Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 207/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 207/2014 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 26-02-2014 în dosarul nr. 207/2014
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._ - 31.01.2014
DECIZIA CIVILĂ NR. 207/R
Ședința publică din 26 februarie 2014
PREȘEDINTE: G. O.
JUDECĂTOR: RUJIȚA R.
JUDECĂTOR: F. Ș.
GREFIER: C. J.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantele L. ZORIȚA și G. G. împotriva sentinței civile nr. 2089/PI/3.09.2013 pronunțată de T. T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâtul intimat S. R., reprezentat de M. Finanțelor P., prin DGFP T., pentru despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, lipsesc părțile.
M. Public este reprezentat de doamna procuror M. U. C., de la P. de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată că pârâtul intimat a depus la dosar întâmpinare la data de 14.02.2014, prin registratura instanței.
Curtea, văzând că s-a solicitat judecata în lipsă, constată recursul în stare de judecată și acordă cuvântul asupra acestuia.
Reprezentanta Ministerului Public solicită respingerea recursului ca nefondat.
CURTEA
Deliberând, reține următoarele:
P. sentința civilă nr. 2089/PI/3.09.2013 pronunțată de T. T. în dosarul nr._ a fost respinsă cererea precizată formulată de reclamantele L. Zorița în contradictoriu cu pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P., reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor P. T.
Pentru a dispune astfel, instanța a avut în vedere că prin cererea înregistrată la 30.09.2009, ulterior precizată, reclamantele L. Zorița si G. G. au solicitat obligarea pârâtului S. R. prin M. Finanțelor P., la plata contravalorii bunurilor confiscate antecesorilor lor, și anume, produse agricole, mobilier, utilaje agricole, animale, contravaloarea producției agricole rămase nerecoltate în anul 1951 pe terenul arabil deținut de V. V. si Valscici Cosana și a producției nerealizate în perioada 1952 - 1955 pe cele 36 ha de teren, în sumă totală de 201.202 lei, iar în subsidiar obligarea pârâtului la plata contravalorii utilajelor agricole și a producției pe anul 1951 rămasă nerecoltată în valoare de 75.418 lei.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța a reținut că prin sentința civilă nr.826/PI, a fost admisă în parte acțiunea civilă formulată de reclamante, a fost obligat pârâtul sa plătească reclamantelor echivalentul în lei al sumei 90.000 Euro la data efectuării plații, reprezentând daune morale și a fost respinsă în rest acțiunea, reținându-se că reclamantele sunt îndreptățite la a primi măsuri reparatorii in condițiile art.5 din menționatul act normativ, atât in nume propriu cât și în calitate de descendente de gr.I ale numiților V. V. si V. Cosana.
Referitor la natura despăgubirilor la care sunt îndreptățite, instanța a apreciat, pe baza probelor administrate, că sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art.5 lit.”a” din Legea nr.221/2009, pentru a se acorda reparația cuvenită pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurii aplicate, si anume dislocarea si stabilirea de domiciliu obligatoriu timp de 4 ani, 6 luni și 22 de zile, atât pentru reclamante cât și pentru părinții lor, stabilita la nivelul sumei de 90.000 Euro, echivalent în lei.
Petitul având ca obiect acordarea de despăgubiri materiale a fost respins, întrucât reclamantele au solicitat echivalentul bunurilor mobile, animalelor si producției agricole, or art.5 lit.”b” din Legea nr.221/2009, referindu-se la conținutul acestei categorii de despăgubiri (materiale), instituind condiția ca bunurile sau despăgubirile să nu fi fost obținute in baza Legii nr.10/2001 sau a Legii nr.247/2005, limitează sfera bunurilor al căror echivalent poate fi acordat la cele care fac obiectul acestor acte normative, și care s-a constatat că nu se referă la bunurile pretinse de reclamante.
P. Decizia civilă nr.891/A/19.05.2011, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, au fost admise apelurile declarate de către reclamante și de către pârât; a fost anulată sentința civilă și s-a dispus trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceiași instanță, întrucât Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art.5 alin.1 lit.a din Legea nr.221/2009 contravin prevederilor art.1 alin.3 și 5 din Constituție.
Art.5 alin.1 lit.a din Legea nr.221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii reclamantelor, și-a încetat efectele juridice ceea ce atrage nelegalitatea acțiunii reclamantelor sub aspectul despăgubirilor morale.
In ceea ce privește despăgubirile materiale solicitate, s-a reținut că Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr.1019 din 31.01.2006 a statuat că dispozițiile Legii nr.10/2001 se aplică „nu numai imobilelor prin natura lor, ci și imobilelor prin destinație, utilajelor și instalațiilor care se aflau în clădirea sau pe terenul preluat de stat, dacă serveau la exploatarea acelui fond și dacă erau în proprietatea deținătorului imobilului”.
Or, în speță, prima instanță a respins capătul de cerere privind acordarea daunelor materiale fără a verifica dacă bunurile pentru care se solicită despăgubiri materiale intră în sfera de aplicare a Legii nr.10/2001 sau a Legii nr.247/2005, altfel spus dacă bunurile confiscate pot fi apreciate ca fiind bunuri imobile prin destinație, fără a solicita probe în acest sens.
Având a se pronunța asupra cererii de obligare a pârâtului la plata despăgubirilor materiale, al cărei mod inițial de soluționare a constituit motiv de trimitere spre rejudecare a cauzei, instanța a constatat că în privința dispozițiilor art.5 alin.1 lit.b din Legea nr.221-2009, pe care și-a întemeiat reclamanta pretențiile, a fost pronunțat recursul în interesul legii prin Decizia civilă nr.6/15.04.2013, publicată în Monitorul Oficial nr.245/29.04.2013, Înalta Curte de Casație și Justiție stabilind că pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr.10/2001, republicată cu modificările și completările ulterioare și Legea nr.247/2005, cu modificările și completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obținut deja o reparație.
Din conținutul prevederilor art.6 alin.1 și 2 din Legea nr.10/2001, cu modificările și completările ulterioare, în domeniul de reglementare al acestei legi, astfel cum aceasta a fost modificată și completată prin Legea nr.247/2005,cu modificările și completările ulterioare, intră doar terenurile și construcțiile (imobile prin natură), precum și utilajele și instalațiile preluate odată cu imobilul (imobile prin destinație), iar bunurile a căror contravaloare o pretinde reclamanta, nu intră în sfera de reglementare a acestei legi, fiind bunuri mobile (utilaje agricole, animale, lucrări de reparații).
În privința contravalorii recoltelor ce ar fi putut fi obținute prin cultivarea terenului agricol proprietatea familiei deportate, este de reținut că art.5 alin.1 lit.b din Legea nr.221/2009, vizează doar acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate, și nu prevede acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilelor în perioada de deportare.
Este adevărat că în materie delictuală, este incident principiul reparării integrale a prejudiciului, respectiv atât a prejudiciului efectiv, cât și a beneficiului nerealizat, însă textul de lege evocat mai sus reprezintă un caz particular de răspundere delictuală și se referă doar la contravaloarea bunurilor confiscate, text de lege ce se aplică în baza principiului specialia generalibus derogant.
Nu se poate reține că această interpretare ar încălca prevederile art.1 Protocolul nr.1 adițional la CEDO, întrucât în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a afirmat în mod constant că normele Convenției Europene nu impun statelor contractante nicio obligație specifică de reparare a prejudiciilor cauzate înainte ca ele să ratifice Convenția și că art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție, nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte de ratificarea Convenției.
Or, adoptarea unei norme care să reglementeze dreptul persoanelor îndreptățite de a beneficia de acordarea de despăgubiri numai pentru anumite categorii de bunuri confiscate, face parte din marja de apreciere în ceea ce privește politica economică și socială, pe care Curtea Europeană a recunoscut-o ca fiind dispoziția statelor contractante.
Reținând, așadar, că despăgubirile materiale pretinse de reclamante, nu se circumscriu sferei de aplicare a prevederilor Legii nr.221/2009, că în privința pretențiilor având ca obiect daune morale prin decizia de casare a fost confirmată soluția de respingere pronunțată într-un prin ciclu procesual, a fost respinsă ca nefondată cererea, astfel cum a fost precizată.
Împotriva sentinței au declarat recurs reclamantele care au criticat-o pentru nelegalitate, solicitând modificarea ei în parte, în sensul acordării despăgubirilor materiale solicitate, în principal în cuantumul stabilit prin raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză sau, în subsidiar, în cuantumul echivalent contravalorii utilajelor agricole și a producției pe anul 1951 rămasă nerecoltată.
În motivare au invocat că, în contra materialului probator administrat, instanța a respins cererea în despăgubiri materiale formulată.
Au invocat că solicitarea de acordare a daunelor morale era întemeiată și pe dispozițiile art. 998-999 C.civ., art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la CEDO, art. 2,3,4,5,6, CEDO.
Au invocat greșita interpretare a dispozițiilor art. 5 pct. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009 și a Deciziei nr. 6/2013 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii, cu referire la notorietatea măsurilor luate de regimul comunist și la probele administrate în cauză cu privire la situația concretă dedusă judecății.
Au invocat că reținerea incidenței în cauză a menționatei decizii contravine art. 14 CEDO.
Au făcut referire la scopul adoptării Legii nr. 221/2009, acesta nefiind cel de a da o nouă reglementare situațiilor avute în vedere de legile speciale reparatorii, ci de a suplini lacunele acestor legi.
În drept a invocat dispozițiile art. 304 pct. 7,9 C.p.c., art. 304 1 C.p.c.
Pe cale de întâmpinare, pârâtul a solicitat respingerea recursului.
Având în vedere modalitatea de comunicare a sentinței recurate către reclamanta L. Zorița și dispozițiile art. 48 C.p.c., instanța a apreciat ca fiind declarat în termen prezentul recurs.
Examinând sentința prin prisma criticilor formulate și în baza art. 304 1 C.p.c., față de dispozițiile art. 299 și urm. C.p.c., văzând și normele legale ce vor fi mai jos arătate, instanța reține următoarele:
În primul rând, se constată că prin decizia nr.891/A/19.05.2011, Curtea de Apel Timisoara a trimis cauza spre rejudecare la prima instanta pentru solutionarea cererii în despagubiri materiale, reținând că, urmare a dec. 1358/21.10.2010 a Curtii Constitutionale, reclamantele nu mai sunt îndreptatite la acordarea de despagubiri pentru prejudiciul moral invocat.
Solutia dată de instanta de apel asupra acestui capăt de cerere nu a fost recurată de reclamante, rămânând irevocabilă, instanta de trimitere fiind investita exclusiv cu solutionarea cererii în despăgubiri materiale, cum în mod corect s-a si retinut prin sentinta atacată. In consecintă, criticile recurentelor vizând neacoperirea prejudiciului moral suferit sunt nefondate si vor fi respinse ca atare.
În continuare, instanța reține că sunt nefondate si criticile vizând neacordarea despăgubirilor pentru prejudiciul material invocat a fi fost suferit de reclamante.
Astfel, prin Decizia nr.6/2013 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție asupra unui recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr.245/29.04.2013 și obligatorie pentru instanțe conform art.3307 al.4 C.pr.civ. s-a statuat că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art.5 al.1 lit.b din Legea nr.221/2009, pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul Legii nr.10/2001 și Legii nr.247/2005 sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obținut deja o reparație.
Din examinarea considerentelor deciziei menționate rezultă că, în baza dispozițiilor art.5 al.1 lit.b din Legea nr.221/2009, pot fi solicitate despăgubiri pentru terenuri și construcții, precum și pentru utilajele și instalațiile preluate odată cu imobilul (imobile prin natură și destinație), nu și pentru alte categorii de bunuri, cum neîntemeiat sustin recurentele.
Pe de altă parte, din conținutul acelorași considerente și al expunerii de motive a Legii nr.221/2009 (expunere avută în vedere și la pronunțarea sus-menționatei decizii) rezultă că este necesar ca, pentru bunurile solicitate în baza art.5 al.1 lit.b, persoana îndreptățită să fi formulat notificare în baza legilor speciale, notificare ce să nu fi fost soluționată.
Astfel, referitor la repararea prejudiciului material, expunerea de motive a legii are în vedere dificultățile legate de punere în aplicare a Legii nr.10/2001, dificultăți ce au determinat ca persoane în vârstă persecutate de regimul totalitar să nu obțină până la data elaborării proiectului de lege vreo despăgubire concretă.
Pe de altă parte, art.5 al.5 din Legea nr.221/2009 prevede că acordarea de despăgubiri în condițiile al.1 lit.b atrage de drept încetarea procedurilor de soluționare a notificărilor depuse potrivit Legii nr.10/2001 sau ale Legii nr.247/2005.
Or, atât acordarea de despăgubiri în baza legilor speciale, cât și încetarea de drept a procedurilor derulate în baza acestor legi presupun legala investire a deținătorului (în sensul Legii nr.10/2001 ori al Legii nr.247/2005) cu notificarea cerută de lege.
În cauză, reclamantele nu au invocat și nici nu au făcut dovada că ar fi solicitat în cadrul procedurilor speciale menționate măsuri reparatorii pentru bunurile arătate în actiune si care ar fi făcut obiect al legilor speciale si nici nu pot solicita despăgubiri pentru alte categorii de bunuri,conform celor mai sus-arătate.
Corespunde realitătii că prin decizia de casare mentionata s-a dispus trimiterea cauzei la prima instantă pentru solutionarea pe fond a cererii în despăgubiri materiale, însă, față de disp.art. 330 ind.7 alin.4 C., contrar sustinerilor recurentelor, prima instantă a retinut în mod legal incidenta în cauză a celor statuate prin Decizia 6/2013 a ICCJ, disp. art 6 CEDO, art.21 din Constitutie nefiind încălcate prin raportarea la aceasta decizie.
În fine, principiul nediscriminării nu a fost încălcat, câtă vreme persoanele la care se refera recurenta nu se găsesc în situatie similară cu aceasta, pentru ca disp.art 14 CEDO sa fie incidente.
Pentru aceste considerente, în baza disp.art 312 alin.1 C. rap. la art.304,304 ind.1 C., instanta va respinge recursul declarat de reclamantele L. ZORIȚA și G. G. împotriva sentinței civile nr. 2089/PI/3.09.2013 pronunțată de T. T. în dosarul nr._ .
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantele L. ZORIȚA și G. G. împotriva sentinței civile nr. 2089/PI/3.09.2013 pronunțată de T. T. în dosarul nr._ .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 26.02.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR, G. O. RUJIȚA R. F. Ș.
GREFIER,
C. J.
Red. F.Ș.- 26.02.2014;
Tehnored. C.J.- 07.03.2014; 2 ex
Primă instanță: T. T.; Judecător: D. J.
| ← Expropriere. Decizia nr. 23/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA | Pretenţii. Decizia nr. 311/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA → |
|---|








