Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 143/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 143/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 09-10-2013 în dosarul nr. 1273/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARAOperator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ nr.1273
Ședința publică din 09 octombrie 2013
PREȘEDINTE: F. Ș.
JUDECĂTOR: G. O.
JUDECĂTOR: RUJIȚA R.
GREFIER: M. M.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanții C. N., C. A. și B. E.-G. împotriva sentinței civile nr.1434/25.04.2013, pronunțată de T. T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâtul S. R., REPREZENTAT DE M. FINANȚELOR P., P. DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR P. T., având ca obiect acordare de despăgubiri în baza Legii nr.221/2009.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se constată lipsa părților.
M. Public este reprezentat de procuror M. I., din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată că reclamanții recurenți, prin cererea de declarare a recursului, au solicitat judecata și în lipsă de la dezbateri, în acest sens invocând dispozițiile art.242 al.2 C.pr.civ.
Procurorul învederează instanței că nu mai are cereri de formulat în cauză.
Nemaifiind alte cereri de formulat și excepții de invocat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe fond.
Procurorul solicită respingerea recursului reclamanților ca nefondat și menținerea ca temeinică și legală a sentinței atacate.
CURTEA
Deliberând asupra recursului, constată:
P. acțiunea civilă înregistrată la 14.06.2012 la T. T. sub nr._, reclamanții C. N., C. A. și B. E.-G. au chemat în judecată pârâtul S. R., prin M. Finanțelor P., reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor P. T., și au solicitat instanței să constate caracterul politic al arestării și condamnării tatălui lor.
De asemenea, au solicitat obligarea pârâtului la despăgubiri materiale și morale în cuantum total de 50.000 euro.
În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că, dacă în cazul confiscării bunurilor prin hotărârea de condamnare problema este simplă în privința acordării despăgubirilor, întrucât aceste bunuri sunt menționate în hotărârea de condamnare, în cazul confiscării bunurilor ca efect al măsurii administrative, problema acordării despăgubirilor este mai complicată, deoarece confiscarea, respectiv preluarea bunurilor fără plată de către stat, s-a realizat în fapt, fără existența unui act administrativ în acest sens.
Art.5 al.1 lit.b din Legea nr.221/2009 trebuie interpretat în sensul că persoanele care au făcut obiectul unei condamnări sau măsuri administrative cu caracter politic sunt îndreptățite la acordarea de despăgubiri în echivalent pentru orice bunuri mobile sau imobile ce le-au fost confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, cu excepția bunurilor pentru care au primit deja despăgubiri în baza Legii nr.10/2001 și Legii nr-247/2005.
Deportările din Banat au început în vara anului 1951. Încă la 14 noiembrie 1950, Securitatea a finalizat planul de deportare din zona de frontiera cu Iugoslavia a elementelor „care prezintă un pericol prin prezența lor în zona". După un drum foarte greu care a durat câteva zile, în vagoane de tren care erau destinate transportului de marfă, au ajuns în Câmpia Bărăganului. Precum pedepsele privative de libertate ale deținuților politici, și ei au fost obligați la măsuri severe de izolare în câmp, fără acoperiș deasupra capului, dormind sub cerul liber, fără apă, fără alimente, fără igienă, fiind constrânși să ducă o viață sub limita valorică a demnității umane. Au locuit înfruntând mizeria, frigul sau arșița dogoritoare a Bărăganului timp de aproximativ 5 ani. Acestora li s-a adăugat și umilința unei ștampile pe buletin - D.O. - domiciliu obligatoriu pentru ca deplasarea să nu poată fi făcută pe o rază mai mare de 5 km de localitatea în care au fost deportați.
La întoarcere au primit cu greu casa, care era vandalizată de către cei care o folosiseră, nu mai erau animale, pământul a rămas la IAS sau CAP.
Legea nr.221/2009 are caracter de complinire, nu înlătură drepturile deja stabilite prin legile anterioare.
În drept, au invocat Legea nr.221/2009, Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, art.1 din Protolul nr.1
P. sentința civilă nr.1434/25.10.2013, pronunțată în dosarul nr._, T. T. a respins acțiunea civilă formulată de reclamanții C. N., C. A. și B. E.-G. împotriva pârâtului S. R., prin M. Finanțelor P., reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor P. T..
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, în baza art.5 al.1 din Legea nr.221/2009, reclamanții au investit instanța de judecată cu o acțiune în pretenții îndreptată împotriva pârâtului S. român, reprezentat prin M. Finanțelor P., pretenții constând în despăgubiri de ordin moral și material, solicitate pentru suferințele cauzate familiei lor prin măsurile represive luate de regimul comunist în perioada de referință a Legii nr.221/2009, 06.03._89.
Art.5 al.1 lit.a din Legea nr.221/2009 a fost supusă controlului de constituționalitate, pe calea excepției de neconstituționalitate reglementată de art.29 din Legea nr.47/1992, context în care jurisdicția de contencios constituțional a conchis că, întrucât măsura reparatorie prevăzută de acest text legal are aceeași finalitate ca și indemnizația acordată periodic sub forma unor sume de bani prin art.4 din Decretul lege nr.118/1990, acordată aceleiași categorii de persoane, respectiv celor persecutate din motive politice de dictatura comunistă cu începere din 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, daunele morale conferite prin Legea nr.221/2009 nu pot fi unele drepte, echitabile și rezonabile, din moment ce răspund aceluiași scop.
Cum prin Decizia nr.1358/2010 a Curții Constituționale a fost declarată neconstituțională norma legală conținută de art.5 al.1 lit.a, care conferea legitimitate pretențiilor pecuniare reclamate în condițiile Legii nr.221/2009 și cum această decizie are forță generală obligatorie, consacrată constituțional prin art.147, bucurându-se de efectul opozabilității erga omnes, concluzia este că pretențiile ce-și găsesc fundamentarea în dispozițiile Legii nr.221/2009 rămân fără suport legislativ.
În ceea ce privește daunele materiale, prima instanță a reținut că art.5 al.1 lit.b din Legea nr.221/2009 spune că „acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare”.
Legiuitorul a înțeles să coreleze aceste dispoziții cu o altă lege specială cu caracter reparator - cea cu nr.10/2001, dispunând că bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare sau, după caz, ca efect al măsurii administrative abuzive se restituie în temeiul acestei legi dacă nu au deja retrocedate, în natură sau în echivalent, în cadrul procedurii speciale reglementate de cel dintâi act normativ.
Cum însă domeniul de aplicare al Legii cu nr.10/2001 vizează, pin excelență, imobilele „preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr.139/1940 asupra rechizițiilor”, rezultă că legiuitorul a vizat aceeași sferă de aplicare cu cea actului normativ la care face trimitere. În identificarea bunurilor ce ar putea fi restituite în temeiul Legii nr.221/2009, instanțele au a se călăuzi după dispozițiile art.2 în corelație cu cele ale art.6 din Legea nr.10/2001.
Este adevărat că al.2 al art.6 din Legea nr.10/2001 se referă și la utilaje și instalații, dar condiționează restituirea acestora de preluarea lor odată cu imobilul pe care l-au deservit, precum și de existența lor în natură la data formulării cererii de restituire - concluzie ce se desprinde din al.3 al aceluiași text de lege. Că este așa o confirmă și Decizia nr.6/15.04.2013, dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii (publicată în data de 29.04.2013).
Împotriva sentinței civile nr.1434/25.04.2013 a Tribunalului T. au declarat recurs în termenul legal reclamanții C. N., C. A. și B. E.-G..
În motivarea recursului, reclamanții au arătat, în esență, că Legea nr.221 din 2009 are caracter de complinire, nu înlătură drepturile deja stabilite prin legile anterioare, având ca scop înlăturarea consecințelor penale ale condamnările cu caracter politic pronunțate în perioada 6 martie 1989-22 decembrie 1989, repunerea în drepturi a persoanelor pentru care s-a dispus, prin aceste condamnări, decăderea din drepturi sau degradarea militară, acordarea de despăgubiri morale, dacă reparațiile obținute prin efectul Decretului-lege nr.118/1990 și OUG nr.214/1999 nu sunt suficiente, repararea prejudiciului material produs prin confiscarea unor bunuri prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile nu au fost restituite sau nu s-au obținut despăgubiri în echivalent.
Dislocarea din localitatea de domiciliu și mutarea forțată într-o altă localitate, lipsirea de bunurile personale, obligarea de a trăi în condiții materiale precare și de a munci forțat produce suferințe pe plan moral, social li profesional, astfel de măsuri lezează demnitatea și onoarea, dar și libertatea individuală, drepturile personale patrimoniale ocrotite de lege și are drept consecințe un prejudiciul moral care justifică acordarea unei compensații materiale.
Întinderea acestei compensații se stabilește pe baza unor criterii aflate la îndemâna instanței, cum ar fi durata măsurii abuzive, precum și de consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei, fără a constitui un preț al durerii, ci o reparație a unor prejudicii greu de cuantificat la nivelul material.
În ceea ce privește Decizia Curții Constituționale nr.1358/2010, au solicitat instanței să analizeze din perspectiva art.6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, a art.1 al Protocolului nr.12 adițional la Convenție, a art.14 al Convenției, care interzice discriminarea în legătură cu drepturi și libertăți garantate de Convenție și protocoalele adiționale, și a art.1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la respectarea bunurilor.
În ceea ce privește daunele materiale, au arătat că este necesar a se face distincție între bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare și cele confiscate ca efect al măsurii administrative, cum este și în situația de față.
Dacă în cazul confiscării bunurilor prin hotărârea de condamnare problema este simplă în privința acordării despăgubirilor, întrucât aceste bunuri sunt menționate în hotărârea de condamnare, în cazul confiscării bunurilor ca efect al măsurii administrative, problema acordării despăgubirilor este mai complicată, deoarece confiscarea, respectiv preluarea bunurilor fără plată de către stat, s-a realizat în fapt, fără existența unui act administrativ în acest sens. Cu alte cuvinte, art.5 al.1 lit.b din Legea nr.221/2009 trebuie interpretat în sensul că persoanele care au făcut obiectul unei condamnări sau măsuri administrative cu caracter politic sunt îndreptățite la acordarea de despăgubiri în echivalent pentru orice bunuri mobile sau imobile ce le-au fost confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, cu excepția bunurilor pentru care au primit deja despăgubiri în baza Legii nr.10/2001 și Legii nr.247/2005.
Deși legal citat, pârâtul nu a formulat întâmpinare la recursul reclamanților.
Examinând hotărârea atacată în raport cu motivele invocate, precum și din oficiu conform art.3041 și art.306 al.2 C.pr.civ., față de actele și lucrările dosarului, Curtea constată că recursul reclamanților este nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.
În privința capătului de cerere pentru despăgubiri morale, în mod corect prima instanță a reținut că acțiunea reclamanților a devenit lipsită de fundament juridic prin declararea neconstituționalității art.5 al.1 lit.a din Legea nr.221/2009 prin decizia nr.1358/21.10.2010 a Curții Constituționale, decizie publicată în Monitorul Oficial nr.761/15.11.2010.
Curtea Constituțională a reținut că reglementarea cuprinsă în art.5 al.1 lit.a din Legea nr.221/2009 nu a fost temeinic fundamentată și încalcă normele de tehnică legislativă cuprinse în Legea nr.24/2000, determinând incoerență și instabilitate legislativă.
Din această cauză s-a ajuns la existența unor reglementări paralele și care au aceeași finalitate în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă. Curtea Constituțională a ajuns la această concluzie având în vedere faptul că art.5 lit.a din Legea nr.221/2009 are scop identic celui prevăzut de art.4 din Decretul-lege nr.118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată a despăgubirilor morale, adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art.4 din Decretul-lege nr.118/1990 și o sumă globală, în cazul art.5 al.1 lit.a din Legea nr.221/2009.
În fine, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art.5 al.1 lit.a din Legea nr.221/2009 contravin prevederilor art.1 al.3 și 5 din Constituție.
În conformitate cu art.147 al.1 din Constituție și cu art.31 al.3 din Legea nr.47/1992, dispozițiile legale constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, prevederile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
Conform art.147 al.4 din Constituție și art.31 al.1 din Legea nr.47/1992, de la data publicării deciziile prin care se constată neconstituționalitatea unei dispoziții legale sunt general obligatorii și au putere de lege numai pentru viitor.
În cazul de față, decizia nr.1358/21.10.2010 a Curții Constituționale a fost publicată în Monitorul Oficial nr.761/15.11.2010. Termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituționale cu dispozițiile Constituției.
P. urmare, această decizie a Curții Constituționale a devenit obligatorie pentru instanțe.
Art.5 al.1 lit.a din Legea nr.221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii, și-a încetat efectele juridice.
Inexistența temeiului juridic atrage nelegalitatea acțiunii reclamanților sub aspectul dreptului la despăgubiri morale.
Nu se poate reține nici că reclamanții aveau, anterior deciziei Curții Constituționale, un „bun” în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Aveau doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească. Hotărârea judecătorească în cazul de față însă s-a pronunțat după ce textul legal care reprezenta temeiul juridic al acțiunii a fost declarat neconstituțional, situație care exclude și discriminarea în raport cu persoanele care la data respectivă erau în posesia unei hotărâri judecătorești definitive, pronunțată în baza unui text legal în vigoare, care nu fusese declarat neconstituțional.
Înalta Curte de Casație și Justiție a confirmat acest punct de vedere prin decizia nr.12/19.09.2011 din dosarul nr.14/2011, prin care a admis recursul în interesul legii formulat de P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel București și Colegiul de conducere al Curții de Apel G..
Instanța supremă a stabilit că, urmare a deciziei nr.1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art.5 al.1 lit.a Teza I din Legea nr.221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Curtea va menține și soluția de respingere a capătului de cerere pentru despăgubiri materiale.
Temeiul legal al cererii pentru despăgubiri materiale este art.5 al.1 lit.b din Legea nr.221/2009, care prevede:
„(1) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:
………………………………
b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare”.
Întrucât interpretarea acestui text legal a generat o practică neunitară a instanțelor judecătorești în privința bunurilor care fac obiectul Legii nr.221/2009, a fost sesizată Înalta Curte de Casație și Justiție de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu recurs în interesul legii pentru a se da o interpretare unitară dispozițiilor art.5 al.1 lit.b din Legea nr.221/2009.
P. Decizia nr.6/15.04.2013, pronunțată în dosarul nr.3/2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a decis următoarele:
„În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art.5 al.(1) lit.b) din Legea nr.221/2009, stabilește că pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr.10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obținut deja o reparație.”
Instanța supremă a reținut, interpretând logic dispozițiile art.5 al.1 lit.b din Legea nr.221/2009, că din condiția impusă de legiuitor pentru acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valoric al bunurilor confiscate - anume aceea ca bunurile respective să nu fi fost restituite sau să nu se fi obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr.10/2001 și ale Legii nr.247/2005 - rezultă că numai echivalentul bănesc al bunurilor ce intră în domeniul de reglementare al acestor două acte normative de reparație poate fi solicitat în temeiul art.5 al.(1) lit.b) din Legea nr.221/2009.
Numai în acest fel se justifică trimiterea expresă a legiuitorului, în cuprinsul normei citate, la prevederile Legii nr.10/2001 și ale Legii nr.247/2005.
Conform art.6 al.(1) și (2) din Legea nr.10/2001, în domeniul de reglementare al acestei legi, astfel cum aceasta a fost modificată și completată prin Legea nr.247/2005, nu intră decât terenurile și construcțiile (imobile prin natură), precum și utilajele și instalațiile preluate odată cu imobilul (imobile prin destinație).
Regula de interpretare logică ubi lex non distinguit, nec non distinguere debemus nu este aplicabilă normei analizate, întrucât ea presupune, prin ipoteză, un text legal conceput în termeni generali.
Deși în cuprinsul art.5 al.(1) lit.b) din Legea nr.221/2009, legiuitorul reglementează acordarea de „despăgubiri reprezentând valoarea bunurilor confiscate”, fără a distinge între bunuri mobile și bunuri imobile, ulterior, prin trimiterea expresă, făcută în cadrul aceleiași norme, la dispozițiile Legii nr.10/2001 și ale Legii nr.247/2005, individualizează categoriile de bunuri pentru care pot fi acordate despăgubiri.
Recurgând și la o interpretare sistematică a dispozițiilor art.5 din Legea nr.221/2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a citat și al.5 al acestui articol:
„Acordarea de despăgubiri în condițiile prevăzute la al.(1) lit.b) atrage încetarea de drept a procedurilor de soluționare a notificărilor depuse potrivit Legii nr.10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau Legii nr.247/2005, cu modificările și completările ulterioare”.
Numai dacă despăgubirile acordate în temeiul art.5 al.(1) lit.b) din Legea nr.221/2009, cu modificările și completările ulterioare, se referă la aceleași categorii de bunuri pentru care partea interesată poate obține reparații în baza Legii nr.10/2001 sau a Legii nr.247/2005, se justifică reglementarea enunțată anterior, al cărei scop nu poate fi decât acela de a înlătura posibilitatea derulării unor proceduri paralele, având aceeași finalitate, a reținut instanța supremă.
De asemenea, a reținut că interpretarea propusă nu încalcă art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a afirmat în mod constant că normele Convenției Europene nu impun statelor contractante nicio obligație specifică de reparare a prejudiciilor cauzate înainte ca ele să ratifice Convenția și că art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte de ratificarea Convenției.
Adoptarea unei norme care să reglementeze dreptul persoanelor îndreptățite de a beneficia de acordarea de despăgubiri numai pentru anumite categorii de bunuri confiscate face parte din marja de apreciere în ceea ce privește politica economică și socială, pe care Curtea Europeană a recunoscut-o ca fiind la dispoziția statelor contractante.
În consecință, în baza art.329 și art.3307 C.pr.civ., Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii și a stabilit că în baza art.5 al.1 lit.b din Legea nr.221/2009 pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul Legii nr.10/2001 și Legii nr.247/2005, cu modificările și completările ulterioare.
În conformitate cu art.3307 al.4 C.pr.civ., dezlegarea dată problemelor de drept printr-o decizie pronunțată într-un recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României.
Decizia nr.6/15.04.2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr.245/29.04.2013.
P. urmare, de la 29.04.2013 decizia a devenit obligatorie pentru instanțe care, în dosarele având ca obiect despăgubiri materiale solicitate în baza art.5 al.1 lit.b din Legea nr.221/2009, trebuie să țină seama în interpretarea și aplicarea acestui text legal de interpretarea dată de instanța supremă.
În speța de față, așa cum rezultă din acțiune, despăgubirile materiale solicitate de reclamanți reprezintă contravaloarea bunurilor mobile despre care se susține că au fost confiscate la data deportării.
Raportând cererea reclamanților la dispozițiile art.5 al.1 lit.b din Legea nr.221/2009 și la Decizia nr.6/15.04.2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța constată că nu se încadrează în prevederile legii reparatorii, așa cum în mod corect a reținut și prima instanță.
Despăgubiri pentru bunurile mobile confiscate nu se pot acorda în baza acestui text legal, care vizează, așa cum a stabilit Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia dată în interesul legii, numai bunurile imobile care intră și în sfera de reglementare a Legii nr.10/2001 și a Legii nr.247/2005.
Față de aceste considerente, în baza art.312 al.1 C.pr.civ., Curtea va respinge recursul declarat de reclamanții C. N., C. A. și B. E.-G. împotriva sentinței civile nr.1434/25.04.2013, pronunțată de T. T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâtul S. R., reprezentat de M. Finanțelor P., prin Direcția Generală a Finanțelor P. T..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanții C. N., C. A. și B. E.-G. împotriva sentinței civile nr.1434/25.04.2013, pronunțată de T. T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâtul S. R., reprezentat de M. Finanțelor P., prin Direcția Generală a Finanțelor P. T..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 09 octombrie 2013.
Președinte, Judecător, Judecător,
F. Ș. G. O. RUJIȚA R.
Grefier,
M. M.
Red.RR/16.10.2013
Tehnored.MM/2 ex/28.10.213
Instanță fond: T. T. – jud.A. A.
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 798/2013. Curtea de... | Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 1749/2013. Curtea... → |
|---|
