Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 1410/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1410/2012 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 23-05-2012 în dosarul nr. 1410/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR - 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 1410
Ședința publică din 23 mai 2012
PREȘEDINTE: G. O.
JUDECĂTOR: RUJIȚA R.
JUDECĂTOR: F. Ș.
GREFIER: L. P.
S-a luat în examinare recursul formulat de reclamantele Z. K. și Z. E. împotriva sentinței civile nr. 281/08.03.2012, pronunțată de T. C.-S. în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâtul S. R. reprezentat de M. Finanțelor P. prin Direcția Generală a Finanțelor P. C.-S., având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se constată lipsa părților.
M. Public este reprezentat de procuror M.-U. C. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care instanța constată că reclamantele recurentele, prin cererea de recurs, au solicitat judecarea cauzei și în lipsă, în baza dispozițiilor art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă.
Nefiind formulate alte cereri, instanța constată recursul în stare de judecată și acordă cuvântul asupra acestuia.
Reprezentanta Parchetului pune concluzii de respingere a recursului și de menținere a hotărârii instanței de fond ca temeinică și legală.
CURTEA
În deliberare constată că:
P. acțiunea civilă înregistrată la această instanță sub nr._, scutită de plata taxei de timbru și a timbrului judiciar, reclamantele Z. K. și Z. E. au chemat în judecată S. R. prin M. Economiei și Finanțelor P. București reprezentat de DGFP C.-S., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 450.000 euro, cu titlu de daune morale, fără cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii, se arată că, printr-o decizie a M.A.I., în data de 14.01.1945, tatăl reclamantelor, numitul Czigler Ladislau, a fost ridicat cu forța de la domiciliul său din Felia, jud. T. și sub pază armată româno-rusească a fost strămutat în URSS, la „munca de reconstruire”, transportul efectuându-se în condiții josnice, în trenuri care în mod obișnuit transportau animale.
Acțiunea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 2 lit. f, art. 3 lit. e și art.5 din Legea 221/2009.
Intimatul S. R. prin M. Economiei și Finanțelor a formulat întâmpinare în cauză ( fila 19 și urm dosar ), solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză să respingă acțiunea reclamantelor, ca neîntemeiată.
În motivarea întâmpinării, se arată că, măsura deportării în U.R.S.S. a etnicilor germani, cetățeni români, a fost luată și pusă în practică de către autoritățile sovietice de ocupație și nu de către fosta miliție ori securitate, contribuția autorităților române fiind doar aceea de a ajuta la identificarea etnicilor germani din localitățile lor de domiciliu, sub aspectul apartenenței cetățenilor la această etnie, domiciliu sau reședința, precum și vârsta și sexul acestora.
Decretul - Lege nr. 118/1990, ca lege specială este cea care prin spiritul și conținutul ei are ca finalitate stabilirea și acordarea de drepturi cu titlu de măsuri reparatorii pentru persoanele care au avut de suferit în trecut în regimul comunist din motive politice de dictatura instaurată la 6 martie 1945, ea însăși, stabilind atât categoria de persoane ce pot fi considerate persecutate, cât și drepturile de care acestea pot beneficia, iar suma de 450.000 euro solicitată de reclamante este nejustificată în raport de întinderea prejudiciului real suferit, având în vedere că nu se poate transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei a celor ce se pretind prejudiciați.
La repararea daunelor morale instanța de judecată trebuie să țină seama și de criteriul echității.
Solicitarea acestei sume este nejustificată, include o doză de aproximare și subiectivism, neîncadrându-se în limite rezonabile și echitabile, prin aceasta încercându-se o reparare cu mult peste prejudiciul produs determinând astfel o îmbogățire fără justă cauză în persoana reclamantelor.
Față de aceste motive a solicitat instanței respingerea acțiunii reclamantelor ca neîntemeiată și în consecință, exonerarea pârâtului de la plata către reclamante a sumei de 450.000 euro, reprezentând daune, fără cheltuieli de judecată.
P. Sentința civilă nr. 281 din 8 martie 2012, pronunțată în dosarul nr._, T. C.-S. a respins acțiunea reclamantelor Z. K. și Z. E. în contradictoriu cu pârâtul S. R. reprezentat de M. Finanțelor P. prin Direcția Generală a Finanțelor P. C.-S..
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a avut în vedere următoarele considerente:
Conform Deciziei nr. 12/2011 a ICCJ, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr.1358/2010 și nr.1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial, astfel încât se impune respingerea ca netemeinică a acțiunii formulată de reclamantele Z. K. și Z. E..
Față de cele de mai sus, T. a respins acțiunea formulată de reclamante.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamantele Z. K. și Z. E., solicitând admiterea recursului și modificarea sentinței în sensul admiterii acțiunii lor.
În motivare, reclamantele recurente au invocat dispozițiile art. 304 Cod procedură civilă, arătând că instanța de fond a respins acțiunea interpretând eronat prevederile legii, în sensul respingerii acțiunii în baza Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale.
Astfel, au susținut că au invocat în acțiunea introductivă art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Recurentele au mai învederat că la data introducerii cererii de chemare în judecată sub imperiul Legii nr. 221/2009 s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri în temeiul art. 5 alin. 1 lit. a, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului, în sensul aplicării principiului neretroactivității.
Totodată, recurentele au invocat principiul egalității în drepturi și al nediscriminării, prevăzute de art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precizând că s-ar crea situații juridice discriminatorii față de persoanele care au obținut hotărâri definitive.
În fine, au susținut că în baza art. 20 alin. 2 din Constituție, judecătorul are obligația să facă aplicațiune Convenției.
Pârâtul intimat, deși a fost citat cu mențiunea de a formula întâmpinare, nu a dat curs solicitării instanței.
În urma examinării sentinței atacate în raport de motivele invocate, care se încadrează în cazul prevăzut de art. 304 pct. 9, și de dispozițiile art. 3041 Cod procedură civilă, Curtea apreciază că este neîntemeiat recursul reclamantelor pentru considerentele de mai jos.
Este adevărat că tatăl reclamantelor a fost deportat în fosta U.R.S.S., unde a fost folosit la munci grele, fiind supus unor tratamente inumane.
În acest context, Curtea apreciază că acesta (cetățean român de etnie germană) a fost supus unei măsuri administrative cu caracter politic, însă constată că nu este îndeplinită cea de-a doua condiție cumulativă inserată în texul art. 3 alin. 1 care se interpretează în conjuncție cu art. 4 alin. 2 din Legea nr. 221/2009, în sensul că măsura deportării nu a fost luată de fosta miliție ori securitate comunistă, sub imperiul regimului comunist instaurat în România după data de 6 martie 1945.
În realitate, măsura deportării și punerea ei în aplicare, în mod concret s-a realizat de către trupele de ocupație sovietice, care se aflau pe teritoriul României, țara noastră fiind considerată la acea dată un stat ostil U.R.S.S. și aflată sub armistițiu, guvernele provizorii ale României din perioda 23 august 1944 – 6 martie 1945 având atribuții limitate. Astfel, în intervalul octombrie – noiembrie 1994 și până în ianuarie –februarie 1945, trupele sovietice de ocupație de pe teritoriul României, ca măsură de represalii împotriva Germaniei naziste și a aliaților săi, a decis deportarea în U.R.S.S. a tuturor etnicilor germani valizi de muncă, aflați pe teritoriul României (cu excepția bătrânilor și a copiilor), pentru a ajuta la reconstrucția U.R.S.S., cu titlu de despăgubire de război prin prestații în muncă.
Cu alte cuvinte, măsura deportării în U.R.S.S. a etnicilor germani, cetățeni români a fost luată și pusă în practică exclusiv de către autoritățile sovietice de ocupație și nu de către fosta miliție ori securitate (care la acea epocă nici nu fuseseră înființate, pe teritoriul României funcționând la acea dată Poliția și Siguranța), contribuția autorităților române fiind doar aceea de a ajuta la identificarea etnicilor germani din localitățile lor de domiciliu, sub aspectul apartenenței cetățenilor la această etnie, domiciliul sau reședința, precum și vârsta și sexul acestora. În rest, date fiind și competențele limitate ale autorităților române aflate sub ocupație, măsura efectivă a deportării în U.R.S.S. a fost decisă și pusă în practică de către autoritățile sovietice, acest proces finalizându-se în februarie 1945.
Armistițiul semnat cu România la Moscova pe 12 septembrie 1944 stipula în articolul 3 ca Guvernul și Înaltul Comandament al României vor asigura Sovieticilor și altor forțe aliate facilități pentru a se mișca liber pe teritoriul României în orice direcție, fiind oferite unor astfel de mișcări orice asistență posibilă cu propriile mijloace de comunicare românești și pe cheltuiala Statului R. indiferent că sunt pe pământ, apă sau în aer, iar articolul 18 preciza că „O Comisie Aliată de Control va fi stabilită și va prelua sarcina de punere în practică și control a prezentelor termene, sub comanda Înaltului Comandament Sovietic.”
Mai mult și extrem de relevant, în anexa la articolul 18, era specificat clar faptul că „Guvernul României și toate organele sale vor îndeplini toate instrucțiunile Comisiei Aliate de Control definite”, și că această comisie își va avea sediul la București.
Consecința a fost somația lansată la 6 ianuarie 1945 de forțele sovietice de ocupație, de a mobiliza pe toți germanii cetățeni români în vederea deportării în Uniunea Sovietică. Ordinul de deportare sovietic avea în vedere toți bărbații cu vârstele cuprinse între 17 și 45 de ani și toate femeile cu vârste între 18 și 30 de ani, fiind excluse numai femeile gravide, cele cu copii de sub un an și persoanele inapte de muncă și a fost pus în executare în ciuda protestelor Regelui M. I și a Guvernului R., măsura afectând peste 70.000 de cetățeni români de etnie germană (sași, șvabi bănățeni și șvabi sătmăreni).
P. urmare, Curtea constată că Legea nr. 221/2009 nu se referă explicit și la situațiile și persecuțiile suferite de etnicii germani anterior datei de 6 martie 1945, ca urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S. a acestora, întreprinse de autoritățile sovietice de ocupație, cu concursul limitat al autorităților administrative române și cum legea nu distinge, atunci nici interpretului legii nu îi este îngăduit a distinge, cu atât mai mult cu cât Legea nr. 221/2009, prin însuși titlul ei vizează doar condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în ciuda faptului că etnicilor germani deportați în U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi prin Decretul-Lege nr. 118/1990-republicată.
În această privință, așa cum se poate lesne observa chiar din titlul Decretului-Lege nr.118/1990-republicată, voința legiuitorului român a fost clar și neechivoc exprimată, stabilindu-se acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, ceea ce însă nu a fost reluat de către legiuitor și în textul Legii nr. 221/2009.
Mai mult decât atât, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate ridicată de S. R. prin M. Finanțelor P. și, în consecință, a constatat că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare sunt neconstituționale, fiind astfel desființat temeiul juridic al pretențiilor reclamantului și intervenientelor privind daunele morale, temei care a dat naștere unei situații juridice obiective (legale), în curs de desfășurare (facta pendentia) până la pronunțarea unei hotărâri definitive.
Pe de altă parte, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 12/19.09.2011, pronunțată în dosarul nr. 14/2011, a admis recursul în interesul legii formulat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel București și Colegiul de conducere al Curții de Apel G. și a stabilit că, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit., a Teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Nici critica hotărârii din perspectiva dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului nu este întemeiată, atâta timp cât prin Decizia nr. 1358/2010 a fost examinat acest aspect, iar pe de altă parte, la data luării măsurii Convenția nu era ratificată.
Față de cele de mai sus, Curtea apreciază că sentința atacată este temeinică și legală, nefiind susceptibilă de casare sau modificare în condițiile prevăzute de art. 304 și 3041 Cod procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantele Z. K. și Z. E. împotriva Sentinței civile nr. 281 din 8 martie 2012, pronunțată de T. C.-S. în dosarul nr._ .
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică din 23 mai 2012.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
G. O. RUJIȚA R. F. Ș.
GREFIER,
L. P.
Red.Gh. O./25.05.2012
Tehnored L.P./02.07.2012
Ex.2
Primă instanță: V.Ș.
| ← Acţiune în constatare. Decizia nr. 1511/2012. Curtea de Apel... | Pretenţii. Sentința nr. 301/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA → |
|---|
