Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 3522/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 3522/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 06-11-2013 în dosarul nr. 1471/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARAOperator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ nr.1471
Ședința publică din 06 noiembrie 2013
PREȘEDINTE: F. Ș.
JUDECĂTOR: G. O.
JUDECĂTOR: RUJIȚA R.
GREFIER: M. M.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta H. M. împotriva Sentinței civile nr.3522 din 12.12.2012, pronunțată de T. T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâtul S. R. REPREZENTAT DE MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE P. DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE T., având ca obiect acordare de despăgubiri în baza Legii nr.221/2009.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă pentru reclamanta recurentă H. M. avocat L. Ț., în substituirea avocatei C. F.-S., lipsă fiind pârâtul intimat S. R., reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T..
Ministerul Public este reprezentat de procuror L.-C. D., din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul a fost declarat în termen și este scutit de la plata taxelor judiciare de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care reprezentanta reclamantei recurente depune la dosar împuternicire avocațială de substituire și învederează instanței că nu mai are cereri de formulat în cauză.
Procurorul, de asemenea, arată că nu are cereri de formulat.
Nemaifiind alte cereri de formulat și excepții de invocat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe fond.
Avocat L. Ț., pentru reclamanta recurentă H. M., solicită admiterea recursului, în principal casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la T. T. iar, în subsidiar, solicită modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată pentru motivele invocate în cuprinsul cererii de declarare a recursului, fără cheltuieli de judecată.
Procurorul solicită respingerea recursului și menținerea ca temeinică și legală a sentinței recurate.
CURTEA
În deliberare constată că prin Sentința civilă nr.3522 din 12.12.2012, pronunțată în dosarul nr._, T. T. a respins acțiunea formulată de reclamanta H. M. împotriva pârâtului S. R., reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T..
Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut următoarele:
Reclamanta a solicitat prin cererea de chemare în judecată obligarea Statului R. prin al sau reprezentant la plata de daune morale în compensarea prejudiciului moral suferit urmare a condamnării cu caracter politic a tatălui său Ianovan I., născut la data de 20.04.1901, în localitatea Satchinez, județul T. și decedat la data de 03.05.1948 în Penitenciarul Lugoj, jud.T., în sumă de 2.000.000 euro sau echivalentul în lei la cursul BNR în ziua plății.
A fost respinsă cererea reclamantei cu obiect daune morale întemeiate pe prevederile art.4 și 5 al.1 lit.a din Legea nr.221/2009, în considerarea faptului că urmare a constatării caracterului neconstituțional al acestui text de lege prin Decizia nr.1358/2010 a Curții Constituționale, a încetat a produce efecte juridice.
Potrivit exigențelor art.31 din Legea nr.47/1992, republicată, decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie, iar dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.
Astfel, Curtea a apreciat că legiuitorul român a acordat o atenție deosebită reglementărilor referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, având în vedere voința noului stat democratic instaurat în decembrie 1989 de a recunoaște și de a condamna aceste fapte. În acest sens au fost inițiate și adoptate reglementări privind: 1. restituirea bunurilor mobile și imobile preluate abuziv și, în măsura în care acest lucru nu mai este posibil, acordarea de compensații pentru acestea; 2. reabilitarea celor condamnați din motive politice; 3. acordarea de indemnizații, de despăgubiri pentru daunele morale suferite și de alte drepturi.
Reglementările adoptate au ținut seama de rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr.1.096 (1996) intitulată „Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" și nr.1.481 (2006) intitulată „Necesitatea condamnării internaționale a crimelor comise de regimul comunist". Potrivit acestor acte cu caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei (la care România a aderat prin Legea nr.64/1993 pentru aderarea României la Statutul Consiliului Europei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.238 din 4 octombrie 1993), având în vedere încălcarea drepturilor omului de către regimul comunist, este necesar ca persoanele nevinovate care au fost persecutate pentru fapte care ar fi considerate legale într-o societate democratică să fie reabilitate, să le fie restituite proprietățile confiscate (sau să primească compensații, dacă acest lucru nu mai este posibil) și, atât timp cât victimele regimului comunist sau familiile lor mai sunt în viață, să poată primi compensații pentru daunele morale suferite.
În ceea ce privește reabilitarea persoanelor condamnate din motive politice - prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr.214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea, I, nr.650 din 30 decembrie 1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.568/2001, cu modificările și completările ulterioare - s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice sau supuse, din motive politice, unor măsuri administrative abuzive în perioada 6 martie 1945 - 14 decembrie 1989, decizia pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă putând fi folosită ca probă în fața instituțiilor abilitate, în ceea ce privește aprecierea caracterului politic al infracțiunilor a căror săvârșire a atras măsura confiscării bunurilor. Totodată, potrivit acestui act normativ, hotărârile de condamnare pentru infracțiuni săvârșite din motive politice nu pot fi invocate împotriva persoanelor care au dobândit calitatea de luptător în rezistența anticomunistă.
În materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, Curtea a constatat că există o . acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât și social, ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătățirea legislației cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice și etnice. Edificatoare în acest sens sunt: prevederile Decretului-lege nr.118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.631 din 23 septembrie 2009, prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr.214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, prevederile Legii nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Aceste acte normative stabilesc o . drepturi, cum ar fi: dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenție, strămutare în alte localități, deportare în străinătate sau prizonierat; dreptul la o indemnizație lunară de 100 lei pentru fiecare an de internare abuzivă în spitalele de psihiatrie sau de domiciliu obligatoriu (art.4 din Decretul-lege nr.118/1990); scutire de plata impozitelor și a taxelor locale; asistență medicală și medicamente, în mod gratuit și prioritar, atât în tratament ambulatoriu, cât și pe timpul spitalizărilor; transport urban gratuit cu mijloacele de transport în comun aparținând societăților cu capital de stat sau privat (autobuz, troleibuz, tramvai, metrou); douăsprezece călătorii gratuite, anual, pe calea ferată română, la clasa I, pe toate categoriile de trenuri de persoane, cu mijloace de transport auto sau cu mijloace de transport fluviale (art. 8 din Decretul-lege nr.118/1990); soțul (soția) celui decedat, din categoria celor dispăruți sau exterminați în timpul detenției, internați abuziv în spitale de psihiatrie, deportați, prizonieri sau cărora li s-a stabilit domiciliu obligatoriu, precum și soțul (soția) celui decedat după ieșirea din închisoare, din spitalul de psihiatrie, după întoarcerea din strămutare, din deportare, din prizonierat sau după încetarea măsurii de stabilire a domiciliului obligatoriu au dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei, neimpozabilă, dacă ulterior nu s-au recăsătorit (art.5 din Decretul-lege nr.118/1990); despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare [art.5 al.(1) lit.a) din Legea nr.221/2009]; despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr.10/2001 [art.5 al.(1) lit.b) din Legea nr.221/2009]; repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară [art.5 al.(1) lit.c) din Legea nr.221/2009].
Curtea a apreciat că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
Curtea a apreciat că nu poate exista decât o obligație „morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza K. și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor.
P. urmare, Curtea a constatat că, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, Decretul-lege nr.118/1990 și Legea nr.221/2009, având acest scop.
S-a reținut că acordarea de despăgubiri pentru daune morale este la libera apreciere a legiuitorului, care - în temeiul art.61 din Legea fundamentală, potrivit căruia „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării" - este competent să stabilească condițiile și criteriile de acordare a acestui drept. Însă, Parlamentul, elaborând politica legislativă a țării, este în măsură să opteze pentru adoptarea oricărei soluții legislative de acordare a unor măsuri reparatorii celor îndreptățiți pentru daunele suferite în perioada comunistă, dar cu respectarea prevederilor și principiilor Constituției.
Analizând însă prevederile actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea a constatat că există două norme juridice - art. 4 din Decretul-lege nr.118/1990 și art.5 al.(1) lit.a) din Legea nr.221/2009 - cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri. Astfel, potrivit art.4 al.(1) din Decretul-lege nr.118/1990, „Persoanele care s-au aflat în situațiile prevăzute la art.1 al.(1) lit.a), b) și e) și al.(2) au dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenție, strămutare în alte localități, deportare în străinătate sau prizonierat, indiferent dacă sunt sau nu sunt pensionate", iar potrivit al.(2) „Persoanele care s-au aflat în una dintre situațiile prevăzute la art.1 al.(1) lit.c) și d) au dreptul la o indemnizație lunară de 100 lei pentru fiecare an de internare abuzivă în spitalele de psihiatrie sau de domiciliu obligatoriu, indiferent dacă sunt sau nu sunt pensionate." Cuantumul acestor indemnizații a fost actualizat periodic, ținându-se cont de creșterea inflației și a indicelui prețurilor de consum care au condus la scăderea puterii de cumpărare a acestei categorii de persoane. Potrivit art.5 al.(1) lit.a) teza întâi din Legea nr.221/2009, „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: [...] a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare [...]".
În expunerea de motive la Legea nr.221/2009 se arată că „În ceea ce privește prejudiciul moral suferit, [...] pot exista situații în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de către Decretul-lege nr.118/1990 [...] să nu fie suficiente în raport cu suferința deosebită resimțită de persoanele care au fost victimele unor măsuri abuzive ale regimului comunist". Or, Curtea a apreciat că această justificare nu poate sta la baza instituirii unei noi norme juridice - art.5 lit.a) din Legea nr.221/2009, cu scop identic celui prevăzut de art.4 din Decretul-lege nr.118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată - adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art.4 din Decretul-lege nr.118/1990 și o sumă globală, în cazul art.5 al.(1) lit.a) din Legea nr.221/2009. Totodată, Curtea observă că dispozițiile de lege criticate instituie, pentru prima dată, posibilitatea ca moștenitorii de până la gradul II ai persoanei persecutate să beneficieze de despăgubiri morale.
Curtea a reținut, de asemenea, că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative. Or, despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art.4 din Decretul-lege nr.118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile. Pe de altă parte, prin introducerea posibilității moștenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, și anume cel al echității și dreptății. Astfel, prin prevederea de lege criticată se diluează scopul pentru care au fost introduse aceste despăgubiri, întrucât nu se poate considera că moștenitorii de gradul II au aceeași îndreptățire la despăgubiri pentru daune morale suferite în perioada comunistă de predecesorul lor, ca și acesta din urmă.
P. Decretul-lege nr.118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa prin art.5 al.(1) lit.a) din Legea nr.221/2009, după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art.1 al.(3) din Constituție. Totodată, astfel cum a statuat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, tot în domeniul măsurilor reparatorii, însă în ceea ce privește restituirile de bunuri, este necesar a se face în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova și Pinc contra Cehiei, Hotărârea din 7 octombrie 2009 în Cauza Padalevicius contra Lituaniei). De asemenea, nu s-ar putea susține că prin adoptarea art.5 al.(1) lit.a) din Legea nr.221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o „speranță legitimă" (astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la Strasbourg - de exemplu, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei -, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o „speranță legitimă" în dobândirea proprietății. Totodată, prin Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o „importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o „speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.
Curtea a reținut că și alte state din Europa au reglementări având ca scop acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici, modalitatea de plată a acestora fiind de două feluri: ori prestații lunare (de exemplu, în Bulgaria, pentru cei deținuți în tabere sau lagăre de muncă, este prevăzută suma de 1.500 leva/lună, dar nu mai mult de 50.000 leva total; pentru cei cărora li s-a impus domiciliu forțat sau au fost internați în alte localități - 800 leva/lună, dar nu mai mult de 25.000 leva total; elevii și studenții care au fost siliți să abandoneze studiile - 10.000 leva), ori o sumă globală (de exemplu, în Cehia, pentru prizonierii politici care s-au aflat în această situație cel puțin un an calendaristic, legiuitorul a stabilit o sumă compensatorie de 120.000 coroane, iar pentru fiecare lună de prizonierat în plus, 1.000 coroane, iar soții supraviețuitori și urmașii au dreptul la jumătate din sumele prevăzute); în Lituania, a fost prevăzută suma de 20.000 litas (aproximativ 5.800 euro) pentru urmașii participanților la mișcarea de rezistență, morți în luptă, în detenție sau în timpul interogatoriilor, 15.000 litas (aproximativ 4.350 euro) familiilor celor care au participat voluntari necombatanți în mișcarea de rezistență, morți în timpul detenției sau interogatoriilor, 12.000 litas (aproximativ 3.480 euro) familiilor participanților necombatanți în mișcarea de rezistență uciși sau morți în timpul detenției după punerea în aplicare a sentinței.
S-a reținut că la expirarea termenului de 45 de zile de la publicarea în Monitorul Oficial a analizatei decizii, Parlamentul României nu a procedat la modificarea textului de lege declarat neconstituțional.
Decizia Curții cu privire la neconstituționalitatea unui text de lege are caracter general obligatoriu - atât în cadrul unui raport de drept procesual în curs de desfășurare, cât și față de cele viitoare, neputându-se interpreta că este astfel încălcat principiul neretroactivității legii civile; din punct de vedere tehnico-juridic, prin efectul deciziei Curții textul de lege nu a fost modificat, ci a încetat să mai producă efecte juridice; din aceasta perspectiva, nu se poate aprecia că prin adoptarea art.5 al.(1) lit.a) din Legea nr.221/2009, persoanele în cauză ar putea avea in patrimoniu o „speranță legitimă”, susceptibilă de a intra în sfera noțiunii de „bun” în sensul art.1 din Protocolul adițional nr.1 la Convenție, în acest sens fiind și jurisprudența Curții de la Strasbourg (în Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei – Curtea a statuat că atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o „speranță legitimă" în dobândirea proprietății; prin Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia, ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o „speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective).
Fiind lipsită de fundament juridic, acțiunea s-a considerat a fi nefondată, în condițiile în care art.5 al.1 lit.a din lege a fost indicat ca temei juridic principal, iar celelalte dispoziții legale – art.998-999 C.civ., au fost indicate în complinire.
De altfel, ratione temporis, Convenția Europeana a Drepturilor Omului, cu protocoalele sale adiționale, nu își găsește aplicabilitatea în cauză, întrucât la data luării măsurii administrative, aceasta nu fusese adoptată și cu atât mai puțin fusese ratificată de România.
s-a reținut că nu se poate aprecia că prin neaplicarea dispozițiilor Legii nr.221/2009 în cauzele aflate în curs de soluționare la pronunțarea deciziilor Curții Constituționale se creează o discriminare în raport de petenții care au beneficiat anterior de prevederile acestui act normativ, întrucât, tocmai prin pronunțarea deciziilor instanței de contencios constituțional, s-a creat o situație de drept diferita de cea inițiala; or, art.14 din Convenție, ca si Protocolul nr.12 la Convenție impun un tratament identic pentru situații identice; în plus, temeiurile discriminării, prevăzute de dispozițiile amintite, nu se regăsesc în speță.
Prevederile art.504 al.1 C.pr.pen. - potrivit căruia: „persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare, privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuind a fi stabilită, după caz, prin ordonanța procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanța procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art.10 al.1 lit.j (al.3) - nu își găsesc, de asemenea, incidența în speță.
În raport de celelalte temeiuri juridice cu caracter general, dreptul la despăgubiri morale pentru prejudicial creat prin măsura administrative luată de stat s-a constatat că apare ca prescris extinctiv, pentru următorul raționament juridic:
În condițiile art.1 al.1 din Decretul nr.167/1958 privind prescripția extinctivă, dreptul la acțiune în justiție având ca obiect un drept cu caracter patrimonial este supus prescripției, scopul legiuitorului fiind acela de a sancționa pasivitatea titularului dreptului nereclamat în justiție o anumită perioadă de timp, ca și asigurarea securității circuitului civil; art.3 din același decret prevede, cu caracter general, ca termenul prescripției este de 3 ani, sancțiunea neexercitării dreptul la acțiune în acest interval fiind aceea a lipsirii de protecție juridică a dreptului sau interesului legitim astfel pretins.
Potrivit regulii generale privind începutul cursului prescripției extinctive a dreptului la acțiune, prescripția începe sa curgă de la data când se naște dreptul la acțiune (art.7 al.1 din decret); în speță, dreptul de a solicita repararea morală a prejudiciului produs s-a născut la data încetării acestei măsuri, dată care respectă și dispozițiile speciale în ce privește începutul cursului termenului prescripției dreptului la acțiune în materia răspunderii civile delictuale (dată când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea - art.8 al.1 din Decretul nr.176/1958).
Independent de data la care măsura abuziva și-a încetat efectele (anterior abolirii regimului comunist sau concomitent cu această dată), reclamanta a fost împiedicată, până la data de 22 Decembrie 1989, să promoveze o acțiune ca cea supusă analizei, deși cunoștea sau ar fi trebuit să cunoască atât întinderea pagubei, cât și pe cel vinovat de producerea acesteia, întrucât sub regimul comunist formularea unei acțiuni în justiție împotriva organelor de stat ar fi condus, foarte probabil, la aplicarea de sancțiuni grave în sarcina persoanei reclamante, situație ce se impune a fi asimilată unui caz de forță majoră, cu efect suspensiv asupra cursului termenului de prescripție, în sensul art.13 lit.a și 14 din decret.
Însă, având în vedere că de la înlăturarea regimului comunist, data la care a încetat cauza de suspendare a cursului prescripției, și până la promovarea prezentei acțiuni au trecut mai mult de 3 ani, în speța devin incidente dispozițiile art.1 al.1 și art.3 din Decretul nr.167/1958 (care nu disting după natura dreptului căruia i s-a adus atingere și, unde legea nu distinge, nici cel care o aplica nu trebuie să facă distincții – ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus), cu consecința prescrierii dreptului la acțiune în sens material.
Termenul special de prescripție prevăzut de art.5 al.final din Legea nr.221/2009 a fost reglementat de legiuitor exclusiv pentru acțiunea în despăgubiri promovată în temeiul art.5 al.1 lit.a și b din lege, iar, la momentul analizei sfera sa de aplicare s-a redus la acțiunea în despăgubiri materiale reglementată de lit.b a textului de lege menționat, neputând fi aplicat și acțiunii în despăgubiri întemeiată pe dreptul comun, în considerarea caracterului său special: este prin urmare de strictă interpretare și aplicare.
Nu s-a apreciat, pe cale de consecință, că prin reglementarea acestui termen special de prescripție, legiuitorul a renunțat la prescriptibilitatea acțiunii în despăgubiri de drept comun și nici că se află în fața unei recunoașteri a dreptului pretins cu efect întreruptiv de prescripție în condițiile art.17 rap.la art.16 lit.a din Decretul nr.167/1958, întrucât întreruperea prescripției presupune ca termenul de prescripție să nu se fi împlinit, instituția prescripției extinctive este reglementată de norme imperative, așa cum rezultă din prevederile art.1 al.3 și art.18 din decret, dispoziții ce se aplica în mod exclusiv în baza caracterului lor special, cu excluderea celor cu caracter general cuprinse în Codul civil în materie de prescripție (specialia generalibus derogant); repunerea în termen operează în condițiile strict prevăzute de art.19 din decret, neîndeplinite în speță; instituția renunțării la prescripție, incompatibilă cu normele imperative ale decretului amintit, își găsește aplicabilitate doar în materia prescripției achizitive, potrivit doctrinei în materie și unei jurisprudențe constante.
Pentru toate aceste considerente, prima instanță a respins în tot acțiunea formulată de reclamantă.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta H. M., solicitând admiterea recursului și, în principal, casarea hotărârii recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, modificarea hotărârii în sensul admiterii acțiunii și obligării pârâtului la plata sumei de 2.000.000 euro sau echivalentul în lei la cursul BNR, în ziua plății, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de tatăl său Ianovan I., prin condamnarea cu caracter politic.
Reclamanta recurentă și-a motivat în drept recursul cu dispozițiile art.304 pct.7, 8 și 9 și art.3041 C.pr.civ., arătând că prin aplicarea măsurilor administrative cu caracter politic împotriva sa și familiei sale S. R. le-a cauzat un prejudiciu moral, aducându-le atingere onoarei, demnității, reputației și vieții intime, familiale și private, astfel că în temeiul prevederilor art.998-999 C.civ., art.52 al.2 teza I din Constituția României, art.504 și următoarele C.pr.pen. și art.5 și 41 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului se impunea tragerea la răspundere a statului în vederea reparării prejudiciului moral cauzat.
Recurenta a mai arătat că Decizia nr.1358/2010 a Curții Constituționale este obligatorie doar în ceea ce privește dispozitivul său, iar raționamentul Curții Constituționale, potrivit căruia nu ar exista vreo obligație a Statului R. de a acorda despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele supuse măsurilor abuzive ale fostului regim totalitar, este eronat întrucât face abstracție de prevederile imperative ale art.998-999 C.civ. referitoare la obligația reparării prejudiciului cauzat.
Totodată, recurenta a învederat că natura juridică a daunelor morale solicitate este diferită de cea a drepturilor de securitate socială acordate în baza Decretului nr.118/1990 și că adoptarea Legii nr.221/2009 reprezintă o recunoaștere a Statului R. a responsabilității sale pentru prejudiciul moral cauzat persoanelor împotriva cărora a dispus măsurile administrative cu caracter politic descrise de Decizia nr.200/1951 a MAI, astfel că acesta nu îi mai poate opune excepția prescripția dreptului său material la acțiune.
Pârâtul intimat a fost citat cu mențiunea de a formula întâmpinare, însă nu a dat curs solicitării instanței.
În urma examinării sentinței atacate, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor art.304 pct.7, 8 și 9 și art.3041 C.pr.civ., Curtea apreciază că este neîntemeiat recursul reclamantei, pentru argumentele de mai jos.
Cu primul temei al acțiunii introductive (art.5 al.1 lit.a din Legea nr.221/2009), Curtea constată că soluția de respingere a acțiunii, pronunțată de prima instanță, este corectă, întrucât, prin Decizia nr.1358/2010 a Curții Constituționale, s-a constatat că prevederile art.5 al.1 lit.a sunt neconstituționale, iar în termenul de 45 de zile de la publicare Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale cu dispozițiile Constituției, ceea ce înseamnă că aceste prevederi legale și-au încetat efectele juridice.
P. urmare, fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza acțiunii, respectiv prevederile art.5 al.1 lit.a din Legea nr.221/2009, Curtea apreciază că în mod legal prima instanță a respins cererea reclamantei de acordare a daunelor morale.
În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr.12/2011, dată în interesul legii a stabilit că, urmare a Deciziei nr.1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art.5 al.1 lit. „a” tezaI din Legea nr.221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios administrativ (15.11.2010).
În privința dispozițiilor art.998-999 C.civ., Curtea reține că termenul general de prescripție este cel reglementat de art.3 al.1 din Decretul nr.167/1958 (termenul de 3 ani), astfel că acțiunea reclamantei este prescrisă, având în vedere dispozițiile art.8 din Decretul nr.167/1958, așa cum în mod corect a reținut și prima instanță, termenul de trei ani începând să curgă la data de 22.12.1989.
Nici critica adusă sentinței din perspectiva dispozițiilor art.504 C.pr.pen. nu este întemeiată, pentru că în speță nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute de dispozițiile art.504 C.pr.pen., în condițiile în care nu există o hotărâre definitivă de achitare.
De asemenea, nu poate fi reținută în speță nici încălcarea Convenției Europene a Drepturilor Omului, deoarece la data luării măsurilor administrative cu caracter politic Convenția nu era adoptată și nici ratificată de România, aceasta neputând primi aplicarea retroactivă.
Față de cele de mai sus, Curtea apreciază că sentința atacată este legală și că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art.304 pct.7, 8 și 9 și art.3041 C.pr.civ., astfel că în baza art.312 al.1 C.pr.civ. va respinge recursul reclamantei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta H. M. împotriva Sentinței civile nr.3522 din 12.12.2012, pronunțată de T. T. în dosarul nr._ .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 06 noiembrie 2013.
Președinte, Judecător, Judecător,
F. Ș. G. O. RUJIȚA R.
Grefier,
M. M.
Red.GO/08.11.2013
Tehnored.MM/2 ex/28.11.2013
Instanță fond: T. T. – jud.D. H.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 1448/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA | Expropriere. Sentința nr. 335/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA → |
|---|
