Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 2/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 2/2012 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 11-12-2012 în dosarul nr. 2554/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR - 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR.2554
Ședința publică din 11 decembrie 2012
PREȘEDINTE: D. C.
JUDECĂTOR: C. R.
JUDECĂTOR: M. L.
GREFIER: F. B.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanții H. G. și C. R. împotriva sentinței civile nr. 2329/11.10.2012 pronunțată de Tribunalul A. - Secția Civilă, în contradictoriu cu S. R., prin M. FINANAȚELOR P. BUCUREȘTI având ca obiect Legea nr. 221/2009.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se prezintă avocat A. G. T. pentru reclamanții recurenți, lipsă fiind pârâtul intimat.
M. Public este reprezentat de procuror M. I. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care nemaifiind de formulat alte cereri, instanța acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Reprezentanta reclamanților recurenți solicită admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii primei instanțe, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată în scris, arătând că prima instanță a făcut o aplicare greșită a prevederilor legale în prezenta cauză.
Reprezentanta Parchetului solicită respingerea recursului, ca nefondat, menținerea hotărârii primei instanțe ca legală și temeinică. Reclamanții au solicitat daune morale, însă textul de lege în baza cărora se acordau inițial este neconstituțional. Cu privire la carterul politic, constatarea acestui fapt în raport cu aspectul anterior menționat, nu mai are relevanță.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față constată:
P. sentința civilă nr. 2329/11.10.2012 Tribunalul A. – Secția Civilă+ a respins acțiunea civilă formulată de reclamanții H. G. și C. R. împotriva pârâtului S. R., prin M. FINANAȚELOR P. BUCUREȘTI.
Pentru a hotărî astfel tribunalul a avut în vedere faptul tatăl reclamanților – H. I. – potrivit Ordinului nr.319.467 emis de Comandamentul 6 Teritorial Cluj a fost trimis direct în judecată la Curtea Marțială a Corpului 6 Teritorial Cluj pentru delictul de favorizarea infractorului potrivit art.284 Cod penal. P. sentința penală nr.1049, pronunțată de Curtea Marțială a Corpului 6 Teritorial Cluj, la data de 28.03.1947, în dosarul nr.2122/1945, tatăl reclamanților a fost achitat de orice penalitate, potrivit art.4 al.I pt.1 Pr.pen. Tatăl reclamanților a decedat în Spitalul Râmnicu V. la data de 21.10.1949, iar reclamanții sunt moștenitorii acestuia, în calitate de fiu și respectiv fiică, potrivit actelor de stare civilă existente la filele 33-35 dosar.
Analizând solicitarea reclamanților în raport de materialul probator administrat în cauză și de dispozițiile legale incidente, tribunalul constată că pretențiile acestora sunt fără temei juridic, datorită declarării neconstituționalității dispoziției legale pe care reclamanții își întemeiază cererea.
Singurul act normativ care a recunoscut dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, în favoarea persoanelor persecutate din motive politice, ori în caz de deces al acestora, în favoarea soțului supraviețuitor și a descendenților până la gradul al II-lea inclusiv, este Legea nr.221/2009.
Conform art.5 alin.1 lit.a) din Legea nr.221/2009 orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art.4 alin.4, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
P. decizia nr.1358/21 octombrie 2010, pronunțată de Curtea Constituțională și publicată în Monitorul Oficial nr.761/15 noiembrie 2010, s-a admis excepția de neconstituționalitate invocată în mai multe dosare de pe rolul Tribunalului C. și s-a constatat că prevederile sus-citate, cuprinse în art.5 alin.1 lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale. În motivarea deciziei, Curtea Constituțională a reținut că aceste prevederi legale, care conferă dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral încercat, încalcă două principii constituționale:
- dreptatea socială ca valoare supremă în stat consacrată de art.1 alin.3 din Constituție;
- principiul respectării Constituției, a supremației ei și a legilor, consacrat de art.1 alin.5 din Constituție.
Conform art.147 alin.4 din Constituția României, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor iar conform art.147 alin.1 din Constituție dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale în monitorul oficial, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, iar pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
Așa fiind, tribunalul a constatat că de la momentul publicării deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial, dispozițiile art. 5 alin.1 lit.a) din Legea nr.221/2009 au fost suspendate de drept, în sensul că nu produc efecte juridice, astfel că nu pot fi invocate de către instanțele de judecată în soluționarea litigiilor deduse judecății, iar în prezent și-au încetat efectele juridice întrucât nu au fost puse de acord cu prevederile Constituției.
P. Decizia nr.12/2011 a Înaltei Curți de casație și Justiție s-a admis recursul în interesul legii stabilindu-se că prin Deciziile Curții Constituționale nr.1358/2010 și nr.1360/2010, dispozițiile art.5 alin.1 teza I din Legea nr.221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor Curții Constituționale.
P. urmare, în condițiile în care dispozițiile art.5 alin.1 lit.a) din Legea nr.221/2009 nu pot produce efecte juridice și nu există niciun alt text de lege în vigoare care să consacre dreptul reclamanților de a beneficia de despăgubiri morale pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a arestării tatălui lor – H. I., tribunalul a respins acțiunea civilă formulată de reclamanții H. G. și C. R. în contradictoriu cu pârâtul S. R. reprezentat de M. Finanțelor P. prin Direcția Generală a Finanțelor P. A., având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr.221/2009, întrucât astfel de despăgubiri nu pot fi acordate în temeiul unui text de lege declarat a fi neconstituțional.
Pe de altă parte, nu se impune nici constatarea caracterului politic a măsurii administrative la care a fost supus antecesorul reclamanților, întrucât o atare solicitare devine lipsită de interes și fără vreo finalitate în contextul în care constatarea caracterului politic apare ca o condiție prealabilă a admisibilității cererii de acordare a despăgubirilor; or, câtă vreme acordarea despăgubirilor este inadmisibilă pentru motivele arătate anterior, cererea de constatare a caracterului politic a măsurii luate împotriva antecesorului reclamanților este nejustificată și lipsită de interes; pe de altă parte, potrivit art.4 alin.2 din Legea nr.221/2009, calea judiciară a constatării caracterului politic al altor măsuri administrative decât cele de la art.3 este deschisă doar persoanelor care au făcut obiectul acestora.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs, în termen legal reclamanții H. G. și C. R. solicitând modificarea ei, cu consecința admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată.
Recursul a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7 – 9 Cod procedură civilă, iar în fapt pe mai multe argumente de nelegalitate.
A fost criticată soluția pentru că dovedește reminiscențe comuniste și pentru că instanța s-a comportat ca apărător al intereselor statului, situându-se cu totul în afara practicii constate a CEDO, în afara spiritului Declarației Universale a Drepturilor Omului și a celorlalte pacte și tratate semnate de România.
Aplicarea în cauză a Deciziei nr.1358/21.10.2010 a Curții Constituționale este o denegare de dreptate pentru că golește de conținut caracterul reparatoriu al Legii nr.221/2009.
In plus, în felul în care au fost interpretate efectele ei asupra cauzei de față s-a încălcat dreptul de acces la un proces echitabil prev. de art.6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, dreptul la tratament egal în fața legii precum și principiul neretroactivității deciziilor Curții Constituționale prevăzut de art.147 alin.1 din Constituție.
S-a mai afirmat și faptul că le-au fost încălcate reclamanților recurenți dreptul de proprietate prev. de art.1 Protocolul 1 (adițional) la Convenție pentru că la data introducerii acțiunii ei aveau o „speranță legitimă” de a fi despăgubiți, deci un „bun” în sensul autonom al Convenției, de care au fost lipsiți abuziv prin modul de interpretare și aplicare a Deciziei nr.1358/21.10.2010 a Curții Constituționale.
Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs formulate, cât și din oficiu, potrivit art.304/1 C.pr.civ., sub toate temeiurile de nulitate și pe baza tuturor actelor de la dosar, se constată că recursul declarat în cauză este nefondat.
Rezultă astfel că soluția de respingere a acțiunii reclamanților nu s-a întemeiat pe negarea faptului abuziv comis de regimul comunist împotriva tatălui lor sau a consecințelor sale prejudiciabile asupra lui și a membrilor de familie ci pe reținerea incidenței în cauză a Deciziei nr.1358/21.10.2010 a Curții Constituționale care, conducând la încetarea efectelor disp.art.5 alin.1 lit.a din Legea nr.221/2009 (pe care reclamanta și-a întemeiat pretențiile) nu a mai permis admiterea acțiunii.
De altfel, întreaga discuție ce rezumă argumentele reclamanții recurenți constă în a analiza dacă tribunalul a făcut o corectă interpretare și aplicare în timp a efectelor Deciziei nr.1358/21.10.2010 a Curții Constituționale la cauza dedusă judecății, ori, din acest punct de vedere, Curtea constată că sentința recurată este temeinică și legală.
În concret, ca urmare a cererilor formulate de pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. în mai multe dosare aflate pe rolul instanțelor în care s-a invocat excepția de neconstituționalitate a art.5 alin.1 lit.a din Legea 221/2009, Curtea Constituțională prin Decizia nr.1358/21.10.2010 publicată în Monitorul Oficial nr.761/15.11.2010, a admis respectiva excepție.
Analiza art. 5 alin. 1 lit. a al Legii nr. 221/2009 s-a făcut sub un dublu aspect, respectiv cel al constituționalității sale dar și cel al compatibilității lui cu dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Aspectul neconstituționalității art.5 alin.1 lit.a din Legea 221/2009 a fost dedus din examinarea comparativă a mai multor acte normative, respectiv: DL nr.118/1990, republicat și OUG nr.214/1999 aprobată cu modificări și completări prin Legea 568/2001 cu modificări și completări ulterioare, examinare pe baza căreia s-a concluzionat că în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale cauzate persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă sunt în vigoare reglementări paralele, a căror coexistență conduce la crearea unor situații de incoerență și instabilitate.
S-a reținut că prin art.16 din Legea nr.24/27.03.2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, în procesul de legiferare este interzisă instituirea acelorași reglementări în două sau mai multe acte normative iar în cazul existenței unor paralelisme, acestea vor fi înlăturare fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei în reglementări unice.
Curtea Constituțională a constatat că nesocotirea de către legiuitor a legii menționate prin instituirea, ca efect al dispozițiilor art.5 al.1 lit.a din Legea 221/2009, a unei noi proceduri de reparare materială, identică ca scop cu cele deja consacrate prin legi anterioare încă în vigoare, încalcă dispozițiile art.1 al.3 și 5 din Constituție, și de aceea, este în mod vădit, neavenită.
Decizia nr.1358/2010 de admitere a excepției de neconstituționalitate a articolului amintit are, de la data publicării, potrivit art.147 al.4 din Constituția revizuită, un caracter general obligatoriu și putere numai pentru viitor.
Aplicarea simplistă și automată a acestor principii ar părea să conducă la concluzia că acțiunile în acordarea despăgubirilor prevăzute de Legea 221/2009 rămân supuse dispozițiilor în vigoare anterior momentului pronunțării deciziei de neconstituționalitate întrucât aceasta nu are caracter retroactiv.
Această regulă se aplică, desigur, însă doar acelor situații care și-au epuizat efectele, definitiv și complet, înainte de . legii noi (rezultate din constatarea neconstituționalității sale parțiale sau totale) nu și acelora care, deși au luat naștere sub legea veche, își vor produce o parte sau toate efectele numai după ieșirea din vigoare a acesteia.
Cu referire la decizia de constatare a neconstituționalității unui text de lege sau ordonanță, rezultă, deci, că ea nu va produce consecințe decât pentru viitor adică în privința consecințelor și efectelor încă nerealizate ale faptului ce a generat raportul juridic conflictual dedus judecății, pe care le invalidează în limita aspectului de neconstituționalitate constatat.
Problema aceasta trebuie tratată nuanțat întrucât atunci când se discută despre efectele viitoare ale raportului juridic doctrina face distincție în funcție de situația juridică care l-a generat, respectiv dacă ea are o natură contractuală – ipoteză în care legea nouă nu se aplică întrucât efectele, ca și celelalte elemente ale structurii raportului juridic, rezultă din voința expresă sau prezumată a părților iar noua lege ar interveni brutal și nepermis asupra dreptului la liberă dispoziție a părților – sau dacă ea are o natură necontractuală (legală), ipoteză în care legea nouă este de imediată aplicare.
Altfel spus, în prima ipoteză se poate vorbi despre drepturi câștigate prin voința părților iar, în cea de-a doua, doar de simple așteptări în dobândirea pe cale judiciară, a unor drepturi.
Privită în conținutul său, obligația de plată a despăgubirilor pentru daune morale pe care reclamanta o solicită a fi impusă statului în baza art.5 al.1 lit.a al Legii 221/2009, este una rezultată dintr-o situație legală iar nu convențională, respectiv din angajamentul asumat de bună-voie de către stat în a dezdăuna subiecții special desemnați prin lege, în cadrul și la finele unei proceduri judiciare.
Curtea Constituțională a reținut că lipsa obligației statului de a dezdăuna persoanele persecutate politic în perioada comunistă este confirmată și de jurisprudența CEDO în materie (Hotărârea din 12.05.2009 din cauza Ernewein ș.a. contra Germania, Hotărârea din 2.02.2010 din cauza K. și Iouri Kiladze contra G.), fiind în primul rând important ca prin lege să se producă o satisfacție de ordin moral prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurilor contrare drepturilor omului. Acest lucru a fost realizat în România atât într-o manieră globală, în cadrul procesului de condamnare publică a crimelor comuniste cât și într-o manieră individuală, ca efect al O.U.G. nr. 214/1999, care a permis acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor care au fost supuse, din motive politice, abuzurilor vechiului sistem.
Chiar și în absența vreunei obligații rezultate din Convenție, interesul statului român pentru consacrarea acestei reparații de ordin moral ca și a celei de ordin material (prin acordarea de indemnizații lunare, actualizate periodic, potrivit Decretului – Lege nr. 118/1990, acelorași categorii de persoane și pentru aceleași fapte prejudiciabile ca și cele menționate în Legea nr. 221/2009), s-a manifestat efectiv iar măsurile menționate constituie remedii adecvate reparării efectelor acestei tragedii a istoriei și reprezintă în sine o satisfacție echitabilă în sensul art. 41 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și jurisprudenței generate de aplicarea acestui articol.
Potrivit celor anterior expuse rezultă că reclamanții nu aveau, la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, un „bun” în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art.1 al Protocolului adițional (nr.1) la Convenție, pe care trebuiau să-l prezerve sau să-l confirme prin declanșarea procesului, ci, doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească pe care o puteau executa, cel mai devreme, după momentul rămânerii ei definitive în apel (art.374 al.1 coroborat cu art.376 al.1 și cu art.377 al.1 pct.3 Cod procedură civilă).
Faptul că statul nu are, potrivit obligațiilor pozitive impuse de Convenție, decât obligația de protecție a unui „bun” (în sensul autonom consacrat de acest act normativ, incluzând aici și un interes patrimonial existent și suficient de caracterizat) iar nu și obligația de garantare a dreptului de a dobândi un astfel de bun, este argumentat în Decizia 1358/2010 a Curții Constituționale și prin raportare la jurisprudența CEDO în materie (Hotărârea din 23.11.1984 din cauza V. der Mussele contra Belgia, Hotărârea din 9.10.2003 în cauza Slivenko contra Letonia, Hotărârea din 18.02.2009 în cauza Andrejeva contra Polonia).
Rezultă, deci, că raportul juridic de obligație la plată a statului în cauzele având ca obiect Legea nr. 221/2009 urma să își producă efectele, cel mai devreme, la data soluționării apelului, ori, din moment ce Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale a fost pronunțată și publicată anterior acestui moment, dispozițiile sale prin care s-a constatat ca fiind neconstituțional art. 5 alin. 1 lit. a din lege – care au condus inițial la suspendarea lui de drept pentru 45 zile iar, după acest termen, la încetarea efectelor sale (art. 147 alin. 1 din Constituție) – datorită caracterului lor obligatoriu erga omnes trebuie avute în vedere de instanță la tranșarea - la fond sau în apel - a substanței pretențiilor deduse judecății.
Cu referire la solicitarea de constatare a caracterului politic al condamnării tatălui reclamanților în baza art. 284 din vechiul Cod penal, Curtea constată că este lipsită de interes, în sens procesual, întrucât natura politică a acestei condamnări este de drept recunoscută ca atare, în baza art. 1 ali.2 lit. a din Legea nr. 221/2009.
Pentru toate aceste considerente expuse în cuprinsul prezentei, Curtea va constata că nu se confirmă în cauză nici unul din motivele de nelegalitate prev. de art. 304 pct. 7 – 9 Cod procedură civilă, din care cauză recursul reclamanților H. G. și C. R. va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanții H. G. și C. R. împotriva sentinței civile nr. 2329/11.10.2012 pronunțată de Tribunalul A. - Secția Civilă.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică din 11 decembrie 2012.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
D. C. C. R. M. L.
GREFIER,
F. B.
Red.D. C./ 17.12.2012
Tehnored F.B./18.01.2013
Ex.2
Primă instanță: S. C. Sodincă
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 2436/2012. Curtea de... | Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 1652/2012. Curtea... → |
|---|
