Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 1131/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA

Decizia nr. 1131/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 19-09-2013 în dosarul nr. 1131/2013

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL TIMIȘOARAOPERATOR 2928

SECȚIA I CIVILĂ

DOSAR NR._

DECIZIA CIVILĂ NR. 1131/R

Ședința publică din 19 septembrie 2013

PREȘEDINTE: M. G.

JUDECĂTOR: DR. L. L.

JUDECĂTOR: A.-M. N.

GREFIER: R. P.-D.

Pe rol se află soluționarea recursului formulat de către reclamantul S. I.-R. împotriva sentinței civile nr. 1328/02.04.2013 pronunțată de Tribunalul A. în dosar nr._, în contradictoriu cu pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P., având ca obiect despăgubiri la Legea nr. 221/2009.

La apelul nominal făcut în ședința publică, părțile lipsesc.

M. Public este reprezentat de procuror S. A.-I. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.

Procedura de citare este legal îndeplinită, reclamantul a solicitat judecata și în lipsă.

După deschiderea dezbaterilor, verificarea actelor și lucrărilor de la dosar, s-a făcut referatul cauzei de către grefiera de ședință, după care, reprezentanta Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara declară că nu mai are alte cereri de formulat și probe de administrat.

Instanța, având în vedere că nu mai sunt alte cereri de formulat și probe de administrat, acordă cuvântul pe cererea de recurs:

Reprezentanta Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara solicită instanței respingerea recursului formulat de reclamant, având în vedere că și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 504 C.pr.pen., în cauză reclamantul fiind judecat și condamnat pentru o infracțiune de trecere frauduloasă a frontierei, neexistând însă nici o sentință de achitare.

CURTEA

Deliberând asupra apelului civil de față, reține următoarele:

P. acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalul A. la data de 14.02.2013, reclamantul S. I. R. a chemat în judecată pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P., solicitând, în baza art. 504 alin.1 și alin. 2, art. 505 alin 1 și alin. 4, art. 506 Cod pr. penală, precum și art. 52 alin 3 și art. 20 din Constituția României, ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligat acesta la plata unor despăgubiri în cuantum de 300.000 euro sau echivalentul în lei la cursul BNR din data plății și a cheltuielilor de judecată ocazionate prin prezentul litigiu.

În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că, prin sentința nr. 1003/1951, pronunțată de Tribunalul M. Timișoara la data de 25.09.1951 hotărâre comunicată de M. Apărării Naționale - Unitatea Militară_ Pitești la data de 26.03.2010, S. I. - R., una și aceeași persoana cu Suchanski I. R., născut la 29.07.1932 în loc. Nadlac, jud.A., fiul lui R. și M., cu unanimitate de voturi, făcând aplicațiunea art. 267 Cod penal, art. 25 Cod penal, modificat prin Decretul Lege nr. 192/1950 și art. 304 C.J.M. a fost condamnat la 3 (trei ) ani închisoare corecțională și confiscarea averii pentru delictul de trecere frauduloasă a frontierei și suspendarea exercitării drepturilor prevăzute de art. 58 cp.

S-a mai arătat că în 02.07.1954 a fost eliberat din Penitenciarul Aiud așa cum rezultă din biletul de eliberare nr._ eliberat de M. Afacerilor Interne Direcți Lagăre și colonii de munca, Penitenciarul Aiud.

S-a precizat că prin sentința penală nr. 877/ 07.08.1967, pronunțata de Tribunalul Raional A., în dosarul nr. 3617/1967, a fost respinsă cererea de reabilitare judiciară în ceea ce privește pedeapsa de 3 ani închisoare corecțională, aplicată de Tribunalul Timișoara, pentru delictul de trecere frauduloasa a frontierei, având în vedere că de la data condamnării nu a mai suferit alte condamnări, a fost încadrat în muncă și a avut o purtare bună.

De asemenea, s-a arătat că dispozițiile prevăzute de art. 267 din codul penal, în temeiul cărora a fost condamnat la închisoare se regăsesc în prevederile art. 1 (2) litera « a» din Legea nr. 221/2009.

Reclamantul a considerat că i-au fost afectate în mod implicit acele atribute ale persoanei care influențează relațiile sociale - onoare, reputație - precum și cele care se situează în domeniul afectiv al vieții umane - relațiile cu prietenii, apropiații, vătămări care își găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de persoana în cauză. Lipsirea sa de libertate o perioada atât de îndelungata de timp, a produs consecințe în planul vieții private și profesionale, fiind condamnat din motive politice, aceste consecințe resimțindu-se inclusiv după momentul eliberării sale, fiindu-i afectate, datorita condițiilor istorice anterioare anului 1989, viata familiala, imaginea și sursele de venit. Conform art. 52 (3) din Constituție, se impune repararea integrală de către stat a pagubelor suferite, ceea ce presupune în principiu înlăturarea tuturor consecințelor dăunătoare ale acesteia, în scopul repunerii pe cât posibil în situația anterioara a victimei.

S-a subliniat că așa cum s-a apreciat constant atât de instanța suprema cât și de CEDO, principiul responsabilității statului față de persoanele care au suferit din cauza unor condamnări cu caracter politic (sau a unor masuri administrative cu caracter politic), trebuie aplicat tuturor victimelor - sau descendenților acestora, în cazul în care persoana în cauza a decedat.

Dispozițiile prevăzute de art. 504 alin. 1 și alin. 2, precum și art. 52 (3) din Constituția României, sunt în concordanță și cu reglementările prevăzute de art.3 din Protocolul nr.7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată prin Legea nr.30/1994. În cuprinsul acestei legi actualizată în 2006 se face trimitere inclusiv la art.1 - obligația de a se respecta drepturile omului, art.6- Dreptul la un proces echitabil, art.14 - interzicerea discriminării.

S-a subliniat că de altfel prin Constituția actuala a României, răspunderea Statului roman devine un principiu constituțional.

Raportat la cele invocate mai sus, reclamantul a subliniat că, de altfel, concluzia este aceiași și în interpretarea prevederilor art. 3 din Protocolul nr.7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului, care potrivit art.20 alin. (2) din Constituția României, este aplicabil în caz de conflict cu reglementările interne existente.

În drept, reclamantul a invocat dispozițiile art. 504-505 Cod procedură penală, art. 20, 21 și 52 din Constituția României, art. 3 din Protocolul nr. 7 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, art. 2518 coroborat cu art. 1531 din Noul Cod Civil, art. 1 din Legea nr. 221/2009 și art.2-3 din O.U.G. nr. .214/2009, iar în probațiune a depus înscrisuri doveditoare și practică judiciară.

P. întâmpinarea depusă, pârâta Direcția Generală a Finanțelor P. A., în reprezentarea Statului R. prin M. Finanțelor P., a solicitat, în principal, respingerea acțiunii pe calea excepțiilor prescripției, a tardivității și a inadmisibilității, iar în subsidiar, respingerea acțiunii ca fiind neîntemeiată și insuficient dovedită.

În susținerea excepției de prescripție a arătat că, potrivit art. 78 și art.12 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborare actelor normative, republicată, legile intră în vigoare la 3 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României sau la o dată ulterioară, prevăzută în textul lor, termenul fiind calculat pe zile calendaristice. Ori în raport de această procedură, atât timp cât Legea nr.221/2009 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 396 din data de 11.06.2009, acțiunea reclamantului, înregistrată la data de 08.02.2013, este prescrisă, termenul de exercitare fiind împlinit la data de 15.06.2012.

În ceea ce privește excepția tardivității formulării acțiunii, raportat la prevederileart. 504 și 505 Cod pr. penală, pârâtul a arătat că potrivit art. 506 alin. 2 Cod pr. penală, acțiunea poate fi introdusă în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței de judecată sau a ordonanțelor procurorului, prevăzute de art. 504 Cod pr. penală, în speță pronunțarea hotărârii penale nr. 35 de către Tribunalului M. Timișoara s-a făcut la data de 27 ianuarie 1953.

Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii raportat la prevederile art. 504 și 505 Cod pr. penală invocate de către reclamant, pârâtul a învederat că antrenarea răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate printr-o condamnare considerată nedreaptă, este condiționată de existența unei hotărâri definitive dată în urma rejudecării cauzei penale, prin care s-a stabilit că persoana condamnată nu a săvârșit fapta imputată ori că aceea faptă nu există.

S-a subliniat că cererea este prescrisă deoarece potrivit dispozițiilor art. 2517 din Codul civil dreptul la acțiune în repararea prejudiciului se prescrie în termenul general de 3 ani.

P. urmare, având în vedere prevederile art. 2528, raportat la momentul eliberării din închisoare 02.07.1954, acțiunea în despăgubiri înregistrată la data de 14.02.2013. Chiar și în situația în care termenul de prescripție ar fi de cel puțin 10 ani, iar acesta ar fi început să curgă din anul 1990, acțiunea ar fi prescrisă și în aceste cazuri.

Pe fondului cauzei pârâtul a precizat că, deși reclamantul invocă dispozițiile Codului civil deoarece prin acestea sunt consacrate câteva principii de răspundere largi și cuprinzătoare, încât orice activitate prejudiciabilă este susceptibilă să intre sub incidența lor, considerând că în speță sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 221/2009, așa cum a statuat Înalta Curte de Casație și Justiție și anume că: „concursul dintre legea specială, și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială”.

P. sentința civilă 1328/PI/2.04.2012 pronunțată de Tribunalul A. în dosar nr._, s-a respins acțiunea civilă în pretenții formulată de reclamant, reținându-se că excepțiile invocate în întâmpinare sunt neîntemeiate fiind astfel respinse. Reclamantul și-a precizat în drept acțiunea pe dispozițiile art. 504-505 Cod pr. penală și nu pe dispozițiile Legii nr. 221/2009 pentru a se putea invoca excepția prescripției.

Prima instanță a reținut că neîntemeiată este și excepția tardivității raportat la art. 506 alin.2 Cod pr. penală având în vedere faptul că nu există dovada unei comunicări a hotărârii penale de condamnare pentru a putea fi atacată.

Excepția inadmisibilității este neîntemeiată, instanța de fond apreciind că neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 504-505 Cod pr. penală este o chestiune de fond și nu de fapt.

S-a reținut că reclamantul S. I.-R., prin sentința penală nr. 1003/1951 pronunțată de Tribunalul M. Timișoara la data de 25.09.1951, a fost condamnat la 3 ani închisoare corecțională cu confiscarea averii, pentru delictul de trecere frauduloasă a frontierei, faptă prevăzută și pedepsită de art. 267 Cod penal, închisoare pe care a executat-o în perioada 09.07._54.

Legea nr. 221 din 2 iunie 2009 reglementează situația condamnărilor cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. La art. 2 se stabilește că: ,,Toate efectele hotărârilor judecătorești de condamnare cu caracter politic prevăzute la art. 1 sunt înlăturate de drept. Aceste hotărâri nu pot fi invocate împotriva persoanelor care au făcut obiectul lor.”

S-a reținut că repararea pagubei materiale sau a daunei morale în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal, conform art. 504 C.proc.pen. se face în condițiile acestui art. și anume: „Persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare. Are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal. Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j). Dispozițiile art. 2 din Legea nr. 221/2009 nu constituie o achitare în sensul art. 504 alin. 1 Cod pr. penală. Mai mult, înlăturarea efectelor unei sentințe de condamnare presupune înlăturarea unor interdicții, incapacități, decăderi, antecedente ce decurg din condamnarea și nu înlăturarea condamnării ca soluție de drept procesual penal. Are drept la repararea pagubei suferite și persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei.”

Prima instanță a precizat că din chiar considerentele Deciziei nr.9096 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 6.11.2009, depuse de reclamant, rezultă că situația persoanelor deținute politic se încadrează în prevederile Legii nr. 221/2009, și nu în textul art. 504 C.proc.pen. care prevede ca ipoteză existența unei hotărâri definitive de achitare a fostului condamnat, ceea ce nu există în speță.

S-a mai menționat că dacă înainte de existența reglementării date prin Legea nr. 221/2009, în practică se acordau daune morale pentru situații similare în baza art. 504 C.proc.pen., în prezent după ce legea menționată a fost dată, iar termenul pentru depunerea cererilor a expirat și mai cu seamă luând în considerare și faptul că reclamantul a pierdut irevocabil în baza Legii nr. 221/2009, a considera admisibilă o astfel de acțiune ar însemna practic o eludare a autorității de lucru judecat din prima hotărâre și a repune în vigoare o lege temporară care și-a epuizat efectele în timp.

Împotriva hotărârii instanței de fond, reclamantul S. I.-R. a declarat recurs în termenul legal la data de 30.04.2013, solicitând în temeiul art. 304 pct-ele 7-9 c.pr.civ. 312 (2), (5) c.pr.civ. și art. 5 din Codul civil, admiterea recursului, casarea hotărârii și trimiterea cauzei pentru rejudecare pe fond, la Tribunalul A..

În motivare, reclamantul-recurent critică soluția de respingere ca inadmisibilă a acțiunii civile întemeiată pe prevederile art. 504-505 C.pr.pen., subliniind că inadmisibilitatea unei acțiuni presupune faptul ca o acțiune nu poate fi dedusa judecații în fața unei instanțe judecătorești, constituind o excepție de la dreptul de acces la justiție reglementat constituțional și prin art. 6 din Convenția Europeana pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale. Reclamantul recurent a precizat că este cert că inadmisibilitatea unei acțiuni trebuie sa fie prevăzuta expres de lege și justificată pe cauze obiective și proporționale cu scopul urmărit printr-o asemenea reglementare.

Reclamantul-recurent a subliniat că atât timp cât instanța de judecata este sesizată cu o cerere referitoare la un drept subiectiv civil, instanța trebuie sa-l analizeze în contextul tuturor regulilor și principiilor de drept aplicate, în caz contrar putând ajunge în situația denegării de dreptate. Toate aceste considerente sunt aplicabile și în prezenta speța, reclamantul învederând că cererea sa este admisibila în raport cu starea reala de fapt din cazul în speța, cu prevederile legale ce-i sunt aplicabile, având în vedere totodată și faptul ca temeiul de drept al acțiunii mele nu este strict limitat la prevederile art. 504 și art. 505 Cod pr.penală.

De asemenea, s-a susținut că, raportat la temeiul de drept indicat în acțiune, nu este necesară existența unei hotărâri definitive de achitare, întrucât, atâta timp cât a fost condamnat pe criterii politice pentru o infracțiune de drept cu caracter politic și efectele condamnării au fost înlăturate de drept, dovedindu-se clar, cert ca a fost condamnat și închis în mod nelegal, sunt respectate cerințele dispozițiilor art. 504 Cod procedura penală.

Recurentul a arătat că nu se poate vorbi nici de autoritatea de lucru judecat în raport cu acțiunea anterioara pe care a promovat-o în temeiul dispozițiilor art. 5 pct. l lit. a) din Legea nr. 221/2009, atât timp cit situația din cazul în speța nu a ajuns sa fie analizata în dosarul anterior pe fondul cauzei, iar instanța de judecata în acel dosar cu nr._ s-a pronunțat pe o excepție, fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza acțiunii sale - art.5 pct. l lit. a din Legea nr. 221/2009.

S-a considerat că nici excepția prescripției în funcție de data apariției Legii nr. 221/2009, nu este întemeiată, atât timp cât acțiunea sa are un alt temei de drept. S-a subliniat că se face o grava eroare de interpretare a legii, reținându-se aspecte la care nu s-a făcut nici o referire în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

În acest sens reclamantul menționează și că a invocat prevederile art. 1 alin.(1), (2) din Legea nr.221/2009, tocmai pentru a sublinia ca aceasta condamnare la care a fost supus la data de 09.07.1951 în temeiul dispozițiilor art. 267 din Codul penal, constituie de drept o condamnare cu caracter politic. A invocat în susținere decizia 5049/06.10.2010 pronunțată de ÎCCJ in dosar_ – speță identică, cu trimitere directă la dispozițiile art. 5din Convenția Europeană, pentru Drepturile Omului subliniind că, din perspectiva normei europene, deținerea reclamantului în mod nelegal atrage o încălcare a dreptului la libertate și obligă autoritățile statului la repararea prejudiciului produs.

Reclamantul arată că odată cu înlăturarea tuturor efectelor hotărârii judecătorești de condamnare, acesta fost achitat efectiv pentru oricare dintre motivele prevăzute în codul de procedura penală, susținerea în sensul că nu ar exista în cauza o hotărâre de achitare fiind fără nici un suport. Condamnarea la închisoare pe motive politice i-a cauzat prejudicii materiale și morale reclamantului, ale căror consecințe s-au repercutat asupra vieții și evoluției sale, fiindu-i știrbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum și atributele ce țin de relațiile sociale, respectiv onoare și reputație. S-a mai arătat că lipsirea sa de libertate, a produs consecințe și în planul vieții private și profesionale, inclusiv după momentul eliberării, fiindu-i afectate datorita condițiilor istorice anterioare anului 1989, viața de familie, imaginea și sursele de venit, fiind astfel întrunite elementele răspunderii statului.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 299 și următoarele, art. 304 pct. 7-9, art. 304-1, art. 312(2), (5) Cod procedura civila, art. 504, art. 505 Cod procedura penala, art. 20, 21, 52(3) din Constituția României, art. 3 din Protocolul nr.7 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, art. 2518 coroborat cu art. 15, 61 și următoarele, art.71 și următoarele, art.1531 din Noul Cod civil, art. 2, art.3 din O.U.G. nr.214/1999 cu modificările ulterioare.

Intimatul, legal citat, nu a depus întâmpinare.

Examinând recursul prin prisma motivelor invocate de reclamant, raportat la obiectul cauzei, temeiul de drept indicat și actele depuse în susținere, Curtea constată că este nefondat pentru următoarele considerente:

Reclamantul S. I.-R., a investit instanța de judecată Tribunalul A., la data de 14.02.2013, cu prezenta acțiune în despăgubire, întemeiată pe dispozițiile art. 504 al.1, 504 al.2, 505 al. 4 c.pr.pen. și art. 52 al. 3 și 20 din Constituția României, solicitând obligarea Statului R., prin M. Finanțelor P. la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea sa cu caracter politic la 3 ani de închisoare corecțional și confiscarea averii, pentru delictul de trecere frauduloasă a frontierei, faptă prevăzută și pedepsită de art. 267 C.pen. și art. 304 C.J.M., închisoare pe care reclamantul a executat-o între 09.07._54, respectiv trei ani de închisoare grea, despăgubiri în sumă de 300.000 euro sau echivalent în lei la cursul B.N.R. în ziua efectuării plății.

Pornind de la temeiul de drept invocat în acțiune, și, mai departe, la îndeplinirea condițiilor stric și imperativ prevăzute de legiuitor, se vor avea în vedere următoarele argumente:

Astfel, dispozițiile art. 504 alin. 1 și 2 Cod procedură penală stipulează faptul că: „Persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.

Are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal".

Rezultă, așadar, din interpretarea acestor dispoziții legale, că ele își găsesc aplicabilitatea numai în cazurile speciale și restrictive ale erorilor judiciare care au loc în cadrul proceselor penale sau atunci când a avut loc o privare ori restrângere de libertate, în mod nelegal, în cursul procesului penal.

Raportat la situația reclamantului, în mod corect, instanța de fond a reținut că nu se aplică dispozițiile art. 504 c.p.pen, întrucât nu a făcut dovada faptului că privarea sa de libertate s-a realizat fără dispunerea de măsuri în cursul desfășurării unui proces penal, în înțelesul noțiunii avute în raport de dispozițiile legale în vigoare la data reținerii sale. Mai mult, reclamantul S. I.-R. a fost condamnat la 3 ani închisoare corecțională și confiscarea averii pentru infracțiunea de trecere frauduloasă a frontierei, reglementată în codul penal, context în care situația de fapt invocată de reclamant, în realitate nu poate sta la baza unei acțiuni în repararea pagubei pentru prejudiciile suferite printr-o eroare judiciară, potrivit dispozițiilor art. 504-507 c.pr.penală.

Chiar dacă reclamantul invocă în favoarea domniei sale incidența dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 221/2009, ( ce stabilește că „toate efectele hotărârilor judecătorești de condamnare cu caracter politic prevăzute la art. 1 sunt înlăturate de drept), în mod corect prima instanță a reținut că art. 2 din Legea nr. 221/2009 nu constituie o achitare în sensul art. 504 alin. 1 c.pr.penală, cu atât mai mult cu cât, în cauză, s-a pronunțat o hotărâre penală de condamnare a reclamantului pentru săvârșirea infracțiunii de trecere frauduloasă a frontierei, dată în urma unui proces penal.

Din această perspectivă, nu se poate pune semnul echivalenței juridice între situația persoanelor deținute politic ( și carese încadrau în dispozițiile Legii nr. 221/2009) și cele prevăzute strict și limitativ de art. 504 c.pr.pen. care, așa cum am mai subliniat, prevede ca ipoteză existența unei hotărâri definitive de achitare a fostului condamnat, ceea ce, în speță, nu există.

Pentru toate aceste considerente, Curtea va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamant, pe fondul cauzei, constatând că excepțiile reiterate în prezentul recurs, au fost corect respinse de instanța de fond, iar în lipsa unui recurs al părții adverse, în care să fie invocate, în apărare, ele exced controlului judiciar al instanței de recurs, cu atât mai mult cu cât soluția recurată a fost dată pe fondul cauzei, în raportul de obiectul concret dedus judecății.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE :

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul S. I.-R., împotriva sentinței civile nr. 1328/02.04.2013 pronunțată de Tribunalul A. în dosar nr._ .

Fără cheltuieli de judecată – nesolicitate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică, azi, 19 septembrie 2013.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,

M. G. DR L. L. A.-M. N.

GREFIER,

R.

P.-D.

Red. M.G.23.10.2013

Tehnored. R.P.D. – 25.10.2013

Instanța de fond: Tribunalul A.:- Judecător: L. B.

2EX/SM

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 1131/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA