Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 136/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA

Decizia nr. 136/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 29-01-2013 în dosarul nr. 136/2013

ROMÂNIA

C. DE A. TIMIȘOARA OPERATOR 2928

SECȚIA I CIVILĂ

DOSAR NR._

DECIZIA CIVILĂ NR. 136

Ședința publică din 29 ianuarie 2013

PREȘEDINTE: M. L.

JUDECĂTOR: D. C.

JUDECĂTOR:C. R.

GREFIER: I. P.

S-a luat în examinare pronunțarea asupra recursului declarat de reclamanta P. (fostă S.) C. V. împotriva sentinței civile nr. 1422 din 3.10.2012 pronunțată de T. C.-S. în dosar nr._, în contradictoriu cu pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P., prin Direcția G. a Finanțelor P. C.-S., având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr. 221/_.

Mersul dezbaterilor, susținerile și concluziile părților, au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 22.01.2013, încheiere ce face parte integrantă din prezenta deciziei, când, din lipsă de timp pentru deliberare, s-a dispus amânarea pronunțării cauzei pentru termenul de astăzi.

C.,

Deliberând, constată următoarele:

P. acțiunea civilă înregistrată la această instanță sub nr._, scutită de plata taxei de timbru și a timbrului judiciar, reclamanta P. C. V., a chemat în judecată S. R. reprezentat prin M. Economiei și Finanțelor P. București prin DGFP C.-S., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000 euro, cu titlu de daune morale, fără cheltuieli de judecată, pentru deportarea bunicilor săi.

În motivarea acțiunii, reclamanta arată că bunicii săi S. I. și S. A. M. au fost deportați în B., au fost lăsați sub cerul liber, fără apă și mâncare, au fost nevoiți a săpa în pământ cu mâinile goale un bordei pentru a se feri de arșița soarelui, iar apoi de frigul ce a venit odată cu iarna.

P. măsura administrativă luată i-a fost cauzat un prejudiciu nepatrimonial ce a contat în consecințele dăunătoare neevaluabile în bani, ce au rezultat din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecința inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, fiind afectate totodată, în mod implicit acele atribute ale persoanei care influențează relațiile sociale, onoarea, reputație, precum și pe cele care se situează în domeniul afectiv al vieții umane, relațiile cu prietenii, apropiații, vătămări care își găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victime.

Acțiunea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile Lg. 221/2009.

Intimatul S. R. prin M. Economiei și Finanțelor a formulat întâmpinare în cauză ( fila 17 dosar), solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză să respingă acțiunea reclamantei, ca neîntemeiată.

În motivarea întâmpinării, se arată că suma pretinsă de 500.000 euro, reprezentând daune morale, solicitată de reclamantă este nejustificată în raport de întinderea prejudiciului real suferit, având în vedere că nu se poate transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei a celor ce se pretind prejudiciați.

Daunele morale fiind nemateriale, nu pot avea un echivalent valoric, pot fi apreciate, dar nu în bani, ci după criterii nepatrimoniale specifice naturii prejudiciului.

Se arată că despăgubirile se acordă doar în cazul condamnărilor și sunt echivalentul prejudiciului moral suferit prin condamnare, conform art. 5 pct. a din Legea nr. 221/2009 iar reclamantul nu au suferit o condamnare în temeiul unei sentințe penale, ci a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru a primi despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.

P. sentința civilă nr. 1150 din 17.06.2010, T. C.-S. în dosar nr._, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta P. C. V., împotriva pârâtului S. R.- reprezentat prin M. Finanțelor P., reprezentat prin Direcția G. Finanțelor P. C.-S., pentru despăgubiri în baza Lg. 221/2009.

A obligat pârâtul S. R.- prin M. Finanțelor P., reprezentat de Direcția G. Finanțelor P. C.-S. să plătească reclamantei P. C. V. suma de 25.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru măsura administrativă abuzivă dispusă împotriva bunicilor paterni.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut în fapt următoarele:

Legitimitatea procesuală a reclamantei este dovedită în cauză, față de disp. art. 5 alin. 1 din Legea 221/2009(care dau posibilitatea continuării sau pornirii acțiunii, după moartea persoanei îndreptățite, de către descendenții persoanei condamnate până la gradul al II – lea inclusiv).

Astfel, în raport de jurisprudența CEDO, a respectări art. 1 din Protocolul nr. 1, în conformitate cu art. 41 din Convenție și în temeiul L. 221/2009, instanța urmează a admite în parte acțiunea reclamantei pentru următoarele considerente:

Conform dispozițiilor Lg. 221/2009, art. 1 alin. 2, constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe din următoarele acte normative: e)decizia nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne.

Conform art. 5 din Legea 221/209, orice persoană care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, poate solicita statului despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin deportare.

Ori din analiza actelor aflate la dosar rezultă că, familia reclamantei, la data de 18.06.1951, a fost deportată din localitatea de domiciliu Ticvaniu M., jud. C.-S. în localitatea Cacomeanca, în Câmpia Bărăganului.

La data la care familia reclamantei a fost obligată să părăsească localitatea, aceasta avea o situație materială bună, fiind cunoscută în localitate.

Obligată să lase în urmă tot ce a avut, familia reclamantei a fost deportată în B., nu a avut casă, documente, într-un cuvânt nimic, fiind lăsată în câmp, sub cerul liber.

Familia reclamantei s-a compus din bunicii paterni S. I. și S. A. M..

Conform adresei 1219/06.08.2008 a Direcției Instanțelor Militare din cadrul Ministerului Apărării Naționale, S. I. și S. A. M., bunicii paterni, au făcut obiectul deciziei MAI 200/1951 prin care li s-a fixat domiciliu obligatoriu în localitatea Cacomeanca, iar prin decizia MAI 6200/1955 la data de 20.12.1955, familiei reclamantei li s-au ridicat restricțiile domiciliare(filele 44 dosar).

Bunicii reclamantei nu au beneficiat de disp. DL 118/90, decedând anterior intrării în vigoare a dispozițiilor legale invocate.

P. documentele depuse la dosar, reclamanta a făcut dovada încadrării sale în disp. art. 3,5 din L.221/2009, care-o îndreptățesc la a solicita obligarea statului pentru prejudiciul moral suferit prin dislocare.

Daunele morale sunt definite ca fiind atingerile aduse uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalității umane, ele nefiind susceptibile de evaluare bănească.

Cât privește însă cuantumul acestor daune morale, instanța apreciază că suma de 500.000 euro, solicitată prin acțiunea introductivă este exagerată.

Criteriile de apreciere a prejudiciilor morale nu au la bază criterii exacte, științifice, deoarece există o incompatibilitate între caracterul moral nepatrimonial al daunelor și cuantumul bănesc patrimonial al despăgubirilor.

În aprecierea importanței prejudiciului moral trebuie avute în vedere repercursiunile prejudiciului moral asupra stării generale a sănătății, precum și asupra posibilității ei de a se realiza deplin pe plan social, profesional și familial.

Lipsirea de libertate a avut repercusiuni și în planul vieții private profesionale a persoanei condamnate din motive politice, inclusiv după momentul întoarcerii la domiciliu, fiindu-i afectate datorită condițiilor istorice anterioare anului 1989, viața familială, imaginea și chiar sursele de venit.

Fiind întrunite elementele răspunderii civile instituite de art. 5 din Lg.221/2009. și art. 48 alin.(3) din Constituție, a reținut că se impune repararea integrală de către stat a pagubei suferite, ceea ce presupune în principiu înlăturarea tuturor consecințelor dăunătoare ale acesteia, în scopul repunerii, pe cât posibil, în situația anterioară a victimei.

Alături de reclamanta P. C. V., descendentă după S. I. și S. A. M. este și P. S. S., care a renunțat la despăgubiri (fila 74 dosar).

În privința cuantumului despăgubirilor, a apreciat că în materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, având în vedere natura neeconomică a acestor daune, imposibil de echivalat bănește. În schimb, poate fi acordată victimei o indemnitate cu caracter compensatoriu, dar ceea ce trebuie evaluată în realitate, este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, iar nu prejudiciul ca atare.

S-a constatat că satisfacția echitabilă pretinsă cuprinde în speță, două componente: reparația daunelor materiale invocată de reclamantă și o compensație pentru prejudiciul moral, acesta din urmă neputând fi disociat de cel material, întrucât au condiții cauzale asemănătoare. Ca atare, tribunalul va aprecia că se impune stabilirea unei despăgubiri globale, fără a se distinge între cele două feluri de prejudicii.

În stabilirea cuantumului, s-aa avut în vedere faptul că, orice dislocare pe nedrept produce celor în cauză suferințe pe plan moral, social și profesional, că astfel de măsuri lezează demnitatea, onoarea.

D. urmare, în stabilirea întinderii daunelor, luându-se în considerare consecințele negative suferite, pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, cuantumul sumei pretinse a fost găsit justificat numai în parte. Dându-se eficiență criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile, cererea a fost admisă pentru suma de 25.000 euro.

Față de cele de mai sus, în temeiul art. 3 și 5 din Lg. 221/2009, tribunalul a admis în parte acțiunea reclamantei P. C. V. formulată împotriva pârâtului S. R. prin M. Economiei și Finanțelor P. București reprezentat de DGFP C.-S. pe care l-a obligat să plătească reclamantei suma de 25.000 euro, cu titlu de despăgubiri morale și materiale pentru prejudiciul suferit de bunicii săi S. I. și S. A. M. ca urmare a măsurii abuzive a dislocării în B..

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta P. C. V., solicitând, în principal, schimbarea în parte a sentinței în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată, respectiv acordarea de daune morale în cuantum de 500.000 euro și de daune materiale în cuantum de 400.000 euro reprezentând echivalentul bunurilor mobile și imobile confiscate și nerestituite până în prezent, precum și a pierderilor înregistrate prin lipsa recoltelor ca urmare a nelucrării pământului.

În motivare, reclamanta apelantă a arătat că hotărârea instanței de fond este netemeinică și nelegală, întrucât își motivează sentința doar pe solicitarea privind acordarea daunelor morale și nu precizează întinderea despăgubirilor materiale, nefăcând referire în nici un fel la acestea.

Împotriva hotărârii primei instanțe a declarat apel și pârâtul S. R. reprezentat de M. Finanțelor P. prin Direcția G. a Finanțelor P. C.-S., solicitând admiterea apelului și modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii reclamantei ca neîntemeiată.

În motivare, pârâtul apelant a susținut că hotărârea apelată este netemeinică și nelegală pentru aceea că prin OUG nr.62/2010 despăgubirile pentru prejudiciul moral au fost limitate.

Pârâtul apelant a mai arătat că aceste despăgubiri se pot acorda doar în cazul condamnărilor, conform art.5 lit.a din Legea nr.221/2009 și că suma acordată (25.000 euro), cu titlul de despăgubiri pentru daunele morale, este nejustificată în raport cu prejudiciul real suferit.

P. decizia civilă nr. 592 din 16.03.2011, C. de A. Timișoara în dosar nr._, a admis apelurile declarate de reclamanta P. C. V. și pârâtul S. R. reprezentat de M. Finanțelor publice prin Direcția G. a Finanțelor P. C.-S. împotriva Sentinței civile nr.1150 din 17 iunie 2010, pronunțată de T. T. în dosarul nr._ .

A desființat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare la T. C.-S..

Pentru a hotărî astfel, C. de A. Timișoara a reținut că potrivit art.5 al.1 lit.b din Legea nr.221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art.4 al.4, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr.10/2001 sau ale Legii nr.247/2005.

Din economia textului sus citat, rezultă că se face distincție între bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare și cele confiscate „ca efect al măsurii administrative”, cum este cazul celor din speța de față.

Astfel, dacă în cazul confiscării bunurilor prin hotărârea de condamnare problema este simplă în privința acordării despăgubirilor, întrucât aceste bunuri sunt menționate în hotărârea de condamnare, în cazul confiscării bunurilor ca efect al măsurii administrative, problema acordării despăgubirilor este mai complicată, deoarece confiscarea, respectiv preluarea bunurilor fără plată de către stat, s-a realizat în fapt, fără existența unui act administrativ în acest sens.

Față de cele de mai sus și având în vedere că prima instanță nu a cercetat în fond capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul material cauzat, în sensul de a stabili care au fost bunurile confiscate ca efect al măsurii administrative cu caracter politic, în baza art.297 al.1 C.pr.civ., C. a admis apelul reclamantei, a desființat hotărârea apelată și a trimis cauza spre rejudecare.

Pentru a asigura o judecată unitară a cauzei și ca o consecință a admiterii apelurilor reclamantei, C. a admis și apelul pârâtului, urmând ca la rejudecarea cauzei prima instanță să aibă în vedere Deciziile nr.1354/20.10._ și nr.1358/21.10.2010 pronunțate de C. Constituțională.

Cauza a fost reînregistrată la T. C.-S. sub nr._ la data de 03.08.2011.

Intimatul S. R. prin M. Finanțelor P. a formulat întâmpinare solicitând respingerea acțiunii.

În motivarea întâmpinării, intimatul susține că reclamanta nu are dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. 1 lit. a din legea nr. 221/2009 motivat de faptul că acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii sale, a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale, decizie publicată în Monitorul Oficial nr. 761/15.11.2010.

În temeiul art. 5 alin. 1 lit. b din legea nr. 221/2009, se instituie dreptul la despăgubiri prin echivalent bănesc numai în cazul bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare.

În prezenta cauză nu s-a dispus măsura confiscării vreunui bun, mai mult decât atât, probele administrate în cauză sunt insuficiente.

În drept, întâmpinarea este întemeiată pe dis part. 115 Cod procedură civilă.

Reclamanta și-a precizat acțiunea în sensul că a solicitat obligarea Statului R. reprezentat prin M. Finanțelor P. – Agenția Națională de Administrare Fiscală – Direcția G. a Finanțelor P. C.-S., la plata sumei de 1.681.647,82 lei (407.573 euro) reprezentând daune materiale ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic luată împotriva bunicilor paterni; obligarea Statului R. reprezentat prin M. Finanțelor P. – Agenția Națională de Administrare Fiscală – Direcția G. a Finanțelor P. C.-severin, la plata sumei de 500.000 de euro reprezentând daune morale ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic luată împotriva bunicilor paterni. Obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acestei precizări de acțiune, reclamanta arată că, prin decizia MAI nr. 200/1951, bunicii săi paterni, S. I. și S. A.-M. din localitatea Ticvaniu M. – O. au fost strămutați la data de 18 iunie 1951, fixându-se domiciliu obligatoriu în localitatea Cacomeanca Nouă - Călărași.

P. decizia MAI nr. 6200/1955 la data de 20.12.1955, bunicilor săi li s-au ridicat restricțiile domiciliare, iar în primăvara anului 1956 aceștia au intrat în imobilul din care au fost ridicate valorile mobiliare din 5 camere, bucătărie plus anexe, inventarul agricol și animalele. Mai mult, imobilul fiecare transformat în depozit de cereale, suportând consecințele aferente acestei destinații.

Reveniți acasă, li se repartizează prin Ordinul_ al Sfatului Popular o suprafață de 1,87 ha în schimbul unei suprafețe confiscate de 15,81 ha.

Există la dosar înscrisuri, extrase de la Arhivele Naționale – Serviciul Județean C.-S. din care reiese care sunt imobilele care au trecut în proprietatea statului și tabelele privind categoriile de terenuri și culturi, întocmit de Sfatul Popular al comunei Ticvaniu M. în anul 1951, în momentul dislocării.

Au mai fost confiscate și alte bunuri (unelte și utilaje agricole, 100 de oi, 3 vaci, 4 porci, păsări de curte – găini, gâște, curcani, mobile din 5 camere și bucătărie, butoaie pentru vin și țuică în sumă de 1.681.647,82 lei, reprezentând despăgubiri materiale privitoare la valoarea imobilelor menționate precum și prejudiciul nerealizat ca urmare a lipsei de folosință a imobilele respective de către antecesorii săi.

În legătură cu daunele morale solicitate, apreciază că trebuie avute în vedere dispozițiile legale în vigoare, la data introducerii acțiunii.

A se aprecia în alt mod, ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la daune morale pentru condamnări de natură politică sau supuse unor măsuri administrative cu caracter politic, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși petenții au depus cererile în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009, aspectul fiind determinat de o . elemente neprevăzute, neimputabile persoanelor aflate în cauză.

În drept, invocă dispozițiile legii nr. 221/2009, dispozițiile art. 8 și urm. din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și a protocoalelor adiționale la această convenție.

Intimatul S. R. prin M. Finanțelor P. a formulat o nouă întâmpinare în temeiul art. 115 Cod procedură civilă, în care solicită respingerea acțiunii, cu aceeași motivare ca și prima.

P. sentința civilă nr. 1422/03.10.2012, T. C.-S. a respins acțiunea formulată de reclamanta P. C. V. împotriva pârâtului S. R. prin M. Finanțelor P. prin Direcția G. a Finanțelor P. C.-S., fără cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța astfel, tribunalul a reținut că prin decizia MAI nr. 200/1951, bunicii săi paterni, S. I. și S. A.-M. din localitatea Ticvaniu M. – O. au fost strămutați la data de 18 iunie 1951, fixându-se domiciliu obligatoriu în localitatea Cacomeanca Nouă - Călărași.

P. decizia MAI nr. 6200/1955 la data de 20.12.1955, bunicilor săi li s-au ridicat restricțiile domiciliare.

Există la dosar înscrisuri, extrase de la Arhivele Naționale – Serviciul Județean C.-S. din care reies imobilele care au trecut în proprietatea statului și tabelele privind categoriile de terenuri și culturi, întocmit de Sfatul Popular al comunei Ticvaniu M. în anul 1951, în momentul dislocării.

Au mai fost confiscate și alte bunuri (unelte și utilaje agricole, 100 de oi, 3 vaci, 4 porci, păsări de curte – găini, gâște, curcani, mobile din 5 camere și bucătărie, butoaie pentru vin și țuică.

Potrivit dispozițiilor art.5 alin.1 lit.a din Legea nr.221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanței de judecată, acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.

P. Decizia nr.1354/20.10.2010 și Decizia nr.1358/21.10.2010 ale Curții Constituționale a României, dispozițiile art.5 alin.1 lit.a din Legea nr.221/2009 au fost declarate ca fiind neconstituționale.

De asemenea, potrivit Deciziei nr.12/19.09.2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosar nr.14/2011, urmare a deciziilor Curții constituționale nr.1358/2010 și nr.1360/2010, dispozițiile art.5 alin.1 lit.a teza I din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora, și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.

Fiind declarat neconstituțional tocmai izvorul legal al pretinsului drept și în lipsa unei manifestări de voință în sensul recunoașterii acestui bun de către legiuitorul intern, acțiunea reclamanților cât și soluția juridică întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii constituționale și juridice.

Referitor la aplicarea dispozițiilor art. 2, 3 din C.E.D.O., și art. 1 din Protocolul nr.1 la C.E.D.O., instanța a reținut că, dispozițiile articolelor sus menționate privesc obligația de a respecta drepturile omului (art.1), dreptul la viață (art.2), protecția proprietății (art.1 din Protocolul nr.1 adițional la C.E.D.O.), astfel încât nici aceste dispoziții nu își găsesc aplicabilitatea în cauza de față atât timp cât România a ratificat Convenția prin Legea nr.30/18.05.1994, presupusa încălcare având loc anterior anului 1994.

P. urmare, acordarea daunelor morale nu mai au bază legală, motiv pentru care acest capăt de cerere este nefondat, și a fost respins.

În ceea ce privește despăgubirile materiale solicitate de reclamantă, tribunalul reține că, potrivit art. 5 alin. 1 din Legea nr. 221/2009 “orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acestora până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/_ privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare”.

Pentru recuperarea prejudiciului material, reclamanții puteau valorifica drepturile, respectiv pretențiile referitoare la despăgubirile materiale privind bunurile mobile confiscate, prin procedura legilor speciale instituite după anul 1989, Legea nr. 10/2001. În situația în care reclamanta nu a utilizat calea legilor speciale, este neîntemeiată solicitarea ei formulată în baza Legii nr. 221/2009, lege care se referă strict la toate celelalte despăgubiri ce nu au putut fi obținute în baza legilor speciale de reparație.

Din actele depuse la dosar rezultă că daunele materiale se referă la lipsa de folosință a terenurilor și la bunurile mobile confiscate, iar din dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, rezultă că legiuitorul a avut în vedere exclusiv bunurile imobile ce fac obiectul Legii nr. 10/2001 când a prevăzut modalitatea respectivă de reparare a prejudiciului. Interpretarea menționată derivă din faptul că articolul precizat condiționează acordarea unor astfel de despăgubiri de nerestituirea bunurilor în natură sau prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005, acte normative ce reglementează situația imobilelor preluate abuziv.

Mai mult, dacă ar fi urmărit repararea prejudiciului material produs prin confiscarea bunurilor mobile, legiuitorul ar fi trebuit să reglementeze și aspecte privind procedura de urmat, regimul probelor, valoarea bunurilor care se poate acorda reclamanților, așa cum s-a întâmplat în cazul legilor speciale de restituire, cu nr. 18/1991 și respectiv Legea nr. 10/2001.

În speță, bunurile imobile au fost restituite însă se solicită doar lipsa de folosință a terenurilor și c/val bunurilor mobile confiscate, însă reclamanta nu a dovedit prin niciun înscris (proces-verbal de confiscare) că familiei sale i-au fost confiscate bunurile la care face referire.

P. urmare și capătul de cerere referitor la despăgubiri materiale formulat de reclamantă, s-a apreciat a fi nefondat.

Față de aceste considerente, T. ținând cont de disp. Legii nr. 221/2009 a respins acțiunea formulată de reclamanta P. C. V. împotriva pârâtului S. R. prin M. Finanțelor P. prin Direcția G. a Finanțelor P. C.-S., ca nefondată.

Împotriva sentinței civile nr. 1422 din 3.10.2012 pronunțată de T. C.-S. a declarat recurs reclamanta P. (fostă S.) C. V., care a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței recurate în sensul admiterii în totalitate a acțiunii formulate și precizate, respectiv obligarea pârâtului - intimat la plata despăgubirilor materiale în sumă de 1.793.180 Iei și Ia plata de 500 000 euro daune morale, cu obligarea pârâtului - intimat la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare a arătat că în privința acordării daunelor morale, își menține cererea, întrucât până la adoptarea legislației actuale, instanțele din țară au pronunțat soluții definitive și irevocabile foarte diferite pentru aceeași cauză. Se consideră unul dintre cetățenii discriminați, cărora li s-a încălcat dreptul prevăzut în articolul 16 alin (1) din Constituția României: „cetățenii sunt egali în fața legii și a autorității publice, fără privilegii și fără discriminări".

În ceea ce privește despăgubirile materiale, arată că soluția pronunțată de tribunal este nelegală, întrucât instanța își motivează sentința, socotind neîntemeiate pretențiile revendicate prin Legea 221/2009, referitoare la despăgubirile materiale privind bunurile mobile confiscate, doar pentru că ele nu au fost solicitate prin Legea 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau prin Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare. P. această interpretare, se încalcă articolul 536 din Codul civil, Cartea a IlI-a, Titlul I Bunurile și drepturile reale în general „Bunurile sunt mobile sau imobile" pentru că instanța adaugă la lege și restrânge dreptul cetățenilor de a apela la Legea 221/2009.

Arată că nici bunicii săi, nici tatăl său, și nici reclamanta nu au beneficiat de nicio măsură reparatorie în sensul Legii 118 sau al Legii nr. 10/2001 sau Legea nr. 247/2005. De aceea sunt îndreptățiți să mențină solicitarea despăgubirilor materiale pentru bunurile mobile și imobile confiscate bunicilor săi ca urmare a măsurii administrative de dislocare și de impunere a domiciliului forțat.

A învederat că echivalentul valorii bunurilor confiscate ca efect al măsurilor administrative de dislocare și de impunere a domiciliului forțat a fost stabilit prin două expertize - una judiciară și una extrajudiciară:

Calcul privind estimarea veniturilor ce s-ar fi realizat din exploatarea terenului expropriat în 1951 - expertiză extrajudiciară și raportul de expertiză tehnică judiciară.

Ambele expertize au calculat beneficiului nerealizat din producția agricolă obținută din terenul preluat abuziv bunicilor săi.

Rapoartele de expertiză au folosit metode diferite și au ajuns la rezultate aproximativ egale, astfel că solicită a se reține suma celui de-al doilea raport pentru că el cuprinde și evaluarea animalelor, a inventarului agricol și a mobilierului, valoarea totală fiind de 1.793.180 lei.

În drept: art. 304 pct. 7, 8, 9 C. pr. civ., art. 304 ind. 1 C. pr. civ, art. 312 C. pr. civ.

Examinând sentința atacată, prin prisma motivelor invocate, precum și sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 304 ind. 1 C.pr.civ., față de actele și lucrările dosarului și dispozițiile art. 299 și urm. C.pr.civ., C. constată că prezentul recurs este fondat doar sub aspectul modului de soluționare a petitului din acțiune privind acordarea despăgubirilor materiale.

Astfel, prima instanță a făcut o corectă interpretare și aplicare a Deciziei nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale, prin raportare la prevederile art. 147 alin. 1 din Constituția României și art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992, fiind justă concluzia acestuia că a dispărut temeiul de drept invocat de reclamantă în susținerea acțiunii, astfel că solicitarea sa nu mai poate fi admisă. De asemenea, în acest sens este și jurisprudența CEDO arătată.

În ceea ce privește efectele Deciziei nr. 1338/21.10.2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față, C. are în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. 1 din Constituție (prevăzute și de art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992), potrivit cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției”.

De asemenea, sunt aplicabile speței și dispozițiile art. 147 alin. 4 din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale (art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/1009) cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.

Așadar, fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza acțiunii reclamantei, respectiv art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, C. apreciază în mod just a fost respinsă acțiunea acesteia. Această soluție se impune, chiar dacă pricina se afla pe rolul tribunalului la data deciziei arătate, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.

Această soluție se impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. 1 pct. 10 Cod procedură civilă, revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, C. Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepții.

Declararea ca neconstituțională a unei legi ori a unei prevederi dintr-o lege, nu are aceleași efecte juridice ca și abrogarea unui act normativ ori a unor dispoziții dintr-un act normativ. Chiar dacă ambele produc efecte numai pentru viitor, abrogarea nu aduce atingere efectelor juridice produse de principiul tempus regit actum, în timp ce declararea ca neconstituțională a unei dispoziții legale produce efecte depline inclusiv în privința litigiilor în curs de judecată. Diferența dintre cele două noțiuni este esențială. Abrogarea unui act normativ este rodul manifestării voinței supreme a legiuitorului care însă nu poate retroactiva. Declararea ca neconstituțională a unei legi ori a unei norme juridice dintr-o lege are drept consecință încetarea producerii oricăror efecte juridice ale acelei norme, după o perioadă de suspendare de 45 de zile, pe considerentul că norma juridică incriminată s-a născut nevalabilă, datorită lipsei conformității sale cu principiile constituționale. Cu alte cuvinte, regimul juridic al neconstituționalității unei legi ori a unui text de lege, este similar principiului nulității unui act juridic civil, conform căruia quod nullum este, nullum producit efectum. Altfel spus, sub aspectul efectelor și al regimului juridic, abrogarea unui act normativ este similară revocării mutuale a unui act juridic în timp ce neconstituționalitatea unei legi este similară nulității actului juridic. Atât abrogarea actului normativ cât și revocarea actului juridic presupun acte (normative/juridice) inițial valabile, în schimb neconstituționalitatea unei legi ori nulitatea actului juridic civil exprimă deficiențe ce împiedică nașterea valabilă a actului respectiv. Practic efectul declarării neconstituționalității unui text de lege care consfințește un drept subiectiv civil în constituie stabilirea nașterii nevalabile a acelui drept și pe cale de consecință imposibilitatea recunoașterii lui de către instanță ori de către o altă autoritate.

A reține argumentele reclamantei privind neretroactivitatea Deciziei Curții Constituționale, ar însemna a fi lăsată fără finalitate o instituție juridică de o deosebită importanță într-un stat de drept, consacrată constituțional, lucru ce nu poate fi permis, cu atât mai mult cu cât reclamanta nu a avut recunoscute pretențiile printr-o hotărâre definitivă și executorie care ar putea constitui un „bun” în accepțiunea jurisprudenței CEDO ocazionată de protejarea dreptului consacrat de art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO.

Recurenta încearcă să creeze o confuzie între instituții juridice diferite, cu conținut și regim juridic distinct, lucru ce nu poate fi acceptat. Aserțiunile vizând neretroactivitatea legii civile nu sunt aplicabile în cauză, întrucât decizia Curții Constituționale nu este o lege, ci o hotărâre, ce se publică în Monitorul Oficial, astfel că nu se impune respectarea principiului enunțat de art.1 C.civ. și art.15 alin.2 din Constituția României, al neretroactivității legii civile noi.

Suntem în prezența controlului constituționalității unei legi ulterior adoptări sale, pe calea excepției de neconstituționalitate a unei dispoziții legale. Astfel, după constatarea neconstituționalității unui text de lege, acesta nu mai poate fi aplicat în cauzele aflate pe rolul instanței de judecată, întrucât contravine unor dispoziții constituționale, act normativ cu rang prioritar. Este evident că decizia Curții Constituționale este obligatorie în toate dosarele ce nu sunt soluționate definitiv, fără excepție, neprezentând relevanță data înregistrării acțiunii pentru că, față de modalitatea invocării acestei excepții, aceasta se întâmplă întotdeauna în cadrul unui proces aflat pe rolul instanței de judecată.

Dispozițiile CEDO și ale Primului Protocol adițional la CEDO nu au fost încălcate prin sentința atacată, care este urmarea unei juste aplicări a acestora prin raportare la jurisprudențele acestei instanțe europene.

Nu se poate reține nici încălcarea disp.art.1 din Protocolul nr.12 adițional la CEDO, în speță nefiind constatată existența vreunui motiv/cauză de discriminare a reclamantei în raport de alte persoane. De asemenea, nici încălcarea principiului egalității în fața legii nu poate fi constatată în condițiile în care decizia Curții Constituționale este obligatorie de la data pronunțări sale în toate cauzele ce nu au fost soluționate definitiv, Legea nr.47/1992 instituind criterii obiective în funcție de care deciziile Curții Constituționale produc efecte juridice.

Neretroactivitatea deciziilor Curții Constituționale, vizează pricinile soluționate deja definitiv, în care părțile au dobândit un „bun” în accepțiunea art.1 din Primul Protocol adițional la CEDO, și nu situația promovării unei acțiuni, ce nu conferă nici măcar o „speranță legitimă” reclamantei.

C. constată că Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale în conținutul său a avut în vedere inclusiv jurisprudența CEDO pentru diversele argumente reținute și că prin pronunțarea ei nu s-a creat un vid legislativ în raport cu care instanța trebuia să folosească temeiuri de drept substitutive din legislația națională sau din instrumentele juridice internaționale ci, dimpotrivă, rațiunea ei a fost determinată tocmai de existența unor reglementări paralele în una și aceeași materie.

Totodată, contrar a ceea ce recurenta susține, Decizia nr. 1358/21.10.2010 trebuie aplicată și cauzelor nefinalizate până la data publicării ei printr-o hotărâre definitivă (cum este și cazul de față) - așa cum în mod corect a și argumentat instanța de fond – nefiind vorba în această situație de o încălcare a principiului neretroactivității.

Că această interpretare este corectă rezultă, de dată recentă, și din Decizia nr. 12/19.09.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul de recurs în interesul legii, care, cu caracter general obligatoriu, a clarificat definitiv problema modului de aplicare în timp a deciziei instanței constituționale.

În ceea ce privește despăgubirile materiale, se constată că această cerere a fost soluționată greșit de tribunal.

Potrivit art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009 persoanele prevăzute de lege sunt îndreptățite la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22.12.1989, republicată cu modificările și completările ulterioare sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare.

Prima instanță interpretând greșit acest text de lege a reținut că făcând trimitere la Legea nr. 10/2001, legiuitorul a vizat și în cazul Legii nr.221/2009 - doar imobilele ce intră și în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001 - respingând astfel pretențiile reclamantului.

Or, Legea nr. 221/2009 nu face distincție între bunuri imobile și bunuri mobile, folosind sintagma „ bunuri confiscate” și nici nu distinge după cum aceste bunuri fac sau nu obiectul legilor speciale.

Se constată astfel că trimiterea din art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 10/2001 are în vedere excluderea unei duble reparații în privința imobilelor, în caz contrar infirmându-se scopul urmărit de legiuitor prin adoptarea legii.

Reținând aceste aspecte și coroborând probele cu înscrisurile depuse la dosar, cu expertiza tehnică efectuată în cauză de expert V. N., C. constată ca dovedite în parte pretențiile reclamantei P. C. V., justificate cu extrasele din tabelul privind categorii de terenuri și culturi întocmit de Sfatul popular al comunei Ticvaniul M. în anul 1951 (filele 42-43 dosar fond).

Coroborând acest înscris în care sunt menționate atât culturile cât și suprafețele acestora din anul 1951 (anul deportării), cu expertiza efectuată, rezultă că valoarea bunurilor confiscate familiei reclamantei totalizează 45.630 lei, ce se compun din 25.660 lei - contravaloarea producției la culturile anuale din arabilul de 7,62 ha + 17.590 lei – contravaloarea culturilor permanente + 2380 lei – contravaloare dormitor.

Întrucât expertul nu a calculat valorile pe fiecare din cei 40 de ani, sumele menționate mai sus au rezultat din media valorilor stabilite inițial, raportându-se la stabilirea despăgubirilor la anul 1951 – anul deportării – și în care s-a făcut dovada că terenurile au fost însămânțate cu culturile respective (extrasele depuse la dosar).

Deși expertul calculează în plus contravaloarea producției agricole pe anii 1951-1991, nu s-a făcut dovada de reclamantă că în perioada respectivă terenul a fost cultivat 40 de ani, în plus, prin Legea nr. 221/2009, astfel cum rezultă din dispozițiile sale, nu poate fi acordat cu titlu de despăgubiri valoarea folosului nerealizat, având în vedere că fiind vorba de o lege specială, prin excepție de la regulile răspunderii civile delictuale care a stat la baza ideii de reparație materială pe care statul și-a asumat-o în mod voluntar, el nu va răspunde decât în mod limitat la nivelul pagubei efective, respectiv a contravalorii bunurilor confiscate și dovedite în mod neechivoc, aspect ce rezultă din formularea alin. 1 lit. b al art. 5 din Legea nr. 221/2009.

Deși expertul prin raportul de expertiză a evaluat și animalele care ar fi rămas în gospodăria tatălui reclamantei (f.117 dosar fond), instanța constată că reclamanta nu a depus înscrisuri la dosar cu privire la deținerea animalelor la data deportării, declarația de martor, necoroborându-se cu înscrisuri în acest sens.

Pentru toate aceste considerente, C. va admite recursul declarat de reclamanta P. (fostă S.) C. V. împotriva sentinței civile nr. 1422 din 3.10.2012 pronunțată de T. C.-S. în dosar nr._, va modifica sentința civilă atacată în sensul că va admite în parte acțiunea reclamantei și, în consecință, va obliga pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. prin Direcția G. a Finanțelor P. C.-S. să plătească reclamantei suma de 45.630 lei cu titlu de despăgubiri pentru daune materiale, și va menține în rest dispozițiile sentinței civile atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de reclamanta P. (fostă S.) C. V. împotriva sentinței civile nr. 1422 din 3.10.2012 pronunțată de T. C.-S. în dosar nr._, în contradictoriu cu pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P., prin Direcția G. a Finanțelor P. C.-S..

Modifică sentința civilă atacată în sensul că:

Admite în parte acțiunea reclamantei și în consecință:

Obligă pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. prin Direcția G. a Finanțelor P. C.-S. să plătească reclamantei suma de 45.630 lei cu titlu de despăgubiri pentru daune materiale.

Menține în rest dispozițiile sentinței civile atacate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică azi, 29.01.2013.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,

M. L. D. C. C. R.

GREFIER,

I. P.

Red. M.L./31.01.2013

Tehnored. I.P. 2 ex./01.02.2013

Prima instanță: T. C.-S., jud. S. B.

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 136/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA