b din Legea 221/2009 "acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent" a solicitat obligarea pârâtului la plata despăgubirilor în cuantum de 75.000 euro, reprezentând echivalentul valorii acestor bunuri.
Deși modificarea Legii nr. 221/2009 impusă de deciziile Curții Constituționale ar fi de natură a determina instanța să pronunțe o hotărâre de respingere a cererii de chemare în judecată, a considerat că este îndreptățită la plata despăgubirilor de către pârât.
A solicitat a se analiza deciziile Curții Constituționale din perspectiva art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, a art. 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție, a art. 14 al Convenției, care interzice discriminarea în legătură cu drepturi și libertăți garantate de Convenție și protocoalele adiționale, și a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la respectarea bunurilor.
Un alt drept garantat de Convenție este dreptul la nediscriminare, art 14 al Convenției, care interzice discriminarea în legătură cu drepturile și libertățile pe care Convenția le reglementează și impune să se cerceteze dacă există discriminare, dacă tratamentele diferențiate sunt aplicate unor situații analoage sau comparabile, dacă discriminarea are o justificare obiectivă și rezonabilă, adică urmărește un scop legitim și respectă un raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele utilizate pentru realizarea lui.
Articolul 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție, potrivit căruia: "Exercitarea trebuie să fie asigurat fără nici o discriminare bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă sitfiație", impune o sferă suplimentară de protecție, în cazul în care o persoană este discriminată în exercitarea unui drept specific acordat în temeiul legislației naționale, precum și în exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligație clară a unei autorități publice, în conformitate cu legislația națională, adică în cazul în care o autoritate publică, în temeiul legislației naționale, are obligația de a se comporta într-o anumită manieră (cauza Thorne c. Marii Britanii, hotărârea din 2009).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evidențiat că, pe baza art. 14 din Convenție, o distincție este discriminatorie dacă „nu are o justificare obiectivă și rezonabilă", adică dacă nu urmărește un ,scop legitim" sau nu există un „raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat" ( cauza Marckx împotriva Belgiei, hotărârea din 13 iunie 1979, . nr. 31, pag. 16, paragraful 33).
În acest context, jurisprudența Curții Constituționale, care a statuat că "violarea principiului egalității și nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferențiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă și rezonabilă, sau dacă exista o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite".
Nu în ultimul rând, art 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează în esență dreptul de proprietate.
Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea „bunuri" privește atât „bunurile actuale" având o valoare patrimonială (cauza V. der Mussele împotriva Belgiei, hotărârea din 23 noiembrie 1983), cât și, în situații precis delimitate, creanțele determinate potrivit dreptului intern corespunzătoare unor bunuri cu privire la care cel îndreptățit poate avea o „speranță legitimă" că ar putea să se bucure efectiv de dreptul său de proprietate (cauza Pressos Compania Naviera S.A. și alții împotriva Belgiei; cauza Draon împotriva Franței, cauza Gratzinger și Gratzingerova împotriva Cehiei; cauza Trgo împotriva Croației.)
Referitor la noțiunea de "speranță legitimă", întrucât interesul patrimonial vizat este de natura creanței, acesta nu poate fi considerat o „valoare patrimonială", în sensul articolului 1 din Primul Protocol, decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudența bine stabilită a instanțelor (Kopecky c. Slovaciei, par. 52).
Tot potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția și implicit Protocolul nr. 1, adoptă o legislație prin care stabilește restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate de regimul anterior, se poate considera că noul cadru juridic creează un nou drept de proprietate pentru categoria de persoane care îndeplinesc anumite condiții (cauza Broniowski împotriva Poloniei, hotărârea din 22 iunie 2004).
P. urmare, aplicarea celor două decizii ale Curții Constituționale și suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, creează premisele unei discriminări între persoane, care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, funcție de deținerea sau nu a unei hotărâri definitive la data pronunțării deciziilor în cauză.
In drept, prevederile art. 3 lit. e), art. 4 alin. 2, 3, 4 și 5, art. 5 alin. 1 lit. a) și b), art. 5 alin. 4 din Legea nr. 221/2009, art. 112 C.pr.civ.
P. întâmpinare, D.G.F.P. T., în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice, a solicitat respingerea acțiunii, ca nefondată. A invocat, în primul rând, excepția necompetenței teritoriale absolute a Tribunalului T., raportat la prevederile art. 155 din Legea nr 105/22.09.1992. În al doilea rând, a solicitat instanței să respingă ca inadmisibil capătul de cerere privind obligarea la despăgubiri morale și materiale pentru deportarea în fosta URSS.
Legea nr. 221/2009 nu se aplică persoanelor care au fost deportate în fosta URSS, ci ea are în vedere măsurile de represiune luate de către regimul instaurat în România după cel de al doilea război mondial. Deportarea în fosta URSS a fost o consecință a pierderii celui de al doilea război mondial de către Germania, ea nefiind o decizie luată de către regimul comunist instaurat în România, ci a fost o hotărâre luată de către puterile aliate învingătoare în cel de al doilea război mondial.
Pe de altă parte, având în vedere considerentele și dispozitivul Deciziei 1538/21.10.2010 a Curții Constituționale referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a) teza întâi din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 761/15.11.2010, a apreciat că acțiunea reclamantei este lipsită de temei legal.
În ceea ce privește daunele materiale, a solicitat instanței de judecată să respingă și acest capăt de cerere, întrucât reclamanții nu au făcut dovada celor afirmate prin cererea de chemare în judecată, nu au făcut dovada raportului de cauzalitate dintre măsura luată și pierderile suferite, precum și dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de Legea nr. 221/2009, în ceea ce privește proba privind dovada bunurilor pentru care se solicită daune materiale.
În drept, prevederile art. 115 C. proc. civ, precum și textele de lege mai sus invocate.
P. sentința civilă nr. 913/PI/27.02.2013 pronunțată în dosarul nr._, T. T. a respins exceptia inadmisibilitatii actiunii, precum și acțiunea formulata de reclamanta Beleuța M. în contradictoriu cu S. R., reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice București prin D.G.F.P.T., fără cheltuieli de judecata.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că exceptia inadmisibilitatii invocata prin intampinare, este neîntemeiată, in considerarea prevederilor art.6 par.1 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului.
Petitele formulate au fost respinse ca nefondate, intrucat nu se incadreaza in conditiile prevazute de legiuitor prin dispozitiile art.3 si 4 din lege, respectiv art.5 alin.1 lit.b) raportat la art.3 si 4 mentionate, spre aceasta finalitate; aceeasi concluzie se desprinde si din interpretarea literala si per a contrario a insasi titulaturii actului normativ invocat ca temei juridic, respectiv Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Petitul daune morale întemeiat pe dispozitiile art.5 alin.1 lit.a din lege a fost respins, ca nefondat, pentru aceleasi considerente mai sus evocate, ca si in considerarea faptului ca urmare a constatarii caracterului neconstitutional al acestui text de lege prin Decizia nr.1358/2010 a Curtii Constitutionale, a incetat a produce efecte juridice.
Potrivit exigentelor art.31 din Legea nr.47/1992, republicata, decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie, iar dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.
Astfel, Curtea a apreciat ca legiuitorul român a acordat o atenție deosebită reglementărilor referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, având în vedere voința noului stat democratic instaurat în decembrie 1989 de a recunoaște și de a condamna aceste fapte. În acest sens au fost inițiate și adoptate reglementări privind: 1. restituirea bunurilor mobile și imobile preluate abuziv și, în măsura în care acest lucru nu mai este posibil, acordarea de compensații pentru acestea; 2. reabilitarea celor condamnați din motive politice; 3. acordarea de indemnizații, de despăgubiri pentru daunele morale suferite și de alte drepturi.
Reglementările adoptate au ținut seama de rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096 (1996) intitulată "Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" și nr. 1.481 (2006) intitulată "Necesitatea condamnării internaționale a crimelor comise de regimul comunist". Potrivit acestor acte cu caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei (la care România a aderat prin Legea nr. 64/1993 pentru aderarea României la Statutul Consiliului Europei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 238 din 4 octombrie 1993), având în vedere încălcarea drepturilor omului de către regimul comunist, este necesar ca persoanele nevinovate care au fost persecutate pentru fapte care ar fi considerate legale într-o societate democratică să fie reabilitate, să le fie restituite proprietățile confiscate (sau să primească compensații, dacă acest lucru nu mai este posibil) și, atât timp cât victimele regimului comunist sau familiile lor mai sunt în viață, să poată primi compensații pentru daunele morale suferite.
În ceea ce privește reabilitarea persoanelor condamnate din motive politice - prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea, I, nr. 650 din 30 decembrie 1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare - s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice sau supuse, din motive politice, unor măsuri administrative abuzive în perioada 6 martie 1945 - 14 decembrie 1989, decizia pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă putând fi folosită ca probă în fața instituțiilor abilitate, în ceea ce privește aprecierea caracterului politic al infracțiunilor a căror săvârșire a atras măsura confiscării bunurilor. Totodată, potrivit acestui act normativ, hotărârile de condamnare pentru infracțiuni săvârșite din motive politice nu pot fi invocate împotriva persoanelor care au dobândit calitatea de luptător în rezistența anticomunistă.
În materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, Curtea a constatat că există o . acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât și social, ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătățirea legislației cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice și etnice. Edificatoare în acest sens sunt: prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 631 din 23 septembrie 2009, prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, prevederile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, acte acte normative ce stabilesc o . drepturi.
Curtea a apreciat că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
Curtea a apreciat că nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza K. și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor.
P. urmare, Curtea a constatat că, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, Decretul-lege nr. 118/1990 și Legea nr. 221/2009, având acest scop.
Este adevărat că acordarea de despăgubiri pentru daune morale este la libera apreciere a legiuitorului, care, în temeiul art. 61 din Legea fundamentală, este competent să stabilească condițiile și criteriile de acordare a acestui drept. Însă, Parlamentul, elaborând politica legislativă a țării, este în măsură să opteze pentru adoptarea oricărei soluții legislative de acordare a unor măsuri reparatorii celor îndreptățiți pentru daunele suferite în perioada comunistă, dar cu respectarea prevederilor și principiilor Constituției.
Analizând însă prevederile actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea a constatat că există două norme juridice - art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri. Astfel, potrivit art. 4 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990, "Persoanele care s-au aflat în situațiile prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. a), b) și e) și alin. (2) au dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenție, strămutare în alte localități, deportare în străinătate sau prizonierat, indiferent dacă sunt sau nu sunt pensionate", iar potrivit alin. (2) "Persoanele care s-au aflat în una dintre situațiile prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. c) și d) au dreptul la o indemnizație lunară de 100 lei pentru fiecare an de internare abuzivă în spitalele de psihiatrie sau de domiciliu obligatoriu, indiferent dacă sunt sau nu sunt pensionate." Cuantumul acestor indemnizații a fost actualizat periodic, ținându-se cont de creșterea inflației și a indicelui prețurilor de consum care au condus la scăderea puterii de cumpărare a acestei categorii de persoane. Potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, "Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: [...] a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare [...]".
În expunerea de motive la Legea nr. 221/2009 se arată că "În ceea ce privește prejudiciul moral suferit, [...] pot exista situații în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de către Decretul-lege nr. 118/1990 [...] să nu fie suficiente în raport cu suferința deosebită resimțită de persoanele care au fost victimele unor măsuri abuzive ale regimului comunist". Or, Curtea a apreciat că această justificare nu poate sta la baza instituirii unei noi norme juridice - art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată - adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Totodată, Curtea observă că dispozițiile de lege criticate instituie, pentru prima dată, posibilitatea ca moștenitorii de până la gradul II ai persoanei persecutate să beneficieze de despăgubiri morale.
Curtea a reținut, de asemenea, că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative. Or, despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile. Pe de altă parte, prin introducerea posibilității moștenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, și anume cel al echității și dreptății. Astfel, prin prevederea de lege criticată se diluează scopul pentru care au fost introduse aceste despăgubiri, întrucât nu se poate considera că moștenitorii de gradul II au aceeași îndreptățire la despăgubiri pentru daune morale suferite în perioada comunistă de predecesorul lor, ca și acesta din urmă.
P. Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție. Totodată, astfel cum a statuat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, tot în domeniul măsurilor reparatorii, însă în ceea ce privește restituirile de bunuri, este necesar a se face în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova și Pinc contra Cehiei, Hotărârea din 7 octombrie 2009 în Cauza Padalevicius contra Lituaniei). De asemenea, nu s-ar putea susține că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o "speranță legitimă" (astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la Strasbourg - de exemplu, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei -, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o "speranță legitimă" în dobândirea proprietății. Totodată, prin Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.
S-a observat ca, la expirarea termenului de 45 de zile de la publicarea in Monitorul Oficial a analizatei decizii, Parlamentul Romaniei nu a procedat la modificarea textului de lege declarat neconstitutional.
Decizia Curtii cu privire la neconstitutionalitatea unui text de lege are caracter general obligatoriu, atat in cadrul unui raport de drept procesual in curs de desfasurare, cat si fata de cele viitoare, neputandu-se interpreta ca este astfel incalcat principiul neretroactivitatii legii civile; din punct de vedere tehnico-juridic, prin efectul deciziei Curtii textul de lege nu a fost modificat, ci a incetat sa mai produca efecte juridice.
In orice caz, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a pronuntat Decizia din 4 septembrie 2012 in Cauza D. împotriva ROMÂNIEI (nr._/11). Invocând art. 6 § 1 izolat și coroborat cu art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanții s-au plâns de caracterul inechitabil al procedurii civile privind acordarea de despăgubiri în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Curtea a considerat că reclamanții nu au suferit vreo încălcare a drepturilor privind accesul la o instanță, siguranța statului de drept ori caracterul echitabil al procedurii. S-a mai reținut că schimbarea jurisprudenței instanțelor ca urmare a unei hotărâri a Curții Constituționale nu este contrară unei bune administrări a justiției, iar reclamanții nu puteau avea speranța legitimă ca cererea lor să fie soluționată pe baza legislației anterioare.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs, în termen legal, reclamanta B. M., care a solicitat admiterea acestuia, casarea sentinței pronunțate și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, față de faptul că prima instanță a soluționat cauza fără a cerceta fondul.
În motivare, se arată că primul termen de judecată al cauzei a fost stabilit la data de 05.12.2012, termen la care s-a depus prin registratură de către pârât întâmpinare la cererea de chemare în judecată. Ca urmare a acestui fapt, recurenta a solicitat acordarea unui termen pentru luarea la cunoștință a conținutului întâmpinării, instanța admițând cererea formulară și amânând cauza la data de 27.02.2013. Totodată, la acel termen au fost depuse înscrisurile indicate în probațiune prin cererea de chemare în judecată.
La termenul din data de 27.02.2013, instanța a pus în discuția părților excepția necompetenței teritoriale și excepția inadmisibilității acțiunii, invocate de către pârât prin întâmpinare, și a dat cuvântul asupra fondului.
În practicaua hotărârii se menționează faptul că, nemaifiind cereri de formulat sau probe de administrat, instanța a constatat încheiată cercetarea judecătorească și a acordat cuvântul asupra excepției inadmisibilității acțiunii și asupra fondului, această împrejurare reținută de instanța de fond este contrară realității, în fapt, instanța acordat cuvântul asupra excepției inadmisibilității acțiunii și asupra fondului, fără însă a pune în discuție probele solicitate cu ocazia formulării cererii de chemare în judecată.
P. cererea de chemare în judecată, în probațiune, a solicitat administrarea probei cu înscrisuri și administrarea probei cu martori, înscrisurile, așa cum a menționat anterior, au fost depuse la primul termen de judecată, iar cealaltă probă urma a fi pusă în discuție la un termen ulterior, dat fiind faptul că s-a acordat termen în vederea luării la cunoștință de conținutul întâmpinării.
În drept, art. 3041 C.pr.civ., art. 304 alin. 5 C.pr.civ și art. 312 alin. 3 C.pr.civ., art. 312 alin. 5 C.pr.civ.
Examinând recursul prin prisma criticilor formulate în termen legal și în limitele trasate de art. 304 și art. 306 alin. 2 Cod pr.civ., față de normele legale incidente în cauză, curtea constată că prezentul recurs nu este întemeiat, T. T. pronunțând o hotărâre temeinică și legală pentru considerentele expuse în cuprinsul său și pe care instanța de recurs și le însușește în întregime.
T. a analizat și interpretat corect prevederile Legii nr. 221/2009, fiind corectă concluzia acestuia în sensul că petitele formulate nu se încadrează în condițiile prevăzute de legiuitor prin dispozițiile art. 3 și 4 din lege, respectiv art. 5 alin. 1 lit. b) raportat la art. 3 și 4 menționate.
Astfel, persoanele internate într-o unitate de muncă forțată în U.R.S.S., cu scopul de a contribui la reconstrucția Uniunii Sovietice nu intră sub incidența acestui act normativ, nici din punctul de vedere al autorității ce a dispus măsura restrictivă de drepturi, nici sub aspectul perioadei de incidență a legii.
Astfel, pentru a putea accede la beneficiul Legii nr. 221/2009, se cer a fi îndeplinite cumulativ mai multe condiții.
Prima dintre ele vizează existența unei condamnări penale sau măsuri administrative cu caracter politic. Chiar dacă am aprecia că bunicii reclamantei au fost supuși unei astfel de măsuri administrative cu caracter politic, având ca obiect deportarea acestora în U.R.S.S., nu este îndeplinită cea de-a doua condiție cumulativă inserată în texul art. 3 alin. 1 raportată la art. 4 alin. 2 din Legea nr. 221/2009, în sensul că măsura nu a fost luată de fosta miliție ori securitate comunistă sub imperiul regimului comunist instaurat în România după data de 6 martie 1945.
În realitate, bunicii reclamantei au fost luați de către trupele sovietice, care se aflau în stare de război cu România la momentul deportării acesteia, respectiv la data de 14.01.1945 – 28.12.1949, țara noastră fiind considerată la acea dată un stat ostil U.R.S.S.
Cu alte cuvinte, măsura deportării în U.R.S.S a cetățenilor români, soldați în armata română, a fost luată și pusă în practică exclusiv de către autoritățile sovietice și nu de către fosta miliție ori securitate ( care la acea epocă nici nu fuseseră înființate, pe teritoriul României funcționând la acea dată Poliția și Siguranța), autoritățile române neavând nicio contribuție la această situație.
Chiar și ulterior datei de 23.08.1945, când România a întors armele împotriva Germaniei, nu se poate reține o poziție de aliați în raport de U.R.S.S. În realitate, trupele de ocupație sovietice se aflau pe teritoriul României, țara noastră fiind considerată la acea dată un stat ostil U.R.S.S. și aflată sub armistițiu, guvernele provizorii ale României din perioada 23 august 1944–6 martie 1945 având atribuții limitate.
Armistițiul semnat cu România la Moscova pe 12 septembrie 1944 stipula în articolul 3 că Guvernul și Înaltul Comandament al României vor asigura Sovieticilor și altor forțe aliate facilități pentru a se mișca liber pe teritoriul României în orice direcție, fiind oferită unor astfel de mișcări orice asistență posibilă cu propriile mijloace de comunicare românești și pe cheltuiala Statului R., indiferent că erau pe pământ, apă sau în aer, iar articolul 18 preciza că „O Comisie Aliată de Control va fi stabilită și va prelua sarcina de punere în practică și control a prezentelor termene, sub comanda Înaltului Comandament Sovietic.”
În anexa la articolul 18, era specificat clar faptul că „Guvernul României și toate organele sale vor îndeplini toate instrucțiunile Comisiei Aliate de Control definite”, și că această comisie își va avea sediul la București.
P. urmare, Curtea reține că Legea nr. 221/2009 nu se referă explicit și la situațiile și persecuțiile suferite de etnicii germani anterior datei de 6 martie 1945, ca urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S. a acestora, măsuri întreprinse de autoritățile sovietice de ocupație, cu concursul limitat al autorităților administrative române, indiferent că etnicilor germani deportați în U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi prin Decretul-Lege nr. 118/199.
În această privință, așa cum se poate lesne observa chiar din titlul Decretului-Lege nr. 118/1990 republicat, voința legiuitorului român a fost clar și neechivoc exprimată, stabilindu-se acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, sintagmă ce nu a fost reluată de către legiuitor și în textul Legii nr. 221/2009.
În plus, în cuprinsul legii este delimitată expres perioada în cuprinsul căreia trebuiau aplicate sancțiunile cu caracter politic, iar bunicii reclamantei nu se încadrează în cerințele legii nici sub acest aspect, atâta timp cât aceștia au fost deportați în U.R.S.S. anterior datei de 6 martie 1945.
Această interpretare nu contravine jurisprudenței CEDO, conform căreia nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza K. și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor.
Totodată, astfel cum a statuat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, tot în domeniul măsurilor reparatorii, însă în ceea ce privește restituirile de bunuri, este necesar a se face în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova și Pinc contra Cehiei, Hotărârea din 7 octombrie 2009 în Cauza Padalevicius contra Lituaniei). De asemenea, nu s-ar putea susține că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o "speranță legitimă" ( astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la Strasbourg - de exemplu, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei -, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o "speranță legitimă" în dobândirea proprietății. Totodată, prin Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.
Că această interpretare este corectă rezultă și din Decizia nr. 15/12.11.2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul de recurs în interesul legii, care, cu caracter general obligatoriu, a clarificat definitiv problema referitoare la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 1 alin. (3) din același act normativ și art. 2 alin. (1) din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 214/1999, în ceea ce privește stabilirea caracterului politic al deportării și prizonieratului în fosta U.R.S.S. anterior datei de 6 martie 1945.
In urma dezbaterilor, ICCJ a admis recursul în interesul legii și a stabilit că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 raportat la art. 1 alin. (3) din acelasi act normativ și art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, deportarea și prizonieratul în fosta U.R.S.S. anterior datei de 6 martie 1945 nu reprezintă măsuri administrative cu caracter politic, în sensul Legii nr. 221/2009.
Această decizie este obligatorie pentru instanțele de judecată, potrivit prevederilor art. 330 ind. 7 alin. 4 C.proc.civ., astfel că este justă concluzia tribunalului că reclamanta nu se încadrează în ipotezele limitativ prevăzute de legea specială reparatorie, ce este de strictă interpretare și aplicare, neputând fi extinsă prin analogie și la alte ipoteze, neprevăzute de legiuitor.
Față de această concluzie, curtea constată că nu pot fi reținute, ca întemeiate, afirmațiile reclamantei privind încălcarea dreptului său la apărare, ca o componentă a dreptului la un proces echitabil, prin nepronunțarea instanței de fond asupra probatoriului cerut în dovedirea acțiunii. În condițiile în care reclamanta nu se încadrează în ipotezele reglementate de Legea nr. 221/2009, invocată ca și temei de drept al pretențiilor sale, nu erau utile cauzei probele cerute în dovedirea prejudiciului suferit prin deportarea bunicilor săi în fosta URSS. Procedând de această manieră, nu se poate conchide în sensul arătat de reclamantă prin prezentul recurs, respectiv că tribunalul nu a analizat fondul cererii sale, neimpunându-se casarea cu trimitere spre rejudecare, întrucât probele cerute de reclamantă nu sunt utile pentru justa soluționare a cauzei, potrivit art. 167 C.proc.civ.
Pentru aceste considerente, în baza disp. art. 312 alin. 1 Cod pr.civ., instanța va respinge recursul declarat de reclamanta B. M. împotriva sentinței primei instanțe, ca neîntemeiat.
In baza art.274 C.pr.civ., față de soluția pronunțată în cauză, Curtea nu va acorda recurentei cheltuieli de judecată, ca necuvenite.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanta B. M. împotriva sentinței civile nr. 913/PI/27.02.2013 pronunțată de T. T. în dosar nr._, în contradictoriu cu intimatul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice T..
Fără cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi, 11.06.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
M. L. D. C. C. R.
GREFIER,
I. P.
Red. C.R./ 21.06.2013; Tehnored. I.P. 2 ex./ 25.06.2013
Prima instanță: T. T., jud. L. D.
| ← Expropriere. Decizia nr. 738/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA | Obligaţie de a face. Decizia nr. 838/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
