Revendicare imobiliară. Decizia nr. 1672/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1672/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 03-12-2013 în dosarul nr. 1672/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 1672
Ședința publică din 3 decembrie 2013
PREȘEDINTE: M. L.
JUDECĂTOR: D. C.
JUDECĂTOR:C. R.
GREFIER: I. P.
S-a luat în examinare la a doua strigare, recursul declarat de reclamanta D. C. împotriva deciziei civile nr. 528/4.09.2013 pronunțată de Tribunalul T. – Secția I Civilă în dosar nr._, în contradictoriu cu pârâtul Orașul J. prin P., având ca obiect revendicare imobil.
La apelul nominal făcut în ședința publică, s-a constatat lipsa părților.
Procedura legal îndeplinită.
După deschiderea dezbaterilor, s-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință după care, verificând actele și lucrările dosarului se constată că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă conform art. 242 alin. 2 Cod pr. civ. și, nemaifiind alte cereri formulate sau probe de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată și o reține spre soluționare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată:
P. decizia civilă nr. 528/A/4.09.2013, Tribunalul T. – Secția I Civilă a respins apelul declarat de reclamanta D. C. împotriva sentinței civile nr. 4276/27.03.2013 pronunțată de Judecătoria Timișoara.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că soluția primei instanțe s-a privit a fi legală și temeinică și a fost păstrată în calea ordinară de atac, apreciind că în mod judicios judecătoria a respins acțiunea în revendicare întemeiată pe normele dreptului comun și dedusă judecății pendinte, în condițiile în care reclamanta nu a înțeles a recurge la dispozițiile legii speciale, nr.10/2001, lege care, de la data apariției sale, reprezintă dreptul comun în materia retrocedării imobilelor naționalizate în perioada comunistă.
Altfel spus, prin promovarea prezentei acțiuni fondate pe dreptul comun în materia revendicării, reclamanta tinde la a eluda prevederile legii reparatorii incidente indubitabil speței, în condițiile în care imobilul a cărui restituire o urmărește se circumscrie obiectului de reglementare al legii, respectiv art.2 din Lg. nr.10/2001 corelat cu art.1.4 lit.B din HG nr.250/2007 conținând Normele metodologice de aplicare a Lg. nr.10/2001, fiind preluat fără plată de statul comunist în perioada de referință a legii în baza Decretului nr.223/1974 (fila 9 dosar prima instanță).
Că recurgerea la normele dreptului comun în detrimentul legii speciale nr.10/2001 nu mai poate fi acceptată după . Lg. nr.10/2001 (singura normă legală de urmat pentru restituirea imobilelor naționalizate), o confirmă îndeajuns de tranșant nu doar dispoziția expresă conținută de art.6 din Lg. nr.213/1998 potrivit cu care „bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație”, ci și dispozițiile Deciziei nr.33/2008 dată în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, potrivit cu care legea nr.10/2001 apărând ca normă specială în raport de dreptul comun căruia i se circumscrie acțiunea în revendicare întemeiată pe art.480 C.civ. vechi, se aplică prioritar, excluzând-o pe cea din urmă, în virtutea principiului de drept „specialia generalibus derogant”, fără a însemna aceasta o îngrădire sau nesocotire a accesului la justiție consfințit de art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cum nefondat tinde a susține apelanta, de vreme ce legea nr.10/2001 reglementează expres în al său art.26 facultatea conferită legislativ expres persoanei îndreptățite, nemulțumită de soluționarea notificării, de a supune decizia sau dispoziția emisă controlului judecătoresc, aducând astfel litigiul în fața instanței de judecată.
Împrejurarea că legiuitorul a instituit un termen–limită pentru beneficiarii legii nr.10/2001 de a acționa în scopul restituirii imobilelor preluate abuziv de stat în epoca 6 martie 1945-22 decembrie 1989 (termen a cărui nerespectare are drept consecință pierderea dreptului subiectiv de a mai solicita restituirea pe cale judecătorească fie în natură, fie în echivalent-art.22 alin.5 din Lg. nr.10/2001 și pe care în speță, reclamanta l-a ignorat), nu reprezintă nici aceasta o limitare nepermisă a accesului la justiție, în condițiile în care stabilirea unui astfel de termen era absolut necesară, motivată fiind de clarificarea cât mai rapidă a regimului juridic al imobilelor din rațiuni de asigurare a stabilității și securității raporturilor juridice și a circuitului civil.
Deși, pe de altă parte, în mod constant, în cuprinsul motivelor de apel, reclamanta susține că instanța avea a se raporta, dată fiind contradicția pretinsă dintre norma internă și cea convențională, la dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului și la jurisprudența consacrată a CEDO în cauzele P. și S. contra României, o astfel de argumentație nu poate fi reținută, întrucât prioritatea Convenției și a jurisprudenței ce o interpretează, potrivit Deciziei nr.33/2008, poate fi dată exclusiv în cadrul unei acțiuni în revendicare bazată pe dreptul comun în măsura în care nu aduce atingere dreptului de proprietate al altei persoane ori securității raporturilor juridice.
În alte cuvinte, acțiunea în revendicare bazată pe dreptul comun devine admisibilă în aceste condiții strict în ipoteza în care fostul proprietar, beneficiar al unui „bun” în sensul Convenției, (presupunând, în lumina jurisprudenței recente a Curții Europene a Drepturilor Omului, care a nuanțat noțiunea de „bun”în cauza pilot M. A. contra României, fie existența unei dispoziții de restituire a bunului emisă în temeiul Lg. nr.10/2001, fie a unei hotărâri judecătorești de recunoaștere și restituire a bunului, fondată sau pe dreptul comun anterior apariției Lg. nr.10/2001, sau pe prevederile Lg. nr.10/2001 după apariția acesteia în controlul judecătoresc instituit de art.26 al 3 din legea specială ce configurează în prezent unicul cadru legislativ aplicabil retrocedării imobilelor preluate abuziv în perioada 1945-1989) opune acest „bun” (drept real de proprietate recunoscut) unei alte persoane ce deține la rându-i un „bun” asupra aceluiași lucru (spre pildă, cumpărătorul în temeiul Lg. nr.112/1995).
De vreme ce abia în astfel de ipoteze se poate reține existența unei neconcordanțe între norma internă și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ambele părți deținând un „bun” în accepțiunea Convenției ce se bucură de protecția conferită de aceasta.
În sens contrar, atât timp cât reclamanta nu este titulara unui „bun” în sensul reglementat de Convenție (ea nerecurgând la Lg. nr.10/2001 care să i-l recunoască și nefăcând dovada unei hotărâri judecătorești similare anterioare Lg. nr.10/2001 prin care, pe lângă nevalabilitatea titlului statului, să se fi dispus expres și restituirea imobilului), nu se identifică în ce constă conflictul între norma internă și cea din blocul de convenționalitate.
În acest fel și trebuie înțeleasă dispoziția din alineatul al doilea al Deciziei nr.33/2008, la care chiar apelanta face trimitere, fără a observa că însăși instanța supremă face vorbire între conflictul ivit între prevederile Lg. nr.10/2001 (ca argument în plus că, Lg. nr.10/2001 a suprimat, din momentul intrării ei în vigoare, posibilitatea apelării la dreptul comun) și art.1 din Protocolul nr. I la CEDO, de unde concluzia evidentă că legea specială nr.10/2001 este obligatorie de urmat (ceea ce reclamanta nu a probat a fi făcut) și înlătură dreptul comun în materia restituirii imobilelor naționalizate și, de altă parte, că, numai uzând de procedura reglementată de Lg. nr.10/2001, într-o interpretare obligatorie pentru instanțe impusă de art.329 C.pr.civ., fostul proprietar spoliat poate ajunge în situația de a obține (redobândi) un „bun” în sensul Convenției spre a cărui recunoaștere și protecție poate tinde ulterior într-o acțiune în revendicare pe drept comun contra cumpărătorului de la stat al aceluiași imobil și, prin urmare, deținător și el al unui „bun” în accepțiunea Convenției. Conflict în cadrul căruia abia, instanța are a conchide care titlu este preferabil, prin raportare de această dată la Convenția Europeană a Drepturilor Omului (Protocolul nr.I, art.1) și la jurisprudența CEDO consacrată în materie.
Altfel spus, conflictul prevalat de reclamantă se poate ivi doar în ipoteza în care, ca premisă sine qua non, s-a apelat la legea specială nr.10/2001 pentru restituirea imobilului, iar din procesul de aplicare al legii reparatorii se naște coliziunea între norma internă și Convenție.
În speța dedusă judecății, însă, reclamanta, nedepunând notificare pentru restituirea imobilului în termenul legal prevăzut de art.22 din Lg. nr.10/2001, singura cale legală de urmat, după 14.02.2011, în scopul redobândirii acestuia într-una din modalitățile de reparație reglementate de art.1 din legea specială, este decăzută din însuși dreptul subiectiv, ea nefiind, așadar, deținătoarea unui „bun” în accepțiunea art.1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, cât timp Convenția nu garantează dreptul la restituirea unui bun, asimilat unei creanțe condiționale (cauza P. contra României), ci doar dreptul de proprietate recunoscut ori o speranță legitimă dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect.
Decizia nr.33/2008 reține două ipoteze în care acțiunea în revendicare fondată pe dreptul comun, chiar după expirarea termenului–limită instituit de art.22 din Lg. nr.10/2001, este admisibilă, respectiv, pentru „persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ”, precum și pentru „cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale”, sub condiția însă ca imobilul să nu fi fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași.
Tribunalul a constatat că în speță niciuna dintre cele două situații de excepție nu se regăsesc, astfel încât nici din această perspectivă, demersul judiciar pendent nu a fost primit.
Toate argumentele supra prezentate deduse din conținutul Deciziei nr.33/2008 converg spre concluzia că Lg. nr.10/2001 nu poate fi privită drept o alternativă la dreptul comun, ca și procedură de urmat pentru restituirea imobilelor preluate abuziv circumscrise domeniului de reglementare și sferei de aplicare a Lg. nr.10/2001 (aplicabilă, cum supra s-a demonstrat și imobilului litigios), ci ca singura cale legală de urmat, cât timp ea se definește drept o lege specială de reparație, înlăturând revendicarea fondată pe dreptul comun și, în același timp, conform considerentelor Deciziei nr.33/2008, dreptul comun în materia amintită.
De unde concluzia că, reproșul adus instanței de a fi adus atingere dreptului reclamantei la un proces echitabil în accepțiunea art.6 din CEDO nu este întemeiat, în caz contrar, principiul de drept „specialia generalibus derogant”, dar și efectele obligatorii în plan procedural ale Deciziei nr.33/2008 rămânând fără aplicabilitate.
Reținând în același timp susținerea reclamantei în sensul că ea tinde la obținerea echivalentului bănesc al imobilului de care antecesorii săi au fost spoliați și nu la desființarea titlului cumpărătorului în temeiul Lg. nr.112/1995, tribunalul a constatat că o astfel de pretenție este inadmisibilă în respectarea celor statuate prin decizia obligatorie pronunțată în interesul legii, nr.27/2011, în care Înalta Curte de Casație și Justiție a conchis tranșant că acțiunile directe îndreptate împotriva statului român, precum cea pendinte, prin care s-au solicitat despăgubiri bănești în temeiul art.480 și urm. C.civ. și al art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție, nu pot fi primite, deoarece ignoră principiul specialia generalibus derogant.
O astfel de statuare a avut la bază reiterarea argumentelor ce au stat și la baza Deciziei nr.33/2008, în sensul că, indiferent de modalitatea în care se solicită restituirea (fie în natură, fie în echivalent, cu mențiunea că măsurile de restituire în echivalent sunt numai cele instituite prin legea specială nr.10/2001 modificată prin Lg. nr.165/2013), incidente, de la apariția Lg. nr.10/2001 sunt exclusiv dispozițiile acestei legi speciale de reparație (în condițiile acestei norme speciale înțelegând statul român să repare nedreptățile regimului comunist în materie imobiliară, de vreme ce Convenția nu obligă statele membre la o modalitate anume de reparare, lăsându-le o largă marjă de apreciere), fiind înlăturată definitiv posibilitatea recurgerii la dreptul comun.
Concluzie în raport de care, judicioasă se privește a fi și soluția primei instanțe de respingere ca lipsit de interes a petitului privind nevalabilitatea titlului statului, o atare statuare nemaiprocurându-i reclamantei, care nu a uzat de Lg. nr.10/2001 nici un beneficiu, respectiv, folos material, cât timp ea nu mai poate redobândi nici imobilul și nici contravaloarea acestuia în perimetrul dreptului comun, la care nejudicios a apelat.
De precizat este totodată, că, deși reclamanta susține că i se cuvine acordarea contravalorii imobilului, deoarece CEDO a conchis că Fondul Proprietatea nu reprezintă un mecanism funcțional și eficient în acordarea despăgubirilor cuvenite persoanelor îndreptățite la despăgubiri potrivit Lg. nr.10/2001, o astfel de argumentație nu poate fi reținută, întrucât CEDO a concluzionat în sensul supra arătat exclusiv în pricini în care petiționarii au urmat calea procedurală instituită de Lg. nr.10/2001 (acest lucru fiind și firesc în condițiile în care Titlul VII din Lg. nr.247/2005 vine să definitiveze procedura de acordare a despăgubirilor, ca și măsură reparatorie reglementată de Lg. nr.10/2001) și nu în ipotezele în care petiționarii au acționat în temeiul dreptului comun.
Reținând că tocmai calea procedurală spre a redobândi echivalentul valoric al imobilului circumscris domeniului de aplicare al Lg. nr.10/2001, a fost greșit aleasă de reclamantă, care avea a urma obligatoriu procedura instituită de Lg. nr.10/2001 spre această finalitate în vederea obținerii uneia dintre măsurile reparatorii imperativ instituite prin această lege, după cum corect și legal a conchis și judecătoria, tribunalul a apreciat că pentru argumentele arătate soluția primei instanțe este legală.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta D. C., solicitând modificarea ei și a sentinței în sensul admiterii acțiunii sale astfel cum a fost promovată.
Recursul a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 299, 303, 304 Cod pr. civ. (fără indicarea punctuală a unuia sau mai multor motive de recurs), art. 3041 Cod pr. civ. (care nu are aplicație în cauză întrucât se referă doar la situația acțiunilor supuse unui dublu grad de jurisdicție ipoteză care, nu se verifică în cauza de față care a fost supusă structurii obișnuite a procesului civil, respectiv triplului grad de jurisdicție) și art. 1865 cod civil iar în fapt pe mai multe argumente de pretinsă nelegalitate.
S-a susținut în acest sens că instanța de apel, la fel ca și instanța de fond a considerat greșit ca fiind aplicabilă regula instituită de primul paragraf al dispozitivului Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secțiile Unite (care acordă prioritate în aplicare legii speciale de reparație – Legea nr. 10/2001) fără să observe că aceeași decizie prevede că în cazul în care sunt neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate, - fiind astfel posibilă acțiunea în revendicare de drept comun – cu atât mai mult cu cât nu se aduce atingere siguranței raporturilor juridice sau dreptului de proprietate al unor terți.
În opinia reclamantei, în cazul său această din urmă variantă este aplicabilă pentru că imobilul preluat de stat în mod abuziv, de la antecesorii săi nu i-a fost restituit deși a adresat o cerere Primăriei J. și nici nu i-au fost acordate despăgubiri în schimbul lui ca efect al vânzării acestuia către foștii chiriași, procedura de despăgubiri prin acțiunile Fondului Proprietatea nefiind una eficientă și funcțională astfel cum s-a constatat și de către CEDO.
În mod greșit – în opinia reclamantei – ambele instanțe anterioare au constatat că ea nu se află în niciuna din situațiile de excepție pentru care Decizia nr. 33/2008 precitată recunoaște ca admisibilă acțiunea în revendicare de drept comun a unui imobil naționalizat, din moment ce datele concrete ale cauzei precum și dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului (art. 1 al Protocolului său Adițional nr. 1) permiteau o interpretare contrară.
Examinând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs identificate de Curte, conform art. 306 alin. 3 Cod pr. civ. ca fiind circumscrise dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod pr. civ. (referitoare la aplicarea greșită a legii) precum și pe baza tuturor probelor de la dosar, se constată că recursul declarat în cauză este nefondat.
Rezultă astfel că imobilul construcție a cărui restituire prin echivalent bănesc o solicită reclamanta prin acțiunea de drept comun de față a fost preluat de stat de la antecesorii săi în baza Decretului nr. 223/1974, fără plată, terenul aferent construcției fiind preluat și el gratuit conform Legii nr. 58/1974.
Încă de la data apariției acestei legi toate preluările de imobile de către stat erau considerate abuzive (deci inclusiv prin cele două alternative prevăzute de Decretul 223/1974), persoanele îndreptățite având însă vocație diferită la categoriile de măsuri reparatorii prevăzute de lege după cum imobilele au fost preluate cu sau fără titlu valabil, situație a cărei constatare era permisă conform art. 2 lit. g sau h din Legea nr. 10/2001 în coroborare cu art. 6 alin. 1 și 2 din Legea nr. 213/1998.
Concluzionând, rezultă că potrivit Decretului nr. 223/1974, preluarea casei și a terenului de la autorul reclamanților a constituit un titlu care făcea obiectul Legii nr. 10/2001 încă de la data intrării ei în vigoare.
Întrucât, potrivit Deciziei nr. 33/2008, acțiunea în revendicare este considerată admisibilă atunci când imobilul solicitat de reclamantă a fost preluat de stat în baza unui act sau fapt care nu face obiectul Legii nr. 10/2001 și cum imobilul ce constituie obiectul material al acțiunii de față – astfel cum s-a arătat anterior – a intrat de la bun început în domeniul de reglementare al acestei legi speciale, rezultă că reclamanta putea și trebuia să uzeze de procedurile ei, neavând dreptul de opțiune între acestea și procedura de drept comun a acțiunii în revendicare astfel cum au înțeles să o facă prin promovarea prezentei acțiuni.
Lipsa acestei opțiuni (pe care Decizia de recurs în interesul Legii nr. 33/2008 a exprimat-o foarte clar) nu înseamnă lipsirea persoanelor îndreptățite de acces la instanță pentru valorificarea pretențiilor lor câtă vreme a fost adoptată legea specială de reparație care a consacrat toate garanțiile procesuale necesare pentru ca instanțele să poată statua, în mod efectiv și substanțial și în multiplu grad de jurisdicție, asupra măsurilor reparatorii cuvenite foștilor proprietari ori moștenitorilor acestora.
Cât timp în cauza de față reclamanta nu a dovedit nicio cauză obiectivă care să o fi împiedicat în mod total și absolut să recurgă la procedurile legii speciale în termenul prevăzut de lege, rămânerea în pasivitate îi este imputabilă și nu poate face admisibilă acțiunea sa în revendicare de drept comun, rațiune pentru care nici cel de-al doilea motiv al recursului său, ce vizează această problemă, nu poate fi considerat ca întemeiat.
În egală măsură, nici solicitarea de restituire prin echivalent bănesc a imobilului în litigiu nu poate fi admisă întrucât la data înregistrării acțiunii reclamantei (7.11.2012) era deja publicată în Monitorul oficial Decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul de recurs în interesul legii ale cărei dispoziții, obligatorii conform art. 3307 alin. 4 Cod pr. civ., (care interzic obligația statului și a instituțiilor sale la acordarea directă a despăgubirilor bănești), nu pot fi ignorate de instanțe.
Totodată, atât în ceea ce privește solicitarea principală, de restituire în natură a imobilului) cât și cea subsidiară, (de acordare a despăgubirilor pentru acestea) formulate în condițiile acțiunii de drept comun ce face obiectul dosarului, soluția de respingere a acestor cereri a avut în vedere – astfel cum s-a menționat în cuprinsul deciziei din apel – nu numai condițiile de admisibilitate a unei asemenea acțiuni consacrate de Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite ci și exigențele jurisprudenței CEDO în materie, în special cele deduse din Hotărârea din 12.10.2010 a Curții de la Strasbourg în cauza pilot M. A. și alții contra România, publicată în monitorul Oficial din 22.11.2010.
În cuprinsul acestei hotărâri (par.140) s-a menționat că reclamanții sunt considerați a avea un „ bun actual “ în înțelesul autonom al Convenției (condiție obligatorie și în dreptul intern pentru o acțiune în revendicare îndreptată împotriva pretinsului posesor neproprietar) atunci când printr-o hotărâre judecătorească anterioară, definitivă și executorie, s-a constatat nu numai faptul că ei au fost proprietari ai imobilului pretins ci s-a și dispus, în mod expres, restituirea acestuia, situație premiză care nu se confirmă însă în cauza de față.
În acest sens este de observat faptul că proprietari ai imobilului erau, la data introducerii acțiunii (ca și în prezent, de altfel), Statul român asupra terenului și numiții Bot G. și Bot A. asupra casei, dreptul acestora din urmă fiind consolidat prin neexercitarea în termen (art. 45 alin. 5 din Legea nr. 10/2001) de către reclamantă a acțiunii în anularea contractului de vânzare-cumpărare, acțiune care, cu excepția termenului redus de exercitare (motivat de necesitatea clarificării rapide a situației juridice a imobilelor naționalizate), conținea toate garanțiile de drept procesual și material pentru examinarea efectivă și substanțială de către instanțe a pretențiilor sale.
Pentru toate aceste considerente de drept și de fapt, Curtea va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta D. C..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanta D. C. împotriva deciziei civile nr. 528/4.09.2013 pronunțată de Tribunalul T. – Secția I Civilă în dosar nr._, în contradictoriu cu pârâtul Orașul J. prin P..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi 3 decembrie 2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
M. L. D. C. C. R.
GREFIER,
I. P.
Red. D.C./04.12.2013
Tehnored. I.P. 2 ex./05.12.2013
Instanța de apel: Tribunalul T., jud. C. B., A. A.
Prima instanță: Judecătoria Timișoara, jud. A. R.
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 1671/2013. Curtea de Apel... | Legea 10/2001. Sentința nr. 1654/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA → |
|---|








