Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 31/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 31/2014 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 13-03-2014 în dosarul nr. 31/2014
ROMÂNIA
C. DE A. TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 31
Ședința publică din 13 martie 2014
PREȘEDINTE: C. P.
JUDECĂTOR: M. G.
GREFIER: S. C.
S-a luat în examinare în rejudecare, după casare, apelul declarat de reclamantele G. V. și P. M.-E., împotriva sentinței civile nr. 2466/22.10.2013 pronunțată de T. T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâta intimată DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR P. TIMIȘOARA, în reprezentarea Ministerului Finanțelor P. T., având ca obiect Legea nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședință publică lipsesc părțile.
Ministerul Public este reprezentat de procuror M. I. din cadrul Parchetului de pe lângă C. de A. Timișoara.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, instanța, deși părțile lipsesc, având în vedere că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în apel.
Reprezentanta Ministerului Public solicită respingerea apelului ca nefondat, menținerea hotărârii tribunalului ca temeinică și legală, inclusiv sub aspectul punerii în aplicare a Deciziei nr. 6 din 15.04.2013 dată în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție.
CURTEA
În deliberare, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.2466/22.10.2013 pronunțată în dosarul nr._, T. T. a respins acțiunea formulată de reclamantele G. V. si P. M. E. cu domiciliul procesual ales în Timișoara, ., nr.3, județul T. la SCPA S. & S. în contradictoriu cu parata Direcția G. a Finanțelor P. T. cu sediul în Timișoara, ..9B, județul T., în reprezentarea Ministerului Finanțelor P..
Pentru a pronunța această nouă sentință, în rejudecare după casare, tribunalul a reținut că, Prin decizia civilă nr. 1036/17.02.2012 a ÎCCJ s-a constat nul recursul declarat de reclamantele G. V. și P. M. E. împotriva deciziei civile nr. 418/A din 02 martie 2011 a Curții de A. Timișoara, Secția civilă.
S-a admis recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor P., reprezentat de Direcția G. a Finanțelor P. T. împotriva aceleiași decizii.
S-a modificat în parte decizia recurată, în sensul că s-a trimis cauza spre rejudecare la prima instanță exclusiv cu privire la cererea privind daunele materiale.
S-a respins cererea privind daunele morale.și s-au menținut celelalte dispoziții ale deciziei.
Recursul formulat de pârât a fost găsit ca fondat, în limitele deciziei în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial nr. 789/7 noiembrie 2011, s-a statuat că urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr.1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial, în considerarea, în esență, a următoarelor argumente:
S-a constatat căArt. 147 alin. (4) din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produce efecte numai pentru viitor, iar nu și pentru trecut.
Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.
Fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, acest lucru nu înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu este vorba de un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție, aflate în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009. Dimpotrivă, acestea sunt asimilabile unor situații juridice legale, în desfășurare, surprinse de legea nouă înaintea definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ.
Art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului garantează dreptul fiecărei persoane la un tribunal competent să examineze orice contestație (în mod independent, echitabil, public și într-un termen rezonabil) privitoare la drepturile și obligațiile cu caracter civil ce îi aparțin.
Instanța europeană, în cadrul controlului pe care îl exercită asupra respectării dispozițiilor art. 6 paragraful 1 de către autoritățile naționale ale statelor contractante, apreciază conținutul dreptului disputat prin raportare atât la dispozițiile Convenției europene a drepturilor omului, cât și la cele ale normelor naționale de drept, prin luarea în considerare a caracterului autonom, statuându-se că art. 6 paragraful 1 „nu se aplică unei proceduri ce tinde la recunoașterea unui drept care nu are niciun fundament legal în legislația statului contractant în cauză".
Or, situația în speță vizează tocmai o asemenea situație, în care dreptul pretins nu mai are niciun fundament în legislația internă, și pe de altă parte, nu este incidentă nici noțiunea autonomă de "bun" din perspectiva căreia să fie analizată contestația părții pentru a obține protecția art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului.
Noțiunea de „bunuri”, potrivit jurisprudenței instanței europene, poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât și valori pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept.
. Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic)
Aceste drepturi de creanță sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea de către instanță a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor de către același organ jurisdicțional. In jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că "o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1din Protocolul nr. 1, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).
Rezultă că în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
În ceea ce privește noțiunea de „speranță legitimă” fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudența clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza A. ș.a. împotriva României, paragraful 137).
O asemenea jurisprudența nu se poate spune însă că se conturase până la momentul adoptării deciziilor Curții Constituționale, având în vedere că jurisdicția supremă nu definitivase procedura în astfel de cauze, prin pronunțarea unor hotărâri care să fi confirmat dreptul reclamanților de o maniera irevocabilă.
De asemenea, nu exista o bază suficientă în dreptul intern care să contureze noțiunea de "speranță legitimă," iar nu de simpla speranță în valorificarea unui drept de creanță, și pentru că norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional. În concluzie, se poate afirma că există un bun susceptibil de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 numai în măsura în care la data pronunțării deciziei Curții Constituționale exista o hotărâre definitivă care să fi confirmat dreptul reclamantului.
Dreptul la nediscriminare, așa cum rezultă el din conținutul art. 14 din Convenția europeană a drepturilor omului, nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci trebuie invocat în legătură cu drepturile și libertățile reglementate de Convenție, considerându-se că acest text face parte integrantă din fiecare dintre articolele Convenției.
Chiar dacă dreptul la nediscriminare poate intra în discuție fără o încălcare a celorlalte drepturi garantate de Convenția europeană a drepturilor omului, prezentând astfel o anumită autonomie, nu s-ar putea susține că are a se aplica dacă faptele litigiului nu intră "sub imperiul" măcar al uneia dintre "clauzele ei normative", adică ale textului care garantează celelalte drepturi și libertăți fundamentale.
Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la un bun decât în măsura în care partea beneficia deja de o hotărâre definitivă, intrată în puterea lucrului judecat, care îi confirma dreptul la despăgubiri morale.
In același timp trebuie observat că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.
Situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).
Izvorul „discriminării" constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptări actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democrat în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.
De asemenea, nu poate fi vorba de o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, "exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, tară nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naționala sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație".
Este vorba așadar de garantarea dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a statului.
În situația analizată însă drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.
Cum deciziile în interesul legii sunt obligatorii de la data publicării în Monitorul Oficial, potrivit art. 330 ind. 7 alin. 4 Cod procedură civilă, și cum reclamantele nu dețineau o hotărâre definitivă prin care să li recunoască dreptul la despăgubiri morale la data publicării deciziilor Curții Constituționale invocate de către pârât, cererea privind daunele morale nu se mai justifică.
Soluția instanței de apel s-a menținut însă în ceea ce privește trimiterea cauzei spre rejudecarea capătului de cerere privind despăgubirile materiale, nefiind fondat motivul de recurs formulat de pârât, ce se circumscrie art. 304 pct. 5 Cod procedură civilă.
ÎCCJ a constatat că, din modul de soluționare a cauzei de către prima instanță, infirmat de decizia de apel, rezultă că aceasta nu a intrat în cercetarea fondului, limitând sfera de reglementare a Legii nr. 221/2009 facându-se astfel o corectă aplicare a dispozițiilor procedurale incidente.
Urmare considerentelor reținute mai sus, Înalta Curte a aplicat dispozițiile art. 306 Cod procedură civilă și a constatat nulitatea recursului declarat de reclamante, iar cu aplicarea art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă a admis recursul declarat de pârât. În sensul că a modificat în parte decizia recurată, în sensul că a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, exclusiv cu privire la cererea privind daunele materiale și a respins cererea privind daunele morale.
Cauza s-a reînregistrat pe rolul Tribunalului T. sub numărul de dosar_ la data de 16.08.2012.
Raportat la cele de mai sus, instanța de fond a reținut cauza spre soluționare.
Analizând cererea de chemare în judecată formulată de reclamantele G. V. si P. M. E., tribunalul a respins-o ca nefondată, apreciind că instanța de fond, învestită fiind prin decizia civilă nr. 1036/17.02.2012 a ÎCCJ, a se pronunța exclusiv cu privire la cererea formulată de reclamantele G. V. si P. M. E. privind daunele materiale solicitate în cauză, a respins solicitarea de acordare a acestor daune ca nefondată.
S-a reținut astfel că, prin cererea adresată instanței de fond și aflată la fila 61-62 din precizarea de acțiune formulată de reclamante, complinită ulterior prin inventarul depus în fața instanței de fond după învestirea acesteia ca urmare a admiterii recursului declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerului Finanțelor P. reprezentat de Direcția G. a Finanțelor P. T., prin decizia nr.1036/17.02.2012, rezultă că bunurile pentru care se solicită despăgubiri prin prezenta acțiune formulată de reclamante, o reprezintă cele aflate la f.21-23 dosar fond reprezentând animalele aferente gospodăriei, inventarul agricol constând în plug, grape metal, mașini semănat păioase, mașini semănat porumb, trăsură cu arcuri acoperită, căruță platformă, tăvălug metal, mașini secerat păioase, mașină despuiat porumb, presă struguri, cazane fontă, precum și mobilier constând în mai multe piese, servicii de masă, oglinzi, sobă de gătit, covoare persane, harnașamente pentru cai, pompe pentru apă, cadă pentru baie din fontă, butoaie pentru vin și rachiu precum și îmbrăcăminte, toate făcând parte din declarația inventar a averii familiei B. C. în anul 1951 indicate la finalul inventarului cu o valoare totală de 313.900 lei la care se adaugă contravaloarea recoltei neculese din anul 1951.
Pe parcursul soluționării cauzei în fața instanței de fond s-a pronunțat decizia nr.6 din 15.04.2013 pronunțată in interesul legii de ÎCCJ prin care s-a statuat că în temeiul art.5 al.1 lit.b din Lg. 221/2009 cu modificările și completările ulterioare pot fi acordate despăgubiri numai pentru acele categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație – Lg.nr.10/2001 republicată cu modificările și completările ulterioare și Lg.247/2005 republicată cu modificările și completările ulterioare cu condiția ca partea interesată să nu fi obținut deja o reparație în temeiul acestor legi .
In cele expuse mai sus rezultă că numai echivalentul bănesc ce intră în domeniul de reglementare al celor două acte normative de reparație poate fi solicitat în temeiul art.5 al.1 lit.b din Lg. 221/2009 modificările și completările ulterioare.
Ori așa cum rezultă din conținutul art.6 al 1 și 2 din Legea 10/2001 republicată cu modificările și completările ulterioare, nu intră sub incidența acestui text decât terenurile și construcțiile(imobile prin natură), precum și utilajele și instalațiile preluate odată cu imobilul(imobile prin destinație).
Pe cale de consecință, bunurile expuse în precizarea de acțiune și inventarul atașat ulterior precizării de acțiune și confiscate de Statul Român de la familia reclamantelor, nu intră în categoria bunurilor pentru care pot fi acordate despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate, dacă bunurile respective nu au fost restituite în condițiile Legii 10/2001 sau ale Legii 247/2005 astfel cum prevede art.5 al.1 lit.b din Legea 221/2009 cu modificările și completările ulterioare.
Pentru considerentele expuse mai sus și văzând decizia nr. 6/15.04.2013 pronunțată în interesul legii de ÎCCJ, petitul având ca obiect daune materiale întemeiat pe prev.art.5 al.1 lit.b din Lg. 221/2009 modificările și completările ulterioare, a fost respins ca nefondat în considerarea caracterului obligatoriu al deciziilor pronunțate în interesul legii de ÎCCJ potrivit art.330 ind.7 al.4 C..
Pentru considerentele expuse mai sus, instanța de fond a respins acțiunea formulată de reclamantele G. V. si P. M. E. în contradictoriu cu parata Direcția G. a Finanțelor P. T. cu sediul în Timișoara în reprezentarea Ministerului Finanțelor P..
Împotriva acestei decizii au formulat apel, în termen, reclamantele G. Vioare și P. M. E., susținând că cererea domniilor lor de acordarea a daune materiale este pe deplin justificată, iar sentința dată în rejudecare de tribunal este nelegală și netemeinică pentru că daunele materiale, având caracter economic, sunt susceptibile de a fi evaluate în bani. în consecință, judecătorul are la îndemână criterii precise de stabilire a întinderii obligației de dezdăunare.
Daunele materiale solicitate în petitul 2 al acțiuni introductive formulată de reclamante reprezintă echivalentul valorii bunurilor confiscate ca efect al măsurii administrative luate împotriva lor, cu precizarea că bunurile respective nu le-au fost restituite.
În privința cuantumului despăgubirilor, recurentele afirmă că în materia daunelor materiale, principiul reparării integrale a prejudiciului poate avea un caracter exact, având în vedere natura economică a acestor daune, posibil de echivalat bănește, astfel că se poate acorda o indemnitate cu caracter compensatoriu și ceea ce trebuie evaluată este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul.
Pretențiile privind daunele materiale au rolul de a repara prejudiciul material suferit de reclamanți și de a-l sprijini pentru regăsirea unor condiții de viață asemănătoare celor avute anterior.
Măsura administrativă a dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu întreprinsă împotiva domniilor lor și a familiilor a avut, în mod evident, consecințe dăunătoare ce au rezultat din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecința inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, fiindu-le afectate totodată acele atribute ale persoanei care influențează relațiile sociale - onoare, reputație - precum și cele care se situează în domeniul afectiv al vieții umane -relațiile cu prieteni, apropiații, vătămări care își găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de noi.
Astfel, dislocarea din localitatea de domiciliu și mutarea forțată într-o altă localitate și lipsite fiind de bunurile personale, obligarea de a trăi în condiții materiale precare și de a munci forțat le-au cauzat un disconfort foarte mare atat social cât și profesional și lipsidu-le în totalitate de bunurile agonisite în gospodărie.
Din categoria de bunuri confiscate fac parte toate bunurile mobile ale gospodăriei, inventarul agricol și animal, precum și recolta neculeasă a anului 1951, după cum reiese din procesul-verbal întocmit la data de 19.06.1951 referitor la predarea-primirea bunurilor din gospodăria noastră, anexat la dosarul cauzei.
Bunurile mobile ale gospodăriei cuprindeau mobilele locuinței, dar și toate obiectele casnice, precum și inventarul agricol si animal, care era cel corespunzător pentru efectuarea muncilor agricole a celor 23,43 ha aflate în proprietatea familiei.
Suprafață de pământ le-a fost restituită prin reconstituirea dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991 a Fondului Funciar, așa cum rezultă din titlurile de proprietate emise de către Comisia județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, însă în luna iunie a anului 1951, cele 23,43 ha aflate în proprietatea familiei erau în cea mai mare parte lucrate, astfel încât recolta anului respectiv urma să fie culeasă, dar aceasta a fost ridicată de autorități în urma deportării, iar potrivit adresei nr. 396/12.10.2009 comunicate de Institutul Național de S. - Direcția Regională de S. T. producția agricolă medie la hectar pe Regiunea Timișoara, între anii 1951 și 1955, a fost de 1106 kg.
De asemenea, prin cererea de chemare în judecată formulată împotriva Statului Român reprezentat de Ministerul Finanțelor P. prin Direcția G. a Finanțelor P. T., au solicitat obligarea Statului Român la plata echivalentului în lei a a sumei de 50.000 EURO, reprezentând daune materiale, în baza art. 5 alin. (1) lit. b din Legea nr. 221/2009, dintre care suma de 9.900 de EURO a fost dovedită si admisă de către T. T. prin Sentința civilă nr. 1789/PI din data de 05.07.2010 în dosarul nr._ .
Prin decizia civilă nr. 418/A din data de 2.03.2011 pronunțată în acest dosar, instanța admite apelurile declarate, desființează hotărârea atacată și trimite cauza spre rejudecare la T. T., reținând că prima instanță nu a analizat și nu s-a pronunțat asupra fondului despăgubirilor materiale, interpretând greșit că textul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea 221/2009.
Mai apoi, recurentele au susținut că instanța de fond, în rejudecare, a interpretat greșit decizia nr.6/2013 pronunțată în interesul legii de către ÎCCC, pentru că, potrivit art.468-470 din Codul Civil sunt considerate bunuri imobile prin destinație: animalele afectate la cultura, instrumentele arătoare, semințe date arendașilor sau colonilor parțiali, porumbii din porumbărie, iepurii de casa, stupii cu roi, pestele din iaz (helesteie), teascurile, căldările, alambicurile, căzile și vasele.
Mai sunt imobile prin destinație toate bunurile mobile pe care proprietarul a așezat către fond în perpetuu, in timp ce art. 469 cod civil prevede ca proprietarul se presupune ca a așezat către fond în perpetuu efecte mobiliare, când acestea sunt întărite cu ghips, var sau ciment, sau când ele nu se pot scoate fără a se strica sau deteriora partea fondului pe care sunt așezate.
Practica judiciară apreciază ca fiind bunuri imobile prin destinație instalațiile tehnico-sanitare de utilități sau statuile. și în repetate rânduri, analiza temeiului de drept a devenit pe parcursul timpului neunitară cu arătarea că, potrivit alin. (5) al acestui articol: acordarea de despăgubiri in condițiile prevăzute la alin. (1) lit. b) atrage încetarea de drept a procedurilor de soluționare a notificărilor depuse potrivit Legii nr. 10/2001, republicata, cu modificările si completările ulterioare, sau a Legii nr. 247/2005, modificată și completată.
Prin urmare, se constată faptul că, numai dacă despăgubirile acordate în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, se refera la aceleași categorii de bunuri pentru care partea interesata poate obține reparații in baza Legii nr. 10/2001, republicata, cu modificările si completările ulterioare, sau a Legii nr. 247/2005, cu modificările si completările ulterioare, se justifica reglementarea enunțata anterior, cuprinsa in alin. (5) al aceluiași articol, si al cărei scop nu poate fi decât acela de a inlatura posibilitatea derulării unor proceduri paralele, având aceeași finalitate.
Intenția legiuitorului de a limita categoriile de bunuri pentru care pot fi solicitate despăgubiri in condițiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările si completările ulterioare, la acele bunuri care fac obiectul legilor speciale de reparație - Legea nr. 10/2001, republicata, cu modificările si completările ulterioare, si Legea nr. 247/2005, cu modificările si completările ulterioare -, rezulta si din expunerea de motive care a insotit proiectul Legii nr. 221/2009, cu modificările si completările ulterioare.
Inițiatorul proiectului legislativ a susținut necesitatea adoptării acestui act normativ inclusiv prin argumente legate de dificultățile de punere in aplicare a Legii nr. 10/2001, republicata, cu modificările si completările ulterioare, in ceea ce privește restituirea in natura sau prin echivalent a imobilelor preluate prin confiscarea averii, ca urmare a unei hotărâri judecătorești de condamnare pentru infracțiuni de natura politica, prevăzute de legislația penala, săvârșite ca manifestare a opoziției fata de sistemul totalitar comunist, bunuri pe care art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001, republicata, cu modificările si completările ulterioare, le califica ca fiind imobile preluate in mod abuziv.
Interpretarea propusă nu încalcă art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeana a Drepturilor Omului. în jurisprudenta sa, C. Europeana a Drepturilor Omului a afirmat in mod constant ca normele Convenției Europene nu impun statelor contractante nicio obligație specifica de reparare a prejudiciilor cauzate înainte ca ele să ratifice Convenția si ca art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care accepta să restituie bunurile ce le-au fost transferate inainte de ratificarea Convenției.
Cu alte cuvinte, textul de lege nu trebuie interpretat limitativ, restrictiv, pentru că nu se impune această interpretare din punct de vedere gramatical și logic, ci trebuie interpretat în sensul că persoanele care au făcut obiectul unei condamnări sau măsuri administrative cu caracter politic sunt îndreptățite la acordarea de despăgubiri în echivalent pentru orice bunuri mobile sau imobile ce le-au fost confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, cu excepția bunurilor pentru care s-au primit deja despăgubiri în baza legii 10/2001 și ale legii 247/2005.
Prin urmare, în mod greșit instanța de judecată a reținut faptul că bunurile din inventar nu ar fi bunuri prin destinație, deoarece se poate lesne observa ce fel de bunuri am avut în gospodărie și de care am fost lipiți, la întoarcerea în locuința lor, aceste bunuri lipseau, iar cele care au mai rămas au fost în totalitate degradate.
Intimatul, deși legal citat, nu a mai formulat întâmpinare la apel, în acest al doilea ciclu procesual.
C., analizând apelul reclamantelor G. V. și P. M. E., din perspectiva motivelor de fapt și de drept invocate, cu aplicarea disp.art.282 și urm. C.pr.civ. rap.la art.296 C.pr.civ. va constata că acesta este neîntemeiat.
În acest sens, C., în acord cu disp.art.315 C.pr.civ., va constata în primul rând faptul că prin decizia civilă nr.1036/17.12.2012, ÎCCJ a statuat în mod clar și lipsit de echivoc cu privire la obiectul litigiului, în sensul că ceea ce se impune a fi analizat în rejudecare după casare trebuie să se refere exclusiv la soluționarea capătului de cerere privind despăgubirile materiale.
Din această perspectivă, C. va constata că tribunalul, în rejudecare, a interpretat și aplicat corect disp.art.5 lit.b din L.221/2009, în deplin acord cu Decizia cu caracter obligatoriu cu nr.6/2013, pronunțată în interesul legii de către înalta Curte de casație și Justiție și care a avut tocmai menirea de a clarifica și uniformiza jurisprudența legată de interpretarea și aplicarea disp.art.5 lit.b din L.221/2009, în concret, clarificarea obiectului acestui text, respectiv calificarea imobilelor la care face referire norma legală vizată.
Or, din acest punct de vedere, C. va constata că este exclusă în procesul interpretativ o conjugare a normelor generale cuprinse în Codul civil, respectiv a art.468 – 470 C.civ., cu normele speciale prevăzute în textul art.5 lit.b din L.221/2009, în ceea ce privește identificarea categoriilor de imobile pentru care se pot acorda despăgubiri, în caz de confiscare.
Și mai concret, Decizia nr.6/_ a ÎCCJ statuează clar că în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, stabilește că pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obținut deja o reparație.
De asemenea, la fel de firesc, Înalta Curte a expus și argumentele care susțin această decizie, respectiv în principal faptul că, atât din punctul de vedere al interpretării logice, dar și a celei gramaticale și sistemice, legiuitorul a avut în vedere faptul că despăgubirile acordate în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, se referă la aceleași categorii de bunuri pentru care partea interesată poate obține reparații în baza Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau a Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, se justifică reglementarea enunțată anterior, cuprinsă în alin. (5) al aceluiași articol, și al cărei scop nu poate fi decât acela de a înlătura posibilitatea derulării unor proceduri paralele, având aceeași finalitate.
Intenția legiuitorului de a limita categoriile de bunuri pentru care pot fi solicitate despăgubiri în condițiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, la acele bunuri care fac obiectul legilor speciale de reparație - Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare -, rezultă și din expunerea de motive care a însoțit proiectul Legii nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare.
Inițiatorul proiectului legislativ a susținut necesitatea adoptării acestui act normativ inclusiv prin argumente legate de dificultățile de punere în aplicare a Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în ceea ce privește restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate prin confiscarea averii, ca urmare a unei hotărâri judecătorești de condamnare pentru infracțiuni de natură politică, prevăzute de legislația penală, săvârșite ca manifestare a opoziției față de sistemul totalitar comunist, bunuri pe care art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, le califică ca fiind imobile preluate în mod abuziv.
De asemenea, Înalta Curte a arătat că interpretarea propusă nu încalcă nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pentru că, în jurisprudența sa, C. Europeană a Drepturilor Omului a afirmat în mod constant că normele Convenției Europene nu impun statelor contractante nicio obligație specifică de reparare a prejudiciilor cauzate înainte ca ele să ratifice Convenția și că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte de ratificarea Convenției.
Or, adoptarea unei norme care să reglementeze dreptul persoanelor îndreptățite de a beneficia de acordarea de despăgubiri numai pentru anumite categorii de bunuri confiscate face parte din marja de apreciere în ceea ce privește politica economică și socială, pe care C. Europeană a recunoscut-o ca fiind la dispoziția statelor contractante.
Pentru aceste considerente, C., în temeiul prev. art.296 C.pr.civ., va respine ca neîntemeiat apelul declarat de reclamantele G. V. și P. M. E. împotriva sentinței civile nr. 2466/22.10.2013 pronunțată de T. T. în dosarul nr._ .
Va constata că nu sunt aplicabile disp. art. 274 C.pr.civ. întrucât intimatul nu a solicitat cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Respinge apelul declarat de reclamantele G. V. și P. M.-E., ambele cu domiciliul procesual ales la S.C.P.A. Speriusi-V., S. &Asociații, cu sediul în Timișoara, . nr. 3 . împotriva sentinței civile nr. 2466/22.10.2013 pronunțată de T. T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâta intimată DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR P. TIMIȘOARA, în reprezentarea Ministerului Finanțelor P. T., cu sediul în Timișoara, .. 9B, jud. T..
Fără cheltuieli de judecată.
DEFINITIVĂ.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 13 martie 2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
C. P. M. G.
GREFIER,
S. C.
Red. C.P. – 19.03.2014
Tehnored. S.C. - 5/19.03.2014
Prima instanță, T. T., Judecător: A. I.
Un exemplar se comunică părților:
Reclamantelor apelante:
G. V., la domiciliul procesual ales la S.C.P.A. Speriusi-V., S. &Asociații, cu sediul în Timișoara, . nr. 3 .
P. M.-E., idem
Pârâtei intimate:
DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR P. TIMIȘOARA, .. 9B, jud. T.
Ministerului Public:
Parchetul de pe lângă C. de A. Timișoara
| ← Expropriere. Decizia nr. 20/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA | Legea 10/2001. Decizia nr. 270/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA → |
|---|
