Revendicare imobiliară. Decizia nr. 2587/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2587/2012 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 13-12-2012 în dosarul nr. 2587/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 2587
Ședința publică din 13 decembrie 2012
PREȘEDINTE: A.-M. N.
JUDECĂTOR: C. P.
JUDECĂTOR: M. G.
GREFIER: S. C.
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurentul reclamant C. M.I. în contradictoriu cu intimații S. R. – M. Timișoara prin Primar și C. A. împotriva Sentinței civile nr. 1059/PI din 05.04.2012 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._, având ca obiect restituire imobil.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă consilier juridic V. S. pentru pârâtul intimat, lipsă fiind reclamantul recurent C. M.I. și pârâtul intimat C. A..
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, se constată depusă la dosar prin Serviciul registratură, întâmpinare formulată de pârâtul intimat M. Timișoara, prin Primar cu privire la care instanța constată că au natura juridică a unor concluzii scrise, nefiind depusă cu respectarea termenului prevăzut de art. 308 alin. 2 Cod procedură civilă.
Nefiind formulate alte cereri, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra recursului formulat de reclamant.
Consilier juridic V. S., pentru pârâtul intimat, solicită respingerea recursului și menținerea hotărârii primei instanțe, conform concluziilor scrise depuse la dosar.
CURTEA
P. Sentința civilă nr.1059/PI din 5.04.2012 pronunțată de Tribunalul T. a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantul Cărămida M. I. împotriva pârâților S. R. și C. A. având ca obiect revendicare imobiliară.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că prin cererea înregistrată în data de 09.11.2010 la Judecătoria Timișoara sub nr. dosar_, reclamantul Cărămida M. I. a chemat în judecată pârâții S. R. reprezentat de M. Timișoara prin Primar și C. A., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să constate greșita și abuziva expropriere a terenului situat în . nr. 8 fostă . în suprafață de 352 m2, să constate că atribuirea terenului cu titlu de folosință veșnica în anul 1957, în vederea ridicării unei case familiale, este asimilat cu un drept de proprietate, în cazul în care condiția ridicării casei de locuit este îndeplinită, să dispună restituirea acestui teren reclamantului cu rectificarea cărții funciare nr._ Timișoara și nr._ Timișoara, cu nr. top. 1685/22/2/1/1, în sensul înscrierii suprafeței de 352 m2 pe numele reclamantului, în cartea funciară nr._ Timișoara, cu titlu de drept de proprietate, anterior drept de folosință veșnică.
În motivare, reclamantul a arătat că prin actul de expropriere nr._/XXIII din 29.04.1966, S. R. prin reprezentanții săi, a expropriat de la reclamant terenul în suprafață de 352 m2, care i-a fost atribuit în folosință veșnică în anul 1957 în vederea construirii unei case de locuit. Având în vedere că statul l-a expropriat pe reclamant de acest teren, înseamnă că a recunoscut dreptul de proprietate al acestuia asupra terenului, deoarece numai proprietarii terenurilor au fost supuși măsurii exproprierii. Datorită faptului că acest teren nu a mai obținut utilitatea publică pentru care a fost expropriat, a rămas teren aferent casei de locuit construită de reclamant și transcrisă pârâtului C. A., cu titlu de întreținere, urmează a fi restituit reclamantului și înscris ca atare în cartea funciară. Reclamantul mai arată că pârâtul C. A. a fost chemat în judecată pentru ca hotărârea ce se va pronunța în cauză să-i fie opozabilă. În baza Legii nr. 18/1990, terenul nu a fost restituit pe considerentul că statul consideră că exproprierea a fost legală și realizată față de un neproprietar, caz în care nu sunt aplicabile dispozițiile legii speciale. Astfel, reclamantul este nevoit a solicita pe calea dreptului comun, restituirea terenului expropriat și recunoașterea dreptului de proprietate asupra acestui teren, asimilat cu dreptul de folosință veșnică, drept care nu mai există în legislația actuală, dar stând la baza unei exproprieri, este ridicat la rangul unui drept de proprietate.
Pârâtul S. R. reprezentat de M. Timișoara prin Primar a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii în principal pe excepția lipsei calității de reprezentant a Municipiului Timișoara prin Primar în reprezentarea Statului R., având în vedere dispozițiile Legii nr. 215/2001 privind administrația publică locală și ale HG nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice. De asemenea a invocat și excepția inadmisibilității demersului litigios promovat de către reclamant, iar pe fond, a solicitat respingerea acțiunii ca netemeinică și nelegală.
Pârâtul C. A. nu a formulat întâmpinare și nici nu a fost prezent în instanță.
P. sentința civilă nr. 8350/05.04.2011 pronunțată în dosarul nr._ Judecătoria Timișoara a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Timișoara și a declinat competența de soluționare a acțiunii formulată de reclamantul Cărămida M. I. împotriva pârâților S. R. reprezentat de M. Timișoara prin Primar și C. A., în favoarea Tribunalului T..
Pentru a pronunța această soluție judecătoria a reținut că prin acțiunea ce face obiectul dosarului de față, reclamantul urmărește redobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului constând în terenul situat în . nr. 8 fostă . în suprafață de 352 m2, prin constatarea caracterului abuziv al exproprierii.
Judecătoria a reținut reține că primul petit este în competența de soluționare a tribunalului în primă instanță față de dispozițiile art. 21 din Legea nr. 33/1994, ce reglementează o competență materială exclusivă. În ceea ce privește celelalte petite, competența aparține tot tribunalului prin aplicarea dispozițiilor art. 17 Cod procedură civilă.
Față de cele de mai sus, văzând și dispozițiile art. 158, 159 pct. 2 Cod procedură civilă, judecătoria a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Timișoara și a declinat competența de soluționare a acțiunii în favoarea Tribunalului T..
Urmare a declinării competenței, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului T., la data de 6.05.2011, sub nr._ .
P. sentința civilă nr. 4064/8.09.2011, Tribunalul T. a admis excepția de necompetență materială, invocata din oficiu și, în consecință, a declinat competența de soluționare a acțiunii formulate de reclamantul Cărămida M. I. împotriva pârâților S. R. reprezentat de M. Timișoara prin Primar și C. A., în favoarea Judecătoriei Timișoara.
A constatat ivit conflictul negativ de competență cu Judecătoria Timișoara, și a trimis cauza la Curtea de Apel Timișoara, pentru soluționarea conflictului negativ de competență.
Pentru a pronunța această soluție tribunalul a avut în vedere că prin Decizia nr. 53/2007, în soluționarea unui recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că: „Dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică se interpretează în sensul că: Aceste dispoziții nu se aplică în cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, introduse după . Legii nr. 10/2001”.
Având în vedere că valoarea imobilului revendicat a fost indicată ca fiind de_ lei, în baza art. 1 pct. 1 c. pr. civ. cu aplicarea art. 2 pct. 1, lit. b c. pr. civ., tribunalul a admis excepția de necompetență materială, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timișoara.
Conflictul de competență ivit între Tribunalul T. și Judecătoria Timișoara a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Timișoara sub nr. dosar_ la data de 18.10.2011.
Curtea, sesizată cu pronunțarea unui regulator de competență, a constatat că, soluționarea cauzei în primă instanță este de competența Tribunalului T., astfel prin sentința civilă nr. 24/22.11.2011 pronunțată în dosarul nr._ a stabilit competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul C. I. în contradictoriu cu pârâții M. Timișoara, prin Primar și C. A., în favoarea Tribunalului T..
Pentru a hotărâri astfel, Curtea a reținut că, principalul capăt al cererii formulate de reclamant, îl constituie constatarea greșită a exproprierii terenului din litigiu.
Dispozițiile art. 2 pct. 1 lit.f C. pr. civ., prevăd că tribunalele judecă în primă instanță procesele și cererile în materie de expropriere.
Raportat la obiectul cauzei, la dispozițiile legale menționate, Curtea în baza art. 22 alin. 2 C. pr. civ., a stabilit competența de soluționare a prezentei cauze, în favoarea Tribunalului T..
Pe rolul Tribunalului T. cauza s-a reînregistrat sub nr. dosar_ la data de 06.12.2011.
Analizând dosarul cauzei prin prisma motivelor de fapt invocate și a normelor de drept invocate în speță, tribunalul a reținut că este inadmisibilă.
Astfel, reclamantul invocă faptul că terenul cu privire la care a fost expropriat în 1966 nu a primit utilitatea publică pentru care a avut loc exproprierea.
Potrivit art. 35 din Legea 33/1994 dacă bunurile imobile expropriate nu au fost utilizate în termen de un an potrivit scopului pentru care au fost preluate de la expropriat, respectiv lucrările nu au fost începute, foștii proprietari pot să ceară retrocedarea lor, dacă nu s-a făcut o nouă declarare de utilitate publică.
P. Decizia 33/2007, ÎCCJ a stabilit, în soluționarea unui recurs în interesul legii, că dispozițiile art. 35 din Legea 33/1994 se interpretează în sensul că aceste dispoziții nu se aplică în cazul acțiunilor având ca obiect imobilele expropriate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, introduse după . Legii 10/2001.
În considerentele acestei decizii s-a statuat că imobilele ce fac obiectul art. 35 Din Legea 33/1994 pot fi revendicate doar în condițiile Legii 10/2001, iar nu pe calea dreptului comun.
În consecință, tribunalul a respins acțiunea.
Împotriva Sentinței civile nr.1059/PI din 5.04.2012 pronunțată de Tribunalul T. a formulat recurs reclamantul Cărămida M. I., solicitând modificarea hotărârii în baza dispoz. art.304 pct.7,8,9 C.pr.civ., iar în subsidiar casarea hotărârii și trimiterea spre rejudecare în baza art.315 pct.5 C.pr.civ.
În motivare a arăta că obiectul acțiunii reclamantului privește curtea imobilului situat in . nr. 8 fosta . in suprafața de 352 m.p.
Din acest imobil, compus din casa de locuit anexe si curte, suprafața de 352 m.p. a rămas proprietate de stat, desi anexele si garajul imobilului se afla pe aceasta suprafața de teren.
Instanta de fond a respins in mod greșit acțiunea reclamantului, si nici nu s-a pronunțat asupra tuturor petitelor formulate de reclamant si supuse judecații.
Reclamantul a solicitat instanței sa constate, ca atribuirea terenului cu titlu de folosința veșnica in anul 1957, in vederea ridicării unei case familiale, este asimilat cu un drept de proprietate, in cazul in care condiția ridicării casei de locuit este îndeplinita.
In aceasta situație refuzul autorităților competente de a restituit proprietarului casei acest teren dat in folosința veșnica, trebuie corectat de justiție, care este chemata de a aplica in mod corect legea si a garanta celui care se adresează justiției un proces echitabil.
Spre a asigura aceasta garanție, reclamantul a depus prin registratura o cerere prin care a solicitat ca completul de judecata sa se abtina de la judecarea cauzei, deoarece s-a mai pronunțat in cauza dar si in alt caz supus judecații avind drept obiect același teren.
In acest sens, reclamantul a depus si copia sentinței pronunțata de același complet de judecata.
Tribunalul omite a se pronunța asupra cererii reclamantului, prin care solicita abținerea judecătorului, dar retine greșit ca reclamantul nu intelege sa formuleze cerere de recuzare, desi acesta nu este prezent la judecarea cauzei, fiind lipsa.
Aceasta atitudine a instanței de fond contravine art 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, dar si a art 14 al Convenției care consacra dreptul la nediscriminare.
Reclamantul a solicitat prin acțiunea de fata restituirea terenului cu rectificarea cârtii funciare_ Timișoara si_ Timișoara, cu nr. top. 1685/22/2/1/1, in sensul inscrierii suprafeței de 352 m.p. pe numele reclamantului, in cartea funciara_ Timișoara, cu titlu de drept de proprietate, anterior drept de folosința veșnică.
Chiar daca din actul de expropriere nr._/XXIII din 29. 04. 1966, S. R. prin reprezentanții sai, au expropriat de la reclamant terenul de 352 m.p. care i-a fost atribuit in folosința veșnica, inca in anul 1957 in vederea construirii unei case de locuit, in cauza nu sunt aplicabile dispoz. deciziei nr. 33 / 2007 a ICCJ privitor la interpretarea dispoz. art 35 din Legea 33/ 1994, imobilul din litigiu nu face si nici nu poate face obiectul legii 10 / 2001 si ca atare in cauza baza juridica a cererii reclamantului este dreptul comun .
Datorita faptului, ca terenul din litigiu nu a obținut nici o utilitate publica ci a rămas teren aferent casei de locuit construita de reclamant si transcrisa paratului II. fiului, cu titlu de intretinere, urmează a fi restituit reclamantului si inscris ca atare in cartea funciara.
În baza legii 18/1991 terenul nu a fost restituit, pe considerentul, ca parata considera ca exproprierea a fost legala si realizata fata de un neproprietar, caz in care nu sunt aplicabile in cauza dispozițiile legii speciale.
Datorita situației speciale ale terenului- curte de 352 m.p., reclamantul este nevoit a solicita pe calea dreptului comun, restituirea acestuia cu recunoașterea dreptului de proprietate asupra acestui teren, ce urmează a se asimila cu dreptul de folosința veșnica, drept care numai exista in legislația actuala, dar stând la baza unei exproprieri, este ridicat la rangul unui drept de proprietate.
D. urmare, instanța de fond a aplicat greșit o dispoziție legala in cauza, care nu are aplicatiune fata de reclamant datorita caracterului special al obiectului litigiului si al dreptului fostului proprietar tabular.
Ca atare sunt aplicabile in cauza dispoz. art 304 pct. 7, 8 si 9 din c. pr civ. iar pentru faptul ca instanța de fond a omis a se pronunța asupra cererii de abținere formulate de reclamant, si a tuturor petitelor acțiunii se impune in subsidiar aplicarea dispoz. art 312. pct 5 c. pr civ. casarea hotărârii si trimiterea cauzei spre rejudecare altui complet de judecata.
Examinând legalitatea și temeinicia sentinței atacate prin prisma motivelor de recurs, precum și față de prevederile art.304 ind.1 C.pr.civ., Curtea consideră că recursul nu este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Referitor la cazul de modificare prev. de art.304 pct.7 C.pr.civ., instanța de recurs constata ca sentința este motivata, iar considerentele sale nu cuprind motive contradictorii ori străine de natura pricinii, fiind arătate considerentele de fapt si de drept pe care tribunalul le-a avut în vedere atunci când a pronunțat soluția.
Pe de altă parte, prevederile art.304 pct.8 C.pr.civ. care vizează interpretarea eronata a actului juridic dedus judecații sunt aplicabile în situația în care, deși rezultă fără dubiu natura juridică a actului dedus judecății (în înțelesul său de negotium juris, adică manifestare de voință producătoare de efecte juridice, și nu de instrumentum probationes, adică de înscris ca mijloc de probă), ori înțelesul acestuia, instanța a reținut un cu totul alt act juridic sau conținut. Recurentul nu indică ce act juridic a fost interpretat greșit de instanța de apel și în ce constă interpretarea eronată.
Nici dispozițiile art.304 pct.5 C.pr.civ. nu sunt incidente în cauză întrucât pe de o parte, reclamantul a depus la dosar o declarație prin care arată în mod expres că nu înțelege să recuze completul de judecată (f.12 din al doilea dosar al tribunalului), astfel încât în mod întemeiat prima instanță a constatat că nu s-a formulat o cerere de recuzare în litigiu, iar pe de altă parte prin Sentința civilă nr.4064/PI din 8.09.2011 a Tribunalului T. judecătorul cauzei a declinat competența de soluționare a litigiului, prin ipoteză dezinvestindu-se fără a se pronunța asupra pretențiilor reclamantului.
În ceea ce privește cererea reclamantului, acesta a solicitat restituirea unui imobil asupra căruia pretinde un drept de proprietate asimilat cu dreptul de folosință veșnică, imobil care, în opinia declanșatorului demersului judiciar, a fost greșit și abuziv expropriat prin actul de expropriere nr._/XXIII din 29.04.1966.
Conform deciziei nr.53/2007 pronunțată de ICCJ într-un recurs în interesul legii, dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 nu se aplică în cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, introduse după . Legii nr. 10/2001 reținându-se în considerente că Legea nr. 10/2001 suprimă, așadar, acțiunea dreptului comun al revendicării, dar nu și accesul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecționează sistemul reparator și procedural, controlul judecătoresc al reparațiilor, prin accesul deplin și liber la trei grade de jurisdicție, în condițiile art. 21 alin. (1) și (3) din Constituție și ale art. 6 alin. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. (…) Or, din moment ce a fost adoptată Legea nr. 10/2001, având tocmai caracterul special menționat, care reglementează toate situațiile ce privesc restituirea în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent în cazul imobilelor expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, se impune ca dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 să fie considerate rămase fără aplicare în cazul acțiunilor având ca obiect asemenea imobile, dacă au fost introduse după . Legii nr. 10/2001, ca și în toate celelalte cazuri de preluate abuzivă de către stat.
Așadar, din cele mai sus menționate rezultă că imobilul în litigiu se circumscrie ipotezelor Legii 10/2001.
În prezent, Legea nr. 10/2001 reglementează toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor în perioada 6.03._89, indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, regăsindu-se inclusiv situațiile juridice care nu puteau primi o soluție potrivit dispozițiilor art. 480 și 481 C.civ.
Apariția noului act normativ a fost anticipată, deoarece potrivit art. 6 al. 2 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia „Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de către foștii proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparații”. Dispozițiile anterior menționate nu mai sunt incidente în condițiile adoptării unei legi speciale, ca urmare a aplicării principiului specialia generalibus derogant.
În această situație, după . Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare a imobilelor nu mai este admisibilă pe calea dreptului comun, persoanele care pretind restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate de stat în perioada regimului comunist fiind ținute să urmeze procedura prevăzută de acest act normativ, soluție ce se impune ca urmare a aplicării principiului specialia generalibus derogant. În caz contrar, dispozițiile Legii nr. 10/2001 ar rămâne fără aplicabilitate, or intenția legiuitorului a fost aceea de a reglementa raporturile juridice prin adoptarea unei legi speciale de reparație.
Legea nr. 10/2001 a instituit atât o procedură administrativă prealabilă, precum și anumite termene și decăderi pentru a limita incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de către stat, suprimând, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.
P. recursul în interesul legii, respectiv decizia nr. 33/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C.civ., indiferent de distincția dacă s-a făcut sau nu apel la dispozițiile Legii nr. 10/2001, concluzie ce are la bază inclusiv principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența C.E.D.O. (Cauza Brumărescu împotriva României).
S. roman nu are o obligatie specifica de reparare a nedreptatilor sau prejudiciilor cauzate inainte de ratificarea Conventiei prin restituirea bunurilor. Acestea sunt concluziile hotararii Curtii in cauza Kopecky contra Slovaciei preluate in cauza P. contra Romaniei si in hotararea pilot A. și alții împotriva României. Cu toate acestea, statul roman a ales sa repare prejudiciile mentionate prin adoptarea Legii nr. 10/2001.
Raportul dintre aceasta lege speciala si dreptul comun a fost stabilit cu titlu obligatoriu pentru instantele de judecata din Romania, prin decizia nr. 33/2008 statuandu-se in mai multe randuri inadmisibilitatea actiunii in revendicare, in sensul a acele persoane care nu au urmat in mod legal procedura prevazuta de Legea nr. 10/2001 nu au deschisa calea actiunii in revendicare intemeiata pe dispozitiile art. 480 C.civ.
De asemenea, Inalta Curte de Casatie si Justitie a statuat ca numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ si, in mod exceptional, cele care detineau un "bun", in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenie, au deschisa calea actiunii in revendicare/retrocedare a bunului litigios, cu conditia ca aceasta sa nu aduca atingere drepturilor de proprietate dobandite de terti de buna-credința.
Reclamantul nu a dovedit incidenta uneia dintre cele doua ipoteze de mai sus, astfel încât instanța apreciază că acesta a avut la dispoziție o cale efectivă de valorificare a dreptului pretins prin acțiunea ce face obiectul acestei cauze, respectiv calea reglementării speciale conținute în Legea nr. 10/2001, care a oferit cadrul juridic complet pentru soluționarea cererilor de retrocedare a imobilelor preluate anterior anului 1989 sau de acordare a despagubirilor prin echivalent.
Totodată, în acord cu dispozițiile deciziei anterior menționate, instanța apreciază că prin recurgerea la dispozițiile Legii nr. 10/2001 persoana îndreptățită nu este privată de dreptul de a se adresa instanței de judecată, deoarece există posibilitatea supunerii controlului judecătoresc a tuturor deciziilor ce se iau în cadrul Legii nr. 10/2001, calea specială fiind una efectivă.
Nu se incalca accesul la justitie al reclamantului deoarece art. 6 din Conventie garanteaza dreptul fiecarei persoane ,,la un tribunal", dar el nu este absolut, fiind compatibil cu limitari implicite si statele dispun in aceasta materie de o marja de apreciere. Faptul ca Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile nu conduce la privarea acestor persoane de accesul la justitie pentru ca impotriva dispozitiei sau refuzului de emitere a acesteia legea prevede contestatiei in instanta.
De asemenea, asa cum a aratat Curtea in cauza C. si altii impotriva Romaniei, preluarea bunului reclamantului de catre stat in perioada comunista nu conduce la incalcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la Conventie, fapta fiind anterioara ratificarii Conventiei de catre Romania la data de 20.06.1994 (incompatibilitate ratione temporis), motivul privind prioritatea Conventiei neputand fi retinut intrucat reclamanții nu detin un bun in sensul art. 1 din Protocol.
Până la data intervenției legislative (care de altfel s-a și produs prin Legea nr. 1/2009 cu privire la acordarea despăgubirilor) se punea problema dacă în cadrul unei acțiuni de drept comun putea fi invocată neconvenționalitatea unei legi speciale, răspunsul fiind afirmativ, întrucât prin recursul în interesul legii, s-a concluzionat că existența Legii nr. 10/2001 nu exclude în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul în cadrul unei astfel de acțiuni să se poată prevala la rândul său de un bun, în sensul articolului 1 din primul protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.
Urmare a hotărârii Curții din cauza A. și alții împotriva României, circumstanțele factuale de natura celor din speță nu permit recunoașterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanță valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001, drept la despăgubire recunoscut independent de nefuncționalitatea Fondului "Proprietatea".
Schimbarea de abordare în analiza cerinței bunului este justificată de aplicarea în cauza A. a procedurii hotărârii-pilot, prin instituirea în sarcina Statului R. a obligației de a adopta, într-un termen de 18 luni, măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 paragraf 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei A., masuri cu caracter legislativ și administrativ.
Stabilirea obligației Statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual și instituirea de proceduri simplificate și eficiente echivalează, în același timp, cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situația vânzării imobilului către fostul chiriaș.
In hotarare s-a retinut ca „ținând cont de sensul autonom al noțiunii "bunuri" și de criteriile reținute în jurisprudența Curții, existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Curtea constată că, de la . legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri. P. urmare, Curtea apreciază că transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi. În speță, Curtea observă că nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor A. și P. în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante (paragraful 19 de mai sus), deși toate constată că naționalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament. Rezultă că acest apartament nu reprezintă un "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala”.
În cazul din speță, reclamantul nu se poate prevala de existența unui astfel de bun sau speranță legitimă, respectiv neconvenționalitatea Legii nr. 10/2001, astfel că motivele invocate de către acesta nu pot fi valorificate în cadrul unei acțiuni de drept comun.
O astfel de interpretare este în concordanță nu numai cu întreg sistemul juridic român, dar și cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum este reflectată în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. În nicio decizie de speță în care s-a analizat încălcarea art. 6 din Convenție de către S. R. în litigiile având ca obiect revendicarea imobilelor naționalizate nu s-a statuat că reglementarea situației juridice a acestora printr-o lege specială, derogatorie de la dreptul comun, contravine principiilor enunțate în Convenție.
Curtea a apreciat în mod constant că încălcările de către S. R. a Convenției se regăsesc în situațiile în care s-a recunoscut nevalabilitatea titlului statului asupra unui imobil dar nu s-a dispus și înapoierea efectivă a acestuia fostului proprietar combinat cu lipsa oricărei despăgubiri juste. Or, în speța de față nu suntem într-o astfel de situație, amanta trebuind să parcurgă procedura reglementată de Legea nr. 10/2001 în prealabil, deoarece numai în funcție de modalitatea în care aceasta se finalizează se poate aprecia dacă s-au încălcat în vreun fel drepturile fundamentale ale reclamantei ocrotite de Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Curtea nu impune în mod necondiționat restituirea în natură a imobilelor naționalizate, aspect ce reiese din cauzele soluționate de aceasta și în care condamnă S. R., alternativ, la restituirea imobilului naționalizat sau la plata unei despăgubiri pecuniare, astfel că nu se poate constata de plano că Legea nr. 10/2001 ar contraveni Convenției prin faptul că nu dă posibilitatea întotdeauna la restituirea în natură a imobilelor naționalizate.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat hotărâri de condamnare a Statului R. în situația în care fostului proprietar i se recunoscuse dreptul de proprietate printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, iar ulterior în urma declarării unui recurs în anulare, hotărârea a fost desființată, ceea ce a constituit o lipsire de proprietate, care nu a fost justificată de o cauză de utilitate publică și nici nu a fost însoțită de despăgubiri corespunzătoare, fiind adusă atingere și principiului securității raporturilor juridice.
Raționamentul este același și pentru situația cumpărătorilor, al căror drept de proprietate a fost recunoscut irevocabil de către instanțele judecătorești și care au fost deposedați ulterior tot în urma unui recurs în anulare (Cauza R. contra României), unde Curtea a ținut să evidențieze că atenuarea vechilor neajunsuri nu trebuie să creeze noi pagube disproporționate, pentru ca persoana dobânditoare a imobilului cu bună credință să nu fie în situația de a suporta responsabilitatea statului care a confiscat bunul.
Tot în acest context, se pune problema aplicării dispozițiilor cuprinse în recursul în interesul legii amintit anterior și prin care se arăta că în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Instanța constată că dispozițiile dreptului comun pot înlocui dispozițiile din legea specială, nu în întregime, ci numai în măsura în care sunt contrare Convenției, putând fi invocată această neconcordanta chiar pe parcursul derulării procedurii judiciare declansate de aplicarea Legii nr. 10/2001.
In concluzie, reclamantul nu poate formula actiunea care face obiectul prezentului litigiu in conditiile dreptul comun intrucat legiuitorul i-a pus la dispozitie o procedura derogatorie speciala in acelasi scop, conform principiului imperativ specialia generalibus derogant, fiind obligat sa obtina recunoasterea drepturilor pretinse pe calea Legii speciale nr. 10/2001.
Nici motivul de recurs privind nesoluționarea tuturor capetelor de cerere nu este întemeiat deoarece tribunalul a constatat în mod corect că întreaga acțiune a reclamantului prin care solicită în esență restituirea unui imobil asupra căruia pretinde un drept de proprietate asimilat cu dreptul de folosință veșnică nu poate fi admisă în baza principiului de drept specialia generalibus derogant, fiind aplicabile dispoz. Legii 10/2011.
Pentru aceste motive, instanța de recurs consideră că Sentința civilă nr.1059/PI din 5.04.2012 pronunțată de Tribunalul T. este temeinică și legală, astfel încât recursul împotriva acestei hotărâri urmează să fie respins conform art.312 alin.1 C.pr.civ.
Având în vedere soluția pronunțată, precum și faptul că intimații nu au solicitat cheltuieli de judecată în recurs, instanța nu va acorda astfel de cheltuieli.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Respinge recursul formulat de recurentul reclamant C. M. I. în contradictoriu cu intimații pârâți S. R. - M. Timișoara prin Primar și C. A. împotriva Sentinței civile nr.1059/PI din 5.04.2012 pronunțată de Tribunalul T..
Fără cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 13.12.2012.
P., JUDECATOR, JUDECATOR,
A.-M. N. C. P. M. G.
GREFIER,
S. C.
Red. A.M.N. – 21.12.2012
Tehnored. S.C. – 2 ex./21.12.2012
Tribunalul T., Judecător: L. V.
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 2481/2012. Curtea de... | Daune cominatorii. Decizia nr. 92/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA → |
|---|
