Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 747/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 747/2012 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 05-12-2012 în dosarul nr. 2503/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARAOperator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ nr.2503
Ședința publică din 05 decembrie 2012
PREȘEDINTE: G. O.
JUDECĂTOR: RUJIȚA R.
JUDECĂTOR: F. Ș.
GREFIER: M. M.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta K. R. împotriva Sentinței civile nr.747 din 7 martie 2012, pronunțată de T. T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâtul S. ROMÂN REPREZENTAT DE M. FINANȚELOR P. P. DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR P. T., având ca obiect acordare de despăgubiri în baza Legii nr.221/2009.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se constată lipsa părților.
M. Public este reprezentat de procuror M.-U. C., din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul a fost declarat în termen și este scutit de plata taxelor judiciare de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată că în cuprinsul cererii de repunere pe rol, formulată la data de 23.10.2012 de reclamanta recurentă K. R., se solicită judecarea cauzei și în lipsă de la dezbateri.
Procurorul învederează instanței că nu mai are cereri de formulat.
Nemaifiind alte cereri de formulat și excepții de invocat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe fond.
Procurorul solicită respingerea recursului reclamantei ca nefondat și menținerea ca temeinică și legală a hotărârii recurate.
CURTEA
În deliberare constată că prin Sentința civilă nr.747 din 7 martie 2012, pronunțată în dosarul nr._, T. T. a respins acțiunea civilă formulată de reclamanta K. R. în contradictoriu cu pârâtul S. Român reprezentat de M. Finanțelor P. prin Direcția Generală a Finanțelor P. T..
P. a pronunța această soluție, tribunalul a reținut următoarele considerente:
Reclamanta a solicitat prin cererea de chemare în judecată obligarea Statului Român prin al său reprezentant la plata de daune morale în compensarea prejudiciului moral suferit urmare a suportării măsurii administrative a deportării în regiunea B. a țării noastre, luată în temeiul deciziei MAI nr.200/1951.
A fost respinsă cererea reclamantei cu obiect daune morale întemeiate pe prevederile art.5 al.1 lit.a din Legea nr.221/2009, în considerarea faptului că urmare a constatării caracterului neconstituțional al acestui text de lege prin Decizia nr.1358/2010 a Curții Constituționale, a încetat a produce efecte juridice.
Potrivit exigentelor art.31 din Legea nr.47/1992, republicată, decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie, iar dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.
Astfel, Curtea a apreciat ca legiuitorul român a acordat o atenție deosebită reglementărilor referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, având în vedere voința noului stat democratic instaurat în decembrie 1989 de a recunoaște și de a condamna aceste fapte. În acest sens au fost inițiate și adoptate reglementări privind: 1. restituirea bunurilor mobile și imobile preluate abuziv și, în măsura în care acest lucru nu mai este posibil, acordarea de compensații pentru acestea; 2. reabilitarea celor condamnați din motive politice; 3. acordarea de indemnizații, de despăgubiri pentru daunele morale suferite și de alte drepturi.
Reglementările adoptate au ținut seama de rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr.1.096 (1996) intitulată „Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" și nr.1.481 (2006) intitulată „Necesitatea condamnării internaționale a crimelor comise de regimul comunist". Potrivit acestor acte cu caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei (la care România a aderat prin Legea nr. 64/1993 pentru aderarea României la Statutul Consiliului Europei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.238 din 4 octombrie 1993), având în vedere încălcarea drepturilor omului de către regimul comunist, este necesar ca persoanele nevinovate care au fost persecutate pentru fapte care ar fi considerate legale într-o societate democratică să fie reabilitate, să le fie restituite proprietățile confiscate (sau să primească compensații, dacă acest lucru nu mai este posibil) și, atât timp cât victimele regimului comunist sau familiile lor mai sunt în viață, să poată primi compensații pentru daunele morale suferite.
În ceea ce privește reabilitarea persoanelor condamnate din motive politice - prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr.214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea, I, nr.650 din 30 decembrie 1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.568/2001, cu modificările și completările ulterioare - s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice sau supuse, din motive politice, unor măsuri administrative abuzive în perioada 6 martie 1945 - 14 decembrie 1989, decizia pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă putând fi folosită ca probă în fața instituțiilor abilitate, în ceea ce privește aprecierea caracterului politic al infracțiunilor a căror săvârșire a atras măsura confiscării bunurilor. Totodată, potrivit acestui act normativ, hotărârile de condamnare pentru infracțiuni săvârșite din motive politice nu pot fi invocate împotriva persoanelor care au dobândit calitatea de luptător în rezistența anticomunistă.
În materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, Curtea a constatat că există o . acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât și social, ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătățirea legislației cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice și etnice. Edificatoare în acest sens sunt: prevederile Decretului-lege nr.118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.631 din 23 septembrie 2009, prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr.214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.568/2001, cu modificările și completările ulterioare, prevederile Legii nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Aceste acte normative stabilesc o . drepturi, cum ar fi: dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenție, strămutare în alte localități, deportare în străinătate sau prizonierat; dreptul la o indemnizație lunară de 100 lei pentru fiecare an de internare abuzivă în spitalele de psihiatrie sau de domiciliu obligatoriu (art.4 din Decretul-lege nr.118/1990); scutire de plata impozitelor și a taxelor locale; asistență medicală și medicamente, în mod gratuit și prioritar, atât în tratament ambulatoriu, cât și pe timpul spitalizărilor; transport urban gratuit cu mijloacele de transport în comun aparținând societăților cu capital de stat sau privat (autobuz, troleibuz, tramvai, metrou); douăsprezece călătorii gratuite, anual, pe calea ferată română, la clasa I, pe toate categoriile de trenuri de persoane, cu mijloace de transport auto sau cu mijloace de transport fluviale (art.8 din Decretul-lege nr.118/1990); soțul (soția) celui decedat, din categoria celor dispăruți sau exterminați în timpul detenției, internați abuziv în spitale de psihiatrie, deportați, prizonieri sau cărora li s-a stabilit domiciliu obligatoriu, precum și soțul (soția) celui decedat după ieșirea din închisoare, din spitalul de psihiatrie, după întoarcerea din strămutare, din deportare, din prizonierat sau după încetarea măsurii de stabilire a domiciliului obligatoriu au dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei, neimpozabilă, dacă ulterior nu s-au recăsătorit (art.5 din Decretul-lege nr.118/1990); despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare [art.5 al.(1) lit.a) din Legea nr.221/2009]; despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr.10/2001 [art.5 al.(1) lit.b) din Legea nr.221/2009]; repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară [art.5 al.(1) lit.c) din Legea nr.221/2009].
Curtea a apreciat că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
Curtea a apreciat că nu poate exista decât o obligație „morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza K. și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor.
P. urmare, Curtea a constatat că, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, Decretul-lege nr.118/1990 și Legea nr.221/2009, având acest scop.
Este adevărat că acordarea de despăgubiri pentru daune morale este la libera apreciere a legiuitorului, care - în temeiul art.61 din Legea fundamentală, potrivit căruia „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării" - este competent să stabilească condițiile și criteriile de acordare a acestui drept. Însă, Parlamentul, elaborând politica legislativă a țării, este în măsură să opteze pentru adoptarea oricărei soluții legislative de acordare a unor măsuri reparatorii celor îndreptățiți pentru daunele suferite în perioada comunistă, dar cu respectarea prevederilor și principiilor Constituției.
Analizând însă prevederile actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea a constatat că există două norme juridice - art.4 din Decretul-lege nr.118/1990 și art.5 alin. (1) lit.a) din Legea nr.221/2009 - cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri. Astfel, potrivit art.4 al.(1) din Decretul-lege nr.118/1990, „Persoanele care s-au aflat în situațiile prevăzute la art.1 al.(1) lit.a), b) și e) și al.(2) au dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenție, strămutare în alte localități, deportare în străinătate sau prizonierat, indiferent dacă sunt sau nu sunt pensionate", iar potrivit al.(2) „Persoanele care s-au aflat în una dintre situațiile prevăzute la art.1 al.(1) lit.c) și d) au dreptul la o indemnizație lunară de 100 lei pentru fiecare an de internare abuzivă în spitalele de psihiatrie sau de domiciliu obligatoriu, indiferent dacă sunt sau nu sunt pensionate." Cuantumul acestor indemnizații a fost actualizat periodic, ținându-se cont de creșterea inflației și a indicelui prețurilor de consum care au condus la scăderea puterii de cumpărare a acestei categorii de persoane. Potrivit art.5 al.(1) lit.a) teza întâi din Legea nr.221/2009, „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: [...] a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare [...]".
În expunerea de motive la Legea nr.221/2009 se arată că „În ceea ce privește prejudiciul moral suferit, [...] pot exista situații în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de către Decretul-lege nr.118/1990 [...] să nu fie suficiente în raport cu suferința deosebită resimțită de persoanele care au fost victimele unor măsuri abuzive ale regimului comunist". Or, Curtea a apreciat că această justificare nu poate sta la baza instituirii unei noi norme juridice - art.5 lit.a) din Legea nr.221/2009, cu scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr.118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată - adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art.4 din Decretul-lege nr.118/1990 și o sumă globală, în cazul art.5 al.(1) lit.a) din Legea nr.221/2009. Totodată, Curtea observă că dispozițiile de lege criticate instituie, pentru prima dată, posibilitatea ca moștenitorii de până la gradul II ai persoanei persecutate să beneficieze de despăgubiri morale.
Curtea a reținut, de asemenea, că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative. Or, despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art.4 din Decretul-lege nr.118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile. Pe de altă parte, prin introducerea posibilității moștenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, și anume cel al echității și dreptății. Astfel, prin prevederea de lege criticată se diluează scopul pentru care au fost introduse aceste despăgubiri, întrucât nu se poate considera că moștenitorii de gradul II au aceeași îndreptățire la despăgubiri pentru daune morale suferite în perioada comunistă de predecesorul lor, ca și acesta din urmă.
P. Decretul-lege nr.118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa prin art.5 al.(1) lit.a) din Legea nr.221/2009, după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art.1 al.(3) din Constituție. Totodată, astfel cum a statuat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, tot în domeniul măsurilor reparatorii, însă în ceea ce privește restituirile de bunuri, este necesar a se face în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova și Pinc contra Cehiei, Hotărârea din 7 octombrie 2009 în Cauza Padalevicius contra Lituaniei). De asemenea, nu s-ar putea susține că prin adoptarea art.5 al.(1) lit.a) din Legea nr.221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o „speranță legitimă" (astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la Strasbourg - de exemplu, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei -, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o „speranță legitimă" în dobândirea proprietății. Totodată, prin Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o „importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o „speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.
Curtea a reținut că și alte state din Europa au reglementări având ca scop acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici, modalitatea de plată a acestora fiind de două feluri: ori prestații lunare (de exemplu, în Bulgaria, pentru cei deținuți în tabere sau lagăre de muncă, este prevăzută suma de 1.500 leva/lună, dar nu mai mult de 50.000 leva total; pentru cei cărora li s-a impus domiciliu forțat sau au fost internați în alte localități - 800 leva/lună, dar nu mai mult de 25.000 leva total; elevii și studenții care au fost siliți să abandoneze studiile - 10.000 leva), ori o sumă globală (de exemplu, în Cehia, pentru prizonierii politici care s-au aflat în această situație cel puțin un an calendaristic, legiuitorul a stabilit o sumă compensatorie de 120.000 coroane, iar pentru fiecare lună de prizonierat în plus, 1.000 coroane, iar soții supraviețuitori și urmașii au dreptul la jumătate din sumele prevăzute); în Lituania, a fost prevăzută suma de 20.000 litas (aproximativ 5.800 euro) pentru urmașii participanților la mișcarea de rezistență, morți în luptă, în detenție sau în timpul interogatoriilor, 15.000 litas (aproximativ 4.350 euro) familiilor celor care au participat voluntari necombatanți în mișcarea de rezistență, morți în timpul detenției sau interogatoriilor, 12.000 litas (aproximativ 3.480 euro) familiilor participanților necombatanți în mișcarea de rezistență uciși sau morți în timpul detenției după punerea în aplicare a sentinței.
La expirarea termenului de 45 de zile de la publicarea în Monitorul Oficial a analizatei decizii, Parlamentul României nu a procedat la modificarea textului de lege declarat neconstituțional.
Decizia Curții cu privire la neconstituționalitatea unui text de lege are caracter general obligatoriu - atât în cadrul unui raport de drept procesual în curs de desfășurare, cât și față de cele viitoare, neputându-se interpreta că este astfel încălcat principiul neretroactivității legii civile; din punct de vedere tehnico-juridic, prin efectul deciziei Curții textul de lege nu a fost modificat, ci a încetat să mai producă efecte juridice; din această perspectivă, nu se poate aprecia că prin adoptarea art.5 al.(1) lit.a) din Legea nr.221/2009, persoanele în cauză ar putea avea în patrimoniu o „speranță legitimă”, susceptibilă de a intra în sfera noțiunii de „bun” în sensul art.1 din Protocolul adițional nr.1 la Convenție, în acest sens fiind și jurisprudența Curții de la Strasbourg (în Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei – Curtea a statuat că atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o „speranță legitimă" în dobândirea proprietății; prin Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia, ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective).
Fiind lipsită de fundament juridic, acțiunea s-a constatat a fi nefondată, în condițiile în care art.5 al.1 lit.a din lege a fost indicat ca temei juridic principal, iar celelalte dispoziții legale – art.998-999 C.civ., art.504 și următoarele C.pr.civ., Legea nr.30/1994 și art.1-11 și 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, au fost indicate în complinire.
De altfel, ratione temporis, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cu protocoalele sale adiționale, nu își găsește aplicabilitatea în cauză, întrucât, la data luării măsurii administrative, aceasta nu fusese adoptată și cu atât mai puțin fusese ratificată de România.
Nu se poate aprecia că, prin neaplicarea dispozițiilor Legii nr.221/2009 în cauzele aflate în curs de soluționare la pronunțarea deciziilor Curții Constituționale se creează o discriminare în raport de petenții care au beneficiat anterior de prevederile acestui act normativ, întrucât, tocmai prin pronunțarea deciziilor instanței de contencios constituțional, s-a creat o situație de drept diferită de cea inițială; or, art.14 din Convenție, ca și Protocolul nr.12 la Convenție impun un tratament identic pentru situații identice; în plus, temeiurile discriminării, prevăzute de dispozițiile amintite, nu se regăsesc în speță.
Prevederile art.504 al.1 C.pr.pen. - potrivit căruia: „persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare, privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuind a fi stabilită, după caz, prin ordonanța procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanța procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art.10 al.1 lit.j (al.3) - nu își găsesc, de asemenea, incidența în speță.
În raport de celelalte temeiuri juridice cu caracter general, dreptul la despăgubiri morale pentru prejudicial creat prin măsura administrativă luată de stat apare ca prescris extinctiv, pentru următorul raționament juridic:
În condițiile art.1 al.1 din Decretul nr.167/1958 privind prescripția extinctivă, dreptul la acțiune în justiție având ca obiect un drept cu caracter patrimonial este supus prescripției, scopul legiuitorului fiind acela de a sancționa pasivitatea titularului dreptului nereclamat în justiție o anumită perioadă de timp, ca și asigurarea securității circuitului civil; art.3 din același decret prevede, cu caracter general, că termenul prescripției este de 3 ani, sancțiunea neexercitării dreptul la acțiune în acest interval fiind aceea a lipsirii de protecție juridică a dreptului sau interesului legitim astfel pretins.
Potrivit regulii generale privind începutul cursului prescripției extinctive a dreptului la acțiune, prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune (art.7 al.1 din decret); în speță, dreptul de a solicita repararea morală a prejudiciului produs prin măsura deportării s-a născut la data încetării acestei măsuri, dată care respectă și dispozițiile speciale în ce privește începutul cursului termenului prescripției dreptului la acțiune în materia răspunderii civile delictuale (dată când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea - art.8 al.1 din Decretul nr.176/1958).
Independent de data la care măsura abuziva și-a încetat efectele (anterior abolirii regimului comunist sau concomitent cu această dată), reclamanta a fost împiedicată, până la data de 22 Decembrie 1989, să promoveze o acțiune ca cea supusă analizei, deși cunoștea sau ar fi trebuit să cunoască atât întinderea pagubei, cât și pe cel vinovat de producerea acesteia, întrucât sub regimul comunist formularea unei acțiuni în justiție împotriva organelor de stat ar fi condus, foarte probabil, la aplicarea de sancțiuni grave în sarcina persoanei reclamante, situație ce se impune a fi asimilată unui caz de forță majoră, cu efect suspensiv asupra cursului termenului de prescripție, în sensul art.13 lit.a și 14 din decret.
Însă, având în vedere că de la înlăturarea regimului comunist, data la care a încetat cauza de suspendare a cursului prescripției, și până la promovarea prezentei acțiuni au trecut mai mult de 3 ani, în speță devin incidente dispozițiile art.1 al.1 și art.3 din Decretul nr.167/1958 (care nu disting după natura dreptului căruia i s-a adus atingere și, unde legea nu distinge, nici cel care o aplică nu trebuie să facă distincții – ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus), cu consecința prescrierii dreptului la acțiune în sens material.
Termenul special de prescripție prevăzut de art.5 al.final din Legea nr.221/2009 a fost reglementat de legiuitor exclusiv pentru acțiunea în despăgubiri promovată în temeiul art.5 al.1 lit.a și b din lege, iar, la momentul analizei sfera sa de aplicare s-a redus la acțiunea în despăgubiri materiale reglementată de lit.b a textului de lege menționat, neputând fi aplicat și acțiunii în despăgubiri întemeiată pe dreptul comun, în considerarea caracterului său special: este prin urmare de strictă interpretare și aplicare.
S-a reținut că nu se poate aprecia, pe cale de consecință, că prin reglementarea acestui termen special de prescripție, legiuitorul a renunțat la prescriptibilitatea acțiunii în despăgubiri de drept comun și nici că ne aflăm în fața unei recunoașteri a dreptului pretins cu efect întreruptiv de prescripție în condițiile art.17 raportat la art.16 lit.a din Decretul nr.167/1958, întrucât întreruperea prescripției presupune că termenul de prescripție să nu se fi împlinit, condiție neîndeplinită în speță de lege lata, instituția prescripției extinctive este reglementată de norme imperative, așa cum rezultă din prevederile art.1 al.3 și art.18 din decret, dispoziții ce se aplică în mod exclusiv în baza caracterului lor special, cu excluderea celor cu caracter general cuprinse în codul civil în materie de prescripție (specialia generalibus derogant); repunerea în termen operează în condițiile strict prevăzute de art.19 din decret, neîndeplinite în speță; instituția renunțării la prescripție, incompatibilă cu normele imperative ale decretului amintit, își găsește aplicabilitate doar în materia prescripției achizitive, potrivit doctrinei în materie și unei jurisprudențe constante.
P. toate aceste considerente, instanța a respins în tot acțiunea formulată.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta K. R., solicitând admiterea recursului, modificarea sentinței și admiterea acțiunii.
În motivare, reclamanta recurentă a invocat dispozițiile art.304 pct.9 C.pr.civ., arătând că Decizia nr.1358/2010 a Curții Constituționale nu poate fi aplicată retroactiv, respectiv dispozițiile ei nu sunt incidente cauzelor aflate deja pe rol la data pronunțării ei, ci ar putea fi aplicate doar acțiunilor introduse după data pronunțării ei.
A considerat că această decizie este aplicabilă și cauzelor introduse anterior pronunțării ei ar însemna crearea unor situații diferite pentru persoanele îndreptățite la despăgubiri în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă, fiind încălcate principiul egalității în drepturi și dreptul la nediscriminare, consacrate de art.14 din Convenție și art.1 din Protocolul nr.12 adițional la Convenție, precum și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cauzele Thorne contra Marii Britanii, Marckx contra Belgiei, C. contra României, Satka și alții contra Greciei, Rafinăriile Grecești Stran și Stratis Andreadis contra Greciei, Smokovitis și alții contra Greciei, Matteoni contra Italiei, Piscane contra Italiei.
Cu privire la dispozițiile art.998-999 C.civ., a învederat că în mod greșit instanța a considerat că acțiunea este prescrisă, întrucât însăși apariția Legii nr.221/2009 întrerupe cursul prescripției.
În urma examinării sentinței atacate, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor art.304 pct.9 C.pr.civ., Curtea apreciază că este neîntemeiat recursul reclamantei, pentru considerentele de mai jos.
P. Decizia nr.1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de S. Român prin M. Finanțelor P. și, în consecință, s-a constatat că prevederile art.5 al.1 lit.a teza întâi din Legea nr.221/2009, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
Astfel, Curtea Constituțională a reținut că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă există două norme juridice cu aceeași finalitate, și anume art.4 din Decretul-lege nr.118/1990 și art.5 al.1 lit.a din Legea nr.221/2009, diferența constând doar în modalitatea de plată, adică prestații lunare, în cazul art.4 din Decretul-lege nr.118/1990 și o sumă globală, în cazul art.5 al.1 lit.a din Legea nr.221/2009, așa încât despăgubirile prevăzute în cel de-al doilea text mai sus menționat nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile.
Curtea Constituțională a mai avut în vedere că, prin Decretul-lege nr.118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa prin art.5 al.1 lit.a din Legea nr.221/1009, după 20 de ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, precizând în acord cu jurisprudența C.E.D.O. că atenuarea vechilor violări nu trebuie să creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în cauza Pincova și Pink contra Cehiei) și că nu s-ar putea susține ideea că, prin adoptarea art.5 al.1 lit.”a” din Legea nr.221/2001, persoanele în cauză ar putea avea o „speranță legitimă” la acordarea despăgubirilor morale (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în cauza Kopecky contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în cauza Slavov și alții contra Bulgariei), câtă vreme dispoziția legală este anulată pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia.
Totodată, Curtea Constituțională a reținut în motivarea deciziei că reglementarea criticată încalcă normele de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr.24/2000, care consacră unicitatea reglementării în materie, precum și principiul legalității, conchizând că dispozițiile art.5 al.1 lit.a din Legea nr.221/2009, cu modificările și completările ulterioare, contravin dispozițiilor art.1 al.3 și 5 din Constituție.
În ceea ce privește efectele Deciziei nr.1358/21.10.2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față, Curtea are în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art.147 al.1 din Constituție (prevăzute și de art.31 al.3 din Legea nr.47/1992), potrivit cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției”.
De asemenea, sunt aplicabile speței și dispozițiile art.47 al.4 din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr.761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale (art.5 al.1 lit.a din Legea nr.221/1009) cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Așadar, fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii, respectiv art.5 al.1 lit.a din Legea nr.221/2009, Curtea apreciază că soluția de respingere a acțiunii este corectă.
Această soluție se impune, chiar dacă acțiunea a fost înregistrată anterior pronunțării Deciziei nr.1358/2010, avându-se în vedere că norma constată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facto pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.
Această soluție se impune cu atât mai mult cu cât potrivit art.322 al.1 pct.10 C.pr.civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepții.
Pe de altă parte, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr.12/19.09.2011, pronunțată în dosarul nr.14/2011, a admis recursul în interesul legii formulat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel București și Colegiul de conducere al Curții de Apel G. și a stabilit că, urmare a deciziei nr.1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art.5 al.1 lit.a Teza I din Legea nr.221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
De asemenea, nu poate fi reținută încălcarea Convenției Europene a Drepturilor Omului și a protocoalelor sale, deoarece la data luării măsurii Convenția nu era adoptată și nici ratificată de România, iar în ceea ce privește jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, aceasta a fost avută în vedere la pronunțarea Deciziei nr.1358/2010 a Curții Constituționale.
În ceea ce privește dispozițiile art. 998-999 C.civ., așa cum a reținut și instanța de fond, acțiunea astfel întemeiată este prescrisă, având în vedere dispozițiile art.8 din Decretul nr.167/1958.
Legea nr.221/2009 instituie o răspundere delictuală specială în raport cu norma generală (art.998-999 C.civ.) astfel că nu poate fi vorba de o renunțare a statului la prescripție, dispozițiile art.1838 și următoarele C.civ. nefiind incidente în cauză.
P. aceste considerente, Curtea apreciază că soluția primei instanțe de respingere a acțiunii este legală și temeinică, nefiind susceptibilă de casare sau modificare în condițiile prevăzute de art.304 și 3041 C.pr.civ., astfel că în baza art.312 al.1 C.pr.civ. urmează să respingă recursul reclamantei.
P. ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta K. R. împotriva Sentinței civile nr.747 din 7 martie 2012, pronunțată de T. T. în dosarul nr._ .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 05 decembrie 2012.
Președinte, Judecător, Judecător,
G. O. RUJIȚA R. F. Ș.
Grefier,
M. M.
Red.GO/11.12.2012
Tehnored.MM/2 ex./10.01.2013
Instanță fond: T. T. – jud.D. H.
| ← Cereri. Decizia nr. 2509/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA | Legea 10/2001. Sentința nr. 2608/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA → |
|---|
