Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 1421/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1421/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 24-10-2013 în dosarul nr. 1421/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 1421/R
Ședința publică din 24 octombrie 2013
PREȘEDINTE: DR. L. L.
JUDECĂTOR: A.-M. N.
JUDECĂTOR: M. G.
GREFIER: R. P.-D.
Pe rol se află, după casare, soluționarea recursului formulat de reclamanta Horaniț N. împotriva sentinței civile nr. 1599/2013/21.05.2013 pronunțată de T. T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâtul S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului T. (Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara), având ca obiect despăgubiri conform Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică, părțile lipsesc.
Ministerul Public este reprezentat de procuror M. I. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
Procedura de citare este legal îndeplinită. Părțile au solicitat judecarea cauzei în lipsa lor de la dezbateri, conform dispozițiilor art. 242 aliniat ultim c.pr.civ.
După deschiderea dezbaterilor, verificarea actelor și lucrărilor de la dosar, s-a făcut referatul cauzei de către grefiera de ședință, după care, se constată depuse, prin Serviciul registratură:
La data de 25 iunie 2013, de către recurentă, cerere de recurs (f. 17).
La data de 21 octombrie 2013, de către Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice a Județului Timișoara întâmpinare, în două exemplare (f. 21-22).
La data de 25 iunie 2013, de către recurentă, cerere de recurs (f. 23) .
Instanța, reținând că nu mai sunt alte chestiuni prealabile de soluționat, constată că cererea este în stare de judecată și acordă cuvântul asupra acesteia:
Reprezentanta Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara solicită respingerea recursului și menținerea soluției pronunțate de prima instanță. Referitor la cererea recurentei privind daunele morale și materiale, solicită ca instanța de recurs să aibă în vedere Deciziile nr. 6 și nr. 12 pronunțate de ÎCCJ București, privind recursuri în interesul legii, raportat la care sentința primei instanțe este legală și temeinică.
NOTĂ
După dezbateri, dar înainte de închiderea ședinței de judecată se prezintă reclamanta-recurentă, personal, care solicită admiterea recursului, conform cererii formulate și depune Concluzii scrise.
CURTEA
Deliberând asupra recursului, reține următoarele:
P. cererea înregistrată pe rolul Tribunalului T. sub nr._, la data de 28.05.2010, reclamanta Horaniț N. a chemat în judecată pârâtul S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța, să constate caracterul politic al condamnării suferite de defuncții săi părinți, dispusă prin decizia MAI nr. 200/1951 și obligarea pârâtului la plata despăgubirilor morale către aceasta în suma de 1.200.000 Euro pentru prejudiciul moral suferit, cu acordarea cheltuielilor de judecată.
În drept, reclamanta a invocat Legea 221/2009.
La termenul de judecata din 27.01.2011, reclamanta și-a precizat temeiul de drept al acțiunii menționând și dispozițiile art. 998 Cod civil.
P. sentința civilă nr. 5383/PI/14 noiembrie 2011 pronunțată în dosarul nr._, T. T. a respins acțiunea civilă formulată de reclamanta Horaniț N. în contradictoriu cu pârâtul S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Pentru a pronunța această soluție, T. a reținut că s-a solicitat acordarea de despăgubiri morale, în condițiile prevăzute de art. 1, 5 și următoarele din Legea nr. 221/2009, respectiv art. 998 și urm. Cod civil. S-a reținut că temeiul de drept reprezentat de dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009 a fost declarat neconstituțional prin decizia nr. 1358 a Curții Constituționale, publicata în M. O. din 15. 11.2010, iar, conform art. 147 alin.1 din Constituția României, dispozițiile declarate neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval Parlamentul nu va pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, termenul împlinindu-se la 30.12.2010, astfel ca textul de lege menționat și-a pierdut eficiența juridică, acțiunea vizând daunele morale devenind neîntemeiată și urmând a fi respinsă ca atare.
În ceea ce privește despăgubirile materiale, tribunalul a constatat că o astfel de pretenție este prescrisă întrucât, conform art. 3 și 8 din Decretul nr. 167/1958, termenul general de 3 ani a început sa curgă de la data 01.01.1990, când a fost răsturnat regimul comunist din România și s-a împlinit pe data de 31.12.1992, regula generală privind începutul cursului prescripției dreptului la acțiune fiind consacrat de art. 7 alin.1 din Decretul nr. 167/1958 republicat, care, în acord și cu art. 1886 Cod civil, prevede că prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune, în speța, la 22 12.1989, de când s-ar fi putut reclama și solicita repararea nedreptăților suferite în vechiul regim, pentru perioada anterioara lunii decembrie 1989 instanța de fond apreciind ca a operat suspendarea prescripției dreptului la acțiune, în sensul prevederilor art. 13 din Decretului nr. 167/1958.
În acest context, prima instanță a apreciat că nu se poate considera că, prin respingerea cererii de chemare în judecată, s-ar aduce atingere art. 1 din Primul Protocol Aditional la Conventia Europeana a Drepturilor Omului, chiar Înalta Curte de Casație și Justiție, în conținutul argumentelor ce au stat la baza pronunțării Decretului nr. 12/2011 ( în completul investit cu soluționarea recursurilor în interesul legii) reținând, în esență, că Legea nr.. 221/2009 nu a avut ca efect nașterea în patrimoniul beneficiarilor legii a unui bun, apt de a fi protejat prin art.1 din Protocolul nr. 1 al Convenției. Cu atât mai mult, odată cu declararea ca neconstituțional a textului art. 5 lit. a Teza I din corpul legii, așa cum s-a arătat, existența unui atare bun nu mai este de conceput.
În ceea ce privește caracterul politic al măsurii de strămutare, tribunalul a apreciat că în contextul în care nu se mai pot obține despăgubiri, petitul devine lipsit de interes actual, condiție a actinii civile, admiterea unei astfel de cereri nefiind aptă să mai confere un drept la despăgubiri în cadrul legislativ existent în prezent în România.
Împotriva sentinței civile nr. 5383/PI/14 noiembrie 2011 pronunțată în dosarul nr._ a Tribunalului T., a declarat recurs la 8 martie 2012 reclamanta Horaniț N., înregistrat pe rolul Curții de Apel Timișoara Secția I Civilă sub nr._.04.2012, solicitând, în principal, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare în fond deoarece prima instanță a soluționat cauza fără a intra în cercetarea fondului. În subsidiar, s-a solicitat admiterea recursului și modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii acțiunii introductive astfel cum a fost formulată, respectiv să se constate că împotriva sa și a părinților săi a fost luată măsura administrativă cu caracter politic – a dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu, dispusă prin Decizia nr. 200/1951 a M.A.I.; să fie obligat pârâtul să îi plătească despăgubiri în sumă de 1.200.000 lei reprezentând despăgubiri morale și 100.000 Euro reprezentând daune materiale.
P. decizia civilă nr.1280/26.04.2012, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosar nr._ a fost admis recursul declarat de reclamanta Horaniț N. împotriva sentinței civile nr. 5383/PI/14 noiembrie 2011 pronunțată de T. T. în dosarul nr._ .
A fost casată sentința civilă recurată și s-a dispus trimiterea cauzei pentru rejudecare, la aceeași instanță - T. T..
Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut că examinând recursul declarat prin prisma celor arătate și în condițiile prevăzute de art. 304, raportat la art. 306 și art. 312 C.pr.civ., raportat la Legea nr.221/2009, articolele 1-6 și Decizia Curții Constituționale nr.1358/2010, precum și la art. 304 ind.1 C.pr.civ., că acesta este fondat.
S-a arătat că prima instanță a reținut în mod corect că temeiul juridic în baza căruia reclamanta a solicitat obligarea Statului Român la plata unor daune morale în valoare de 600.000 Euro, respectiv art.5 lit. a din Legea nr.221/2009, a fost înlăturat de către Curtea Constituțională, prin declararea ca neconstituțională a articolului menționat.
În vigoare au rămas însă dispozițiile art. 5 lit. b din Legea nr. 221/2009 care vizează acordarea de despăgubiri materiale pentru bunurile care nu au putut fi valorificate de către persoanele îndreptățite, ca urmare a măsurilor politice luate împotriva acestora sau autorilor lor.
S-a mai reținut că reclamanta are în acțiune un petit detaliat cu toate bunurile materiale în legătură cu care a formulat cererea de despăgubire, conform inventarului de la filele 20-22 dosar, petit de acțiune care nu a fost analizat de către prima instanță, aceasta mărginindu-se doar a respinge acțiunea ca urmare a deciziei Curții Constituționale. În aceste condiții, prima instanță nu a cercetat fondul, pentru că nu a administrat probe și nu a examinat petitul de acțiune privind acordarea despăgubirilor materiale.
S-a concluzionat că toate aceste omisiuni ale instanței fondului în ceea ce privește cercetarea efectivă a circumstanțelor cauzei pendinte, converg spre reiterarea ideii că, în procesul de elaborare a unei hotărâri judecătorești, ca act final al oricărei judecăți, instanța trebuie să pună de acord, prin motivare, faptele alegate, probele administrate în cauză, respectiv consecințele desprinse din operațiunea de apreciere a acestora, în raport de regulile de drept pe care le-a identificat ca fiind aplicabile raportului juridic litigios.
Instanța de trimitere va trebui să îndeplinească această obligație de valorificare a probatoriului, nu numai prin operațiunea de încuviințare și administrare a probelor considerate pertinente și concludente cauzei de față (realizată deja, în mare parte, în etapele procesuale anterioare), ci și prin operațiunea de apreciere a acestora pe baza intimei convingeri a judecătorilor și în condițiile prevăzute de lege, operațiune care presupune și trebuie să se materializeze în redarea considerentelor de fapt și de drept care au condus instanța la soluția litigiului, cuprinsă în dispozitiv.
Este nevoie așadar de o preocupare reală din partea instanței de judecată de a pune de acord, prin motivare, datele ce rezultă din cuprinsul înscrisurilor existente la dosar, expertizele administrate în cauză, cu susținerile părților (redate în paragrafele anterioare – care prezintă punctual și persuasiv elemente de fapt concrete ce se impun a fi cercetate, valorificate, înlăturate de instanță, în mod argumentat).
Toate aceste omisiuni ale instanței fondului în ceea ce privește necercetarea petitului privind acordarea daunelor materiale solicitate de reclamanți prin cererea introductivă, converg spre reiterarea ideii că, în procesul de elaborare a unei hotărâri judecătorești, ca act final al oricărei judecăți, instanța trebuie să pună de acord, prin motivare, faptele alegate, probele administrate în cauză, respectiv consecințele desprinse din operațiunea de apreciere a acestora, în raport de regulile de drept pe care le-a identificat ca fiind aplicabile raportului juridic litigios.
S-a reținut că această stare de fapt nu poate fi examinată și reapreciată în prezenta fază procesuală, în care controlul judiciar vizează exclusiv legalitatea deciziei, prin prisma cazurilor din art. 304 Cod pr. civ., nu și temeinicia acesteia, prin reevaluarea elementelor faptice sau a probatoriului administrat. Tot în acest sens, trebuie subliniat că instanței de fond îi revine rolul de soluționare a cererii supuse judecății, sub aspectul administrării probatoriului ce se impune în raport cu pretenția dedusă judecății, pentru respectarea competenței materiale a instanțelor, deoarece fondul oricărui litigiu trebuie să fie soluționat de instanța competentă, cu atât mai mult cu cât în cauza de față, potrivit legii, hotărârea instanței de fond nu poate fi atacată decât cu recurs, în cadrul căruia nu pot fi examinate decât aspectele de nelegalitate, urmare a abrogării prin OG 138/2000 a dispozițiilor art. 304 pct. 11 Cod pr. civ.
Curtea a constatat că tribunalul nu a administrat nici o probă în acest sens, în contextul în care textul art.5 alin.1 lit. b din Legea nr. 221/2009 nu a fost declarat neconstituțional și acesta prevede că orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței drepturile prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare.
Din această perspectivă, Curtea a constatat că au fost încălcate deopotrivă atât dispozițiile art. 261 alin.1 pct. 5 C.pr.civ. cât și art. 312 alin. 5 C.pr.civ., raportat la art. 204 pct. 5 și 9 C.pr.civ., prin nesoluționarea pe fond a unui capăt de cerere distinct, legat de despăgubirile pentru prejudiciul material sub aspectul prevăzut de art. 5 alin.1 lit. b din Legea nr. 221/2009, ceea ce impune casarea cu trimitere spre rejudecarea în fond a cauzei, sub acest aspect, iar cu ocazia rejudecării, prima instanță a fost îndrumată să analizeze și să se pronunțe și cu privire la eventuala incidență a cauzelor Thorne vs. Marea Britanie și Blecic vs. Croatia, din perspectiva modului în care este afectat art. 5 alin.1 lit. a din aceeași lege, ca efect al Deciziei nr.1354/2010 a Curții Constituționale, sub aspectul principiilor nediscriminării, respectiv al neretroactivității.
Cum acest aspect nu poate fi realizat de către instanța de recurs, în temeiul prevederilor art. 312 alin.1 și 5 C.pr.civ., a fost admis recursul declarat de către reclamantă și a fost casată hotărârea atacată, cauza fiind trimisă spre rejudecare la T. T..
Instanța de trimitere va examina petitul din acțiune privind acordarea daunelor materiale din perspectiva dispozițiilor art. 5 lit. b din Legea nr. 221/2009, urmând a se pronunța asupra realității acestei cereri în urma administrării probelor.
Temeiul juridic existent la art.5 lit. a din Legea nr.221/2009, după cum s-a arătat mai sus, a fost corect analizat și reținut de către prima instanță, în primul ciclu procesual.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului T. sub nr._ *, unde reclamanta Horaniț N. a depus la dosar precizare de acțiune prin care a arătat care sunt bunurile materiale confiscate și valoarea acestor bunuri, și totodată, și-a mențiunt și susținut în întregime acțiunea introductivă cu precizările aduse prin prezenta, și pe cale de consecință a solicitat obligarea pârâtului S. Român, reprezentat Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. T., la plata sumei de 100.000 Euro sau la plata echivalentului în lei al acestei sume, la cursul valutar al BNR de la data plății efective, reprezentând despăgubiri civile pentru prejudiciile materiale grave ce le-au fost cauzate – reclamantei și părinților săi prin măsura deportării și stabilirii domiciliului obligatoriu în B., reprezentând următoarele: contravaloarea lipsei de folosință pe durata deportării a terenului deținut în proprietate; valoarea recoltelor neculese la data deportării, valoarea animalelor, păsărilor, utilajelor agricole, bunurilor mobile de uz casnic și gospodăresc, alimentelor care au fost confiscate ca urmare a deportării, menționate în tabelul - anexă; a menținut și susținut în continuare în întregime și pretențiile formulate prin acțiunea introductivă prin care a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 1.200.000 Euro reprezentând despăgubiri civile pentru daunele morale.
Cu privire la contravaloarea producției agricole de pe suprafețele de teren menționate mai sus, de care au fost privați - reclamanta și antecesorii săi în perioada deportării, reclamanta a arătat că își va preciza cuantumul acesteia după comunicarea relațiilor de către Direcția de S. producția medie la hectar în perioada 1951-1955.
În drept, au fost invocate și dispozițiile art. art. 5 al.1 lit. b din Legea nr.221/2009.
Pârâta Direcția Generala a Finanțelor Publice T., în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice București în calitate de reprezentant legal al pârâtului S. R., a formulat precizare a întâmpinării față de precizarea de acțiune depusa de reclamantă și a solicitat respingerea acțiunii reclamantei ca neîntemeiata.
În apărare pârâtul a învederat că prin acțiunea înregistrata pe rolul Tribunalului T., ulterior precizata, s-a solicitat obligarea Statului R. la plata despăgubirilor materiale în suma de 100.000 euro, echivalent în lei, reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate ca efect al măsurii administrative privind stabilirea domiciliului obligatoriu în B. în perioada 1951 - 1955 în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951.
Având în vedere că cererea reclamantei de acordare a daunelor materiale este formulata în temeiul art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, s-a învederat că se impune respingerea acțiunii ca neîntemeiata, întrucât din interpretarea teleologica a prevederilor art. 5 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009 se desprinde faptul ca aceste despăgubiri vizează doar bunurile imobile confiscate si, mai mult, doar imobilele ce fac obiectul Legii nr. 10/2001, fapt desprins din condiționarea acordării despăgubirilor de nerestituirea bunurilor, în natura sau în echivalent, în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005, acte normative ce reglementează situația imobilelor preluate abuziv.
Având în vedere aceste considerente, s-a concluzionat că nu pot fi acordate despăgubiri în condițiile Legii nr. 221/2009 pentru bunurile mobile ori pentru terenurile ce formează obiectul legilor în materia fondului funciar. Aceste terenuri vor urma procedura de restituire prevăzuta de legislația funciara specială, iar eventualele despăgubiri pentru bunurile mobile, pentru lipsa de folosință a casei sau terenului, pentru animale, inventar agricol și recoltele neculese puteau fi solicitate în baza acțiunii în despăgubire întemeiata pe art. 998 - 999 din Codul civil, în termenul legal de prescripție, o astfel de cerere de despăgubire întemeiata pe art. 998 - 999 din Codul civil fiind însă prescrisă în prezent.
S-a menționat că pe de alta parte, aceste pretenții materiale sunt nedovedite în condițiile art. 5 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009. coroborate cu cele cuprinse în Codul de procedura civila, respectiv nu s-a făcut dovada faptului ca ar fi fost confiscate bunuri ale familiei reclamantei de natura inventarului agricol și animal sau recolta neculeasa a anului 1951 ca efect al măsurii administrative de dislocare și stabilire a domiciliului obligatoriu în B.: "Art. 5 (...) b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, daca bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06.03._89, republicata, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele masuri adiacente, (...) ".
Referitor la contestarea cuantumul despăgubirilor materiale solicitate, a reținut că aceasta este total nedovedit și supraestimat raportat la bunurile pretins confiscate.
În probațiune, s-au depus adresă emisă de Arhivele Naționale, proces verbal din 18.06.1951, inventar bunuri, a fost admisă cererea de audiere a trei martori, și de aceea de efectuare a unei expertize tehnice în specialitatea evaluare bunuri mobile. Probele menționate nu au mai fost administrate, instanța decăzând reclamanta din proba cu expertiza tehnică, și constatând că aceea testimonială nu mai este utilă cauzei.
Față de aceste considerente tribunalul, prin sentința 1599/21.05.2013 pronunțată în dosarul nr._ a respins acțiunea formulată de reclamanta Horaniț N. împotriva pârâtului S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. T. având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.
Întrucât prin decizia de casare s-a dispus în temeiul dispozițiilor art. 315 C.proc.civ. analizarea pe fond a petitului vizând despăgubirile materiale pentru bunurile confiscate de la autorii reclamantei, tribunalul, constatând că cererea având ca obiect daunele morale a fost respinsă în mod irevocabil, impunându-se completarea considerentelor prin raportare la principiul nediscriminării, respectiv al neretroactivității, a apreciat că art. 14 din Convenție nu poate fi invocat pentru a obține admiterea acțiunii, întrucât discriminarea există atunci când se aplică un tratament diferențiat unor situații egale fără să existe o motivare obiectivă și rezonabilă sau dacă există o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite. S-a reținut că în speță, neacordarea daunelor morale are la bază o justificare obiectivă, fiind determinată de deciziile Curții Constituționale și nedepunerea acțiunii în răspundere civilă delictuală în termenul de prescripție.
S-a reținut că în ceea ce privește efectele Deciziei nr. 1358/21.10.2010 pronunțate de Curtea Constituțională, normele declarate neconstituționale nu mai pot fi aplicate, la fel ca normele abrogate, soluția impunându-se chiar dacă pricina se află pe rolul tribunalului la data deciziei arătate. Aceasta pentru că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale obiective, aflată în curs de desfășurare care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.
S-a mai arătat că a reține neretroactivitatea Deciziei Curții Constituționale ar însemna a fi lăsată fără finalitate o instituție juridică de o deosebită importanță într-un stat de drept consacrată constituțional, fapt de nepermis, cu atât mai mult cu cât reclamantul nu a avut recunoscute pretențiile printr-o hotărâre definitivă și executorie care ar putea constitui un bun în accepțiunea jurisprudenței CEDO ocazionată de protejarea dreptului consacrat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.
Revenind la despăgubirile materiale, tribunalul a reținut că acestea se referă la bunurile mobile lăsate în urmă în gospodărie, contravaloarea lipsei de folosință a terenului, dar nu a fost efectuată dovada existenței unora dintre acestea, nu există la dosar dovada valorii la momentul prezent, motiv pentru care se impune respingerea acestui petit în temeiul art. 1169 C.civ. Deși este notorie modalitatea de preluare a bunurilor în perioada comunistă, mai ales cu ocazia deportării în B., acest fapt nu este suficient pentru a proba identitatea tuturor bunurilor reclamate de reclamant, pentru că situația lor a fost diferită în fiecare caz, după cum nici valoarea bunurilor nu poate fi stabilită în mod obiectiv.
S-a mai reținut că pentru evaluarea bunurilor era necesară administrarea probei cu expertiza tehnică de specialitate, însă cum reclamanta nu a achitat costurile acesteia, s-a constatat decăderea în temeiul art. 170 C.proc.civ., astfel încât proba testimonială administrată nu mai era suficientă pentru admiterea cererii de acordare a despăgubirilor materiale.
În plus, prin decizia nr. 6 din 15.04.2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție pe calea recursului în interesul legii, care are prioritate față de aplicarea dispozițiilor art. 315 C.proc.civ. în temeiul art. 329 C.proc.civ., s-a stabilit că în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5 alin.1 lit. b din Legea nr. 221/2009 pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obținut deja o reparație.
T. a concluzionat că din actele depuse la dosar nu rezultă că bunurile vizate de reclamantă se circumscriu sferei de aplicare a celor două acte normative, astfel că a respins acțiunea.
Împotriva sentinței civile nr. 1599/2013/21.05.2013 pronunțată de T. T. în dosarul nr._, a declarat recurs reclamanta Horaniț N. solicitând admiterea acestuia și obligarea pârâtului la plata sumei de 1.200.000 lei despăgubiri prejudiciu moral și 100.000 euro despăgubiri pentru prejudiciu material.
S-a arătat că în mod greșit tribunalul a respins acțiunea deoarece antecesorii reclamantei au fost dislocați în anul 1951 din localitatea Periam, Județul T., în fostul raion Însurățeii Noi, Județul G., această măsură fiind abuzivă.
Examinând recursul prin raportare la cele ce se vor reitera mai jos, și prin raportare la art. 3041, art. 304, art. 306 și art. 312 c.pr.civ. se va reține că cesta este nefondat.
S-a arătat că în primul ciclu procesual instanța de recurs ar fi casat hotărârea Tribunalului T. în totalitate și cauza ar fi fost trimisă spre rejudecare sub toate aspectele, respectiv acordarea de daune morale și materiale.
Această susținere nu este fondată deoarece decizia de casare nr. 1280/2012, cu privire la petitul privind acordarea daunelor morale, a reținut că această cerere se plasează în afara ordinii constituționale, în conformitate cu Deciziile Curții Constituționale din luna octombrie 2010.
De asemenea, există o critică în recurs cu privire la nerespectarea art. 304 pct. 5 c.pr.civ. și se face trimitere la neacordarea despăgubirilor materiale în sumă de 100.000 euro.
Se arată că instanța de trimitere nu a examinat pe fond acest petit și a decăzut reclamanta din proba cu expertiza tehnică, fără a avea argumente în acest sens.
Și această critică este nefondată, T. T. încheind cercetarea judecătorească față de actele și lucrările cauzei existente și prin raportare la Decizia nr. 6/2013 pronunțată de ÎCCJ, în recurs în interesul legii, Decizie care stabilește în ce condiții pot fi acordate despăgubirile materiale.
S-a făcut trimitere, în dezvoltarea recursului, la sfera art. 5 lit. b din Legea nr.221/2009, în sensul extinderii acesteia la toate categoriile de bunuri, aspect infirmat în mod clar de decizia pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii nr. 6/2013.
S-au invocat aspecte privind aplicarea art. 998-999 C.civ., art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, neretroactivitatea legii civile, respectiv a deciziilor Curții Constituționale.
Aceste susțineri sunt nefondate deoarece Legea nr. 221/2009 este o lege specială, de imediată aplicabilitate, ce nu intră în concurs cu prevederile de ordin general prevăzute la art. 998—999 C.civ.
Deciziile Curții Constituționale au fost aplicate corect în speță, reclamanta nebeneficiind, la data pronunțării Curții Constituționale de o hotărâre definitivă.
În acest sens reclamanta nu poate invoca nici ipoteza deținerii unui bun, în sens juridic, în sensul Convenției Europene.
În finalul recursului se fac trimiteri la prevederi din Convenții și Hotărâri O., inclusiv în materia discriminării, etc, aspecte ce nu au incidență în speță.
Stabilirea caracterului politic al măsurii deportării rezultă din conținutul legii, nefiind necesară reiterarea din punct de vedere judiciar a acestuia.
Față de cele arătate recursul va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Respinge recursul declarat de către reclamanta Horaniț N., împotriva sentinței civile nr. 1599 din 21 mai 2013 pronunțată de T. T. în dosarul nr._ .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din, azi, 24 octombrie 2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
DR. L. L. A.-M. N. M. G.
GREFIER,
R.
P.-D.
Red. L.L. –22.11.2013
Tehnored. R.P.D./2 ex. – 04.11.2013
Instanța de fond: T. T.: Judecător: - A. C.
| ← Acţiune în constatare. Decizia nr. 1405/2013. Curtea de Apel... | Legea 10/2001. Decizia nr. 160/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA → |
|---|
