Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 2002/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 2002/2012 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 27-11-2012 în dosarul nr. 2418/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR - 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR.2418
Ședința publică din 27 noiembrie 2012
PREȘEDINTE: C. R.
JUDECĂTOR: M. L.
JUDECĂTOR: D. C.
GREFIER: F. B.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul M. T. împotriva sentinței civile nr. 2002 din 24.09.2012 pronunțată de Tribunalul A. în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâtul intimat S. R., prin M. FINANAȚELOR P. BUCUREȘTI, reprezentat de DIRECȚIA G. A FINANȚELOR P. A., având ca obiect Legea nr. 221/2009.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, au lipsit părțile.
M. Public este reprezentat de procuror M. V. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care instanța constată că părțile au solicitat judecarea cauzei în lipsă de la dezbateri, conform art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă și acordă cuvântul reprezentantei Parchetului.
Reprezentanta Parchetului solicită respingerea recursului, menținerea hotărârii primei instanțe ca temeinică și legală.
C U R T E
Deliberând asupra recursului constată că:
P. acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului A. la data de 14.06.2012, reclamantul M. T. a chemat în judecată pârâtul S. R., reprezentat prin M. FINANȚELOR P., solicitând obligarea pârâtului la despăgubiri in suma de 850.000 Euro pentru prejudiciul moral suferit, ca urmare a condamnării penale cu caracter politic a tatălui său M. G. și la plata cheltuielilor de judecata.
Reclamantul a arătat că este fiul lui M. G., ns. la 14.02.1911, în ., decedat la 11.05.2009.. La 08.12.1956, tatăl său a fost arestat pentru infracțiunea de crimă de uneltire prevăzută de art. 1 lit. c din Decretul nr. 199/1950, fiind condamnat prin sentința nr. 1101/1057 a Tribunalului M. al Regiunii a III-a Militare Cluj, prin schimbarea încadrării juridice în crimă de favorizare, la 15 ani muncă silnică și confiscarea averii. Tatăl său a executat efectiv 7 ani, 6 luni și 14 zile închisoare de maximă siguranță. Condițiiel de detenție au fost chinuitoare, fiind înfometat. Îmbrăcămintea era inadecvată pentru timpul rece, patul nu avea saltea. Regimul de muncă era extenuant. Invocă art. 6 din Convenția EDO, precum și efectul discriminatoriu față de persoanele care au beneficiat deja de despăgubiri imediat după . legii. Invocă dreptul la despăgubire prin prisma art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiționa la CEDO (prevedere ce prevalează dreptului național), ce condus la concluzia că despăgubirile au caracterul unui „bun” sau cel puțin „o speranță legitimă”. P. deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010, Curtea Constituțională a produs o gravă ingerință în dreptul de proprietate ocrotit de textul convențional de mai sus. S. R., la momentul elaborării Legii nr. 221/2009 a înțeles să creeze corespondentul juridic în plan național al Rezoluției nr. 1096/1996 a Consiliului Europei cu privire la reglementarea consecințelor derivate din fostele sisteme totalitare comuniste, precum și Rezoluția nr. 40/34/29.11.1985 a Adunării Generale a O.:
În drept invocă dispozițiile prevăzute de art. 1 alin. (1) și alin. (2), lit. a), art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
P. întâmpinarea, Direcția G. a Finanțelor P. a jud. A., în nume personal și în reprezentarea Ministerului Finanțelor P., a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, în baza deciziilor nr. 1358/20.10.2010 și nr. 1354/20.10.2010 ale Curții Constituționale. A invocat și excepția lipsei calității procesuale pasive a DGFP A..
În motivarea întâmpinării, a arătat că niciuna dintre probele depuse la dosar nu sunt certificate așa cum prevede dispozițiile art. 112 alin. (2) Cod procedură civilă și că reclamantul nu a dovedit suferințele pe care le-a indurat și că de asemenea, nu este lipsit de relevantă faptul că a trecut o perioadă îndelungată de timp de la data producerii prejudiciului si până în prezent, peste 50 ani, astfel că nu se poate nega o atenuare semnificativă a prejudiciului moral prin trecerea timpului. Despăgubirile ar trebui să se raporteze si la realitatea din acest moment, respectiv la valoarea salariului minim pe economie si la criza economică existentă, cu atât mai mult cu cât prin O.U.G. nr. 62/2010 au fost stabilite criterii de acordare a acestor despăgubiri. Nu este lipsit de relevanță faptul că a trecut o perioadă îndelungată de timp de la data producerii prejudiciului și până în prezent - peste 50 ani, astfel că nu se poate nega o atenuare semnificativă a prejudiciului moral prin trecerea timpului. P. urmare, recunoașterea prin lege a unei astfel de despăgubiri și dificultatea de evaluare, ori de câte ori este vorba de suferințe de ordin moral, nu trebuie însă interpretată în sensul obținerii unor sume exorbitante. De asemenea, în absența unor astfel de dovezi și dat fiind faptul că prevederile Legii nr. 221/2009 nu conțin referiri la modul în care se realizează repararea, aplicabile fiind doar dispozițiile Codului Civil, apreciază că principiul reparării integrale a pagubei împiedică acordarea, cu titlu de despăgubiri a unor sume mari de bani, nejustificate în raport cu întinderea prejudiciului real suferit. instituția răspunderii delictuale neputându-se transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei a celor ce pretind dezdăunări în temeiul reglementărilor amintite. P. urmare, având în vedere că despăgubirile ar trebui să se raporteze și la realitatea din acest. moment, respectiv la valoarea salariului minim pe economie și la criza economică existentă, suma de 500.000 euro solicitată de reclamant este exorbitant de mare. A invocat și excepția lipsei calității procesuale pasive a DGFP A.
În drept își întemeiază întâmpinarea pe prevederile art. 115 - art. 118 Cod Pr. Civ., Legea nr. 221/2009.
La termenul din 21.09.2012 reclamantul a depus note de ședință prin care a precizat faptul că a înțeles să cheme DGFP A. doar în calitatea sa de reprezentant la Ministerului Finanțelor P..
P. sentința civilă nr. 2002 din 24.09.2012 pronunțată în dosarul nr._ Tribunalul A. a respins acțiunea civilă exercitată de reclamantul M. T., în contradictoriu cu pârâtul S. R., reprezentat de M. FINANȚELOR P., reprezentat de Direcția G. a Finanțelor P. a Județului A..
Pentru a pronunța astfel tribunalul a reținut că reclamantul ns. la 02.03.1932, în localitatea Moroda, raionul Ineu, este fiul lui este fiul lui M. G. (în vârstă de 21 ani, ceea ce înseamnă că s-a născut în anul 1911). Reclamantul nu a făcut dovada decesului tatălui său, dar a depus la dosar copiile adresei nr. 496/24.09.1959 a Sfatului Popular al Comunie Moroda, biletului de liberare nr. 3368/1964, a extrasului din sentința penală nr. 1101/1957 a Tribunalului M. al Regiunii a III-a Militare Cluj, ale interogatoriului inculpatului M. G. și a depozițiilor martorilor M. A., M. Gh. Vâguleasa, O. Jacob, R. F., a concluziilor scrise depuse la avocatul lui M. G., a cererii acestuia din urmă din 10.02.1971 adresată Consiliului Popular al Județului A. și a celor din 14.07.1969 și din 20.04.1966 destinate Consiliului de Stat al RSR. Din ansamblul acestor înscrisuri rezultă că M. G., ns. la 14.02.1911, dom. în . raionul Ineu, a fost condamnat, prin sentința penală nr. 1101/1957 a Tribunalului M. al Regiunii a III-a Militare Cluj, la 15 ani de muncă silnică, cu confiscarea averii, pentru crima de favorizare prevăzută și pedepsită de art. 6 alin. 1 combinat cu art. 1 lit. c din Decretul nr. 199/1950, art. 107 din Codul penal, art. 7 din Decretul nr. 199/1950 și art. 157 pct. 1 lit. a din Codul penal
Fapta penală de mai sus, fiind prevăzută de Decretul 199/1950, constituie de drept, în virtutea legii, o condamnare cu caracter politic, conform art. 2 alin. 1 lit. i din Legea nr. 221/2009.
Reclamantul a beneficiat de prevederile Decretului Lege nr. 118/1990, conform hotărârii nr. 262/08.10.1990 a Comisiei pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice, conform Decretului Lege nr. 118/1990, aceste constând în indemnizația lunară acordată cu începere de la 01.04.1990 (în cuantum de 1.508 lei la momentul emiterii hotărârii), precum și în scutire de plata impozitelor și a taxelor locale; „a) asistență medicală și medicamente, în mod gratuit și prioritar, atât în tratament ambulatoriu, cât și pe timpul spitalizărilor; b) transport urban gratuit cu mijloacele de transport în comun aparținând societăților cu capital de stat sau privat (autobuz, troleibuz, tramvai, metrou); în cazul societăților cu capital privat, costul abonamentelor de transport se decontează integral de la bugetul local al unității administrativ-teritoriale în a cărei rază domiciliază beneficiarul; c) douăsprezece călătorii gratuite, anual, pe calea ferată română, cu clasa I, pe toate categoriile de trenuri de persoane, cu mijloace de transport auto sau cu mijloace de transport fluviale, după caz, la alegere, folosirea acestora fiind posibilă și de către însoțitori, membri de familie, în cadrul numărului de călători stabilit pentru titular; d) un bilet pe an, gratuit, pentru tratament într-o stațiune balneoclimaterică; e) scutire de plata taxelor de abonament pentru radio și televizor; f) prioritate la instalarea unui post telefonic, precum și scutire de plata taxei de abonament; g) acordarea la cerere, cu titlu gratuit, a unui loc de veci”, conform art. 6 din Decretul Lege nr. 118/1990.
În ceea ce privește despăgubirile pentru prejudiciul moral, contrar susținerilor reclamantului, decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 este aplicabilă în speță.
Astfel, prin decizia de mai sus, Curtea Constituțională a constatat neconstituționalitatea prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 reținând că aceste prevederi legale încalcă două principii constituționale: dreptatea socială ca valoare supremă în stat consacrată de art.1 alin.3 din Constituție și principiul respectării Constituției, a supremației ei și a legilor, consacrat de art. 1 alin. 5 din Constituție.
Reclamantul a invocat principiul egalității și interzicerea discriminării la care face referire și decizia nr. 1354/2010 a Curții Constituționale, raportându-se, în continuare, la art. 1 al Protocolului nr. 12 la Convenția europeană a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, dar și la art. 16 din Constituția României republicată ce reglementează egalitatea în drepturi și interzicerea discriminării.
Însă, declararea ca neconstituționale a prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 prin decizia de mai sus nu produce discriminare între persoanele care au beneficiat de aplicarea acestor dispoziții, ce și-au încetat efectele la 31.12.2010, (decizia fiind publicată în Monitorul Oficial nr. 761/15.11.2010) și cei care nu au obținut hotărâri judecătorești definitive până la acea dată din moment ce dreptul la despăgubiri morale al primei categorii de persoane are la bază o normă neconstituțională. Or, discriminarea este interzisă doar în privința aplicării prevederilor legale ce sunt conforme cu Constituția României republicată.
Convenția Europeană a Drepturilor Omului a fost elaborată de Consiliul Europei, fiind semnată la data de 4 noiembrie 1950 la R. și intrată în vigoare pe 3 septembrie 1953. România a ratificat această convenție la data de 20 iunie 1994 prin Legea nr. 30/1994, așa încât nu sunt incidente în speță dispozițiile art. 6 din Convenție, precum și art. 1 din Primul Protocol la aceeași Convenție având în vedere că potrivit principiului neretroactivității legii civile, statul român nu poate fi tras la răspundere, în temeiul Convenției, pentru fapte săvârșite anterior aderării la acest act normativ internațional.
Pe de altă parte, dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale pot constitui, eventual, temeiul unei acțiuni de drept comun (supusă rigorilor acesteia, deci și prescripției dreptului la acțiune, ce curge de la momentul nașterii dreptului la acțiunea de drept comun, deci de la moment încetării regimului comunist, spre deosebire de acțiunea în despăgubiri prevăzută de art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 ce putea fi exercitată în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a acestei legi), acțiune pe care, însă, reclamantul nu a înțeles să o formuleze în acest proces. O astfel de conduită procesuală este firească din moment ce o acțiune de drept comun este incompatibilă cu acțiunea specială prevăzută de art. 5 din Legea nr. 221/2009, din moment ce acest act normative cu caracter special stabilește o procedură de judecată specială, derogatorie de la cea de drept comun, așa încât procedura specială (indiferent de actul normativ car o reglementează) este incompatibilă cu cea de drept comun, conform principiul specialia generalibus derogant.
Astfel, cererea reclamantului de soluționare a pretențiilor sale doar în baza prevederilor Convenției este, în primul rând, inadmisibilă în acest cadru procesual, ceea ce nu constituie o încălcare a principiului accesului liber la excepție (art. 21 din Constituție) din moment ce inadmisibilitatea este reținută doar în raport de procedura specială de judecată aleasă de reclamant.
Chiar și trecând peste aceste considerente, în ipoteza acceptării teoriei reclamantului privitor la analiza cererii sale de acordării a despăgubirilor morale în baza Convenției, apare un alt impediment în analiza în fond a acesteia, și anume intervenția prescripției extinctive a dreptului la acțiune în recunoașterea unei creanțe, conform art. 1 și 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, respectiv art. 7 (prescripția începe să curgă de la data la care a luat naștere dreptul la acțiune) și art. 8 (prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.), în condițiile în care dreptul la acțiunea de drept comun s-a născut din momentul încetării regimului comunist.
În pronunțarea deciziei nr. 1358/2010, Curtea Constituțională a avut în vedere și rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096 (1996) intitulată "Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" și nr. 1.481 (2006) intitulată "Necesitatea condamnării internaționale a crimelor comise de regimul comunist".
Pentru aceste considerente, tribunalul a respins acțiunea civilă, ca neîntemeiată.
În termen împotriva sentinței civile nr. 2002 din 24.09.2012 a declarat recurs reclamantul M. T. care a solicitat admiterea recursului modificarea sentinței civile atacate în sensul admiterii acțiunii.
În motivare a arătat că hotărârea este nelegală, solicitând să se aprecieze asupra incidenței în prezenta cauză a dispozițiilor prevăzute de art. 6 din Convenția EDO - „orice persoană are dreptul Ia judecată în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale de către o instanță independentă, imparțială și instituită de lege".
Arată că,incidența efectului discriminatoriu - este deosebit de importantă asupra situațiilor echivalente derivate din situația persoanelor care au obținut deja despăgubiri morale sesizând instanța imediat după . Legii nr. 221/_09 și situația acelor persoane printre care se numără și reclamantul raportat la antecesorul meu, care nu a formulat această acțiune mai devreme nefiind în posesia unor dovezi corespunzătoare.
Este inacceptabil și discriminatoriu ca momentul introducerii acțiunii să constituie un criteriu determinant de acordare a despăgubirilor cu caracter moral în temeiul Legii nr. 221/2009.
Dreptul la despăgubiri morale rezultă din lege și poartă asupra persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic conform temeiurilor stabilite imperativ în cuprinsul art. 1 alin. 2 din Legea nr. 221/2009 și nu este supus unor alte condiții iar aprecierea instanțelor de judecată vizează stabilirea cuantumului acestor despăgubiri însă, legiuitorul nu a înțeles să confere instanțelor arie de apreciere asupra existentei sau inexistenței acestui drept.
Dreptul la despăgubiri apreciat prin prisma prevederilor art. 1 din Protocolul 1 Adițional la CEDO, prevederi care prevalează dreptului național conduc la concluzia că despăgubirile au caracterul unui „bun" sau cel puțin „o speranță legitimă".
Curtea Constituțională prin deciziile nr. 1358 și 1360/2010 a constatat neconstituționalitatea dispoziției care reglementează acordarea acestor despăgubiri ceea ce reprezintă o gravă ingerință în dreptul de proprietate ocrotit de prevederile art. 1 din Protocolul 1 la CEDO cu finalitatea lipsirii de bun ceea ce ar conduce la necesitatea ca această ingerință să fie prevăzută de lege respectiv intervenția autorității publice în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor să fie o intervenție legală.
Intervenția legală care impune principiul legalității presupune existența unor norme de drept intern rezonabil accesibile precise ca și conținut și predictibile. Aceste criterii au fost consacrate și în practica Curții Europene - hotărârea 22/1994 . nr. 296/A cauza Hentrich contra Franței, cauza Lithgow contra Marii Britanii - 08.07.1986 nr. 102/A, cauza P. contra României, cauza Viasu contra României.
Autoritățile Statului R. au avut obligația de a acționa într-o modalitate care să asigure respectarea și exercițiul efectiv al dreptului recunoscut prin lege respectiv . dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009. Aceste obligații revin atât Guvernului României cât și Ministerului Finanțelor și nu în cele din urmă instanțelor de judecată pentru a înlătura orice posibilitate în care persoanele care au avut de suferit în regimul comunist, pe perioade îndelungate să nu fie supuse din nou persecuțiilor sub forma nedreptății materializate prin obturarea căii legale de obținere a compensării sub forma despăgubirilor pentru prejudiciu moral.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului sub raportul jurisprudenței a consacrat principiul potrivit căruia - „odată ce a fost adoptată o soluție de către Stat, această soluție trebuie implementată cu claritate și coerență rezonabilă pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții.
Incertitudinea sub raport legislativ și sub raport administrativ consecință a practicilor aplicate de autorități constituie un factor determinant în aprecierea conduitei Statului în situația dată.
De asemenea, prima instanță consideră ca fiind inaplicabile speței și prevederile Convenției care statuează principiul potrivit căruia nimeni nu poate fi supus torturi, pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante cu consecința atingerii grave a demnității.
Consideră că, în prezenta cauză își fac pe deplin aplicabilitatea prevederile constituționale art. 52 alin. 1 și art. 20 din Constituția României conform cărora - „persoana vătămată într-un drept al său, ori într-un interes legitim de o autoritate publică printr-un act administrativ sau printr-o nesoluționare în termeni legali a unei cereri este îndreptățit să obțină recunoașterea dreptului pretins, a interesului legitim, anularea actului și repararea pagubei". Sub aspectul prevederilor art. 20 din Constituția României - (1) -„dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate în care România este parte". (2) - „dacă există neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile".
Curtea Constituțională prin jurisprudența sa a statuat că situațiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esență însă această deosebire trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv și rezonabil. Raportat noțiunii de discriminare, dreptul la nediscriminare se referă la justificarea obiectivă și rezonabilă apreciată la aplicarea tratamentelor diferențiate unor situații comparabile și conduce la aplicarea raportului de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele utilizate pentru realizarea lui - în acest sens cauza Marck împotriva Belgiei, hotărârea din 13.06.1979 paragraful 33.
În drept invocă art. 304 pct. 7,8 și 9 Cod procedură civilă.
P. întâmpinare, pârâta, Direcția G. a Finanțelor P. A. a solicitat respingerea recursului cu motivarea că în absența unor criterii clare, bine determinate acțiunea este neîntemeiată, aspect ce este confirmat prin Deciziile Curții Constituționale nr. 1358/20.10.2010 si nr. 1354/20.10.2010 conform cărora nu se mai pot acorda despăgubiri în baza art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Examinând sentința atacată, prin prisma motivelor invocate, precum și sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 304 ind. 1 C.pr.civ., față de actele și lucrările dosarului și dispozițiile art. 299 și urm. C.pr.civ., Curtea constată că prezentul recurs nu este întemeiat, Tribunalul A. pronunțând o hotărâre temeinică și legală, pentru considerentele expuse în cuprinsul său și pe care instanța de recurs și le însușește în întregime.
Astfel, prima instanță a făcut o corectă interpretare și aplicare a Deciziei nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale, prin raportare la prevederile art. 147 alin. 1 din Constituția României și art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992, fiind justă concluzia acestuia că a dispărut temeiul de drept invocat de reclamant în susținerea acțiunii, astfel că solicitarea sa nu mai poate fi admisă. De asemenea, în acest sens este și jurisprudența CEDO arătată.
În ceea ce privește efectele Deciziei nr. 1338/21.10.2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față, Curtea are în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. 1 din Constituție (prevăzute și de art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992), potrivit cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției”.
De asemenea, sunt aplicabile speței și dispozițiile art. 147 alin. 4 din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale (art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/1009) cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Așadar, fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza acțiunii reclamantului, respectiv art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, Curtea apreciază în mod just a fost respinsă acțiunea acestuia. Această soluție se impune, chiar dacă pricina se afla pe rolul tribunalului la data deciziei arătate, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.
Această soluție se impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. 1 pct. 10 Cod procedură civilă, revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepții.
Declararea ca neconstituțională a unei legi ori a unei prevederi dintr-o lege, nu are aceleași efecte juridice ca și abrogarea unui act normativ ori a unor dispoziții dintr-un act normativ. Chiar dacă ambele produc efecte numai pentru viitor, abrogarea nu aduce atingere efectelor juridice produse de principiul tempus regit actum, în timp ce declararea ca neconstituțională a unei dispoziții legale produce efecte depline inclusiv în privința litigiilor în curs de judecată. Diferența dintre cele două noțiuni este esențială. Abrogarea unui act normativ este rodul manifestării voinței supreme a legiuitorului care însă nu poate retroactiva. Declararea ca neconstituțională a unei legi ori a unei norme juridice dintr-o lege are drept consecință încetarea producerii oricăror efecte juridice ale acelei norme, după o perioadă de suspendare de 45 de zile, pe considerentul că norma juridică incriminată s-a născut nevalabilă, datorită lipsei conformității sale cu principiile constituționale. Cu alte cuvinte, regimul juridic al neconstituționalității unei legi ori a unui text de lege, este similar principiului nulității unui act juridic civil, conform căruia quod nullum este, nullum producit efectum. Altfel spus, sub aspectul efectelor și al regimului juridic, abrogarea unui act normativ este similară revocării mutuale a unui act juridic în timp ce neconstituționalitatea unei legi este similară nulității actului juridic. Atât abrogarea actului normativ cât și revocarea actului juridic presupun acte (normative/juridice) inițial valabile, în schimb neconstituționalitatea unei legi ori nulitatea actului juridic civil exprimă deficiențe ce împiedică nașterea valabilă a actului respectiv. Practic efectul declarării neconstituționalității unui text de lege care consfințește un drept subiectiv civil în constituie stabilirea nașterii nevalabile a acelui drept și pe cale de consecință imposibilitatea recunoașterii lui de către instanță ori de către o altă autoritate.
A reține argumentele reclamantului privind neretroactivitatea Deciziei Curții Constituționale, ar însemna a fi lăsată fără finalitate o instituție juridică de o deosebită importanță într-un stat de drept, consacrată constituțional, lucru ce nu poate fi permis, cu atât mai mult cu cât reclamantul nu a avut recunoscute pretențiile printr-o hotărâre definitivă și executorie care ar putea constitui un „bun” în accepțiunea jurisprudenței CEDO ocazionată de protejarea dreptului consacrat de art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO.
Recurentul încearcă să creeze o confuzie între instituții juridice diferite, cu conținut și regim juridic distinct, lucru ce nu poate fi acceptat. Aserțiunile vizând neretroactivitatea legii civile nu sunt aplicabile în cauză, întrucât decizia Curții Constituționale nu este o lege, ci o hotărâre, ce se publică în Monitorul Oficial, astfel că nu se impune respectarea principiului enunțat de art.1 C.civ. și art.15 alin.2 din Constituția României, al neretroactivității legii civile noi.
Suntem în prezența controlului constituționalității unei legi ulterior adoptări sale, pe calea excepției de neconstituționalitate a unei dispoziții legale. Astfel, după constatarea neconstituționalității unui text de lege, acesta nu mai poate fi aplicat în cauzele aflate pe rolul instanței de judecată, întrucât contravine unor dispoziții constituționale, act normativ cu rang prioritar. Este evident că decizia Curții Constituționale este obligatorie în toate dosarele ce nu sunt soluționate definitiv, fără excepție, neprezentând relevanță data înregistrării acțiunii pentru că, față de modalitatea invocării acestei excepții, aceasta se întâmplă întotdeauna în cadrul unui proces aflat pe rolul instanței de judecată.
Dispozițiile CEDO și ale Primului Protocol adițional la CEDO nu au fost încălcate prin sentința atacată, care este urmarea unei juste aplicări a acestora prin raportare la jurisprudențele acestei instanțe europene.
Nu se poate reține nici încălcarea disp.art.1 din Protocolul nr.12 adițional la CEDO, în speță nefiind constatată existența vreunui motiv/cauză de discriminare a reclamantului în raport de alte persoane. De asemenea, nici încălcarea principiului egalității în fața legii nu poate fi constatată în condițiile în care decizia Curții Constituționale este obligatorie de la data pronunțări sale în toate cauzele ce nu au fost soluționate definitiv, Legea nr.47/1992 instituind criterii obiective în funcție de care deciziile Curții Constituționale produc efecte juridice.
Neretroactivitatea deciziilor Curții Constituționale, vizează pricinile soluționate deja definitiv, în care părțile au dobândit un „bun” în accepțiunea art.1 din Primul Protocol adițional la CEDO, și nu situația promovării unei acțiuni, ce nu conferă nici măcar o „speranță legitimă” reclamantului.
Curtea constată că Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale în conținutul său a avut în vedere inclusiv jurisprudența CEDO pentru diversele argumente reținute și că prin pronunțarea ei nu s-a creat un vid legislativ în raport cu care instanța trebuia să folosească temeiuri de drept substitutive din legislația națională sau din instrumentele juridice internaționale ci, dimpotrivă, rațiunea ei a fost determinată tocmai de existența unor reglementări paralele în una și aceeași materie.
Totodată, contrar a ceea ce recurentul susține, Decizia nr. 1358/21.10.2010 trebuie aplicată și cauzelor nefinalizate până la data publicării ei printr-o hotărâre definitivă (cum este și cazul de față) - așa cum în mod corect a și argumentat instanța de fond – nefiind vorba în această situație de o încălcare a principiului neretroactivității.
Că această interpretare este corectă rezultă, de dată recentă, și din Decizia nr. 12/19.09.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul de recurs în interesul legii, care, cu caracter general obligatoriu, a clarificat definitiv problema modului de aplicare în timp a deciziei instanței constituționale.
Pentru aceste considerente, în baza dispozițiilor legale invocate, coroborate cu prev. art. 299 și urm. C.pr.civ., Curtea va respinge, conform art. 312 alin. 1 C.pr.civ., prezentul recurs, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamantul M. T. împotriva sentinței civile nr. 2002 din 24.09.2012 pronunțată de Tribunalul A. în dosarul nr._ .
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică din 27 noiembrie 2012.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
C. R. M. L. D. C.
GREFIER,
F. B.
Red.M. L./ 28.11.2012
Tehnored F.B./14.01.2013
Ex.2
Primă instanță:M. A.
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 2592/2012. Curtea de... | Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 2433/2012. Curtea de... → |
|---|
