Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 2592/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2592/2012 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 13-12-2012 în dosarul nr. 2592/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 2592
Ședința publică din 13 decembrie 2012
PREȘEDINTE: A.-M. N.
JUDECĂTOR: C. P.
JUDECĂTOR: M. G.
GREFIER: S. C.
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de reclamanții BARNETIU D. S. și D. V. N. împotriva sentinței civile nr. 2214/08.10.2012 pronunțată de Tribunalul A. în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâtul intimat S. R. reprezentat de M. Finanțelor, prin Direcția G. a Finanțelor P. A., având ca obiect Legea nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședință publică lipsesc părțile.
M. Public este reprezentat de procuror S. A.-I. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, nefiind formulate alte cereri, și văzând că s-a solicitat judecarea cauzei și în lipsă, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta Ministerului Public solicită respingerea recursului declarat de reclamanți și menținerea ca temeinică și legală a hotărârii primei instanțe, întrucât reclamanții au solicitat daune materiale care însă nu au fost dovedite.
CURTEA
În deliberare, constată următoarele:
P. acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului A. la data de 13.06.2012, reclamantele BÎRNEȚIU D. S. și D. V. N. au chemat în judecată pârâtul S. R., reprezentat prin M. FINANȚELOR P., solicitând constatarea caracterului politic al condamnării tatălui reclamantelor – numitul C. I. I., ns. la 02.04.1924, în loc. Chisindia, fiul lui C. I. și M., decedat la 03.09.1999, în loc. Chisindia; obligarea pârâtului la despăgubiri în sumă de 5.000 Euro pentru prejudiciul moral suferit, ca urmare a condamnării penale cu caracter politic a numitului C. I. I. și la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamantele au arătat că a fost condamnat C. I. I. la 3 ani închisoare pentru uneltire contra ordinii sociale prevăzută de art. 209 pct. III din Codul penal coroborat cu Decretul Lege nr. 856/1938 și în continuarea pedepsei la 12 luni într-o colonie de muncă începând cu 07.01.1952. A fost arestat la 09.01.1949, fiind eliberat la 26.12.1952. S-a mai arătat de către că tatălui acestora i s-a recunoscut vechimea în muncă pentru perioada în care s-a aflat în detenție (09.01.1949 – 27.12.1952) fiindu-i acordate drepturile prevăzute de Decretul Lege nr. 118/1990, conform hotărârii nr. 268/31.10.1990, inclusiv indemnizația prevăzută de acest act normativ, iar după decesul tatălui lor, mama reclamantelor a beneficiat de pensie de urmaș. De asemenea, reclamantele au arătat că întrucât legiuitorul a limitat cuantumul despăgubirilor morale la 5.000 euro, înțeleg să solicite instanței să stabilească din oficiu dauna morală și materială în temeiul răspunderii obiective ce operează în virtutea art. 1349 din Codul civil. Consideră că deși decizia Curții Constituționale a suspendat aplicarea art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, nu a scos din vigoare legea generală adică Codul civil și răspunderea persoanei juridice reglementate de acesta, așa încât solicită câte 100.000 euro despăgubiri cu titlu de daune morale ți 1 euro daune materiale pentru fiecare.
P. întâmpinare, Direcția G. a Finanțelor P. a jud. A., în nume personal și în reprezentarea Ministerului Finanțelor P., a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, în baza deciziilor nr. 1358/20.10.2010 și nr. 1354/20.10.2010 ale Curții Constituționale.
În motivarea întâmpinării, a arătat că nu este lipsit de relevanță faptul că a trecut o perioadă îndelungată de timp de la data producerii prejudiciului și până în prezent - peste 50 ani, astfel că nu se poate nega o atenuare semnificativă a prejudiciului moral prin trecerea timpului. Pârâtul a invocat și argumentele Curții Constituționale din cadrul deciziei nr. 1358/2010 referitoare la încălcarea normelor de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000, precum și faptul că în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice există Decretul Lege nr. 118/1990, O.U.G. nr. 214/1999. Totodată s-a susținut că textul de lege criticat este prea vag, încălcând regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice și că chiar dacă prin art. I pct. 2 din OUG nr. 62/2010 s-au introdus niște criterii minime de acordare a despăgubirilor, acestea sunt insuficiente pentru a caracteriza norma legală ca fiind clară și previzibilă. În acest sens a invocat jurisprudența CEDO: hotărârea din 05.01.2000 în Cauza Beyler contra Italiei, hotărârea din 23.11.2000 în Cauza Ex-Regele Greciei și alții contra Greciei, hotărârea din 08.07.2008 în cauza F. Rum Patrikligi contra Turciei.
În drept și-a întemeiat întâmpinarea pe prevederile art. 115 - art. 118 Cod Pr. Civ., Legea nr. 221/2009.
P. sentința civilă nr. 2214/08.10.2012 pronunțată de Tribunalul A. în dosarul nr._ a fost respinsă acțiunea civilă exercitată de reclamantele BÎRNEȚIU D. S. și D. V. N. în contradictoriu cu pârâtul S. R., reprezentat de M. FINANȚELOR P..
Pentru a pronunța această soluție, analizând acțiunea reclamantelor prin prisma materialului probator administrat în cauză și a dispozițiilor legale incidente, tribunalul a constatat că aceasta este neîntemeiată pentru următoarele considerente:
Reclamantele sunt fiicele lui C. I. I. și M.. C. I. I. a fost fiul lui C. I. și M., fiind născut la 02.04.1924, în loc. Chisindia, jud. A., decedat la 02.09.1999, cu ultimul domiciliu în loc. Chisindia, nr. 401, jud. A..
C. M. (mama reclamantelor) a decedat la 01.07.2010, în loc. Chisindia.
Tatăl reclamantelor a fost arestat la 09.01.1949, fiind condamnat prin sentința nr. 1650/1949 a Tribunalului M. Timișoara (rămasă definitivă prin deciziunea nr. 1399/05.05.1950 a Curții Militare de Casație și justiție ce a respins recursurile exercitate împotriva sentinței) la 3 ani închisoare pentru infracțiunea de uneltire contra ordinii sociale prevăzută și pedepsită de art. 209 pct. III din Codul penal coroborat cu Decretul Lege nr. 856/1938. La expirarea pedepsei, prin decizia M.A.I. nr. 112/1952 a fost internat pe o perioadă de 12 luni într-o colonie de muncă în intervalul 07.01.1952 – 26.12.1952.
C. I. I. a beneficiat de prevederile Decretului Lege nr. 118/1990, prin emiterea hotărârii nr. 268/31.10.1990 a Comisiei pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice, conform Decretului Lege nr. 118/1990, aceste constând în indemnizația lunară acordată cu începere de la 01.04.1990, precum și în scutire de plata impozitelor și a taxelor locale; „a) asistență medicală și medicamente, în mod gratuit și prioritar, atât în tratament ambulatoriu, cât și pe timpul spitalizărilor; b) transport urban gratuit cu mijloacele de transport în comun aparținând societăților cu capital de stat sau privat (autobuz, troleibuz, tramvai, metrou); în cazul societăților cu capital privat, costul abonamentelor de transport se decontează integral de la bugetul local al unității administrativ-teritoriale în a cărei rază domiciliază beneficiarul; c) douăsprezece călătorii gratuite, anual, pe calea ferată română, cu clasa I, pe toate categoriile de trenuri de persoane, cu mijloace de transport auto sau cu mijloace de transport fluviale, după caz, la alegere, folosirea acestora fiind posibilă și de către însoțitori, membri de familie, în cadrul numărului de călători stabilit pentru titular; d) un bilet pe an, gratuit, pentru tratament într-o stațiune balneoclimaterică; e) scutire de plata taxelor de abonament pentru radio și televizor; f) prioritate la instalarea unui post telefonic, precum și scutire de plata taxei de abonament; g) acordarea la cerere, cu titlu gratuit, a unui loc de veci”, conform art. 6 din Decretul Lege nr. 118/1990.
În acest context, tribunalul a apreciat că cererea reclamantelor de constatare a caracterului politic al condamnării lui C. I. I. este lipsită de interes legitim pentru următoarele considerente:
Cererea de constatare a caracterului politic al condamnării sau unei măsuri administrative are natura juridică a unei acțiuni în constatare având ca obiect constatarea unei stări de fapt. Or, art. 111 din codul de procedură civilă permite exercitarea doar a acțiunii în constatarea unui drept (dar și aceasta, doar atunci când partea nu are posibilitatea exercitării acțiunii în realizarea dreptului, care în cazul de față, constituie acțiunea în pretenții privitoare la despăgubiri), fiind inadmisibilă acțiunea în constatarea unei stări de fapt.
S-a mai arătat că de la această regulă de drept comun, Legea nr. 221/2009 a creat o excepție, reglementând, în cadrul art. 4, acțiunea în constatarea caracterului politic al unei condamnări sau măsuri administrative cu caracter politic, însă, nu pentru orice astfel de măsură represivă, ci exclusiv pentru cele care nu se încadrează în prevederile art. 1 alin. 2 și art. 3. În acest sens, s-a apreciat că aceasta ar fi concluzia logico – juridică ce se desprinde din dispozițiile art. 4 alin. 1 coroborat cu art. 1 alin. 3, 4 și art. 2, respectiv din art. 4 alin. 2 din Legea nr. 221/2009.
Astfel, la art. 1 alin. 2 sunt prezentate faptele penale (cu indicarea actelor normative ce le reglementează) considerate de legiuitor ca fiind de drept condamnări cu caracter politic, însă această enumerare nu este una limitativă, așa că la art. 1 alin. 3 se precizează faptul că reprezintă condamnare cu caracter politic și cea pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999 modificată (și anume: exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică; susținerea sau aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic; propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14.12.1989 sau manifestarea împotrivirii față de aceasta; acțiunea de împotrivire cu arma și răsturnare prin forță a regimului comunist; respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale; înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenență sau opinie politică, de avere ori de origine socială).
Conform art. 1 alin. 4 din Legea nr. 221/2009, caracterul politic al condamnărilor prevăzute la alin. (3) s-a constatat de instanța judecătorească, în condițiile prevăzute la art. 4, care la alin. 1, reduce în mod expres obiectul acțiunii de constatare a caracterului politic al condamnării la alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2).
Sub acest aspect s-a reținut că, acțiunea în constatarea caracterului politic al condamnării pentru alte fapte decât cele prevăzute de art. 1 alin. 2 este reglementată de art. 1 alin. 3 coroborat cu art. 4 alin. 1.
De asemenea s-a constatat că, numitul (Or), C. I. I. a fost condamnat pentru infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 209 pct. III din Codul penal coroborat cu Decretul Lege nr. 856/1938, faptă ce este prevăzută de art. 1 alin. 2 lit. a din Legea nr. 221/2009, constituind de drept, în virtutea legii, o condamnare cu caracter politic, fără a fi necesar în acest sens constatarea instanței.
S-a mai reținut, că, în plus, tatăl reclamantelor a beneficiat deja de o recunoaștere a caracterului politic al condamnării sale penale prin emiterea hotărârii nr. nr. 268/31.10.1990 a Comisiei pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice, conform Decretului Lege nr. 118/1990.
De asemenea, s-a reținut, că în ceea ce privește despăgubirile pentru prejudiciul moral, este aplicabilă decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale în constatarea neconstituționalității prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 reținând că aceste prevederi legale încalcă două principii constituționale: dreptatea socială ca valoare supremă în stat consacrată de art. 1 alin. 3 din Constituție și principiul respectării Constituției, a supremației ei și a legilor, consacrat de art. 1 alin. 5 din Constituție.
Totodată s-a apreciat că art. 1349 din Noul Cod Civil invocat de reclamante reglementează răspunderea delictuală, însă, acest text legal nu este aplicabil în cauză, potrivit principiului tempus regit actum coroborat cu art. 6 din Legea nr. 287/2009 modificată privitoare la noul Cod civil, ce stabilește că legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare, neavând putere retroactivă, precum și faptul că noul cod civil nu se aplică actelor și faptelor realizate anterior intrării sale în vigoare, acestea rămânând supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.
Pe de altă parte s-a reținut că (or), faptul condamnării penale a defunctului C. I. I. s-a produs în anul 1949, iar efectul juridic al reparării prejudiciului (strict prin prisma prevederilor Legii nr. 221/2009) provocat de condamnarea sa penală cu caracter politic, efect constând în repararea acestuia s-a produs la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, adică la 14.06.2009, deci anterior intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 (la 01.10.2011), cu precizarea că ulterior acest efect a fost înlăturat prin decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, în ceea ce privește prejudiciul moral.
În continuare, s-a apreciat că (pe de altă parte), răspunderea civilă pentru faptele ilicite, inclusiv răspunderea civilă delictuală și-a găsit o reglementare concretă și în vechiul cod civil, și anume în dispozițiile art. 998 și art. 999 din Codul civil de la 1864 coroborate cu art. 1000 alin. 3 din același cod, ce cuprinde normele de drept comun în materia răspunderii civile delictuale. Însă, aceste texte legale sunt incidente în cauză doar prin coroborare cu dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, care, pe parcursul procesului, au fost declarate neconstituționale, astfel că analiza lor separat, iar nu în contextul creat de acele prevederi speciale, este posibilă doar în cadrul acțiunii de drept comun, ce este inadmisibilă în prezenta pricină datorită alegerii de către reclamant a procedurii speciale, conform principiului electa una via non datur recursus ad alteram (aleasă fiind o cale nu se mai admite utilizarea alteia).
Chiar trecând peste aceste considerente, a reținut tribunalul, în ipoteza acceptării teoriei reclamantelor privitor la analiza cererii lor de acordare a despăgubirilor morale în baza dreptului comun, apare un alt impediment în analiza în fond a acesteia, și anume intervenția prescripției extinctive a dreptului la acțiune în recunoașterea unei creanțe, conform art. 1 și 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, respectiv art. 7 (prescripția începe să curgă de la data la care a luat naștere dreptul la acțiune) și art. 8 (prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.), în condițiile în care dreptul la acțiunea de drept comun s-a născut din momentul încetării regimului comunist.
În ceea ce privește prejudiciul material, tribunalul a constatat, pe de o parte, că nu a fost învestit cu cercetarea unei cereri de reparare a acestui prejudiciu, conform art. 112 pct. 3 din Codul de procedură civilă, reclamantele, neformulând nicio cerere, în cadrul obiectului acțiunii privitor la daune materiale. Or, potrivit art. 129 alin. 1 din Codul de procedură civil, judecătorul este obligat să se pronunțe doar asupra obiectului cererii deduse judecății
Pe de altă parte, s-a reținut de către tribunal, raportat la invocarea în motivarea acțiunii a unui prejudiciu material pentru care solicită despăgubiri de 1 euro fiecare, tribunalul constată, în primul rând, că acesta nu este determinat, conform art. 112 pct. 3 și 4 din Codul de procedură civilă, în sensul că nu este individualizat, reclamantele neexplicând în ce constă prejudiciul material invocat, iar, în al doilea rând, că acesta nu este dovedit, conform art. 1169 din Codul civil din 1864, așa încât nu sunt întrunite condițiile ce decurg din art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, în principal prejudiciul material și raportul de cauzalitate între fapta dedusă judecății și prejudiciul material.
Pentru aceste considerente, tribunalul a respins acțiunea civilă, ca neîntemeiată.
Împotriva sentinței civile nr. 2214/08.10.2012 pronunțată de Tribunalul A. în dosarul nr._, au declarat recurs în termen legal reclamanții Barnetiu D. S. și D. V. N., înregistrat la data de 02.11.2012, solicitând modificarea în întregime a sentinței și admiterea cererii astfel cum a fost formulată.
În fapt, reclamanții au susținut că decizia Curții Constituționale nr.1358/2010 nu închide calea acțiunii în constatare de drept comun întemeiată pe art.111 C.pr.civ. și că, raportat la acest aspect, se află în situația ca dreptul să nu mai poată fi realizat în baza deciziei menționate.
De asemenea, reclamanții au arătat că acordarea de despăgubiri materiale și morale în urma unei condamnări politice este prezumată și nu mai trebuie dovedită, considerând că nu se pot face niciun fel de dovezi ce prin administrarea lor produc suferință și puternice tulburări părții și a susținut că în speță, instanța de fond nu a procedat la o apreciere corectă a cuantumurilor despăgubirilor.
Reclamanții au mai arătat că au depus înscrisuri în probațiune, care nu au fost avute în vedere de către instanța de fond, respectiv nu s-a stabilit că sunt aplicabile prevederile art.1 alin.4 din Legea nr.221/2009, pentru ca cel puțin tatălui acestora să i se recunoască caracterul politic al condamnării.
Examinând recursul prin prisma motivelor invocate de reclamantă, raportat la obiectul cauzei, temeiul de drept indicat în actele depuse în susținere, Curtea constată că este nefondat, pentru următoarele:
P. art. 5 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, în forma sa inițială, s-a recunoscut dreptul oricărei persoane care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțului sau descendenților acesteia până la gradul al II-lea inclusiv de a solicita instanței de judecată (tribunalul în circumscripția căruia domiciliază persoana interesată, conform art. 4 alin. (1) al legii), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 – 14 iunie 2009-, obligarea statului la: a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare; b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare; c) repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară.
Ulterior, prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010 dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a, a Legii nr. 221/2009 au fost modificate, în sensul recunoașterii dreptului la acordarea de daune morale plafonat, astfel: 1. Până la 10.000 de euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic; 2. până la 5.000 de euro pentru soțul/soția și descendenții de gradul I; 3. Până la 2.500 de euro pentru descendenții de gradul al-II-lea.
Conform art. II din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 62/2010, dispozițiile privitoare la acordarea plafonată a despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit sunt incidente proceselor și cererilor pentru a căror soluționare nu a fost pronunțată o hotărâre judecătorească definitivă până la data intrării în vigoare a ordonanței de urgență, adică până la data de 4 iulie 2010.
P. deciziile nr. 1354/2010, nr.1358/2010 și nr. 1360/2010, Curtea Constituțională a constata neconstituționalitatea dispozițiilor privitoare la acordarea daunelor morale pentru prejudiciul moral suferit statornicite prin art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 (atât testul inițial, cât și cel modificat prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010).
Potrivit art. 147 alin. 1 din Constituție, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen dispozițiile constatate neconstituționale sunt suspendate de drept.
Ca atare, dat fiind faptul că Parlamentul sau Guvernul nu au pus de acord prevederile declarate neconstituționale cu textul Constituției, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 și ale art. I pct. 1 și art. II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010 au încetat să mai existe la data de 31 decembrie 2010, în intervalul 15 noiembrie 2010-31 decembrie 2010 acestea fiind suspendate de drept.
Așa cum sa arătat în literatura de specialitate juridică, dacă declararea neconstituționalității unei legi ar avea doar consecința teoretică a inaplicabilității ei și nu este sinonimă cu abrogarea, controlul de constituționalitate pe cale de excepție ar deveni un simplu și steril exercițiu teoretic.
Ca o consecință a caracterului obligatoriu erga omnes al deciziilor Curții Constituționale, pronunțate în baza art. 146 lit. d din Constituție, prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau a unei ordonanțe, prevederea normativă a cărei neconstituționalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată de niciun subiect de drept (cu atât mai mult de autoritățile și instituțiile publice), încetându-și de drept efectele. P. urmare, începând cu data de 31 decembrie 2010, prevederile legii speciale, Legea nr. 221/2009, exclusiv cu privire la posibilitatea acordării de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit nu mai pot fi aplicate.
P. decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în ”Monitorul Oficail al României”, partea I, nr. 789 din 7 noiembrie 2011, s-a statuat în sensul că urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării în ”Monitorul oficial al României” a deciziilor instanței de contencios constituțional.
P. decizia nr.1354 din 20.10.2010 Curtea Constituțională a declarat ca fiind neconstituțională întreaga OUG nr. 62/2010, împrejurare ce are drept consecință juridică lipsirea în totalitate de efecte juridice a acestui act normativ, la momentul soluționării prezentului recurs.
Revenind la cererea de acordare a daunelor morale, instanța reține că, urmare a declararii neconstitutionalitatii art. 5 al. 1 lit. a teza I din Legea 221/2009, singurul temei al unei astfel de cereri l-ar putea constitui prevederile art. 998-999 C. civ.
Cu privire la acest temei de drept, se reține însă că cererea de acordare a daunelor morale, formulata in baza raspunderii civile delictuale, este prescrisa.
Astfel, conform art. 3 al. 1 teza I din Decretul 167/1958, termenul de prescriptie este de 3 ani, iar conform art. 8 din acelasi decret, prescriptia dreptului la actiune in repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicita incepe sa curga de la data cand pagubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoasca atat paguba cat si pe cel care raspunde de ea.
Conform art. 25 din Decretul 167/10.04.1958, dispozitiile acestui decret sunt aplicabile si prescriptiilor neimplinite la data intrarii sale in vigoare, in care caz termenele de prescriptie prevazute in decret vor fi socotite ca incep sa curga de la . acestui decret.
Potrivit art. 26 din Decretul 167/1958, pe data intrarii in vigoare a acestui decret se abroga orice dispozitii legale contrare, in afara de cele care stabilesc un termen de prescriptie mai scurt decat termenul corespunzator prevazut prin Decretul 167/1958. Astfel fiind, odata cu . Decretului 167/1958 au fost implicit abrogate si dispozitiile Titlului XX (art. 1837 si urmatoarele), precum si celelalte dispozitii din Codul civil privitoare la prescriptia extinctiva.
Art. 18 din Decretul 167/1958 obliga instanta judecatoreasca la a cerceta, din oficiu, daca dreptul la actiune este prescris.
In cazul condamnarilor cu caracter politic si al masurilor administrative cu un astfel de caracter, curgerea termenului de prescriptie extinctiva comporta anumite aspecte specifice, legate de faptul ca, pana la caderea regimului comunist, in 22.12.1989, persoanele condamnate politic sau cele care au facut obiectul unor masuri administrative politice au fost in imposibilitate de a promova actiuni in instanta prin care sa incrimineze faptele savarsite de regimul comunist si sa solicite despagubiri pentru acestea. Aceasta imposibilitate insurmontabila de a promova actiunea in raspundere civila delictuala impotriva statului in regimul comunist poate fi asimilata fortei majore si acceptata drept cauza ce a condus la suspendarea cursului prescriptiei, conform art. 13 lit. a din Decretul 167/1958.
Odata cu prabusirea regimului comunist, la data de 22.12.1989, aceasta imposibilitate de a actiona in instanta a fost inlaturata, astfel incat termenul de prescriptie a inceput sa curga cel tarziu la data anterior mentionata, implinindu-se in 22.12.1992.
Chiar daca prin adoptarea Legii 221/2009 S. R. a recunoscut dreptul la acordarea unor masuri reparatorii persoanelor ce fac obiectul acestei legi, o astfel de recunoastere nu poate fi considerata ca repunand in termenul de prescriptie pentru acordarea despagubirilor morale si nici ca intreruptiva de prescriptie, in sensul art. 16 lit. a din Decretul 167/1958.
Astfel, cat priveste repunerea in termenul de prescriptie, acesta poate fi facuta printr-o prevedere legala expresa (astfel cum s-a intamplat in cazul Legii 18/1991, Legii 112/1995 ori al Legii 10/2001, care au aratat in mod expres ca mostenitorii sunt repusi in termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile ce formeaza obiectul acestor legi) sau poate fi dispusa de catre instanta de judecata, in conditiile art. 19 din Decretul 167/1958.
Se constată că Legea 221/2009 nu contine o astfel de prevedere privind repunerea in termenul de prescriptie, iar dispozitiile legilor speciale reparatorii mentionate in paragraful precedent, constituind exceptia de la regula consfintita de art. 19 din Decretul 167/1958, sunt de stricta interpretare si aplicare.
Cat priveste art. 19 din Decretul 167/1958, acesta prevede ca instanta judecatoreasca poate, in cazul in care constata ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescriptie a fost depasit, sa dispuna chiar din oficiu judecarea actiunii, cererea de repunere in termen putand fi facuta numai in termen de o luna de la incetarea cauzelor care justifica depasirea termenului de prescriptie. Or, in speta, nu au fost invocate si dovedite cauze temeinic justificate pentru care termenul de prescriptie a fost mult depasit, pentru a se putea dispune repunerea in termen.
Revenind la dispozitiile art. 16 al. 1 lit. a din Decretul 167/1958, acesta prevede ca recunoasterea dreptului a carui actiune se prescrie, facuta de cel in folosul caruia curge prescriptia (in speta S. R.) are efect intreruptiv de prescriptie. Pentru a avea insa un astfel de efect, recunoasterea trebuie facuta in cadrul termenului de prescriptie, iar nu dupa expirarea acestuia, cum s-a intamplat in speta.
Pe de alta parte, odata cu declararea neconstitutionalitatii prevederilor legale ce acordau dreptul la despagubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea politica sau prin masura administrativa politica, aceste prevederi au incetat sa mai produca orice fel de efecte juridice, chiar si pe cele vizand invocata repunere in termenul de prescriptie.
In acord cu cele anterior mentionate vizand scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă - care este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci acela de a produce o satisfacție de ordin moral – tinand cont si de masurile reparatorii acordate de S. R. victimelor persecutiilor politice prin Decretul-Lege 118/1990 si OUG 214/1999, se apreciază că prejudiciul suferit de reclamante a fost deja reparat, conditiile raspunderii civile delictuale nefiind intrunite nici pe fondul acestora.
Cererea de acordare a daunelor morale nu isi poate gasi fundament nici in prevederile art. 504-506 C.p.p., cata vreme in speta nu sunt intrunite conditiile prevazute de aceste articole.
Astfel, pentru acordarea despagubirilor morale in baza acestor temeiuri, este necesar ca persoana sa fi fost condamnată definitiv, iar in urma rejudecării cauzei sa se fi pronunțat o hotărâre definitivă de achitare; de asemenea, are dreptul la a obtine despagubiri si persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal, privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuind stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j); tot astfel, are drept la repararea pagubei suferite și persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei.
Curtea constată că niciuna dintre cele trei situatii anterior mentionate nu se regaseste in speta.
P. decizia nr. 1354 din 20.10.2010, Curtea Constituțională a declarat ca fiind neconstituțională întreaga OUG nr.62/2010, împrejurare ce are drept consecință juridică lipsirea în totalitate de efecte juridice a acestui act normativ, la momentul soluționării prezentului recurs.
P. decizia civilă nr. 1358 din 21.10.2010, aceiași Curte Constituțională a declarat ca neconstituțional art. 5 alin.1 lit. a din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecință lipsirea de temei juridic a pretențiilor și, corelativ a hotărârilor judecătorești, întemeiate pe această dispoziție legală declarată neconstituțională.
Curtea Constituțională a motivat că art. 5 alin.1 lit. a din Legea nr. 221/2009 este neconstituțional deoarece fost adoptat de legiuitorul intern cu încălcarea normelor imperative de tehnică legislativă, prevăzute în Legea nr.24/ 2000, această împrejurare determinând existența unor reglementări paralele, cu aceleași conținut și finalitate, ceea ce nu este admisibil pentru ordinea constituțională.
De asemenea, Curtea Constituțională a mai reținut că textul de lege analizat, astfel cum este redactat, este prea vag și încalcă regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice, acest aspect fiind de natură a conduce la apariția unor soluții judiciare total diferite, pronunțate în cauze care au același temei juridic.
Sunt încălcate astfel regulile privind existența unei norme de drept accesibile precise și previzibile, astfel cum reiese și din jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului (hotărâre din 5.01.2000 în cauza Beyeler contra Italiei).
Aceeași Curte Constituțională a mai reținut că textul în analiză nu definește o reglementare clară și adecvată sau proporțională care să nu dea naștere la interpretări și aplicări diferite ale instanțelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări și violări ale drepturilor omului de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Față de această motivare și mai ales de soluția Curții Constituționale, descrisă mai sus, instanța de recurs a constatat că, în speță, la data soluționării recursului nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială în baza căruia s-a formulat acțiunea de către reclamante.
Fiind declarat neconstituțional tocmai izvorului legal al pretinsului drept de proprietate și în lipsa unei manifestări de voință în sensul recunoașterii acestui bun de către legiuitorul intern, acțiunea reclamantelor cât și soluția judiciară întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii constituționale și juridice.
Dreptul de a reglementa pe cale specială un anumit raport juridic este atributul suveran al legiuitorului intern, iar în lipsa unei reglementări speciale, care are ca obiect însăși nașterea dreptului subiectiv pretins în justiție, judecătorul nu poate adăuga de la sine, și nu poate întregi reglementarea juridică specială cu normele de drept comun.
De aceea,în speță nu sunt aplicabile prevederile art. 3 din Codul Civil, text de lege care are în vedere un alt domeniu de aplicare, respectiv acela al acțiunii civile de drept comun, ori, în prezenta cauză dreptul pretins în justiție este unul consacrat și valorificat în mod exclusiv prin norme cu caracter special, derogatorii de la dreptul comun.
Decizia Curții Constituționale, de la data publicării sale în Monitorul Oficial, este obligatorie pentru instanțe, ipoteză ce are drept consecință interpretarea recursului declarat de către reclamante, în sensul examinării temeiului juridic al hotărârii atacate și, desigur, al acțiunii introductive.
Cum acest temei juridic bazat pe art. 5 alin.1 lit.a din Legea nr. 221/2009, a fost declarat în afara ordinii constituționale și nu mai poate produce efecte juridice, în exercitarea controlului de legalitate, Curtea va respinge recursul declarat de reclamanții BARNETIU D. S. și D. V. N. împotriva sentinței civile nr. 2214/08.10.2012 pronunțată de Tribunalul A. în dosarul nr._ .
Această soluție se impune, chiar dacă pricina se află în recurs, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.
Or, recursul actual, după . L.202/2010 este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în fața instanței de control judiciar toate problemele de fapt și de drept dezbătute în prima instanță, provocând o nouă judecată asupra fondului, de aceea în cauză nu este aplicabilă nici ipoteza avută în vedere de CEDO în cauza Blecic vs. Croatia, unde era avuta in vedere o hotarâre definitiva, nefiind astfel înfrânt principiul neretroactivității.
Această soluție se impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. 1 pct. 10 Cod procedură civilă, revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepții.
De altfel, aceasta interpretare a fost însușită și preluată si de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia în interesul legii nr.12/19.09.2011, obligatorie de asemenea pentru instantele nationale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții BARNETIU D. S. și D. V. N. împotriva sentinței civile nr. 2214/08.10.2012 pronunțată de Tribunalul A. în dosarul nr._ .
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi, 13 decembrie 2012.
P., JUDECATOR, JUDECATOR,
A.-M. N. C. P. M. G.
GREFIER,
S. C.
Red. M.G. – 14.01.2013
Tehnored. S.C. – 2 ex./16.01.2013
Tribunalul A., Judecător: M. A.
| ← Hotarâre care sa tina loc de act autentic. Decizia nr.... | Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 2002/2012. Curtea... → |
|---|
