Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 2590/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA

Curtea de Apel TIMIŞOARA - Sentințe și decizii civile / 2016

Decizia nr. 2590/2012 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 13-12-2012 în dosarul nr. 2590/2012

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928

SECȚIA I CIVILĂ

DOSAR NR._

DECIZIA CIVILĂ NR. 2590

Ședința publică din 13 decembrie 2012

PREȘEDINTE: A.-M. N.

JUDECĂTOR: C. P.

JUDECĂTOR: M. G.

GREFIER: S. C.

Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurentul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice A. în contradictoriu cu intimata reclamantă P. E., împotriva Sentinței civile nr. 2077 din 27.09.2012 pronunțată de Tribunalul A. în dosarul nr._, având ca obiect Legea nr. 221/2009.

La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă avocat A. G. T. pentru reclamanta intimată lipsă, nefiind prezent pârâtul recurent.

Ministerul Public este reprezentat de procuror S. A.-I. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.

Procedura este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, se constată depusă la dosar, prin Serviciul registratură, la 05.12.2012, întâmpinare formulată de reclamanta intimată P. E..

Nefiind formulate alte cereri, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra recursului formulat de pârât.

Avocat A. G. T. pentru reclamanta intimată solicită respingerea recursului ca netemeinic și nelegal și menținerea hotărârii primei instanțe, ca temeinică și legală. Susține temeinicia și legalitatea hotărârii primei instanțe, incidența dispozițiilor art. 315 alin. 1 Cod procedură civilă, iar soluția de casare cu trimitere spre rejudecare a fost pronunțată de Curtea de Apel Timișoara întrucât nu s-a stabilit cuantumul exact al despăgubirilor materiale. În consecință, prima instanță a dispus efectuarea unei expertize de specialitate și a fost stabilită valoarea bunurilor ca fiind în cuantum de 40.000 euro, după cum a și acordat aceste despăgubiri, astfel că apreciază hotărârea primei instanțe ca fiind temeinică și legală, dată cu respectarea inclusiv a art. 1201 Cod procedură civilă. Mai arată că în recursul formulat, pârâtul nu invocă nici un motiv de nelegalitate. Solicită să fie avută în vedere situația reclamantei intimate, care de la vârsta de 9 până la 17 ani a suportat privațiunile menționate în întâmpinarea depusă la dosar și nu a putut beneficia de bunurile sale. Referitor la cheltuielile de judecată, apreciază că în mod corect s-au admis în parte, în condițiile în care și acțiunea a fost admisă în parte.

Reprezentanta Ministerului Public solicită respingerea recursului pârâtului și menținerea ca temeinică și legală a hotărârii primei instanțe.

CURTEA

P. Sentința civilă nr.2077 din 27.09.2012 pronunțată de Tribunalul A. a fost admisă în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta P. E. împotriva pârâtului S. R. reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. a jud. A., pentru despăgubiri materiale și morale în baza Legii nr.221/2009 și recunoașterea calității de luptător în rezistența anticomunistă.

A constatat caracterul politic al măsurii dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu în perioada 12.08.1949 – 15.07.1957 pentru reclamantă, părinții săi și bunica paternă.

A obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 40.092 euro sau contravaloarea în lei la data plății cu titlu de daune materiale.

A respins pretențiile reclamantei la daune morale.

A obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 5.244 lei cheltuieli de judecată parțiale.

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut că reclamanta P. E. a chemat în judecată pârâtul S. R. reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A., solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 euro, sau contravaloarea în lei a acestei sume, la cursul BNR din ziua plății efective, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral și material suferit prin deportarea, dislocarea, stabilirea de domiciliu obligatoriu și de loc de muncă obligatoriu în baza unui act administrativ, în perioada 12 august 1949 – 15 iulie 1957 a bunicii sale P. M., a părinților săi P. N. și A. și respectiv a sa; să se constate caracterul politic al acestei măsuri, cu cheltuieli de judecată.

În motivare reclamanta, arată că în anul 1949 tatăl său a fost arestat de circa trei ori și ținut de fiecare dată câte două-trei săptămâni, bătut, interogat etc, iar apoi era lăsat acasă. A fost acuzat că participa la acțiuni de „răzmeriță” de uneltire contra regimului. În 12 august 1949 au fost luați de acasă și duși în . Dobrogea, toată familia. Acolo a fost obligat un localnic să le dea o cameră unde au locuit toți șase, timp de circa doi ani. Părinții săi au fost obligați să lucreze la canalul D.-Marea N. până la sistarea lucrărilor, adică ceva mai mult de doi ani. După aceea au fost strămutați în Medgidia unde au avut dreptul la o singură cameră tot la un localnic, pentru care plăteau chirie. Aici au fost obligați să locuiască până în vara anului 1957 când li s-a permis să se întoarcă acasă. În toată perioada de deportare, atât părinții săi, cât și ei copiii au suferit foarte mult, fiind tratați ca niște sclavi, ca dușmani ai poporului, ca bandiți, trădători de țară și neam etc.

Când au revenit acasă totul era distrus, fiind lăsați să reintre în casă doar cu condiția să plătească impozitul pe toată perioada cât au lipsit de acasă. În această situație, s-au mutat la A. unde au locuit pe la rude, care i-au primit de milă și unde părinții săi au găsit de lucru și au luat-o din nou de la început.

Toate acestea le-au produs suferințe și au lăsat urme adânci care nu au trecut și nu vor trece niciodată.

Mai arată că în anul 1990 după apariția Decretului-lege nr.118/1990 a primit hotărârea nr.313 din 4 decembrie 1990 prin care i s-au recunoscut reclamantei drepturile cuvenite, primind o indemnizație lunară conform acestui act normativ.

În drept sunt invocate dispozițiile art.3,4, 5 din Legea nr.221/2009, art.998, 999 Cod civil.

Tribunalul A. prin sentința civilă nr. 471 din 5 mai 2011 a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta P. E. împotriva Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice pentru despăgubiri conform Legii nr.221/2009.

A constatat caracterul politic al măsurii deportării și stabilirii de domiciliu obligatoriu în perioada 12.08.1949 – 15.07.1957 pentru reclamantă, părinții săi și bunica paternă.

A obligat pârâtul la acordarea sumei de 30.000 euro sau echivalentul în lei la data executării, cu titlu de daune materiale, respingând solicitarea acordării daunelor morale.

A obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 1.000 lei cheltuieli de judecată parțiale.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs atât reclamanta P. E. cât și pârâtul S. R. reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A..

Curtea de Apel Timișoara prin decizia civilă nr.535 din 21.02.2012, pronunțată în dosar nr._ a admis recursurile declarate de reclamanta P. E. și pârâtul S. R. reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A. împotriva sentinței civile nr. 471/5.05.2011 pronunțată de Tribunalul A. – Secția Civilă în dosar nr._ pe care a casat-o cu trimitere spre rejudecare la aceeași instanță.

Pentru a hotărî astfel Curtea de Apel Timișoara a reținut următoarele:

În ceea ce privește recursul reclamantei susținerile sale privind legalitatea neacordării despăgubirilor pentru daune morale sunt neîntemeiate.

Respingerea de către tribunal a pretențiilor sale în acest sens nu s-a datorat nedovedirii faptului abuziv cu caracter politic comis împotriva sa și a membrilor familiei sale de origine sau nedovedirii consecințelor prejudiciabile ale acestui abuz ci unui factor obiectiv, respectiv încetării efectelor dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. a al legii nr. 221/_ (pe care s-au întemeiat acest gen de despăgubiri) ca efect al declarării neconstituționalității lui prin Decizia 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale.

În concret, ca urmare a cererilor formulate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice în mai multe dosare aflate pe rolul instanțelor în care s-a invocat excepția de neconstituționalitate a art.5 alin.1 lit. a din Legea 221/2009, Curtea Constituțională prin Decizia nr.1358/21.10.2010 publicată în Monitorul Oficial nr.761/15.11.2010, a admis respectiva excepție.

Analiza art. 5 alin. 1 lit. a al Legii nr. 221/2009 s-a făcut sub un dublu aspect, respectiv cel al constituționalității sale dar și cel al compatibilității lui cu dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Aspectul neconstituționalității art.5 alin.1 lit. a din Legea 221/2009 a fost dedus din examinarea comparativă a mai multor acte normative, respectiv: DL nr.118/1990, republicat și OUG nr.214/1999 aprobată cu modificări și completări prin Legea 568/2001 cu modificări și completări ulterioare, examinare pe baza căreia s-a concluzionat că în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale cauzate persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă sunt în vigoare reglementări paralele, a căror coexistență conduce la crearea unor situații de incoerență și instabilitate.

S-a reținut că prin art.16 din Legea nr. 24/27.03.2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, în procesul de legiferare este interzisă instituirea acelorași reglementări în două sau mai multe acte normative iar în cazul existenței unor paralelisme, acestea vor fi înlăturare fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei în reglementări unice.

Curtea Constituțională a constatat că nesocotirea de către legiuitor a legii menționate prin instituirea, ca efect al dispozițiilor art.5 al.1 lit. a din Legea 221/2009, a unei noi proceduri de reparare materială, identică ca scop cu cele deja consacrate prin legi anterioare încă în vigoare, încalcă dispozițiile art.1 al.3 și 5 din Constituție și de aceea este în mod vădit neavenită.

Decizia nr.1358/2010 de admitere a excepției de neconstituționalitate a articolului amintit are, de la data publicării, potrivit art.147 al.4 din Constituția revizuită, un caracter general obligatoriu și putere numai pentru viitor.

Aplicarea simplistă și automată a acestor principii ar părea să conducă la concluzia că acțiunile în acordarea despăgubirilor prevăzute de Legea 221/2009 rămân supuse dispozițiilor în vigoare anterior momentului pronunțării deciziei de neconstituționalitate întrucât aceasta nu are caracter retroactiv.

Această regulă se aplică, desigur, însă doar acelor situații care și-au epuizat efectele, definitiv și complet, înainte de . legii noi (rezultate din constatarea neconstituționalității sale parțiale sau totale) nu și acelora care, deși au luat naștere sub legea veche, își vor produce o parte sau toate efectele numai după ieșirea din vigoare a acesteia.

Cu referire la decizia de constatare a neconstituționalității unui text de lege sau ordonanță, rezultă deci că ea nu va produce consecințe decât pentru viitor adică în privința consecințelor și efectelor încă nerealizate ale faptului ce a generat raportul juridic conflictual dedus judecății, pe care le invalidează în limita aspectului de neconstituționalitate constatat.

Problema aceasta trebuie tratată nuanțat întrucât atunci când se discută despre efectele viitoare ale raportului juridic doctrina face distincție în funcție de situația juridică care l-a generat, respectiv dacă ea are o natură contractuală – ipoteză în care legea nouă nu se aplică întrucât efectele, ca și celelalte elemente ale structurii raportului juridic, rezultă din voința expresă sau prezumată a părților iar noua lege ar interveni brutal și nepermis asupra dreptului la liberă dispoziție a părților – sau dacă ea are o natură necontractuală (legală), ipoteză în care legea nouă este de imediată aplicare.

Altfel spus, în prima ipoteză se poate vorbi despre drepturi câștigate prin voința părților iar, în cea de-a doua, doar de simple așteptări în dobândirea pe cale judiciară, a unor drepturi.

Privită în conținutul său, obligația de plată a despăgubirilor pentru daune morale pe care reclamanta o solicită a fi impusă statului în baza art.5 al.1 lit. a al Legii 221/2009, este una rezultată dintr-o situație legală iar nu convențională, respectiv din angajamentul asumat de bună-voie de către stat în a dezdăuna subiecții special desemnați prin lege, în cadrul și la finele unei proceduri judiciare.

Curtea Constituțională a reținut că lipsa obligației statului de a dezdăuna persoanele persecutate politic în perioada comunistă este confirmată și de jurisprudența CEDO în materie (Hotărârea din 12.05.2009 din cauza Ernewein ș.a. contra Germania, Hotărârea din 2.02.2010 din cauza K. și Iouri Kiladze contra G.), fiind în primul rând important ca prin lege să se producă o satisfacție de ordin moral prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurilor contrare drepturilor omului. Acest lucru a fost realizat în România atât într-o manieră globală, în cadrul procesului de condamnare publică a crimelor comuniste cât și într-o manieră individuală, ca efect al O.U.G. nr. 214/1999, care a permis acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor care au fost supuse, din motive politice, abuzurilor vechiului sistem.

Chiar și în absența vreunei obligații rezultate din Convenție, interesul statului român pentru consacrarea acestei reparații de ordin moral ca și a celei de ordin material (prin acordarea de indemnizații lunare, actualizate periodic, potrivit Decretului – Lege nr. 118/1990, acelorași categorii de persoane și pentru aceleași fapte prejudiciabile ca și cele menționate în Legea nr. 221/2009), s-a manifestat efectiv iar măsurile menționate constituie remedii adecvate reparării efectelor acestei tragedii a istoriei și reprezintă în sine o satisfacție echitabilă în sensul art. 41 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și jurisprudenței generate de aplicarea acestui articol.

Potrivit celor anterior expuse rezultă că reclamanta nu avea, la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, un „bun” în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art.1 al Protocolului adițional (nr.1) la Convenție, pe care trebuia să-l prezerve sau să-l confirme prin declanșarea procesului, ci doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească pe care o puteau executa, cel mai devreme, după momentul rămânerii ei definitive în apel (art.374 al.1 coroborat cu art.376 al.1 și cu art.377 al.1 pct.3 Cod procedură civilă).

Faptul că statul nu are, potrivit obligațiilor pozitive impuse de Convenție, decât obligația de protecție a unui „bun” (în sensul autonom consacrat de acest act normativ, incluzând aici și un interes patrimonial existent și suficient de caracterizat) iar nu și obligația de garantare a dreptului de a dobândi un astfel de bun, este argumentat în Decizia 1358/2010 a Curții Constituționale și prin raportare la jurisprudența CEDO în materie (Hotărârea din 23.11.1984 din cauza V. der Mussele contra Belgia, Hotărârea din 9.10.2003 în cauza Slivenko contra Letonia, Hotărârea din 18.02.2009 în cauza Andrejeva contra Polonia).

Rezultă deci că raportul juridic de obligație la plată a statului în cauzele având ca obiect Legea nr. 221/2009 urma să își producă efectele, cel mai devreme, la data soluționării apelului, ori, din moment ce Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale a fost pronunțată și publicată anterior acestui moment, dispozițiile sale prin care s-a constatat ca fiind neconstituțional art. 5 alin. 1 lit. a din lege – care au condus inițial la suspendarea lui de drept pentru 45 zile iar, după acest termen, la încetarea efectelor sale (art. 147 alin. 1 din Constituție) – datorită caracterului lor obligatoriu erga omnes trebuie avute în vedere de instanță la tranșarea - la fond sau în apel - a substanței pretențiilor deduse judecății.

Că Decizia nr. 1358/2010 se aplică și în cauzele înregistrate înainte de data publicării ei (cum este și cea de față) rezultă și din Decizia nr. 12/19.09.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - completul de recurs în interesul legii, care a statuat în același sens.

În ceea ce privește criticile din recursul reclamantei care vizează cuantumul prea mic – în opinia sa – al despăgubirilor pentru daune materiale ce i-au fost acordate, acest aspect a fost analizat împreună cu susținerile în această problemă conținute în recursul instituției pârâte.

În recursul acesteia din urmă s-a invocat nelegalitatea sentinței Tribunalului A. sub aspectul acordării despăgubirilor pentru daune materiale care nu se putea dispune câtă vreme Legea nr. 221/2009 permite acest lucru doar în ipoteza în care bunurile confiscate și nerestituite sunt imobile ce fac obiectul legilor speciale de reparație, ale căror proceduri au fost declanșate cu respectarea termenelor prescrise de lege.

Într-o citire corectă a legii rezultă că o astfel de interpretare nu poate fi primită pentru următoarele considerente:

Curtea a constatat că fundamentul juridic al unei asemenea solicitări este art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009 care, după . acestei legi, nu a fost supus niciunei modificări – nici măcar parțiale – și nici nu a fost declarat neconstituțional.

Textul acestui articol (alin. 1) arată că orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6.03.1945 – 22.12.1989 sau care a făcut obiectul unei măsuri cu caracter politic (cum este și deportarea în B. la care a fost supusă reclamanta și familia sa) precum și, după decesul ei, soțul sau descendenții acesteia până la gradul II inclusiv pot solicita instanței, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, obligarea statului la acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate o dată cu comiterea faptului abuziv dacă bunurile nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 modificată și completată sau ale Legii nr. 247/2005 cu modificările și completările ulterioare (art. 5 alin. 1 lit. b).

Același articol în alin. 5 prevede că acordarea de despăgubiri în condițiile anterior menționate atrage încetarea de drept a procedurilor de soluționare a notificărilor depuse în condițiile legilor amintite.

Analizarea conținutului textelor menționate, a conținutului inițial al art. 5 alin. 1 lit. a referitor la despăgubirile pentru daune morale și a celui prevăzut de art. 5 alin. 1 lit.c) (referitor la repunerea în drepturi sau la înlăturarea efectelor degradării militare), demonstrează că prin promovarea Legii nr. 221/2009 legiuitorul a urmărit să înlăture, pe cât posibil complet, toate consecințele grave și serioase produse de abuzurile vechiului regim politic, indiferent de natura lor.

Dacă în privința temeiului de despăgubiri pentru daune morale Curtea Constituțională a constatat că el nu se justifică în condițiile în care există și alte reglementări în vigoare pentru realizarea aceluiași scop reparatoriu, în privința celorlalte două categorii de măsuri reparatorii nu a existat niciun control de constituționalitate anterior sau posterior intrării în vigoare a legii care să nege legitima lor consacrare.

În interpretarea în context a legii și constatând că dacă pentru restituirea imobilelor confiscate abuziv de stat au fost adoptate succesiv în timp diferite legi (Legea nr. 10/2001, Legea nr. 247/2005, Legea nr. 18/1991 cu modificările și completările lor), pentru restituirea bunurilor mobile confiscate ca efect al condamnărilor sau măsurilor administrative cu caracter politic, nu a existat până la apariția Legii nr. 221/2009 nici un act normativ similar, de aceea nu se poate în mod rațional afirma că această categorie de bunuri nu ar face obiectul de reglementare al legii.

Este adevărat că art. 5 alin. 1 lit. b al Legii nr. 221/2009 condiționează acordarea reparației materiale pentru bunurile confiscate de declanșarea procedurilor Legii nr. 10/2001 modificate și completate și ale Legii nr. 247/2005 modificate și completate, însă această referință nu poate avea alt scop decât cel de evitare a stabilirii unei duble despăgubiri în una și aceeași materie, fără însă a se putea concluziona că se exclude în mod implicit alternativa acordării despăgubirilor pentru bunurile mobile confiscate ce nu mai pot fi restituite în natură.

P. urmare, Curtea a constatat că interpretarea atentă a legii recunoaște reclamantei beneficiul unei astfel de reparații.

Cu toate acestea, fiind vorba de o lege specială, prin excepție de la regulile răspunderii civile delictuale care a stat la baza ideii de reparație materială pe care statul și-a asumat-o în mod voluntar, el nu va răspunde decât în mod limitat, la nivelul pagubei efective, respectiv a contravalorii bunurilor confiscate - și evident dovedite în mod neechivoc – nu și pentru folosul nerealizat, lucru rezultat cu claritate din formularea alin. 1 lit. b al art. 5 al Legii nr. 221/2009.

De aceea, Curtea a constatat că în mod corect au fost acordate reclamantei despăgubiri reprezentând contravaloarea bunurilor confiscate și nerestituite însă a apreciat că, fiind vorba despre pretenții care puteau face obiectul unei evaluări științifice, în mod justificat trebuia efectuată în cauză o expertiză de specialitate care să determine cuantumul corect al acestui gen de despăgubiri, clarificarea acestui aspect fiind în interesul ambelor părți, astfel încât casarea s-a dispus numai în vederea administrării acestei probe.

În rejudecare, potrivit dispozițiilor deciziei de casare, obligatorii conform art. 315 alin.1 Cod procedură civilă pentru judecătorii fondului, a fost administrată proba privind expertiza tehnică judiciară de evaluare a bunurilor mobile indicate în procesul-verbal din 12 august 1949, stabilindu-se o valoare totală a acestora de 40.092 euro.

Pârâtul a obiectat cu privire la modul de stabilire a valorilor bunurilor de către expert (în lipsa unor documente de proveniență, a unor elemente și dovezi reale și palpabile), însă aceste împrejurări au fost deja avute în vedere de instanța de control judiciar atunci când a statuat că expertiza este necesară și posibilă.

Pentru aceste considerente, tribunalul în baza art.4 alin.2 și art.5 lit.b) din Legea nr.221/2009 a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamantă și a constatat caracterul politic al măsurii dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu în perioada 12.08._57 pentru reclamantă, părinții săi și bunica paternă, această parte a soluției constituind premisa pentru care instanța de control judiciar a apreciat că reclamanta are dreptul la despăgubiri materiale.

A obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 40.092 euro sau contravaloarea în lei la data plății cu titlul de daune materiale.

Având în vedere că instanța de control judiciar a tranșat deja problematica daunelor morale în sensul că acestea nu se cuvin a fi acordate, tribunalul a respins aceste pretenții ale reclamantei.

În baza art. 276 Cod procedură civilă, având în vedere că acțiunea reclamantei a fost admisă pentru doar o parte din pretențiile formulate, instanța a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 5244 lei cheltuieli de judecată parțiale.

Împotriva Sentinței civile nr.2077 din 27.09.2012 pronunțată de Tribunalul A. a formulat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de DGFP A. prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței civile atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, iar în subsidiar modificarea în parte a sentinței civile atacate în sensul respingerii în totalitate a acțiunii formulate de reclamanta P. E., domiciliată în A., ., ., ca fiind neîntemeiată si nedovedită.

În motivare a arătat că prima instanță nu a motivat hotărârea pronunțată conform art. 261, alin. 1, pct. 5 Cod pr. civ. "Art. 261: (1) Hotărârea se da in numele legii si va cuprinde: 5. motivele de fapt si de drept care au format convingerea instanței, cum si cela pentru care s-au înlăturat cererile pârtilor "

Ca o garanție a caracterului echidistant al procedurii judiciare și a respectării dreptului la apărare al părților, hotărârea trebuia să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței cum și cele pentru care s-au înlăturat susținerile părților.

Sub acest aspect prevederile art. 261 pct. 5 din codul de procedură civilă au caracter imperativ, iar nerespectarea lor atrage casarea hotărârii pentru că, fără aflarea motivelor și a dovezilor, soluția pronunțată este netemeinică.

De asemenea, Codul de procedură civilă consacră principiul general conform căruia orice hotărâre judecătorească trebuie motivată. Această dispoziție este edictată atât în interesul unei bune administrări a justiției și încrederii ce trebuie să inspire justițiabililor cât și pentru a se da instanțelor superioare posibilitatea de a controla judecata primelor instanțe.

Pentru satisfacerea acestui principiu, judecătorii fondului sunt datori să arate motivele de fapt și de drept care au format convingerea lor, să enunțe cele constatate si dovezile care au determinat-o.

Însă prima instanță nu a motivat sentința pronunțată, raportându-se doar la dispozițiile deciziei de casare, fără însă a argumenta soluția pronunțată.

Raportat la cele antemenționate consideră că în realitate hotărârea pronunțată de instanța de fond nu este motivată, astfel că se impune a fi casată cu trimitere spre rejudecare în temeiul art. 304, pct. 7 Cod pr. Civ.

Consideră că instanța de fond reține în mod eronat ca măsura la care a fost supusă reclamanta împreună cu antecesorii acesteia se încadrează în cerințele dispozițiilor art. 4 pct 2 din Legea nr. 221/2009, constituind o măsură administrativă care poate fi constatată potrivit art. 4, alin. 2 raportat la art. 4, alin 1 din Legea nr. 221/2009.

Reclamanta nu au depus nicio dovadă privind actul prin care a fost luată această măsură, o decizie (hotărâre, ordin) în acest sens, astfel încât pretențiile acesteia nu se încadrează la dispozițiile imperative prevăzute de dispozițiile art. 4 alin. 2 Legea nr. 221/2009 care prevăd:

Art. 4 "(2) Persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora. Prevederile art. 1 alin. (3) se aplică în mod corespunzător."

De asemenea, art. 1 alin 3 din Legea nr. 221/2009 prevede:

„Constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic si condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgentă a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001. cu modificările și completările ulterioare."

Art. 2 alin. 1 coroborat cu art. 3 lit. a) din O.U.G. nr. 214/1999 prevede:

" (1) Constituie infracțiuni săvârșite din motive politice infracțiunile care au avut drept scop:

a)exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politica;

b)militarea pentru democrație și a pluralism politic;

c)propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale pana la 14 decembrie 1989 sau manifestarea impotrivirii fata de aceasta;

c*1) acțiunea de împotrivire cu arma și răsturnare prin forță a regimului

comunist;—

d)respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale;

e)înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limba ori de religie, de apartenența sau opinie politica, de avere ori de origine socială."

Art. 3

" P. măsuri administrative abuzive se înțelege orice măsuri luate de organele fostei miliții sau securități ori de alte organe ca urmare a săvârșirii unei fapte în scopurile menționate la art. 2 alin. (1), în baza cărora s-a dispus:

a) privarea de libertate în locuri de deținere sau pentru efectuarea de cercetări."

Rezultă fără echivoc că acțiunea nu este întemeiată deoarece nu se încadrează în dispozițiile legale mai sus citate, respectiv nu rezultă dacă măsura la care a fost supusă reclamanta și antecesorii acesteia, a fost consecința uneia dintre infracțiunile săvârșite din motive politice și prevăzute la art. 2 alin. 1 lit. a) - lit. e) din O.U.G. nr. 214/1999, modificată.

La dosarul cauzei nu există depusă nici o dovadă privind actul prin care a fost luată această măsură, o decizie (hotărâre, ordin) în acest sens care să ateste că măsura luată împotriva reclamantei si antecesorilor acesteia a avut caracter politic, astfel pretențiile reclamantei nu se încadrează în dispozițiile imperative prevăzute de art. 3 dar nici de art. 5 alin. 1 lit. a și art. 4 alin. 2 din Legea nr. 221/2009 deoarece nu există o hotărâre de condamnare cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 dar nici o dovadă care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.

D. consecință, prima instanță s-a pronunțat în cauză fără să existe la dosarul cauzei dovada măsurii cu caracter politic, de unde să rezulte în concret persoanele cărora li s-a aplicat această măsură și alte elemente pentru identificarea acestora, acest document nefiind însă depus în probațiune.

Consideră că este necesar ca pe hotărârea de luare a acestei măsuri împotriva reclamantei și antecesorilor acesteia, trebuia să fie trecută mențiunea «caracterului politic», obligație ce revenea potrivit dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 221/2009 «Caracterul politic al condamnărilor prevăzute de prezenta lege va fi menționat pe hotărârile judecătorești prin care au fost pronunțate astfel de condamnări, în cazul în care se eliberează o copie de pe acestea." Astfel hotărârea de luare a acestei măsuri împotriva reclamantei trebuia prezentată în original sau în copie cu acea mențiune.

Totodată instanța de fond face o confuzie între faptele care constituie de drept condamnare cu caracter politic exemplificate la art. 1, alin. 2 din Legea nr. 221/2009 și incidența dispoziților art. 6 din același act normativ, prima dispoziție exemplificând cazurile care constituie de drept condamnare cu caracter politic pentru anumite fapte iar cea de-a doua mențiunea ce trebuie înscrisă pe hotărârea de condamnare, fiind astfel două noțiuni distincte.

Incidența dispoziților art. 6 din Legea nr. 221/2009 apare ca fiind necesare în speță, iar considerentul că fapta pentru care a fost condamnată reclamanta constituie de drept condamnare cu caracter politic nu înlătură obligarea acestora să depună sentința de condamnare cu mențiunea «caracterului politic».

Mai mult, așa cum prevede art. 4 alin. 3 din legea nr. 221/2009 instanța avea obligația să dispună reconstituirea dosarului în care a fost pronunțată hotărârea de condamnare:

Art. 4 "(3) Instanța de judecată este obligată să ia toate măsurile pentru obținerea sau, după caz, reconstituirea dosarului în care a fost pronunțată hotărârea de condamnare, inclusiv prin solicitarea punctului de vedere al Asociației Foștilor Deținuți Politici din România."

Astfel pentru aceste argumente consideră că prima instanță trebuia să ia toate măsurile de reconstituire a dosarului conform prevederilor art. 4 alin. 3 din Legea nr. 221/2009.

Prima instanță a admis capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor materiale pentru "confiscarea averii", în afara cadrului legal instituit si fără a arăta argumentele care au justificat adoptarea soluției.

În ceea ce privește cererea privind acordarea de despăgubiri materiale reprezentând echivalentul "bunurilor confiscate", cererea reclamantei de acordare a despăgubirilor materiale pentru "bunurile materiale confiscate" nu cade sub incidența prevederilor Legii nr. 221/2009, respectiv bunurile pentru care se solicită despăgubiri materiale nu intră sub Legii 10/2001, respectiv Legii nr. 247/2005.

Potrivit dispozițiilor art. 5, alin. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009: "acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare."

Astfel încât prima instanță trebuia să constate că despăgubirile materiale solicitate de reclamantă nu se grefează pe dispozițiile pe conținutul art. 5. lit. b din Legea nr. 221/2009, acest act normativ neputând fi invocat pentru repararea oricăror prejudicii materiale suferite în perioada comunistă.

De asemenea, consideră că acest capăt de cerere privind confiscarea bunurilor mobile din gospodărie "urmare a condamnării" trebuia respins ca nedovedit, învederăm onoratei instanțe de recurs că reclamanta nu a depus probe din care să rezulte că astfel de bunuri au fost confiscate ca efect al condamnării așa cum prevăd dispozițiile art. 5 lit. b din Legea nr. 221/2009, rezultă că măsura confiscării trebuia dovedită, trebuind să rezulte din "hotărârea de condamnare".

Învederează că prima instanță s-a pronunțat în cauză fără să existe la dosarul cauzei niciun înscris care să facă dovada confiscării respective și mai mult, că acea confiscare s-a dispus urmare a condamnării la care a fost supusă reclamanta împreună cu antecesorii acesteia.

Astfel, instanța a pierdut din vedere faptul că acest capăt de cerere nu poate fi probat cu înscrisuri, neexistând nici un înscris în acest sens.

Astfel încât acest capăt de cerere privind confiscarea bunurilor mobile din gospodărie "urmare a condamnării" trebuia respins ca nedovedit, reclamanta nu a depus probe din care să rezulte că astfel de bunuri au fost confiscate ca efect al condamnării așa cum prevăd dispozițiile art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009 rezulta ca măsura confiscării trebuie dovedita, trebuind sa rezulte din "hotărârea de condamnare".

Mai mult, prima instanță a omis a pune în vedere reclamantei să depună sentința de condamnare cu mențiunea « caracterului politic », obligație ce revenea potrivit dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 221/2009 « Caracterul politic al condamnărilor prevăzute de prezenta lege va fi menționat pe hotărârile judecătorești prin care au fost pronunțate astfel de condamnări, în cazul în care se eliberează o copie de pe acestea.", în condițiile în care la dosarul cauzei nu există respectiva hotărâre. Acest document trebuia prezentat în original sau în copie cu acea mențiune pe el.

Mai mult, așa cum prevede art. 4 alin. 3 din legea nr. 221/2009 instanța avea obligația să dispună reconstituirea dosarului în care a fost pronunțată hotărârea de condamnare:

Art. 4 alin. (3) Instanța de judecată este obligată să ia toate măsurile pentru obținerea sau, după caz, reconstituirea dosarului în care a fost pronunțată hotărârea de condamnare, inclusiv prin solicitarea punctului de vedere al Asociației Foștilor Deținuți Politici din România."

Astfel încât consideră că prima instanță s-a pronunțat în lipsa unor probe concludente întrucât, deși în acțiune se face trimitere la măsura dislocării și stabilirea domiciliului obligatoriu în perioada 12.08._57 la care a fost supusă reclamanta și antecesorii acesteia, la dosarul cauzei nu există nici una din cele trei decizii ale Ministerului Afacerilor Interne, prezentate limitativ, în baza cărora s-a luat măsura administrativă împotriva ei și antecesorilor acesteia.

Astfel pentru aceste argumente consideră că instanța de fond trebuia să ia toate măsurile de reconstituire a dosarului conform prevederilor art. 4 alin. 3 din Legea nr. 221/2009.

De asemenea, consideră prima instanță s-a pronunțat în cauză în lipsa unor probe din care să rezulte că bunurile respective au fost confiscate urmare a măsurii administrative.

Astfel încât prima instanță trebuia să constate că despăgubirile materiale solicitate de reclamantă nu se grefează pe dispozițiile pe conținutul art. 5, lit. b din Legea nr. 221/2009, acest act normativ neputând fi invocat pentru repararea oricăror prejudicii materiale suferite în perioada comunistă, ci se pot pretinde doar despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative.

Or, dacă bunurile despre care se face vorbire în acțiunea formulată nu au fost confiscate prin hotărârea de condamnare a reclamantei, ci au fost eventual distruse în alte moduri, Legea nr. 221/2009 nu deschide calea reparării unui astfel de prejudiciu, solicitarea acestea fiind astfel lipsită de temei legal.

Cu privire la modalitatea de stabilire a valorilor bunurilor mobile de către expert, consideră că expertiza tehnică efectuată în cauză nu este concludentă, având în vedere următoarele considerente:

Din cuprinsul expertizei nu rezultă modul de stabilire a valorilor pe baza cărora a fost efectuată expertiza, nefăcându-se niciun calcul. Mai mult decât atât nu se înțelege de unde rezultă aceste valori din moment ce reclamanta nu posedă documente de proveniență a acestor bunuri.

Așa cum susține expertul în raportul de expertiză tehnică în vederea efectuării acesteia și evaluării bunurilor s-a avut în vedere istoricul modelelor bunurilor suspuse expertizei, fără însă a indica în concret de unde rezultă valorile bunurilor. Din cuprinsul expertizei nu rezultă modul de stabilire a valorilor pe baza cărora a fost efectuată expertiza, nefăcându-se niciun calcul. Mai mult decât atât nu înțelege de unde rezultă aceste valori din moment ce reclamanta nu posedă documente de proveniență a acestor bunuri.

Expertiza a fost efectuată pe baza amintirilor reclamantei și a unui scurt istoric găsit de pe internet.

Este de știut faptul că o expertiză tehnică poate fi formulată doar în baza unor înscrisuri oficiale, schițe și alte documente, expertiza tehnică trebuind să fie efectuată în concret pe baza unor elemente si dovezi reale si palpabile si nicidecum pe baza unor simple amintiri.

Expertiza este operația făcută de unul sau mai mulți experți cu scopul de constata unele fapte, de a controla, de a măsura și evalua anumite lucruri în concret.

În aceste condiții consideră că raportul de expertiză efectuată în cauză are un profund caracter subiectiv, situație icompatibilă cu caracterul unei expertize tehnice și motivul pentru care aceasta a fost realizată.

În aceste condiții din acest punct de vedere, raportul de expertiză nu poate avea o forță probantă care să poate fi luată în considerare, deoarece evaluarea acestor bunuri s-a făcut în lipsa unor criterii absolut determinante pentru stabilirea valorii acestora.

Mai mult, expertul tehnic nu a ținut cont de criza economică existentă în acest moment și în aceste condiții prețurile au scăzut chiar cu 50%.

Concluzia finală este aceea că expertul nu a putut efectua și nici nu a efectuat o evaluare corectă a bunurilor, datorită numărului mare de ani ce s-au scurs de la data preluării bunurilor (peste 60 de ani) și astfel acesta nu a putut ține cont de toate elementele ce definesc un bun, de valoarea exactă a produsului și implicit de valoarea actuală a produsului, stabilind astfel o valoarea inexactă a acestora, rezultând practic per ansamblu o valoare stabilită prin expertiză mult prea mare decât cea din realitate în lipsa documentelor privind bunurile confiscate care să fie puse la dispoziția expertului (structura acestora, tipul de materialele din care au fost confecționate, schița acestora, vechimea acestora etc), expertul nu putea să efectueze o expertiză, o expertiză efectuată doar în baza unor susțineri personale care nu oferă rigoarea caracteristică unor expertize pentru stabilirea unor valori care să fie în legătură cu realitatea.

La stabilirea valorii de circulație a bunurilor, s-a avut în vedere de către expert doar adeverința eliberată de către D.J.S. A. privind prețul mediu de vânzare la produsele agricole si animaliere.

De asemenea, consideră că suma de 5.244 lei acordată cu titlu de cheltuieli de judecată, este nepotrivit de mare raportat la complexitatea cauzei și la obiectul ei și în consecință solicităm reducerea cuantumului acestor cheltuieli.

Art. 274 Cod pr. Civ. dispune:

"(1) Partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată.

(2)Judecătorii nu pot micșora cheltuielile de timbru, taxe de procedură și impozit proporțional, plata experților, despăgubirea martorilor, precum și orice alte cheltuieli pe care partea care a câștigat va dovedi că le-a făcut.

(3)Judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivite de mici sau de mari, fată de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat"

În ceea ce privește acordarea cheltuielilor de judecată considerăm că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 274 alin. 1 Cod pr.civ. Conform acestor prevederi, partea care a pierdut procesul poate fi obligată să suporte cheltuielile ocazionate de proces, însă prin aceasta trebuie ca partea care a pierdut procesul să se afle în culpă procesuală sau, prin atitudinea sa în cursul procesului, să fi determinat aceste cheltuieli. De asemenea, nici aspecte privind reaua credință sau exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale nu pot fi reținute în sarcina pârâtului pentru a putea să fie obligat la plata cheltuielilor de judecată.

În concluzie, solicită admiterea recursului, casarea sentinței civile atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, iar în subsidiar modificarea în parte a sentinței civile atacate în sensul respingerii în totalitate a acțiunii formulate de reclamanta P. E., domiciliată în A., ., ., ca fiind neîntemeiată si nedovedită și exonerarea recurentului de la plata cheltuielilor de judecată.

În drept: - art. 304 pct. 7, pct. 8 și 9 Cod Pr. Civ.; - Legea nr. 221/2009.

Reclamanta intimată a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului intentat de partea adversa, întrucât este neîntemeiat, nelegal si in contradicție cu starea reala de fapt din cazul in speța, si pe cale de consecința sa se mențină sentința primei instanțe cu nr.2077/27.09.2012.

În drept a invocat dispoz.art. 308 (2), art.312(l) Cod procedura civila, art.2, art.3 din O.U.G. nr.214/1999, art.4 (2), art.5 pct.lit.b.) din L.221/2009.

Examinând legalitatea și temeinicia sentinței atacate prin prisma motivelor de recurs, precum și față de prevederile art.304 ind.1 C.pr.civ., Curtea consideră că recursul nu este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Recurentul a invocat în primul rând dispoz. art.304 pct.7 C.pr.civ. susținând că sentința recurată nu este motivată. Instanța de recurs constata ca sentința tribunalului este motivata, iar considerentele sale nu cuprind motive contradictorii ori străine de natura pricinii, fiind arătate considerentele de fapt si de drept pe care tribunalul le-a avut în vedere atunci când a pronunțat soluția, nefiind incident cazul de modificare prev. de art.304 pct.7 C.pr.civ.

Pârâtul recurent a mai invocat faptul că măsura la care a fost supusă reclamanta nu se încadrează în dispozițiile Legii nr.221/2009 și nu a fost respectată procedura de constatare a caracterului politic.

În primul rând Curtea reține că dispozițiile art.4 alin.3 din Legea nr.221/2009 (privind reconstituirea dosarului) se aplică doar în cazul în care se cere constatarea caracterului politic al unei condamnări, nu în situația solicitării constatării caracterului politic al măsurii administrative când prin ipoteză nu poate fi vorba de pronunțarea unei hotărâri de condamnare.

În al doilea rând, așa cum în mod corect a constatat tribunalul, prin decizia de casare nr. 535 din 21.02.2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara s-a reținut că interpretarea atentă a legii (respectiv a art.5 alin.1 lit.b din Legea nr.221/2009) recunoaște reclamantei beneficiul unei astfel de reparații (despăgubiri pentru bunurile mobile confiscate). Or, recunoscând reclamantei îndreptățirea la despăgubiri în baza art.5 alin.1 lit.b din Legea nr.221/2009, instanța de casare a recunoscut implicit caracterul politic al măsurii administrative la care a fost supusă reclamanta, fiind deci aplicabile dispoz. art.315 alin.1 C.pr.civ.

În al treilea rând, caracterul politic al măsurii administrative în speță rezultă din înscrisurile depuse în probațiune la filele 7-11 și 21-23 din primul dosar al tribunalului.

A mai invocat recurentul că bunurile pentru care a solicitat reclamanta despăgubiri nu fac obiectul Legii 221/2009, că nu a fost dovedită confiscarea și că nu au fost evaluate corect prin expertiză.

P. Decizia civilă nr. 535 din 21.02.2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în primul ciclu procesual s-a statuat că:

P. urmare, având în vedere dispoz. art.315 alin.1 C.pr.civ., este evident că tribunalul ca instanță de trimitere era obligat să se conformeze dispozițiilor instanței de recurs și să dispună efectuarea unei expertize pentru evaluarea bunurilor pentru care s-au acordat despăgubiri prin sentința casată. Astfel, aspectele clarificate de instanța de casare nu mai pot fi puse în discuție din nou în prezentul recurs, ținând cont de autoritatea de lucru judecat și de decizia obligatorie prin care s-a casat prima sentință.

În rejudecare a fost administrată proba privind expertiza tehnică judiciară de evaluare a bunurilor mobile indicate în procesul-verbal din 12 august 1949, stabilindu-se o valoare totală a acestora de 40.092 euro. Criticile aduse de recurent modalității de evaluare a despăgubirii nu pot fi reținute întrucât chiar instanța de casare a stabilit modalitatea în care să fie evaluate (respectiv expertiza tehnică), iar la pronunțarea deciziei aceasta a avut în vedere faptul că s-a scurs un număr mare de ani de la confiscare și că nu există alte înscrisuri privitoare la bunurile în litigiu decât cele depuse la dosarul cauzei.

În ceea ce privește restrângerea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat, Curtea constată că nu se impune micșorarea onorariului avocațial pentru judecata în primă instanță față de criteriile prevăzute de art.274 alin.3 C.pr.civ., ținând cont de munca îndeplinită de avocat concretizată în redactarea cererii introductive, adunarea materialului probator și reprezentarea în fața instanței în două cicluri procesuale.

P. urmare, motivele de recurs invocate de pârât nu sunt fondate, astfel încât, pentru toate considerentele mai sus arătate, Curtea va respinge în baza art.312 alin.1 C.pr.civ. recursul formulat de recurentul pârât împotriva Sentinței civile nr.2077 din 27.09.2012 pronunțată de Tribunalul A..

Având în vedere soluția pronunțată, precum și faptul că intimata reclamantă nu a solicitat cheltuieli de judecată în recurs, nu va acorda astfel de cheltuieli.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE :

Respinge recursul formulat de recurentul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de DGFP A. în contradictoriu cu intimata reclamantă P. E. împotriva Sentinței civile nr.2077 din 27.09.2012 pronunțată de Tribunalul A..

Fără cheltuieli de judecată în recurs.

IREVOCABILĂ.

Pronunțată în ședința publică din 13.12.2012.

P., JUDECATOR, JUDECATOR,

A.-M. N. C. P. M. G.

GREFIER,

S. C.

Red. A.M.N. – 21.12.2012

Tehnored. S.C. – 2 ex./21.12.2012

Tribunalul A., Judecător: S.-C. Ș.

← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 2589/2012. Curtea de...		Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea... →

Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 2590/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 2590/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA