Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 2481/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2481/2012 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 03-12-2012 în dosarul nr. 2481/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR - 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 2481
Ședința publică din 03 decembrie 2012
PREȘEDINTE: Dr. L. L.
JUDECĂTOR: Prof.Univ.Dr. L. B.
JUDECĂTOR: A.-M. N.
GREFIER: B. D.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanții M. I. și B. L., împotriva sentinței civile nr. 2012/25.09.2012, pronunțată de Tribunalul A. în dosar nr._, în contradictoriu cu pârâtul S. R., prin M. Finanțelor P., reprezentat de Direcția G. a Finanțelor P. A., având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se constată lipsa părților.
M. Public este reprezentat de procuror M. V. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, se constată depusă la dosar, de către pârâtul intimat, Întâmpinare, prin Serviciul Registratură al instanței, la data de 28.11.2012.
Curtea, constatând că s-a solicitat în temeiul art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă judecarea cauzei în lipsă, acordă cuvântul asupra recursului reprezentantei Parchetului.
Reprezentanta Parchetului solicită respingerea a recursului declarat în cauză, ca nefondat, arătând că hotărârea Tribunalului A. este temeinică și legală deoarece temeiurile de drept invocate au fost declarate neconstituționale prin deciziile Curții Constituționale.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
P. acțiunea civilă adresată Tribunalului A. la data de 14 iunie 2012, reclamanții M. I. și B. L. au chemat în judecată pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. București și Direcția G. a Finanțelor P. A., solicitând acordarea unor despăgubiri de 500.000 Euro pentru prejudiciul moral suferit.
În motivare, reclamanții au arătat că bunicul lor, B. M., a fost condamnat la 10 ani temniță grea și 6 ani degradare civică pentru crimă de răzvrătire prevăzută de art. 210 Cod penal, în vigoare la aceea dată, în dosarul 1344/1949 și 1661/1949. Acesta executând 7 ani de închisoare, fiind arestat la data de 18.02.1950 și pus în libertate la data de 12.10.1957.
Reclamanții au mai menționat că bunicul lor a fost privat de libertate in mod abuziv timp în care acesta a fost supus la fel de fel de suplicii, a fost bătut, legat la ochi, ținut în lanțuri, interogat în permanență, drogat, ținut într-o celulă îngustă care nu avea pat, încălzire, lumină, stătea pe jos unde era apă și frig fiind înfometat în permanență.
Reclamanții mai arată că începând cu anul 1950 din momentul arestării, viața familiei a devenit un calvar care s-a derulat până în anul 1989 fiind considerați familie de trădători de țară.
Deși prin acțiune înaintea motivării in fapt reclamanții au solicitat obligarea pârâtului la plata sumei 500.000 euro reprezentând despăgubiri morale, după motivarea în fapt a cererii reclamanții indică o altă sumă și un alt antecesor, numitul G. P., care nu are legătură cu obiectul cererii formulate de către aceștia.
În probațiune reclamanții au depus la dosar în copie acte de stare civilă, a sentinței penale nr. 1811/1949 precum și a dosarului CNSAS privind pe numitul B. M..
În drept s-au invocat dispozițiile Legii nr. 221/2009.
P. întâmpinarea înregistrată prin serviciul de registratură al instanței la data de 05.09.2012 pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. prin Direcția G. a Finanțelor P. A. a solicitat respingerea acțiunii ca fiind neîntemeiată.
În motivare, pârâtul consideră că acțiunea este neîntemeiată raportat la art. 5 din Legea nr. 221/2009, precum și art. 3 alin 1, art. 2 alin 1 din aceeași lege.
Pârâtul solicită instanței să constate că în absența unor criterii clare, bine determinate, acțiunea este neîntemeiată raportat la Decizia Curții Constituționale nr. 1358/20.10.2010 conform căreia nu se mai pot acorda despăgubiri în baza art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009.
P. Decizia nr. 1358/21.10.2010 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 Curtea constată că reglementarea criticată încalcă normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260/21.04. 2010.
Astfel, potrivit art. 2 alin. 1 din acest act normativ, tehnica legislativă asigură sistematizarea, unificarea precum și coordonarea legislației, precum si conținutul și forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ, iar art. 14 arată că „Unicitatea reglementarii în materie" prevede că reglementările de același nivel și având același obiect se cuprind într-un singur act normativ. în același sens, art. 16, cu denumirea marginală „Evitarea paralelismelor", stabilește că în procesul de legiferare este interzisă instituirea acelorași reglementări în două sau mai multe acte normative, iar în cazul existenței unor paralelisme, acestea vor fi înlătura le fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei în reglementări unice.
Or, în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă există reglementări paralele, și anume, pe de-o parte, Decretul - Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, cu numeroase modificări și completări, și Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, iar, pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
De asemenea, potrivit prevederilor art. 3 alin. 1 din Legea nr. 24/2000, „Normele de tehnică legislativă sunt obligatorii la elaborarea proiectelor de lege de către Guvern [...]", iar art. 6 alin. 1 „ Conținutul și fundamentarea soluțiilor legislative", prevede că reglementările cuprinse în actul normativ „ trebuie să fie temeinic fundamentate, luându-se în considerare interesul social, politica legislativă a statului român și cerințele corelării cu ansamblul reglementărilor interne, precum și ale armonizării legislației naționale cu legislația comunitară și cu tratatele internaționale la care România este parte".
Raportat la aceste dispoziții, Curtea constată că reglementarea criticată nu respectă aceste reguli de tehnică legislativă, bazându-se doar pe afirmația din Expunerea de motive a Legii nr. 221/2009, în sensul că „ pot exista situații în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de către Decretul-Lege nr. 118/1990 să nu fie suficiente în raport cu suferința deosebită." Așa cum a arătat Curtea, aceste despăgubiri sunt menite a produce satisfacția morală, a recunoașterii faptelor nelegale, a încălcărilor drepturilor omului, comise în perioada comunistă, iar nu a compensa în bani suferința persoanelor persecutate. P. urmare, reglementarea criticată nu a fost temeinic fundamentată.
Totodată, textul de lege criticat, astfel cum este redactat, fiind prea vag, încalcă si regulile referitoare la precizia si claritatea normei juridice. Astfel, Curtea arată că "lipsa de claritate și previzibilitate a dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. a) referitoare la acordarea despăgubirilor din Legea nr. 221/2009 a condus la aplicarea incoerentă a acestora, instanțele de judecată acordând despăgubiri în valoare de până la 600.000 Euro, ceea ce reprezintă o aplicare excesivă și nerezonabilă "
Chiar dacă prin art. I pct. 2 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 62/2010 s-au introdus niște criterii minime de acordare a despăgubirilor, și anume durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare și consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social, precum și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-Lege nr.118/1990 și Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 214/1999, Curtea constată că acestea sunt insuficiente pentru a putea caracteriza norma legală ca fiind clară și previzibilă. Principiul legalității presupune, de asemenea, existența unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise si previzibile in aplicarea lor, astfel cum reiese și din jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 5 ianuarie 2000 în Cauza Beyeler contra Italiei, Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei și alții contra Greciei, Hotărârea din 8 iulie 2008 în Cauza F. Rum Patrikligi contra Turciei).
Curtea a mai observat că în materia reparațiilor trebuie să existe o legislație clară, precisă, adecvată, proporțională care să nu dea naștere la interpretări și aplicări diferite ale instanțelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări ale violării drepturilor omului de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Această problemă a legislației incoerente și ineficiente a României în materia restituirilor a fost menționată și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea din 9 decembrie 2008, în Cauza V. contra României. Cu acel prilej, Curtea a constatat ca Legea nr. 1/2000 a suferit atât de multe modificări ca număr și conținut, încât precizia și previzibilitatea cerute de noțiunea de „legalitate" au fost grav atinse.
Ținând cont de toate aceste considerente, Curtea constată că dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a) teza întâi din Legea nr.221/2009, cu modificările și completările ulterioare, contravin prevederilor art. 1 alin. 3 și 5 din Legea fundamentală.
În concluzie, având în vedere că dispozițiile art. 5 alin. 1 din Legea nr.221/2009, introduse prin art. I pct. 2 din Ordonanța de Urgentă a Guvernului nr.62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. 1 din același articol, trimiterile la lit. a) alin. 1 al art. 5 din lege rămân fără obiect, prin declararea art. 5 alin 1lit. a) teza întâi din legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituțional.
În acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii, care prin Decizia nr. 12/19.09.2011, pronunțată în dosarul nr. 14/2011, a reținut: " Stabilește că urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în MO."
În drept s-au invocat art. 308 Cod procedură civilă; Legea nr. 221/2009.
P. decizia civilă nr. 2012/25.09.2012, Tribunalul A. a respins acțiunea civilă formulată de reclamanții M. I. și B. L. în contradictoriu cu pârâta S. R. prin MFP și DGFP A. având ca obiect pretenții.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele:
Reclamanții sunt nepoții lui B. M. decedat la 30 iunie 1998.
B. M. a fost condamnat la 10 ani temniță grea și 6 ani degradare civică pentru crimă de răzvrătire prevăzută de art. 210 Cod penal, în vigoare la aceea dată, în dosarul 1344/1949 și 1661/1949. Acesta executând 7 ani de închisoare, fiind arestat la data de 18.02.1950 și pus în libertate la data de 12.10.1957.
Pretențiile reclamanților la plata daunelor morale în conformitate cu prevederile art.5 din Legea nr.221/2009 au rămas însă fără temei juridic datorită declarării neconstituționalității dispoziției legale pe care reclamanții își întemeiază cererea.
Instanța a reținut de asemenea că prin motivarea în fapt a cererii au fost modificate cuantumul pretențiilor, de asemenea reclamanții fac referire la o altă persoană, numitul G. P., altul decât bunicul acestora numitul B. M.,
Singurul act normativ care a recunoscut dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, în favoarea persoanelor persecutate din motive politice, ori în caz de deces al acestora, în favoarea soțului supraviețuitor și a descendenților până la gradul al II-lea inclusiv, este Legea nr.221/2009.
Conform art.5 alin.1 lit.a) din Legea nr.221/2009 orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art.4 alin.4, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
P. decizia nr.1358/21 octombrie 2010, pronunțată de Curtea Constituțională și publicată în Monitorul Oficial nr.761/15 noiembrie 2010, s-a admis excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că prevederile sus-citate, cuprinse în art.5 alin.1 lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale. În același sens s-au pronunțat și Deciziile Curții Constituționale nr. 1354/20.10.2010 și a Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 12/19.09.2011.
Conform art.147 alin.4 din Constituția României, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor iar conform art.147 alin.1 din Constituție dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale în monitorul oficial, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, iar pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
Așa fiind, tribunalul a constatat că de la momentul publicării deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial, dispozițiile art.5 alin.1 lit. a) din Legea nr.221/2009 au fost suspendate de drept, în sensul că nu produc efecte juridice, astfel că nu pot fi invocate de către instanțele de judecată în soluționarea litigiilor deduse judecății, iar în prezent și-au încetat efectele juridice întrucât nu au fost puse de acord cu prevederile Constituției.
Celelalte dispoziții invocate de reclamanți în susținerea pretențiilor, nu sunt incidente în cauză deoarece nu pot primi aplicare retroactivă. Despăgubirile sunt solicitate, în lipsa oricărui text legal expres, în vigoare la data pronunțării prezentei hotărâri, pentru prejudicii suferite cu mult înainte ca România să adere la tratatele internaționale, nefiind incidente pentru rezolvarea unor raporturi juridice născute în perioada 1953-1961 când față de bunicul reclamanților s-a dispus condamnarea.
Pentru aceste considerente, acțiunea reclamanților a fost respinsă.
Împotriva sentinței civile nr. 2012/25.09.2012 pronunțată de Tribunalul A. în dosar nr._ au declarat recurs reclamanții M. I. și B. L., susținând că în mod greșit a fost respinsă acțiunea de către prima instanță, deoarece legea nr. 221/2009 le acordă dreptul la despăgubiri și această lege trebuie interpretată și în conformitate cu Protocolul nr. 7 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
S-a susținut că nu poate fi promovat un tratament discriminator între persoanele care au uzitat procedura Legii nr. 221/2009 după cum acestea au introdus acțiune, în timp, după . legii.
La filele 12-14 pârâtul S. R. – M. Finanțelor P. – Direcția G. a Finanțelor P. A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului deoarece prin deciziile Curții Constituționale s-a înlăturat dreptul reclamanților la acordarea de despăgubiri morale.
Examinând recursul prin prisma celor arătate și în condițiile prevăzute de art. 304 raportat la art. 306 și art. 312 Cod procedură civilă prin raportare la prevederile art. 1-5 din Legea nr.221/2009 și la deciziile nr. 1354 și 1358 /2010 ale Curții Constituționale, fără a intra în examinarea pe fond a susținerilor reclamanților, se rețin următoarele:
P. decizia nr. 1354 din 20.10.2010, Curtea Constituțională a declarat ca fiind neconstituțională întreaga OUG nr. 62/2010, împrejurare ce are drept consecință juridică lipsirea în totalitate de efecte juridice a acestui act normativ, la momentul soluționării prezentului recurs.
P. decizia civilă nr. 1358 din 21.10.2010, aceeași Curte Constituțională a declarat ca neconstituțional art. 5 alin.1 lit. a din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecință lipsirea de temei juridic a pretențiilor și, corelativ a hotărârilor judecătorești, întemeiate pe această dispoziție legală declarată neconstituțională.
Curtea Constituțională a motivat că art. 5 alin.1 lit. a din Legea nr. 221/2009 este neconstituțional deoarece a fost adoptat de legiuitorul intern cu încălcarea normelor imperative de tehnică legislativă, prevăzute în Legea nr.24/ 2000, această împrejurare determinând existența unor reglementări paralele, cu aceleași conținut și finalitate, ceea ce nu este admisibil pentru ordinea constituțională.
De asemenea, Curtea Constituțională a mai reținut că textul de lege analizat, astfel cum este redactat, este prea vag și încalcă regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice, acest aspect fiind de natură a conduce la apariția unor soluții judiciare total diferite, pronunțate în cauze care au același temei juridic.
Sunt încălcate astfel regulile privind existența unei norme de drept accesibile precise și previzibile, astfel cum reiese și din jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului (hotărâre din 5.01.2000 în cauza Beyeler contra Italiei).
Aceeași Curte Constituțională a mai reținut că textul în analiză nu definește o reglementare clară și adecvată sau proporțională care să nu dea naștere la interpretări și aplicări diferite ale instanțelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări și violări ale drepturilor omului de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Față de această motivare și mai ales de soluția Curții Constituționale, descrisă mai sus, instanța de recurs a constatat că, în speță, la data soluționării recursului nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială în baza căruia s-a formulat acțiunea de către reclamanți.
Nu poate subzista nici susținerea că, anterior deciziei Curții Constituționale, reclamanții ar fi fost proprietarii unui „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Drepturilor Omului, prin aceea că prima instanță a dat o soluție de admitere totală sau parțială a acțiunii, deoarece pretinsul drept de proprietate este supus condiției stabilite de către norma juridică specială, și, mai ales, izvorul acestui drept este însăși reglementarea din legea specială respectiv art. 5 alin.1 lit. a din Legea nr. 221/2009.
Fiind declarat neconstituțional tocmai izvorului legal al pretinsului drept de proprietate și în lipsa unei manifestări de voință în sensul recunoașterii acestui bun de către legiuitorul intern, acțiunea reclamanților, cât și soluția judiciară întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii constituționale și juridice.
Dreptul de a reglementa pe cale specială un anumit raport juridic este atributul suveran al legiuitorului intern, iar în lipsa unei reglementări speciale, care are ca obiect însăși nașterea dreptului subiectiv pretins în justiție, judecătorul nu poate adăuga de la sine, și nu poate întregi reglementarea juridică specială cu normele de drept comun.
De aceea, în speță nu sunt aplicabile prevederile art. 3 din Codul Civil, text de lege care are în vedere un alt domeniu de aplicare, respectiv acela al acțiunii civile de drept comun, ori, în prezenta cauză dreptul pretins în justiție este unul consacrat și valorificat în mod exclusiv prin norme cu caracter special, derogatorii de la dreptul comun.
Decizia Curții Constituționale, de la data publicării sale în Monitorul Oficial, este obligatorie pentru instanțe, ipoteză ce are drept consecință interpretarea recursului declarat de către reclamanți, în sensul examinării temeiului juridic al hotărârii atacate și, desigur, al acțiunii introductive.
Cum acest temei juridic bazat pe art. 5 alin.1 lit.a din Legea nr. 221/2009, a fost declarat în afara ordinii constituționale și nu mai poate produce efecte juridice, în exercitarea controlului de legalitate, Curtea va respinge recursul declarat de reclamanții M. I. și B. L., împotriva sentinței civile nr. 2012/25.09.2012, pronunțată de Tribunalul A. în dosar nr._ .
Această soluție se impune, chiar dacă cauza se află în recurs, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.
Or, recursul actual, după . L.202/2010 este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în fața instanței de control judiciar toate problemele de fapt și de drept dezbătute în prima instanță, provocând o nouă judecată asupra fondului, de aceea în cauză nu este aplicabilă nici ipoteza avută în vedere de CEDO în cauza Blecic vs. Croatia, unde era avuta in vedere o hotărâre definitiva, nefiind astfel înfrânt principiul neretroactivității.
Această soluție se impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. 1 pct. 10 Cod procedură civilă, revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepții.
De altfel, aceasta interpretare a fost însușită și preluată si de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia în interesul legii nr.12/19.09.2011, obligatorie, de asemenea, pentru instanțele naționale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanții M. I. și B. L., împotriva sentinței civile nr. 2012/25.09.2012, pronunțată de Tribunalul A. în dosar nr._ .
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi, 03 decembrie 2012.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
Dr. L. L. Prof.Univ.Dr. L. B. A.-M. N.
GREFIER,
D. B.
Red.L. L/ 07.12.2012
Tehnored DCB./07.12.2012
Ex.2
Instanța de fond: Tribunalul A. – jud.
| ← Cereri. Decizia nr. 2453/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA | Revendicare imobiliară. Decizia nr. 2587/2012. Curtea de Apel... → |
|---|
