Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 2408/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 2408/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 16-01-2013 în dosarul nr. 23/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARAOperator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ nr.23
Ședința publică din 16 ianuarie 2013
PREȘEDINTE: F. Ș.
JUDECĂTOR: G. O.
JUDECĂTOR: RUJIȚA R.
GREFIER: M. M.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta N. B. împotriva Sentinței civile nr.2408 din 27 septembrie 2012, pronunțată de T. T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâtul S. R. R. DE M. FINANȚELOR P. P. DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR P. T., având ca obiect acordare de despăgubiri în baza Legii nr.221/2009.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se constată lipsa părților.
M. Public este reprezentat de procuror M.-U. C., din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată depusă la dosar prin registratura instanței la data de 07.01.2013 întâmpinarea formulată de pârâtul intimat S. R. reprezentat de M. Finanțelor P. prin Direcția Generală a Finanțelor P. T., în cuprinsul căreia se solicită judecata și în lipsă de la dezbateri, cu invocarea dispozițiilor art.242 al.2 C.pr.civ.
Procurorul învederează instanței că nu mai are cereri de formulat în cauză.
Nemaifiind alte cereri formulate, excepții invocate și având în vedere că s-a solicitat judecata și în lipsă, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe fond.
Procurorul solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca temeinică și legală a hotărârii Tribunalului T..
CURTEA
În deliberare constată că prin Sentința civilă nr.2408/PI din 27 septembrie 2012, pronunțată în dosarul nr._, T. T. a respins acțiunea formulată de reclamanta N. B. în contradictoriu cu pârâtul S. R. reprezentat de M. Finanțelor P. prin Direcția Generală a Finanțelor P. T..
Pentru a pronunța această sentință, T. a reținut următoarele:
Uzând de dispozițiile art.5 al.1 din Legea nr.221/2009 și prevalându-se de vocația de a accede la beneficiul deja anunțatei legi reparatorii, - pretins conferită ex lege de ipotezele particularizate legislativ de lit.e apartenentă al.1 al art.3 din legea în discuție și, respectiv, de art.1 al.2 lit.a și h, ambele din legea specială - reclamanta a investit la data de 28.10.2011 instanța de judecată cu o acțiune în pretenții îndreptată împotriva pârâtului S. R. reprezentat prin M. Finanțelor P., pretenții constând în despăgubiri de ordin moral și material, solicitate pentru suferințele cauzate ei și familiei sale prin măsurile represive luate contra lor de regimul comunist în perioada de referință a Legii nr.221/2009, 06.03._89.
Într-adevăr, art.5 al.1 din Legea nr.221/2009, - chemată să repare prejudiciile de ordin material și moral cauzate persoanelor fizice supuse condamnărilor cu caracter politic și măsurilor administrative abuzive asimilate acestora în perioada comunistă -, printr-o formulare clară și nesusceptibilă de interpretări a conferit legislativ vocație la beneficiul măsurilor reparatorii reglementate de lege, oricărei persoane „care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06.03._89 sau care a făcut obiectul unor masuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul acestei persoane”, soțului sau descendenților acesteia până la gradul al II-lea, care „pot solicita instanței în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii obligarea statului la:
a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr.118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările și completările ulterioare, și al Ordonanței de urgență a Guvernului nr.214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.568/2001, cu modificările și completările ulterioare;
b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare;
c) repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară".
Numai că norma legală supra enunțată a fost supusă controlului de constituționalitate, pe calea excepției de neconstituționalitate, reglementată de art.29 din Legea nr.47/1992, context în care jurisdicția de contencios constituțional a conchis îndeajuns de tranșant că, întrucât măsura reparatorie prevăzută de art.5 al.1 lit.a din Legea nr.221/2009, are aceeași finalitate ca și indemnizația acordată periodic sub forma unor sume de bani prin art.4 din Decretul lege nr.118/1990, acordată aceleiași categorii de persoane, respectiv celor persecutate din motive politice de dictatura comunistă cu începere din 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, daunele morale conferite prin Legea nr.221/2009 nu pot fi unele drepte, echitabile și rezonabile, din moment ce răspund aceluiași scop precum indemnizația prevăzută de art.4 apartenent Decretului lege nr.118/1990.
Ceea ce, statuează pe calea aparatului argumentativ jurisdicția de contencios constituțional, nesocotește valoarea supremă de dreptate, ca valoare esențială a statului de drept, proclamată de art.1 al.3 din Constituție și conferă caracter neconstituțional art.5 al.1 lit.a din Legea nr.221/2009, care, ca efect al admiterii demersului constituțional, a fost declarat neconstituțional prin Decizia Curții Constituționale nr.1358/21.10.2010.
Or, în așa situație, activității jurisdicționale din cauza pendinte au a i se circumscrie exclusiv verificarea efectelor în plan procesual ale deciziei Curții Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea unui text de lege sau al unei ordonanțe, prin plasarea în coordonatele art.31 al.1 și 3 din Legea nr.47/1992 republicată - care, de altfel, preiau principiul consacrat constituțional de art.147 apartenent Constituției revizuite - conform cărora: „Decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie” și „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”.
Din interpretarea logico-sistematică a textelor legale supra enunțate, cu ușurință se identifică, așa cum constant a statuat doctrina reputată în materie (I. M. și D. C.) și cele patru efecte ale declarării neconstituționalității, respectiv: suspendarea de drept a dispozițiilor constatate neconstituționale pe o perioadă de 45 de zile; încetarea efectelor juridice ale dispozițiilor constatate ca fiind neconstituționale după expirarea termenului de 45 de zile; inadmisibilitatea reiterării unei excepții de neconstituționalitate admise și, finalmente, nașterea posibilității (și nu obligației) Parlamentului sau Guvernului, după caz, de a pune de acord prevederea respectivă cu dispozițiile Constituției.
Devenind astfel obligatorie și concluzia, raportat la exigențele imperativului art.31 al.3, - care conferă entităților statului cu atribuții de legiferare posibilitatea și nu obligația de a examina prevederea respectivă și de o pune în acord cu dispozițiile Constituției - că nevalorizarea acestei posibilități atrage inexorabil încetarea efectelor juridice ale normei legale invalidate constituțional. Așa stând lucrurile, cum prin deja anunțata Decizie nr.1358/2010 a fost declarată neconstituțională norma legală conținută de art.5 al.1 lit.a care conferea legitimitate pretențiilor pecuniare reclamate în condițiile Legii nr.221/2009 și cum anunțata decizie are forță generală obligatorie consacrată constituțional prin art.147, bucurându-se de efectul opozabilității erga omnes, cu puterea evidenței se conturează și concluzia că pretențiile ce-și găsesc fundamentarea în dispozițiile Legii nr.221/2009 rămân fără suport legislativ. Și aceasta, pentru că norma legală declarată neconstituțională conferea legislativ chiar vocația de a accede la beneficiul legii.
Mai mult, însăși Înalta Curte de Casație și Justiție, soluționând un recurs în interesul legii, prin Decizia cu nr.12/2001, a statuat că „urmare a deciziilor Curții Constituționale nr.1.358/2010 și nr.1.360/2010, dispozițiile art.5 al.(1) lit.a) teza I din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.”
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta N. B., solicitând admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței, admiterea acțiunii și, pe cale de consecință: constatarea caracterului politic al măsurilor administrative la care a fost supusă mama reclamantei, prin deportarea în localitatea Fetești, și obligarea pârâtului la plata sumei de 100.000 euro cu titlu de daune morale.
În motivare, reclamanta recurentă a invocat dispozițiile art.304 pct.7, 8 și 9, art.304 ind.1 C.pr.civ., art.3 și 5 din Legea nr.221/2009, arătând că Decizia nr.1358/2010 a Curții Constituționale nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol, întrucât, a aprecia în alt mod ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la despăgubiri în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, legea aplicabilă fiind cea aflată în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată (cauza Blecic c/a Croația).
Recurenta a mai învederat că, în ipoteza în care instanța consideră că nu beneficiază de despăgubiri în baza Legii nr.221/2009, este îndreptățită să obțină despăgubiri în baza dispozițiilor de drept comun (art.998-999 C.civ.).
P. întâmpinare, pârâtul a solicitat respingerea recursului, invocând Decizia nr.1358/2010 a Curții Constituționale.
În urma examinării sentinței atacate, în raport de motivele invocate și de Decizia nr.1358/11.10.2010 a Curții Constituționale, Curtea apreciază că este neîntemeiat recursul reclamantei, pentru argumentele ce succed.
P. Decizia nr.1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de S. R. prin M. Finanțelor P. și, în consecință, s-a constatat că prevederile art.5 al.1 lit.a teza întâi din Legea nr.221/2009, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
Astfel, Curtea Constituțională a reținut că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă există două norme juridice cu aceeași finalitate, și anume art.4 din Decretul-lege nr.118/1990 și art.5 al.1 lit.a din Legea nr.221/2009, diferența constând doar în modalitatea de plată, adică prestații lunare, în cazul art.4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art.5 al.1 lit.a din Legea nr.221/2009, așa încât despăgubirile prevăzute în cel de-al doilea text mai sus menționat nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile.
Curtea Constituțională a mai avut în vedere că, prin Decretul-lege nr.118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa prin art.5 al.1 lit.a din Legea nr.221/1009, după 20 de ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, precizând în acord cu jurisprudența C.E.D.O. că atenuarea vechilor violări nu trebuie să creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în cauza Pincova și Pink contra Cehiei) și că nu s-ar putea susține ideea că, prin adoptarea art.5 al.1 lit.”a” din Legea nr.221/2001, persoanele în cauză ar putea avea o „speranță legitimă” la acordarea despăgubirilor morale (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în cauza Kopecky contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în cauza Slavov și alții contra Bulgariei), câtă vreme dispoziția legală este anulată pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia.
Totodată, Curtea Constituțională a reținut în motivarea deciziei că reglementarea criticată încalcă normele de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr.24/2000, care consacră unicitatea reglementării în materie, precum și principiul legalității, conchizând că dispozițiile art.5 al.1 lit.a din Legea nr.221/2009, cu modificările și completările ulterioare, contravin dispozițiilor art.1 al.3 și 5 din Constituție.
În ceea ce privește efectele Deciziei nr.1358/21.10.2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față, Curtea are în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art.147 al.1 din Constituție (prevăzute și de art.31 al.3 din Legea nr.47/1992), potrivit cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției”.
De asemenea, sunt aplicabile speței și dispozițiile art.47 al.4 din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
Astfel, având în vedere că Decizia nr.1358/21.10.2010 a Curții Constituționale a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr.761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale (art.5 al.1 lit.a din Legea nr.221/1009) cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Așadar, fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza acțiunii, respectiv art.5 al.1 lit.a din Legea nr.221/2009, Curtea apreciază că soluția de respingere a acțiunii este corectă.
Această soluție se impune, chiar dacă acțiunea a fost înregistrată anterior pronunțării Deciziei nr.1358/2010, avându-se în vedere că norma constată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facto pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.
Această soluție se impune cu atât mai mult cu cât potrivit art.322 al.1 pct.10 C.pr.civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepții.
Pe de altă parte, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr.12/19.09.2011, pronunțată în dosarul nr.14/2011, a admis recursul în interesul legii formulat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel București și Colegiul de conducere al Curții de Apel G. și a stabilit că, urmare a deciziei nr.1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art.5 al.1 lit.a Teza I din Legea nr.221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
În ceea ce privește încălcarea principiului nediscriminării, invocat prin motivele de recurs, se constată că în cauza de față încă nu a fost pronunțată o hotărâre definitivă la data la care a devenit obligatorie decizia nr.1358/2010 a Curții Constituționale. Astfel, este exclusă discriminarea în raport cu persoanele care la data respectivă erau în posesia unei hotărâri judecătorești definitive, pronunțată în baza unui text legal în vigoare, care nu a fost declarat neconstituțional la data respectivă.
De asemenea, Curtea apreciază că nu se poate reține încălcarea Convenției Europene a Drepturilor Omului și protocoalelor adiționale, pe de o parte, pentru că la data luării măsurii aceasta nu era adoptată și ratificată, iar pe de altă parte pentru că aceste aspecte au fost analizate și prin Decizia nr.1358/2010 a Curții Constituționale.
În privința dispozițiilor art.998-999 C.civ., se constată că termenul general de prescripție aplicabil și acțiunilor în răspundere civilă delictuală fondate pe normele legale precizate mai sus, este cel reglementat de art.3 al.1 din Decretul nr.167/1958, respectiv este vorba de termenul de trei ani.
Curtea apreciază că acțiunea astfel întemeiată este prescrisă, având în vedere dispozițiile art.8 din Decretul nr.167/1958, așa cum în mod corect a reținut și prima instanță.
Cu privire la critica vizând nepronunțarea primei instanțe asupra caracterului politic al măsurii administrative, Curtea reține că instanța nu era obligată să se pronunțe, întrucât măsura deportării dispusă în baza Deciziei MAI nr.200/1951 este de drept măsură administrativă cu caracter politic, conform art.3 lit.e din Legea nr. 221/2009.
Pentru aceste considerente, Curtea apreciază că sentința atacată este legală și temeinică, nefiind susceptibilă de casare sau modificare în condițiile prevăzute de art.304 și 3041 C.pr.civ., astfel că în baza art.312 al.1 C.pr.civ. urmează să respingă recursul declarat de reclamanta N. B. împotriva Sentinței civile nr.2408 din 27 septembrie 2012, pronunțată de T. T. în dosarul nr._ .
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta N. B. împotriva Sentinței civile nr.2408 din 27 septembrie 2012, pronunțată de T. T. în dosarul nr._ .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 16 ianuarie 2013.
Președinte, Judecător, Judecător,
F. Ș. G. O. RUJIȚA R.
Grefier,
M. M.
Red.GO/21.01.2013
Tehnored.MM/2 ex/25.02.2013
Instanță fond: T. T. – jud.A. A.
| ← Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea... | Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 1387/2013. Curtea... → |
|---|








