Revendicare imobiliară. Decizia nr. 1124/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1124/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 19-09-2013 în dosarul nr. 1124/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 1124/R
Ședința publică din 19 septembrie 2013
PREȘEDINTE: M. G.
JUDECĂTOR: dr. L. L.
JUDECĂTOR: A.-M. N.
GREFIER: R. P.-D.
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de reclamantul H. O. împotriva deciziei civile nr. 72/A/06.03.2013 pronunțată de Tribunalul A. în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâta ., având ca obiect revendicare imobiliară.
La apelul nominal făcut în ședința publică, lipsesc părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
După deschiderea dezbaterilor, verificarea actelor și lucrărilor de la dosar, s-a făcut referatul cauzei de către grefiera de ședință, după care, se constată depusă, prin Serviciul registratură la data de 09 septembrie 2013, de către pârâta-intimată întâmpinare (f. 9-11), în două exemplare.
Instanța, constatând că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsa părților de la dezbateri și că nu mai sunt de formulat alte cereri și de administrat alte probe, reține cauza spre pronunțare.
CURTEA
Deliberând, reține următoarele:
P. Decizia civilă nr. 72/A/06.03.2013, Tribunalul A. a respins apelul reclamantului H. O. în contradictoriu cu pârâta ., împotriva sentinței civile nr._ din 03.12.2012 pronunțată de Judecătoria A. în dosarul nr._, fără cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această decizie, tribunalul a reținut că prin sentința civilă nr._ din 03.12.2012 pronunțată în dosarul nr._ Judecătoria A. a respins acțiunea în revendicare imobiliară formulată de reclamantul H. O. în contradictoriu cu pârâta ., fără cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut că reclamantul H. O., în contradictoriu cu pârâta ., a solicitat revendicarea imobilului situat în Tisa Noua nr. 101, înscris în CF 264 Tisa Nouă, top 114-115/b, trecut în proprietatea Statului Român, conform Deciziei nr. 557/1985 a Consiliului Popular al Județului A. și, în subsidiar, obligarea pârâtei la plata către reclamant a sumei ce va rezulta în urma efectuării expertizei tehnice cu titlul de despăgubiri pentru imobilul -casă și teren - ce i-a fost preluat abuziv.
A apreciat că acțiunea reclamantului este nefondată, întrucât, reclamantul nu a parcurs procedura reparatorie a Legii nr.10/2001 fără a fi împiedicat în acest sens.
Astfel instanța a reținut că, potrivit Deciziei nr.2179 din 23 martie 2012, pronunțată de secția I civilă a I.C.C.J., acțiunea în revendicare promovată după . Legii nr. 10/2001, deși admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiție, pentru recunoașterea și valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie analizată pe fond și din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001 ca lege specială derogatorie sub anumite aspecte.
Legea nr.10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a perfecționat sistemul reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.
A aprecia că există posibilitatea de a opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv, Codul civil, ar însemna încălcarea principiului specialia generalibus derogant și o judecare formală a cauzei, în care instanța să dea preferabilitate titlului mai vechi, făcând totală abstracție de efectele create prin aplicarea legii speciale.
Legea nr.10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează. Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios, afară de cazul când acesta a fost cumpărat cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriași.
În cauză, instanța reține că reclamantul nu contestă împrejurarea că nu a formulat notificare în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 și nici nu invocă existența unor piedici obiective în calea formulării notificării în termenul legal. Însă reclamantul consideră că, indiferent de această împrejurare, poate formula oricând o acțiune în restituirea bunului.
Or, pentru a putea invoca prevederile art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, reclamantul ar trebui să aibă un „bun” în sensul acestui articol.
În ceea ce privește aplicarea prevederilor art. 1 din Protocolul 1 în materia imobilelor preluate abuziv de statele totalitare comuniste, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-au conturat câteva principii. În primul rând, dispozițiile Convenției Europene nu se aplică decât în măsura în care ingerința s-a produs după . Convenției pentru statul respectiv. Ca atare, nu se poate reține aplicabilitatea în speță a art. 1 din Protocolul 1 în privința actului de preluare a imobilului de către stat, întrucât preluarea s-a petrecut înainte de ratificarea Convenției de către statul român.
În al doilea rând, Convenția nu garantează dreptul persoanei de a dobândi un bun. Cel care pretinde protecția Convenției, trebui că facă dovada existenței în patrimoniul său a unui bun actual sau a unei speranțe legitime.
Noțiunea de „bun” are semnificație autonomă în jurisprudența Curții Europene. Ea cuprinde nu numai drepturile reale așa cum sunt ele definite în dreptul nostru intern, dar și așa numitele speranțe legitime, cum ar fi speranța de a obține o despăgubire. Speranțele legitime trebuie sa fie suficient de clar determinate în dreptul intern și recunoscute fie printr-o hotărâre judecătoreasca fie printr-un act administrativ.
În al treilea rând, statul dispune de o largă marjă de apreciere în ceea ce privește stabilirea condițiilor pe care trebuie să le îndeplinească persoanele cărora li se restituie bunurile de care au fost deposedate.
Statul român a adoptat Legea nr. 10/2001, prin care a stabilit condițiile în care se acordă măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Una dintre condițiile esențiale pe care persoanele îndreptățite la restituire trebuie să le respecte pentru a putea beneficia de prevederile acestei legi reparatorii este aceea de a formula notificarea în termenul prevăzut de lege.
Formularea notificării în termenul legal ar fi antrenat mecanismul legii speciale, care recunoaște dreptul la restituire (în natură sau în echivalent), ceea ce ar fi făcut să se nască „un nou drept de proprietate” sau cel puțin o speranță legitimă în patrimoniul reclamantului, drept ce putea fi apărat prin invocarea art. 1 din Protocolul 1.
În speță, reclamantul nu a formulat notificare în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, motiv pentru care Curtea consideră că acesta nu are un „bun” care să atragă incidența prevederilor art. 1 din Protocolul 1. În lipsa notificării și în condițiile inexistenței unui drept de proprietate în patrimoniul său, reclamantul nu mai poate pretinde restituirea în natură a bunului în temeiul legii speciale de reparație, dar nici pe calea dreptului comun.
Această soluție este în acord cu Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în considerentele căreia s-a reținut că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.
Așadar, instanța supremă recunoaște posibilitatea exercitării unei acțiuni de drept comun pentru restituirea bunurilor preluate de stat în situația în care reclamantul dovedește existența în patrimoniul său a unui „bun”, situație care nu se regăsește în speță.
Analiza conflictului dintre legea internă și Convenția Europeană, invocat de reclamant în motivare, s-ar fi impus în măsura în care s-ar fi făcut dovada existenței unui „bun” în patrimoniul său. Este adevărat că, în numeroase hotărâri pronunțate împotriva României, Curtea Europeană a reținut că mecanismul Legii nr. 10/2001 și Fondul Proprietatea, nu sunt funcționale într-o manieră care să corespundă exigențelor Convenției. Însă, în toate situațiile, această constatare a fost subsecventă constatării existenței unui „bun” în patrimoniul reclamanților din cauzele respective.
În ceea ce privește dreptul de acces la instanță al reclamantului, instanța a considerat că acesta avea la dispoziție calea legii speciale, care îi permitea, cu respectarea condițiilor legale, să obțină, fie restituirea în natură a imobilului, dacă acesta era liber, fie măsuri reparatorii în echivalent și care stabilea o procedură specială de acces la instanță.
Potrivit art. 26 alin.(3) din Legea nr. 10/2001, republicată, decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării putea fi atacată de reclamant la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare.
În aplicarea prevederilor legii speciale, practica judiciară, unificată prin decizie dată de instanța supremă, a statuat că instanța de judecată poate analiza pe fond notificarea, chiar și în ipoteza refuzului unității deținătoare de a răspunde la notificare (Decizia nr. XX/2007).
O astfel de procedură reglementată de norma internă specială, nu este în principiu contrară dreptului de acces la un tribunal, prevăzut de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană. În repetate rânduri, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că acest drept nu este absolut, revenind statelor membre ale Convenției o anumită marjă de apreciere.
În ce măsură o astfel de cale era una concretă și efectivă s-ar fi impus a se examina în măsura în care s-ar fi făcut dovada că reclamantul a îndeplinit condițiile prevăzute de lege pentru a putea beneficia de restituire, prima dintre ele fiind aceea de a formula notificarea în termenul legal.
Din moment ce reclamantul nu a făcut dovada că a notificat, în termenul Legii 10/2001, unitatea deținătoare a imobilului și nici nu a dovedit vreo împiedicare în acest sens, rezultă că acesta nu deține un „bun” în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, cu alte cuvinte, reclamantul nu are o speranță legitimă de a redobândi bunul revendicat, motiv pentru care instanța a respins acțiunea în revendicare imobiliară formulată de reclamantul H. O., în contradictoriu cu pârâta ..
Împotriva acestei sentințe în termen legal și motivat a declarat apel reclamantul și a solicitat admiterea apelului, modificarea în totalitate a sentinței instanței de fond în sensul admiterii acțiunii.
P. motivele de apel critică soluția atacată în sensul că instanța de fond în mod greșit a calificat excepția inadmisibilității acțiunii ca fiind apărare de fond, astfel instanța era obligată să se pronunțe asupra excepției și eventual a respinge acțiune ca fiind inadmisibilă. De altfel, instanța de fond nesocotește aspectele invocate cu privire la caracterul abuziv al preluării imobilului, respectiv dacă imobilul a fost preluat fără vreo despăgubire și fără existența vreunei situații de utilitate publică. Totodată instanța de fond nu a analizat consecințele ce decurg din preluarea abuzivă a imobilului de către Statul Român, respectiv faptul că dreptul său de proprietate subzistă în cazul preluării abuzive a imobilului de către Statul Român, iar titlul subsemnatei este preferabil în cazul comparării sale cu titlul Statului român.
În drept a invocat art.282-298 cod procedură civilă.
Intimata a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului și menținerea ca temeinică și legală a sentinței instanței de fond întrucât apelantul nu face dovada calității de moștenitor după Durbek E., fost proprietară tabulară a imobilului, astfel în mod temeinic și legal prima instanță a calificat ca inadmisibilă acțiunea reclamantului.
Tribunalul, analizând apelul în condițiile art.295 cod procedură civilă și prin prisma motivelor scrise, a constatat că nu este fondat.
Prima instanță atunci când a pronunțat hotărârea a avut în vedere o stare de fapt corectă susținută de probatoriul administrat.
Este evident că pe fondul cauzei problemele de discutat au în vedere preluarea imobilului care s-a făcut potrivit Dct.223/1974, respectiv în situația în care cetățenii români fie formulau cerere de plecare legală definitivă în străinătate, fie în situația în care plecarea din țară se făcea în mod fraudulos.
În anul plecării antecesoarei reclamantului, respectivul decret reprezenta o lege care certifica dreptul statului de a intra în proprietatea imobilelor în condițiile stabilite și pe care evident respectivele persoane care erau în situația de a pleca din țară o cunoșteau. Plecarea antecesoarei s-a făcut în anul 1985 dată la care statul s-a întabulat în cartea funciară. Ulterior validitatea unui astfel de titlu a fost contestată și s-a stabilit că nu era un act normativ care să respecte dreptul de proprietate și Constituția.
Sub un alt aspect însă în momentul apariției Legii nr.10/2001 se poate discuta despre posibilitatea pe care au avut-o toate persoanele cărora li s-au luat în mod abuziv imobilele să formuleze cerere de restituire. Termenele pentru depunerea notificărilor s-au făcut sau au fost prelungite ajungându-se la o perioadă de un an și 6 luni. Mai există de asemenea, decizia nr.33/2008 a Î.C.C.J. care a făcut referire directă la concursul dintre legea generală și legea specială aplicabilă în această materie iar concluzia a fost aceea că legea generală se poate aplica dacă nu sunt încălcate alte drepturi de proprietate sau securitatea raporturilor juridice.
În atare situație din probatoriul administrat rezultă cu certitudine că reclamantul apelant care are la rândul său domiciliul în străinătate și care este născut în anul 1951 potrivit declarației de la dosar, avea în anul 1985 vârsta de 34 de ani și ca o concluzie certă nu avea cum să nu cunoască împrejurarea că acest imobil a trecut în proprietatea statului la data plecării familiei sale în Germania.
Legea reparatorie care a venit tocmai în scopul reglementării unor astfel de situații era pe deplin aplicabilă iar reclamantul apelant putea să se prevaleze de aceasta. Nu a procedat în acest mod iar acțiunea introdusă la 10 ani după . acestei legi nu este justificată de vre-o împiedicare sau de liberul acces la justiție.
Astfel fiind nu există nici o culpă în ceea ce privește pârâtul, că reclamantul nu a utilizat de drepturile prevăzute de lege și care erau cunoscute ca fiind lege reparatorie și la care trebuia să recurgă.
În consecință, tribunalul a reținut că prima instanță a pronunțat o hotărâre corectă, temeinică și legală și neexistând motive pentru schimbarea acesteia, în baza art.296 cod pr.civilă, a respins apelul.
Împotriva Deciziei civile nr.72/A din 6.03.2013 pronunțată de Tribunalul A. a formulat recurs reclamantul H. O. solicitând admiterea recursului, modificarea în totalitate a deciziei civile si a sentinței civile atacate, iar pe cale de consecință admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.
În motivarea cererii de recurs reclamantul a arătat că, atât instanța de fond, cât și instanța de apel, în mod greșit a calificat excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâtă ca fiind apărare de fond, instanța obligată să se pronunțe asupra excepției și eventual putea respinge acțiunea ca fiind inadmisibilă.
Instanța de apel a reținut faptul că reclamantul este născut in anul 1951 și că la momentul preluării imobilului avea vârsta de 34 de ani și în concluzie nu avea cum să nu cunoască împrejurarea că acest imobil a fost preluat de stat și era obligat să depună cerere de restituire in baza legii speciale.
Respingerea acțiunii de revendicare a subsemnatului, întemeiată pe dreptul comun cu motivarea că la momentul preluării imobilului avea vârsta de 34 de ani și în concluzie nu avea cum să nu cunoască împrejurarea că acest imobil a fost preluat de stat și trebuia să urmeze procedura reglementată de Legea 10/2001 „aduce atingere substanței dreptului de acces la instanță".
Atât instanța de fond, cât și cea de apel, au respins în mod greșit acțiunea reclamantului reținând faptul că nu există posibilitatea de a opta între calea oferită de norma specială - Legea 10/2001 - și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, adică dispozițiile art. 480 C .civ.
Instanța de fond și de apel nesocotesc aspectele invocate cu privire la caracterul abuziv al preluării imobilului, respectiv faptul că acest imobil a fost preluat fără vreo despăgubire, și fără existența vreunei situații de utilitate publică. în acest sens, dispozițiile legale ale Constituției din 1965 prevăd: „pot fi făcute exproprieri pentru cauză de utilitate publică pe baza unei legi și o dreaptă și prealabilă despăgubire stabilită de justiție"".
De altfel, art. 481 cod civil - prevede că: „nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire"".
În privința susținerilor referitoare la inadmisibilitatea acțiunii în revendicare pentru considerentul neurmării procedurii prevăzute de legea 10/2001, reclamantul a arătat că art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează fiecărei persoane dreptul de a avea acces la o instanță și la un proces echitabil, referitor la drepturile și obligațiile cu caracter civil, iar eventualele limitări admise ale dreptului la acces la justiție trebuie să respecte câteva principii, prin care ele trebuie să urmărească un scop legitim și să nu afecteze substanța însăși fiind necesară asigurarea unui raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele folosite.
Dreptul la un proces echitabil nu poate fi examinat în abstract, ci doar la lumina împrejurărilor specifice fiecărui caz, în cadrul recurgerii la jurisdicția europeană putându-se antama și fondul cauzei, adică modul echitabil de soluționare a problemei de fond.
Instanța europeană a concluzionat că, în nenumărate spețe, că procedura instituită de legea specială nu a fost una eficientă, având în vedere următoarele aspecte: nerespectarea termenelor de soluționare a notificărilor, inexistenta unei căi de atac, absenta oricărui răspuns din partea autorităților administrative.
Respingerea unei acțiuni în revendicare pe considerentul existenței căii speciale reglementate de Legea 10/2001, fără a verifica în concret caracterul efectiv al acestei proceduri, în situația particulară a reclamantului, va conduce la încălcarea dreptului garantat de art. 6 din Convenție.
Hotărârea pilot nu poate fi interpretată ca temei pentru respingerea, în ., a acțiunilor în revendicare sau a cererilor de despăgubire ale foștilor proprietari.
Interpretarea contrară neglijează caracteristicile mecanismului hotărârii pilot care vizează doar cauze aflate pe rolul Curții Europene, nu și cele în curs de judecată, în fața instanțelor interne și principiului subsidiarității, conform căruia judecătorul este primul chemat să aplice dispozițiile convenționale și jurisprudența curții și care, alături de celelalte autorității ale statului trebuie să apere imperativele Convenției, în materia dreptului de proprietate, astfel cum rezultă inclusiv din cauza A..
Decizia nr. 33/2008 a înaltei Curți de Casație și Justiție autorizează revendicarea bunurilor în cazurile în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice, respectiv în cazul în care bunul revendicat este liber de sarcini și nu a fost transferat în patrimoniul unui terț.
O concluzie clară în acest sens a dispus înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia 33/2008 conform căreia: ,,în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, convenția are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
Concluzionând aceste aspecte în raport cu obiectul cauzei apreciază că prin admiterea acțiunii nu s-ar aduce atingere unui alt drept deoarece imobilul revendicat de către reclamant nu este grevat de nici o sarcină, nu este vândut, imobilul aflându-se în proprietatea Satului de la data preluării. P. admiterea acțiunii s-ar soluționa în mod corect modul în care Statul Român a înțeles să deposedeze reclamantul de imobilul mai sus menționat.
Astfel, din punctul de vedere al Deciziei nr. 22/2008 prezintă relevanță numai dacă acțiunea în revendicare nu aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice, iar această condiție este îndeplinită deoarece terenul nu a fost transmis de Statul Român unui alt tert. De vreme ce Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat asupra admisibilității acțiunii în revendicare în aceste condiții, este evident că instanța supremă nu a reținut că acțiunea în revendicare ar fi inadmisibilă în toate cazurile, ci numai atunci când nu aduce atingere ,,unui alt drept de proprietate"".
Instanțele de apel și de fond nu au analizat consecințele ce decurg din preluarea abuzivă a imobilului de către Statul Român, respectiv faptul că dreptul de proprietate al reclamantului subzistă în cazul preluării abuzive a imobilului de către Statul Român, iar titlul reclamantului este preferabil în cazul comparării sale cu titlul Statului Român. Statul Român a preluat imobilul fără titlu valabil. În cazul preluării fără titlu valabil a imobilului, reclamanții își păstrează dreptul de proprietate.
Astfel, conform art. 2 alin 2 din Legea 10/2001 persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării.
De asemenea, conform art. 6 alin 1 din Legea 213/1998 fac parte din domeniul public sau privat al statului sau unităților administrativ teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă nu au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil.
Reclamantul, în calitate de proprietar al imobilului, are garantat dreptul la respectarea proprietății în conformitate cu dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului.
În drept a invocat art. 304 pct.9 cod procedură civilă.
P. întâmpinare, pârâta intimată . P. solicită respingerea recursului ca fiind netemeinic, nelegal, și totodată, menținerea în totalitate, ca temeinică și legală, a Deciziei Civile nr. 72/A din 06.03.2013 pronunțată de către Tribunalul A. și a Sentinței Civile nr._/03.12.2012pronunțată de Judecătoria A..
În motivare se arată că reclamantul-recurent nu face nici de această dată dovada calității de moștenitor, după fosta proprietară tabulară a imobilului. în persoana d-nei Durbek E.. Legea nr.10/2001 a oferit posibilitatea tuturor persoanelor interesate de a revendica imobilele preluate de Statul Român pe cale administrativă. Această lege a procedat la o repunere în termenul de acceptare a succesiunii după antecesorii lor a persoanelor interesate, prevăzându-se obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile. Una dintre condițiile esențiale pe care persoanele îndreptățite la restituire trebuie să le respecte pentru a putea beneficia de prevederile acestei legi reparatorii este aceea de a formula notificare în termenul prevăzut de lege.
În speță, reclamantul-recurent nu a formulat notificare în termenul prevăzut de Legea 10/2011, motiv pentru care acesta nu are un bun care să atragă incidența prevederilor art. 1 din Protocolul 1. Este de reținut că reclamantul recurent nu contestă împrejurarea că nu a formulat notificarea în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 și nici nu invocă existența unor piedici obiective în calea notificării în termenul legal, însă consideră că, indiferent de această împrejurare, poate formula oricând o acțiune în restituirea bunului.
În lipsa notificării și în condițiile inexistenței unui drept de proprietate în patrimoniul său, reclamantul nu mai poate pretinde restituirea în natură a bunului în temeiul legii speciale de reparație, dar nici pe calea dreptului comun.
Legea reparatorie care a venit tocmai în scopul reglementării unor astfel de situații era pe deplin aplicabilă, iar reclamantul-recurent avea posibilitatea de a se prevala de aceasta, însă nu a procedat în acest mod, acțiunea introdusă la 10 ani după . acestei legi nefiind justificată de vreo împiedicare sau de liberul acces la justiție.
O astfel de procedură reglementată de norma internă specială, nu este în principiu contrară dreptului de acces la justiție, prevăzută de art. 6 part. 1 din Convenția Europeană.
În ceea ce privește trimiterea reclamantului-recurent la art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției Europene pentru apărarea drepturilor omului și a și libertăților fundamentale, se observă că aceste drepturi nu i-au fost încălcate, deoarece reclamantul are deschis accesul liber la justiție, dar în respectul legii care rămâne valabilă pentru toți cetățenii. Posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare pentru restituirea bunurilor preluate de stat este posibilă în situația în care reclamantul dovedește existența în patrimoniul său a unui bun, situație care nu se regăsește în speță.
Analiza conflictul dintre legea internă și Convenția Europeană, invocată de reclamantul pârât, s-ar fi impus în măsura în care s-ar fi făcut dovada existenței unui bun în patrimoniul său. Este adevărat că, în anumite hotărâri pronunțate împotriva României, Curtea Europeană a reținut că mecanismul Legii nr. 10/2001 și Fondul Proprietatea, nu sunt funcționale într-o manieră care să corespundă exigențelor Convenției. însă în toate situațiile, această constatare a fost subsecventă constatării existenței unui "bun" în patrimoniul reclamantului.
Examinând legalitatea deciziei atacate prin prisma motivelor de recurs, precum și față de prevederile art.304 C.pr.civ., curtea de apel consideră că recursul nu este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Analizând hotărârile de fond, Curtea constată că instanțele în mod legal s-au preocupat de soluționarea aspectului privind raportul dintr-o cerere de revendicare întemeiată pe dispoz. art.480-481 C.civ. și art.6 din Legea nr.213/1998 și dispozițiile derogatorii ale Legii nr.10/2001.
În ceea ce privește calificarea excepției inadmisibilității acțiunii ca pe o excepție de fond, Curtea reține că instanțele de fond au interpretat corect dsipozițiile legale incidente în cauză, admisibilitatea cererii reclamantului putând fi analizată doar în raport de efectivitatea procedurii puse la dispoziție de Legea 10/2001, precum și de îndeplinirea condiției de a exista un bun în sensul art.1 Protocolul 1 din CEDO în patrimoniul reclamantului.
Referitor la cererea formulată de reclamant, Curtea reține că în conformitate cu mențiunile din CF 264 Tisa Nouă, nr.top 114-115/b rezultă că asupra imobilului în litigiu a fost intabulat dreptul de proprietate al Statului Român în baza Decretului nr.223/1974 (f.21 din dosarul judecătoriei).
Din cererea de chemare în judecată și precizarea ulterioară a acesteia, instanța reține că reclamantul nu și-a întemeiat cererea pe dispozițiile legii nr.10/2001, ci pe dispoz. C.civ., ale legii nr.213/1998, art.1 Protocolul nr.1 la Convenția Europeana a Drepturilor Omului.
Legea nr. 10/2001 reglementează restituirea imobilelor preluate în proprietatea statului în perioada 06.03._89, acesta fiind actul normativ în care sunt reglementate raporturile juridice dintre persoana căruia i-a aparținut dreptul de proprietate, Statul Român care a preluat imobilul și chiriașii imobilului care ulterior l-au achiziționat in baza Legii nr. 112/1995.
Din petitele formulate de către reclamant se observă că nu solicită o comparare a titlurilor, ci cererea acestuia se grefează exact pe dispozițiile Legii 10/2001, cerându-se analizarea valabilității titlului Statului Român, constatarea nulității absolute a actelor de transmitere a dreptului de proprietate, restituirea în natură a imobilului sau acordarea despăgubirilor prin echivalent.
Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, aplicarea principiului restitutio in integrum, ca efect al constatării nelegalității actelor de preluare, se realiza în cadrul acțiunii de drept comun în materia revendicării, în temeiul dispozițiilor art. 480-481 C.civ., pornindu-se de la prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998.
În prezent, Legea nr. 10/2001 reglementează toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor în perioada 6.03._89, indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, regăsindu-se inclusiv situațiile juridice care nu puteau primi o soluție potrivit dispozițiilor art. 480 și 481 C.civ.
Apariția noului act normativ a fost anticipată, deoarece potrivit art. 6 al. 2 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia „Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de către foștii proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparații”. Dispozițiile anterior menționate nu mai sunt incidente în condițiile adoptării unei legi speciale, ca urmare a aplicării principiului specialia generalibus derogant.
În această situație, după . Legii nr. 10/2001, persoanele care pretind restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate de stat în perioada regimului comunist sunt ținute să urmeze procedura prevăzută de acest act normativ, soluție ce se impune ca urmare a aplicării principiului specialia generalibus derogant. În caz contrar, dispozițiile Legii nr. 10/2001 ar rămâne fără aplicabilitate, or intenția legiuitorului a fost aceea de a reglementa raporturile juridice prin adoptarea unei legi speciale de reparație.
Legea nr. 10/2001 a instituit atât o procedură administrativă prealabilă, precum și anumite termene și decăderi pentru a limita incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de către stat, suprimând, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.
P. recursul în interesul legii, respectiv decizia nr. 33/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C.civ., indiferent de distincția dacă s-a făcut sau nu apel la dispozițiile Legii nr. 10/2001, concluzie ce are la bază inclusiv principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența C.E.D.O. (Cauza Brumărescu împotriva României).
Statul roman nu are o obligatie specifica de reparare a nedreptatilor sau prejudiciilor cauzate inainte de ratificarea Conventiei prin restituirea bunurilor. Acestea sunt concluziile hotararii Curtii in cauza Kopecky contra Slovaciei preluate in cauza P. contra Romaniei si in hotararea pilot A. și alții împotriva României. Cu toate acestea, statul roman a ales sa repare prejudiciile mentionate prin adoptarea Legii nr. 10/2001.
Raportul dintre aceasta lege speciala si dreptul comun a fost stabilit cu titlu obligatoriu pentru instantele de judecata din Romania, prin decizia nr. 33/2008 statuandu-se in mai multe randuri in sensul ca acele persoane care nu au urmat in mod legal procedura prevazuta de Legea nr. 10/2001 nu au deschisa calea actiunii in revendicare intemeiata pe dispozitiile art. 480 C.civ.
De asemenea, Inalta Curte de Casatie si Justitie a statuat ca numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ si, in mod exceptional, cele care detineau un "bun", in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenie, au deschisa calea actiunii in revendicare/retrocedare a bunului litigios, cu conditia ca aceasta sa nu aduca atingere drepturilor de proprietate dobandite de terti de buna-credința.
Reclamantul nu a dovedit incidenta uneia dintre cele doua ipoteze de mai sus, astfel încât instanța apreciază că acesta a avut la dispoziție o cale efectivă de valorificare a dreptului pretins prin acțiunea ce face obiectul acestei cauze, respectiv calea reglementării speciale conținute în Legea nr. 10/2001, care a oferit cadrul juridic complet pentru soluționarea cererilor de retrocedare a imobilelor preluate anterior anului 1989 sau de acordare a despăgubirilor prin echivalent.
Totodată, în acord cu dispozițiile deciziei anterior menționate, instanța apreciază că prin recurgerea la dispozițiile Legii nr. 10/2001 persoana îndreptățită nu este privată de dreptul de a se adresa instanței de judecată, deoarece există posibilitatea supunerii controlului judecătoresc a tuturor deciziilor ce se iau în cadrul Legii nr. 10/2001, calea specială fiind una efectivă.
Nu se incalca accesul la justitie al reclamantului deoarece art. 6 din Conventie garanteaza dreptul fiecarei persoane ,,la un tribunal", dar el nu este absolut, fiind compatibil cu limitari implicite si statele dispun in aceasta materie de o marja de apreciere. Faptul ca Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile nu conduce la privarea acestor persoane de accesul la justitie pentru ca impotriva dispozitiei sau refuzului de emitere a acesteia legea prevede contestatia în fața instanței de judecată.
De asemenea, asa cum a aratat Curtea in cauza C. si altii impotriva Romaniei, preluarea bunului reclamantului de catre stat in perioada comunista nu conduce la incalcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la Conventie, fapta fiind anterioara ratificarii Conventiei de catre Romania la data de 20.06.1994 (incompatibilitate ratione temporis), motivul privind prioritatea Conventiei neputand fi retinut intrucat reclamanta nu detine un bun in sensul art. 1 din Protocol.
Până la data intervenției legislative (care de altfel s-a și produs prin Legea nr. 1/2009 cu privire la acordarea despăgubirilor) se punea problema dacă în cadrul unei acțiuni de drept comun putea fi invocată neconvenționalitatea unei legi speciale, răspunsul fiind afirmativ, întrucât prin recursul în interesul legii, s-a concluzionat că existența Legii nr. 10/2001 nu exclude în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul în cadrul unei astfel de acțiuni să se poată prevala la rândul său de un bun, în sensul articolului 1 din primul protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.
Urmare a hotărârii Curții din cauza A. și alții împotriva României, circumstanțele factuale de natura celor din speță nu permit recunoașterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanță valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001, drept la despăgubire recunoscut independent de nefuncționalitatea Fondului "Proprietatea".
Schimbarea de abordare în analiza cerinței bunului este justificată de aplicarea în cauza A. a procedurii hotărârii-pilot, prin instituirea în sarcina Statului Român a obligației de a adopta, într-un termen de 18 luni, prelungit ulterior, măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 paragraf 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei A., masuri cu caracter legislativ și administrativ.
Stabilirea obligației Statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual și instituirea de proceduri simplificate și eficiente echivalează, în același timp, cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situația vânzării imobilului către fostul chiriaș.
In hotarare s-a retinut ca „ținând cont de sensul autonom al noțiunii "bunuri" și de criteriile reținute în jurisprudența Curții, existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Curtea constată că, de la . legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri. P. urmare, Curtea apreciază că transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi. În speță, Curtea observă că nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor A. și P. în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante (paragraful 19 de mai sus), deși toate constată că naționalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament. Rezultă că acest apartament nu reprezintă un "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala”.
În cazul din speță, reclamantul nu se poate prevala de existența unui astfel de bun sau speranță legitimă, respectiv neconvenționalitatea Legii nr. 10/2001, astfel că motivele invocate de către aceasta nu pot fi valorificate în cadrul unei acțiuni de drept comun întemeiată pe prevederile art. 480-481 C.civ.
O astfel de interpretare este în concordanță nu numai cu întreg sistemul juridic român, dar și cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum este reflectată în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. În nicio decizie de speță în care s-a analizat încălcarea art. 6 din Convenție de către Statul Român în litigiile având ca obiect revendicarea imobilelor naționalizate nu s-a statuat că reglementarea situației juridice a acestora printr-o lege specială, derogatorie de la dreptul comun, contravine principiilor enunțate în Convenție.
Curtea a apreciat în mod constant că încălcările de către Statul Român a Convenției se regăsesc în situațiile în care s-a recunoscut nevalabilitatea titlului statului asupra unui imobil dar nu s-a dispus și înapoierea efectivă a acestuia fostului proprietar combinat cu lipsa oricărei despăgubiri juste. Or, în speța de față nu suntem într-o astfel de situație, reclamanta trebuind să parcurgă procedura reglementată de Legea nr. 10/2001 în prealabil, deoarece numai în funcție de modalitatea în care aceasta se finalizează se poate aprecia dacă s-au încălcat în vreun fel drepturile fundamentale ale reclamantei ocrotite de Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Curtea nu impune în mod necondiționat restituirea în natură a imobilelor naționalizate, aspect ce reiese din cauzele soluționate de aceasta și în care condamnă Statul Român, alternativ, la restituirea imobilului naționalizat sau la plata unei despăgubiri pecuniare, astfel că nu se poate constata de plano că Legea nr. 10/2001 ar contraveni Convenției prin faptul că nu dă posibilitatea întotdeauna la restituirea în natură a imobilelor naționalizate.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat hotărâri de condamnare a Statului Român în situația în care fostului proprietar i se recunoscuse dreptul de proprietate printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, iar ulterior în urma declarării unui recurs în anulare, hotărârea a fost desființată, ceea ce a constituit o lipsire de proprietate, care nu a fost justificată de o cauză de utilitate publică și nici nu a fost însoțită de despăgubiri corespunzătoare, fiind adusă atingere și principiului securității raporturilor juridice.
Raționamentul este același și pentru situația cumpărătorilor, al căror drept de proprietate a fost recunoscut irevocabil de către instanțele judecătorești și care au fost deposedați ulterior tot în urma unui recurs în anulare (Cauza R. contre României), unde Curtea ținut să evidențieze că atenuarea vechilor neajunsuri nu trebuie să creeze noi pagube disproporționate, pentru ca persoana dobânditoare a imobilului cu bună credință să nu fie în situația de a suporta responsabilitatea statului care a confiscat bunul.
Tot în acest context, se pune problema aplicării dispozițiilor cuprinse în recursul în interesul legii amintit anterior și prin care se arăta că în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Instanța constată că dispozițiile dreptului comun pot înlocui dispozițiile din legea specială, nu în întregime, ci numai în măsura în care sunt contrare Convenției, putând fi invocată această neconcordanta chiar pe parcursul derulării procedurii judiciare declansate de aplicarea Legii nr. 10/2001.
P. Decizia nr.27/14.11.2011 publicată în M. Of. nr. 120 din 17 februarie 2012, obligatorie conform art.330 ind.7 alin.4 C.pr.civ., ÎCCJ a decis într-un recurs în interesul legii că acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile.
Considerentele expuse mai sus conduc la concluzia că respingerea cererii prin care se solicită analizarea valabilității titlului Statului Român si restituirea bunului sau acordarea despăgubirilor prin echivalent ca urmare a revendicării unui imobil naționalizat pe calea dreptului comun nu înlătură accesul la justiție al persoanei care se pretinde a fi titularul dreptului de proprietate asupra unui astfel de imobil, ci impune ca exercitarea acestuia să se facă numai în condițiile legii speciale în materie, respectiv a Legii nr. 10/2001. Numai în acest context se poate analiza și, înlătura când este cazul, orice neconcordanță a legii române raportat la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Pentru toate considerentele mai sus arătate, Curtea va respinge în baza art.312 alin.1 C.pr.civ. recursul formulat de recurentul reclamant împotriva Deciziei civile nr.72/A din 6.03.2013 pronunțată de Tribunalul A..
Având în vedere soluția pronunțată, precum și împrejurarea că pârâta intimată nu a solicitat cheltuieli de judecată în recurs, nu va acorda astfel de cheltuieli.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Respinge recursul formulat de recurentul reclamant H. O. în contradictoriu cu intimata pârâtă . împotriva Deciziei civile nr.72/A din 6.03.2013 pronunțată de Tribunalul A..
Fără cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 19.09.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
M. G. dr. L. L. A.-M. N.
GREFIER,
R.
P.-D.
Red. A.M.N. –2.10.2013
Tehnored. R.P.D./2 ex. – 01.10.2013
Instanța de fond: Judecătoria A. :- Judecător: C. C. A.
Instanța de apel: Tribunalul A.: Judecători: H. O. și A. Ș.
| ← Rectificare carte funciară. Decizia nr. 1125/2013. Curtea de... | Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 1138/2013. Curtea de... → |
|---|
