Revendicare imobiliară. Decizia nr. 2154/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2154/2012 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 25-10-2012 în dosarul nr. 2154/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928 SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 2154
Ședința publică din 25 octombrie 2012
PREȘEDINTE: A.-M. N.
JUDECĂTOR: C. P.
JUDECĂTOR: M. G.
GREFIER: S. C.
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta reclamantă S. M. în contradictoriu cu intimații pârâți C. L. G., C. T., C. I., S. R. reprezentat de M. Finanțelor P. prin Direcția Generală A Finanțelor P. T., împotriva Deciziei civile nr. 1093/A din 29.12.2011 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._, având ca obiect revendicare imobil.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă avocat T. T. pentru reclamanta recurentă S. M. (lipsă), avocat S.-H. A. pentru pârâții intimați C. T. (lipsă) și C. I. (lipsă), nefiind prezenți pârâții intimați C. L. al comunei G. și S. R. reprezentat de M. Finanțelor P., prin Direcția Generală a Finanțelor P. T..
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, se constată depuse la dosar, prin Serviciul registratură al instanței, întâmpinare formulată de pârâta intimată Direcția Generală a Finanțelor P. T., la 07.09.2012, întâmpinare formulată de pârâții intimați C. T. și C. I., la 01.10.2012 precum și concluzii scrise formulate de C. L. al comunei G., la 25.10.2012.
Reprezentantele părților depun la dosar împuternicirile avocațiale.
Se comunică reprezentantei reclamantei recurente câte un exemplar al întâmpinărilor depuse, iar reprezentanta pârâților intimați arată că a luat cunoștință de la dosar de conținutul acestora.
Nefiind formulate alte cereri, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra recursului.
Avocat T. T., pentru reclamanta recurentă S. M., solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris, modificarea hotărârii recurate și respingerea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei, iar în fond, admiterea cererii introductive de instanță. Critică, în esență, faptul că instanța de apel, deși nu s-a pronunțat cu privire la excepția lipsei calității procesuale active, s-a pronunțat cu privire la excepția inadmisibilității care, în opinia reclamantei, trebuia respinsă. Susține că este neconstituțional decretul în baza căruia au fost trecute în proprietatea statului imobilele din litigiu, jurisprudența fiind constantă în acest sens. În consecință, actul de transmitere/trecere în proprietate este nul. În aceste condiții, raportat la prevederile legale, dacă instanța ar fi trecut peste excepție, ar fi fost admisibilă cererea reclamantei. Arartă că nu solicită cheltuieli de judecată.
Avocat A. S.-H., pentru pârâții intimați C. T. și C. I., solicită respingerea recursului și menținerea hotărârii tribunalului ca temeinică și legală, arătând, în principal, faptul că reclamanta nu înțelege să solicite, nici în această fază, o eventuală desființare a hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare, iar instanța de apel a motivat soluția sa asupra excepției lipsei calității procesuale active, reținând însă inadmisibilitatea acțiunii prin raportare la decizia ÎCCJ. Solicită cheltuieli de judecată conform chitanței anexate la dosar.
CURTEA
Deliberând, reține următoarele:
Prin cererea înregistrată în data de 05.06.2009 la Judecătoria Timișoara, sub nr. dosar_, reclamanta S. M. a chemat în judecată pârâții C. L. G., C. T. și C. I., solicitând instanței ca prin sentința pe care o va pronunța să constate nevalabilitatea titlului de preluare de către S. R. a imobilelor constând în casă și grădină situate în G., ./a, potrivit CF nr. 854 G., nr. top 24 -26 reprezentând bun proprietatea tatălui reclamantei, Koszt M., decedat, al cărui unică moștenitoare este, teren în suprafață de 1928 m2 (încheierea CF nr. 5601/29.07.1976, poziția 13, partea II-a B referitoare la proprietate); să constatate nulitatea absolută a actelor juridice de transmitere a dreptului de proprietate încheiate între S. R. prin C. L. G. și pârâții C. T. și C. I.; să dispună rectificarea cărții funciare nr. 854 G. în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâților C. T. și C. I. asupra imobilului menționat mai sus și înscrierea dreptului de proprietate al reclamantei, cu titlul de restabilire a situației anterioare și moștenire, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, reclamanta a arătat că în anul 1983, deoarece a părăsit țara, stabilindu-se în Germania, prin Decizia nr. 1055/13.04.1983, în baza Decretului 223/1974, s-a dispus trecerea în proprietatea statului, fără plată, dându-se în administrarea operativă directă a biroului executiv al Consiliului popular al comunei G., a imobilelor constând din casă și grădină situate în G., ./a, potrivit CF nr. 854 G., nr. top 24 -26 reprezentând bun proprietatea tatălui reclamatei, Koszt M., decedat, al cărui unică moștenitoare este reclamanta, teren în suprafață de 1928 m2 (încheierea CF nr. 5601/29.07.1976, poziția 13, partea II-a B referitoare la proprietate). În urma cumpărării în baza Legii 112/1995, pârâții C. T. și C. I. își intabulează dreptul de proprietate asupra clădirii prin încheierea CF nr._/09.12.1996. Prin încheierea CF nr. 1469/21.01.2005, în urma contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâți, își intabulează dreptul de proprietate. Titlul statului român, bazat pe dispozițiile Decretului nr. 223/1974, este nevalabil deoarece actul normativ era în contradicție cu dispozițiile Constituției României din anul 1965, deoarece contravine dispozițiilor legale în vigoare la acea vreme respectiv art. 481 Cod Civil, iar neconstituționalitatea lui a fost stabilită de jurisprudența Înaltei Curții de Casație și Justiție în repetate rânduri, prin decizii de speță. În consecință, Decizia nr. 1055/13.04.1983 este lovită de nulitate absolută și nu constituie pentru S. R. un titlu valabil, iar în aceste condiții titlul pârâților C. T. și C. I. este lovit de nulitate absolută, deoarece provine de la un non-proprietar. Reclamanta menționează că Legea nr. 112/1995 permitea înstrăinarea imobilelor intrate în patrimoniul statului în baza unui titlu valabil, conform art. 1 din Legea nr. 112/1995. Este evident că preluarea abuzivă în condițiile încălcării principiilor consacrate de Codul civil în materia proprietății, a exclus calitatea de proprietar al statului. În decizia nr. 73/1995, Curtea Constituțională a reținut ca acolo unde preluarea imobilelor s-a făcut fără titlu valabil „dreptul persoanei fizice nu a fost legal desființat". În materie de carte funciară operează principiul priorității înscrierilor, statornicit de Decretul - Lege nr. 115/1938. Potrivit principiului priorității înscrierilor care reprezintă o aplicație a vechiului principiu de drept roman „prior tempore iure" rezultă că la o comparare de titluri, titlul reclamantei are prioritate. Totodată, prevederile Decretului nr. 223/1974 contravin dispozițiilor legale în vigoare la acea dată, respectiv art. 481 cod civil potrivit căruia „nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa afară numai pentru cauza de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire." În considerarea celor menționate, reclamanta arată că în cauză sunt întrunite cerințele art. 6 din Legea nr. 213/1998, în sensul că imobilul nu se regăsește printre cele la care face referire alin. 1 al textului, pentru că nu a intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil și cu respectarea Constituției de la acea vreme. D. consecință, conform art. 6 alin. 2 și 3 din aceeași lege reclamanta consideră că este îndreptățită să îl revendice pe calea dreptului comun, pentru că, datorită nevalabilității titlului statului, se consideră că el nu a părăsit niciodată patrimoniul său, revenindu-i în prezent cu titlu de proprietate și cu titlu de succesiune, în urma autorului său, tatăl. Susținerea este confirmată și de prevederile art. 2 alin. 2 din Legea 10/2001 republicată, care se aplică prin analogie. Potrivit acestor prevederi legale, persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării. Cât privește dreptul de proprietate al pârâților C. T. și C. I., dobândit prin cumpărare de la pârâtul C. L. G., reclamanta arată că transmiterea succesivă a proprietății nu se poate realiza în mod valabil, câtă vreme statul nu este proprietarul imobilului.
În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art.6 alin. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul nr. 1 al CE, art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 481 Cod civil.
Pârâtul C. L. AL COMUNEI G. a formulat întâmpinare (f. 26-28) prin care a invocat excepția lipsei calității procesual active a reclamantei, excepția inadmisibilității prezentei acțiuni și excepția prescripției dreptului la acțiune față de petitul nr. 1 al acesteia.
În motivare cu privire la excepția lipsei calității procesual active a reclamantei, pârâtul a arătat că este întemeiată în conformitate cu art. 32 și art. 33 din Decretul - Lege nr. 115/1938 și față de situația din cartea funciară, conform căreia proprietari tabulari sunt pârâții C., iar înscrisurile în cartea funciară au forță probantă. Reclamanta nu a promovat nicio acțiune distinctă de rectificare de carte funciară bazată pe prevederile legii speciale. În privința excepției inadmisibilității acțiunii, pârâtul arată că, având în vedere susținerile reclamantei, situația sa se află sub incidența dispozițiilor Legii nr. 10/2001, care reglementează regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. În temeiul art. 21 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 „persoana îndreptățită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natura a imobilului". Pârâtul menționează faptul că reclamanta nu a depus notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 în vederea restituirii imobilului, astfel că o acțiune întemeiată pe dispozițiile Codului civil este inadmisibilă.
Mai mult, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat faptul că are prioritate Convenția Europeană a Drepturilor Omului în cazul în care există neconcordanțe între aceasta și Legea nr. 10/2001, dar numai dacă aceasta nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. Mai mult, reclamanta a depus o cerere de reconstituire a dreptului de proprietate în baza Legii nr. 247/2005 pentru terenul în litigiu, cererea sa fiind respinsă prin Hotărârea Comisiei Județene de fond funciar nr. 42/39/27.02.2007. Reclamanta a contestat hotărârea în instanță, însă demersul judiciar, care a făcut obiectul dosarului nr._ i-a fost respins definitiv și irevocabil. Față de petitul nr. 1 al acțiunii și anume constatarea nevalabilității titlului de preluare de către S. R. a imobilului, pârâtul a invocat prescripția dreptului la acțiune în baza Decretului nr. 167/1958. Titlul de preluare al imobilului îl constituie Decizia nr. 1055/13.04.1983, emisă de C. Popular al Județului T. - Biroul Executiv. Art. 9 din decretul mai sus menționat reglementează faptul că: „Prescripția dreptului la acțiune în anularea unui act juridic pentru (...) celelalte cazuri de anulare (...) începe sa curgă de la data când cel îndreptățit, reprezentantul său legal sau persoana chemată de lege să-i încuviințeze actele, a cunoscut cauza anulării, însă cel mai târziu de la împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului."
În drept, pârâtul a invocat dispozițiile Legii nr. 10/2001, Legea nr. 247/2005, Decretul – Lege nr. 115/1938, Decretul nr. 167/1958.
Pârâții C. T. și C. I., au formulat întâmpinare (f. 82-86) prin care au solicitat respingerea cererii de chemare in judecată formulată de către reclamantă, cu cheltuieli de judecată, și au invocat excepția prescripției dreptului de a solicita constatarea nulității absolute a actelor juridice de transmitere a dreptului de proprietate și excepția inadmisibilității acțiunii.
În motivare cu privire la excepția prescripției dreptului reclamantei de a solicita constatarea nulității absolute a actelor juridice de transmitere a dreptului de proprietate, pârâții au aratat că au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului construcții în baza contractului de vânzare cumpărare nr. 47/E/R din 30.11. 2006, contract încheiat în baza dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și că potrivit Legii nr. 10/2001, acțiunea pentru introducerea acțiunii în constatarea nulității absolute a actelor de înstrăinare este de 1 an și șase luni de la apariția acestei legi. Dacă termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în constatarea nulității absolute a expirat, reclamanta nu își mai poate valorifica dreptul la restituire, titlul pârâților cumpărători consolidându-se prin efectul legii. Chiar art. 44 alin. 1 teza a II-a din Constituție, prin care se stipulează că atât conținutul cât și limitele dreptului de proprietate sunt stabilite prin lege, confirmă prescrierea dreptului la acțiune al reclamantei. Cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii arată că acțiunea în revendicare imobiliară întemeiata pe dispozițiile dreptului comun, respectiv art. 480 și următoarele Cod civil nu este admisibilă atâta vreme cât există în cazul imobilelor preluate de stat o reglementare specială, și anume cea a Legii nr. 10/2001. Pe fondul cauzei, pârâții arată că imobilul în litigiu, conform cărții funciare, a fost preluat de către S. R. în baza Decretului 223/1974. Ulterior, în baza Legii nr. 10/2001 au devenit proprietari asupra construcției, conform contractului de vânzare cumpărare nr. 47/E/R din 30.11.2006 încheiat cu S.C. O.J.C.V.L.T.I.M. S.A. T., respectiv HCL G. nr. 13/27.02.2004. La data de 19.07.2007, conform mențiunilor din coala B de proprietate a cărții funciare nr. 854 G., numărul topografic al imobilului în litigiu a fost dezmembrat în patru numere topografice noi din care unul s-a reînscris în . acțiune iar trei au fost transcrise în alte cărți funciare. Pârâții consideră că în mod greșit s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată să se constate nevalabilitatea titlului de preluare de către S. R. a imobilului având numărul topografic 24-26 aferent cărții funciare nr. 854 G. în condițiile în care acest număr topografic nu mai există, și pe cale de consecință nu se poate dispune nici rectificarea cărții funciare. Raportat la starea de fapt și de drept invocată de către reclamanta, pârâții apreciază că acțiunea este în principal inadmisibilă iar în subsidiar neîntemeiată. Nici petitul privind constatarea nulității absolute nu poate fi admis, întrucât pârâții sunt cumpărători de bună credință, aspect care nu poate fi pus la îndoială, fiind respectate prevederile art. 948 Cod civil în totalitate precum și dispozițiile art. 1294 și următoarele Cod civil. Mai mult, buna credință este prezumată de lege iar potrivit art. 1898 alin. 1 Cod civil, reprezintă credința posesorului că cel de la care a dobândit bunul avea toate însușirile cerute de lege pentru a-i transmite proprietatea. Ori, la data cumpărării imobilului nu a fost notată în cartea funciara nicio acțiune promovată de către reclamanta. De asemenea, pârâții au înțeles să invoce, pe cale de excepție, incidența art. 27 din Decretul Lege nr. 115/1938, potrivit căruia în cazul în care s-au înscris fără cauză legitimă drepturi reale care pot fi dobândite în temeiul uzucapiunii, ele vor rămâne valabil dobândite dacă titularul dreptului le-a posedat cu bună credință, potrivit legii, timp de 10 ani de zile, uzucapiune care are ca efect stingerea viciilor titlului de dobândire. Ori, imobilul în litigiu a fost dobândit în anul 1996 iar acțiunea reclamantei a fost înregistrată în anul 2009, deci după împlinirea termenului de uzucapiune. În aceasta situație, preferința care derivă din anterioritatea transcrierii unui titlu cade în fața uzucapiunii, care reprezintă un mijloc absolut de probă și de dobândire a proprietății.
Reclamanta a formulat răspuns la întâmpinările pârâților (f. 89-92) arătând cu privire la excepția calității sale procesual active că este nefondată, deoarece la data emiterii Deciziei nr. 1055/13.04.1983, proprietar tabular era reclamanta și tatăl său, Kost M., a cărei unică moștenitoare este reclamata, astfel că a promovat prezenta acțiune în calitate de proprietar al imobilului în litigiu. Cu privire la excepția privind prescripția dreptului la acțiune în baza Decretului nr. 167/1958 arată că și aceasta este nefondată deoarece în cauză nu sunt aplicabile prevederile art. 9 din Decretul 167/1958 care instituie o derogare de la regula imprescriptibilității nulității absolute. Reclamanta invocă nulitatea actelor de înstrăinare în discuție în temeiul dispozițiilor de drept comun, respectiv art. 966-968 Cod civil și, în consecință, fiind o nulitate absolută, dreptul la acțiune este imprescriptibil iar dispozițiile derogatorii nu se aplică. În ceea ce privește excepția privind inadmisibilitatea cererii, solicită respingerea ei având în vedere că acțiunea promovată are caracterul unei acțiuni în revendicare pe calea dreptului comun, iar o asemenea acțiune este imprescriptibilă, prin ea fiind apărat dreptul de proprietate, drept fundamental al omului, cu un caracter continuu, care nu se stinge prin neuz. Este adevărat că reclamanta nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, însă acest fapt nu-i poate paraliza acțiunea în revendicare pe calea dreptului comun. Prin admiterea excepției privind inadmisibilitatea cererii i-ar fi încălcat reclamantei dreptul la proprietate, cu atât mai mult cu cât și Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia prevede prin art. 6 posibilitatea revendicării de către terții proprietari sau succesorii acestora a imobilelor preluate de stat fără titlu valabil, acordând competență instanțelor judecătorești și în privința verificării valabilității titlurilor. În ce privește excepția privind calitatea pârâților C. T. și C. I. de subdobânditori de bună credință și cu titlu oneros al imobilului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat deja în numeroase cauze în care România a fost parte asupra acestei excepții, soluționând-o fără niciun fel de dubiu, sens în care solicită respingerea acestei excepții.
La data de 02.03.2010, reclamanta a formulat precizare de acțiune (f. 111-115) prin care înțelege, în măsura în care instanța va aprecia că restituirea în natură a apartamentului în litigiu nu este posibilă, să solicite obligarea Statului R. la despăgubiri corespunzătoare cu valoarea de piață a imobilului în litigiu, despăgubiri care i se cuvin în condițiile în care imobilul proprietatea sa a fost preluat de stat abuziv, sens în care a chemat în judecată și pârâtul S. R. reprezentat de M. FINANȚELOR P., dezvoltând în motivare practica judiciară a Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la revendicarea imobilelor preluate abuziv de către S. R..
În drept, reclamanta a invocat art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 6 alin. 1 și art. 13 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, art. 948, art. 966 și art. 968 Cod civil, art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996 republicată.
Pârâtul C. L. AL COMUNEI G. a formulat completare la întâmpinare (f. 126-127), față de precizarea de acțiune depusă de reclamantă, invocând excepția tardivității introducerii acesteia, pentru nerespectarea dispozițiilor art. 112, art. 115 și art. 132 Cod procedură civilă. Cu privire la despăgubirile solicitate de reclamantă, pârâtul consideră că aceasta este decăzută din dreptul de a beneficia de această posibilitate datorită faptului că nu respectat termenele prevăzute de Legea nr. 10/2001, iar toate articolele de lege arătate în precizarea de acțiune nu sunt aplicabile în cauză. Pe fondul cauzei, pârâtul solicită respingerea acțiunii reclamantei, având în vedere că operațiunea de vânzare-cumpărare a fost perfect legală în lipsa oricărei sesizări din partea reclamantei de a încerca să își recupereze imobilul. Pârâtul consideră că acțiunea reclamantei e neîntemeiată atâta timp cât în conflictul dintre legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, se aplică legea specială deoarece, în caz contrar, s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate și, implicit, securității raporturilor juridice.
M. Finanțelor P. prin D.G.F.P. T. a formulat întâmpinare (f. 147-149) prin care a arătat că este necesar a se face dovada calității de reclamantă a autoarei acțiunii în revendicare. Pe cale de excepție, pârâtul a invocat lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor P., având în vedere faptul că imobilul în cauză se află în intravilanul localității, în administrarea Consiliului L. G., instituție care are calitate de pârât în cauză, fiind reprezentantul Statului R., în virtutea dispozițiilor art. 38 pct. 2 lit. c din Legea nr. 215/23.04.2001 actualizată a administrației publice locale. De asemenea, este nelegală chemarea în judecată a Ministerului Finanțelor P. în condițiile în care nu sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 25 din Decretul nr. 31/1954. Totodată, se impune scoaterea din cauza a M.F.P. și pe considerentul că bunul în cauză nu face parte din Lista anexa la Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, care cuprinde unele bunuri care alcătuiesc domeniul public al statului și al unităților administrativ - teritoriale. Pe fond, solicită respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătând că imobilul în cauză a fost preluat cu titlu valabil, acesta fiind chiar decretul de expropriere nr. 223/1974 evidențiat de către autoarea acțiunii, situație în care, din moment ce bunul face parte din domeniul public sau privat al statului, nu mai poate face obiectul unei revendicări din partea reclamantei, care nu poate deveni proprietară a imobilului în discuție, așa cum rezultă fără echivoc din prevederile art. 6 alin. 1, art. 7 lit. c și art. 11 pct. 1 lit. a,b și c din Legea nr. 213/1998 actualizată. Pe cale de excepția, pârâtul a invocat și inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, deoarece calea procedurală de revendicare a bunului nu este dreptul comun, cum în mod greșit se susține de către reclamantă, ci Legea nr. 10/2001, ca lege specială aplicabilă în speță. În contextul existenței Legii nr. 10/2001, în baza căreia se poate revendica bunul imobil în discuție, pârâtul consideră că își găsesc aplicabilitatea și dispozițiile art. 6 pct. 2 din Legea nr. 213/1998 care precizează că „bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, daca nu fac obiectul unor legi speciale de reparație."
Reclamanta S. M. a formulat răspuns la întâmpinarea formulată de pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. (f. 154-155) prin care a arătat, cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a acestuia că este neîntemeiată deoarece prin precizarea de acțiune a solicitat ca, în măsura în care instanța va aprecia că restituirea în natură a apartamentului în litigiu nu este posibilă, înțelege să solicite obligarea Statului R. la despăgubiri corespunzătoare cu valoarea de piață imobilelor.
Prin sentința civilă nr._/10.12.2010, pronunțată de Judecătoria Timișoara in dosar nr._, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei.
A fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta S. M., în contradictoriu cu pârâții C. L. G., C. T. și C. I. și S. R. reprezentat de M. FINANȚELOR P., prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR P. A JUDEȚULUI T..
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele:
Având în vedere dispozițiile art. 137 Cod procedură civilă, se va analiza cu prioritate excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei.
Din extrasul CF nr. 854 G. nr. top 24-26 (f. 7-13), reiese că imobilul situat în G., ./a, s-a aflat în proprietatea defunctului Koszt M., tatăl reclamantei, astfel cum reiese din actele de stare civilă depuse la dosar (f. 174-176, 179).
Tatăl reclamantei a decedat în data de 22.11.1995 în localitatea B. Sachsa, Germania conform mențiunilor cuprinse în certificatul de deces nr. 104/1995 (f. 177, 178).
Reclamanta a promovat prezenta acțiune în calitate de moștenitoare unică a defunctului său tată însă instanța reține că nu a dovedit acest aspect, potrivit art. 1169 Cod civil.
Simpla legătură de rudenie dintre două persoane nu implică, în mod nemijlocit, calitatea de moștenitor a uneia de pe urma celeilalte, fiind necesară transformarea vocației generale în vocație concretă prin dezbaterea succesiunii și eliberarea unui certificat de moștenitor.
Or, reclamanta nu a probat că este moștenitoarea tatălui său, în modul arătat anterior, înscrisul depus la dosar (f. 180, 181) neavând puterea juridică a unui certificat de moștenitor deoarece din chiar cuprinsul său reiese că „Se propune ca notarul să emită și să transmită un document certificare a moștenirii pentru moștenitoare. Notarul este împuternicit să preia total sau parțial propunerea sau să o respingă (…)”, ceea ce semnifică necesitatea dezbaterii în viitor a procedurii succesorale și eliberarea unui certificat de moștenitor la final.
În aceste condiții, instanța a reținut că nu există identitate între titularul dreptului dedus judecății și titularul cererii de chemare în judecată.
Față de cele de mai sus, văzând și dispozițiile art. 137 Cod procedură civilă, instanța a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și, pe cale de consecință, a respins acțiunea.
Împotriva sentinței civile nr._/10.12.2010, pronunțată de Judecătoria Timișoara in dosar nr._, a declarat apel reclamanta S. M., solicitând admiterea apelului schimbarea hotărârii apelate in sensul respingerii excepției lipsei calității procesuale active si admiterea cererii asa cum a fost formulata.
Solicită judecarea cauzei si in lipsa.
In motivare, s-a arătat că, prima instanța admite excepția lipsei calității procesuale active a apelantei si respinge acțiunea formulata.
Instanța a reținut ca nu exista identitate intre titularul dreptului dedus judecații si titularul cererii de chemare in judecata, ca din înscrisul depus la dosarul cauzei (filele 180,181) nu rezulta ca apelanta este moștenitoarea tatălui său (Koszt M.), acest înscris neavând puterea juridica a unui certificat de moștenitor deoarece din chiar cuprinsul sau reiese că „se propune ca notarul sa emită si sa transmită un document de certificare a moștenirii pentru moștenitoare. Notarul este împuternicit sa preia total sau parțial propunerea sau sa o respingă".
Ori, potrivit certificatului de moștenitor nr.170 din data de 01.04.2008 eliberat de N. Hans P. Thode din Circumscripția Judecătoriei landului de sus Braunschweig, se menționează următoarele:
„Pe 22.11.1995, a decedat in B. Sachsa M. Koszt, născut pe 29.07.1908. Ultimul domiciliu al decedatului a fost B. Sachsa. Decedatul a fost cetățean german.
Moștenitorii sunt, în baza legii: Eu, subsemnata, singura. Nu am frați. Decedatul a fost o data căsătorit. Nu are drept de moștenire mama mea d-na A. Konszt, născuta Thurn. Nu se cunosc alți descendenți, declarații de căsătorie si adopții ale decedatului, nu se cumosc persoane cu drept asupra moștenirii. Nu există testamente. Nu este cazul unui litigiu privind moștenirea. "
Mai mult, potrivit Certificatului de moștenitor eliberat la data de 09.06.2008 de către Judecătoria de prima instanța Herzberg am Harz - Instanța Succesorala - 8 VI 110/08 ,M. Koszt născut in data de 29.07.1908, decedat in data de 22.11.1995 in B. Sachsa, cu ultimul domiciliu acolo a fost moștenit in baza ordinii legale de succesiune, de către fiica sa singura, Margarete S. născuta Koszt, născuta in data de 03.08.1932, Grundweg 6,_ B. Sachsa."
Este evident ca certificatul de moștenitor eliberat la data de 09.06.2008 de către Judecătoria de prima instanța Herzberg am Harz face dovada deplina a calității sale de moștenitoare a tatălui său Koszt M. si, implicit, a calității procesuale active a apelantei.
Prin decizia civilă nr. 1093/A din 29.12.2011 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._ a fost respins apelul reclamantei S. M., împotriva sentința nr._/2010 pronunțata de Judecătoria Timisoara in dosar nr. 1121//325/2009, în contradictoriu cu pârâții C. L. G., C. T. si C. I., S. R. reprezentat prin M. Finantelor P., prin DGFP Timis.
Pentru a pronunța această soluție, tribunalul, analizând apelul prin prisma actelor de procedura efectuate in primul ciclu procesual, cu aplicarea corespunzătoare a art. 292, art. 295 si art. 296 Cod procedura civila, a constatat că apelul este nefondat si l-a respins ca atare, acțiunea reclamantei fiind inadmisibila întrucât ulterior aparitiei L 10/2001, intrata in vigoare la 14.02.2001, retrocedarea jurisdictionala, pe calea dreptului comun al revendicarii unei proprietatii imobiliare circumscrise sferei de incidenta a L 10/2001, nu mai poate fi primita de instanta.
Astfel, chiar in situatia dovedirii calitatii sale procesuale active in speta, a reținut tribunalul, petenta, pierzând prin inactiune prerogativa procesuala de accede cu succes la concursul justitiei, pe calea dreptului comun al revendicării, pentru retrocedarea jursidictionala a proprietatii imobiliare spoliate in perioada regimului totalitar comunist, anterior intrării in vigoare a legii speciale nr. 10/2001 si, mai apoi, prin nevalorizarea vocației revendicative ce legea reparatorie speciala i-a conferit, cererea acesteia, purtând si asupra constatării jurisdicționale a ineficacitatii actului de preluare a nemișcătorului, spre a cărei retrocedare jurisdicționala tinde - pretins sustrasa ariei de preocupări a primei instanțe -, are a se privii ca fiind lipsita de orice finalitate, aceasta avand doar o valoare argumentativa, apta a conferii legitimitate retrocedării jurisdicționale, iar nu configurația unei chestiuni prejudiciale, circumscrisa unui petit veritabil.
De aceea, tribunalul a apreciat ca fiind nefondat apelul, sub considerentul inadmisibilității demersului initiat pe calea dreptului comun, dupa . L 10/2001, fara a se prevala incalcarea unui drept aflat sub protecția art.1 din Protocolul 1 la Conventie, astfel cum nu i se poate imputa nici ca nesocotind garanțiile oferite de paragarful 1, apartenent art. 6 din Conventia Europeana, respectiv ca ar nega dreptul de acces la justitie, cata vreme, cu valoare de principiu Curtea Europeana a apreciat ca un astfel de drept nu este unul absolut, sustras oricarei cenzuri legale si, mai apoi, ca Statelor le este ingaduit sa limiteze garantia in discutie sub conditia ca limitarii aduse sa nu altereze substanta insasi a dreptului (cauza PHILIPS contra Greciei), iar obiectivul urmărit prin restrictie sa fie legitim si apt a asigura in permanenta un raport de proportionalitate intre mijloacele utilizate si scopul spre care se tinde (cauza Ashingdane contra Regatului Unit).
Împotriva deciziei civile nr. 1093/A din 29.12.2011 pronunțată de Tribunalul T. a declarat reclamanta S. M., solicitând schimbarea hotărârii recurate in sensul respingerii excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei si admiterea cererii asa cum a fost formulata.
În motivare a arătat că prin cererea de chemare în judecată a solicitat:
- să se constate nevalabilitatea titlului de preluare de către S. R. a imobilelor constând în casă și grădină situate în G., ./a, potrivit CF nr. 854 G., nr. top 24 -26 reprezentând bun proprietatea tatălui său, Koszt M., decedat, al cărui unică moștenitoare este reclamanta, teren în suprafață de 1928 mp (încheierea CF nr. 5601/29.07.1976, poziția 13, partea Il-a B referitoare la proprietate).
-ca o consecință a nevalabilității titlului statului, să se constate nulitatea absolută a actelor juridice de transmitere a dreptului de proprietate încheiate între S. R. prin C. L. G. și C. T. și C. I..
-să se dispună rectificarea cărții funciare nr. 854 G. în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâților 2 asupra imobilului menționat mai sus și înscrierea dreptului său de proprietate, cu titlul de restabilire a situației anterioare și moștenire.
Prin Sentința Civilă nr._/10.12.2010 pronunțată de Judecătoria Timișoara prima instanța a admis excepția lipsei calității procesuale active a sreclamantei si a respins acțiunea formulata.
Instanța a reținut ca nu exista identitate intre titularul dreptului dedus judecații si titularul cererii de chemare in judecata, ca din inscrisul depus la dosarul cauzei (filele 180,181) nu rezulta ca este sunt moștenitoarea tatălui său (Koszt M.), acest înscris neavand puterea juridica a unui certificat de moștenitor deoarece din chiar cuprinsul sau reiese ca „se propune ca notarul sa emită si sa transmită un document de certificare a moștenirii pentru moștenitoare. Notarul este imputernicit sa preia total sau parțial propunerea sau sa o respingă".
Prin Decizia Civilă nr. 1093/A/29.12.2011 pronunțată de Tribunalul T. în apel, deși a fost investită cu judecarea apelului privind excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, cu toate acestea instanța de apel nu s-a pronunțat asupra acestei excepții, care a fost singurul impediment care a determinat instanța de fond să nu intre în judecarea fondului și să admită acțiunea.
Or, potrivit certificatului de moștenitor nr.170 din data de 01.04.2008 eliberat de N. Hans P. Thode din Circumscripția Judecătoriei landului de sus Braunschweig, se menționează următoarele:
„Pe 22.11.1995, a decedat in B. Sachsa M. Koszt, născut pe 29.07.1908. Ultimul domiciliu al decedatului a fost B. Sachsa. Decedatul a fost cetățean german. Moștenitorii sunt, in baza legii: Eu, subsemnata, singura. Nu am frați. Decedatul a fost o data căsătorit. Nu are drept de moștenire mama mea d-na A. Konszt, născuta Thurn. Nu se cunosc alti descendenți, declarații de căsătorie si adopții ale decedatului, nu se cumosc persoane cu drept asupra moștenirii. Nu exista testamente. Nu este cazul unui litigiu privind moștenirea. "
Mai mult, potrivit Certificatului de moștenitor eliberat la data de 09.06.2008 de către Judecătoria de prima instanța Herzberg am Harz - Instanța Succesorala - 8 VI 110/08 ,JVfatei Koszt născut in data de 29.07.1908, decedat in data de 22.11.1995 in B. Sachsa, cu ultimul domiciul acolo a fost moștenit in baza ordinii legale de succesiune, de către fiica sa singura, Margarete S. născuta Koszt, născuta in data de 03.08.1932, Grundweg 6,_ B. Sachsa."
Este evident ca Certificatul de moștenitor eliberat la data de 09.06.2008 de către Judecătoria de prima instanța Herzberg am Harz face dovada deplina a calității sale de moștenitoare a tatălui meu Koszt M. si, implicit, a calității procesuale active a reclamantei.
Pe fond, a arătat că în anul 1983, deoarece a părăsit țara, stabilindu-se în Germania, prin Decizia nr. 1055/13.04.1983, în baza Decretului 223/1974, s-a dispus trecerea în proprietatea statului, fără plată, dându-se în administrarea operativă directă a biroului executiv al Consiliului popular al comunei G., a imobilelor constând din casă și grădină situate în G., ./a, potrivit CF nr. 854 G., nr. top 24 -26 reprezentând bun proprietatea tatălui său, Koszt M., decedat, al cărui unică moștenitoare este, teren în suprafață de 1928 mp (încheierea CF nr. 5601/29.07.1976, poziția 13, partea Il-a B referitoare la proprietate).
În urma cumpărării în baza Legii 112/1995, pârâții 2 își intabulează dreptul de proprietate asupra clădirii prin încheierea CF nr._/09.12.1996.
Prin încheierea CF nr. 1469/21.01.2005, în urma contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâtele 1 și 2, pârâții 2 își intabulează dreptul de proprietate.
Titlul statului român, bazat pe dispozițiile Decretului nr. 223/1974, este nevalabil deoarece actul normativ era în contradicție cu dispozițiile Constituției României din anul 1965, contravenea dispozițiilor legale în vigoare la acea vreme respectiv art. 481 Cod Civil, iar neconstituționalitatea lui a fost stabilită de jurisprudența înaltei Curții de Casație și Justiție în repetate rânduri, prin decizii de speță.
În consecință, Decizia nr. 1055/13.04.1983 este lovită de nulitate absolută și nu constituie pentru S. R. un titlu valabil, iar în aceste condiții titlul pârâților 2 este lovit de nulitate absolută, deoarece provine de la un non-proprietar. Legea nr. 112/1995 permitea înstrăinarea imobilelor intrate în patrimoniul statului în baza unui titlu valabil, (art. 1 din Legea nr. 112/1995 „Foștii proprietari - persoane fizice - ai imobilelor cu destinația de locuințe, trecute ca atare în proprietatea statului sau a altor persoane juridice, după 6 martie 1945, cu titlu, și care se aflau în posesia statului sau a altor persoane juridice la data de 22.12.1989, beneficiază de măsurile reparatorii prevăzute de prezenta lege").
Este evident că preluarea abuzivă în condițiile încălcării principiilor consacrate de Codul Civil în materia proprietății, a exclus calitatea de proprietar al statului. În decizia nr. 73/1995 Curtea Constituțională a reținut ca acolo unde preluarea imobilelor s-a făcut fară titlu valabil „dreptul persoanei fizice nu a fost legal desființat". În materie de carte funciară operează principiul priorității înscrierilor, statornicit de Decretu-Lege 115/1938.
Potrivit principiului priorității înscrierilor care reprezintă o aplicație a vechiului principiu de drept roman „prior tempore iure" rezultă că la o comparare de titluri, titlul reclamantei are prioritate.
Totodată prevederile decretului 223/1974 contravin dispozițiilor legale în vigoare la acea dată, respectiv art. 481 Cod civil potrivit căruia „nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa afară numai pentru cauza de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire."
În considerarea celor expuse mai sus, în cauză sunt întrunite cerințele art. 6 din Legea nr. 213/1998, în sensul că imobilul nu se regăsește printre cele la care face referire alin. 1 al textului, pentru că nu a intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil și cu respectarea Constituției de la acea vreme.
D. consecință, conform art. 6 alin. 2 și 3 din aceeași lege este îndreptățită să îl revendice pe calea dreptului comun, pentru că, datorită nevalabilității titlului statului, se consideră că el nu a părăsit niciodată patrimoniul meu, revenindu-i în prezent cu titlu de proprietate și cu titlu de succesiune, în urma autorului, tatăl său.
Susținerea este confirmată și de prevederile art. 2 alin. 2 din Legea 10/2001 republicată, care se aplică prin analogie. Potrivit acestor prevederi legale, persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării.
Cât privește dreptul de proprietate al pârâților 2 dobândit prin cumpărare de la pârâta 1, arată că transmiterea succesivă a proprietății de la stat la pârâții 2 nu se poate realiza în mod valabil, câtă vreme statul nu este proprietarul imobilului. Așadar, nevalabilitatea titlului statului atrage nulitatea titlului pârâtei 2. Contractul de vânzare-cumpărare încheiat între acestea din urmă este nul absolut, mai ales că ulterior anului 1989 era de notorietate că odată cu abolirea regimului totalitar, foștii proprietari sau moștenitorii lor vor revendica imobilele preluate abuziv.
Instanța de apel, rejudecând cauza, nu s-a pronunțat nici asupra capătului de cerere prind nevalabilitatea titlui statului pentru preluarea imobilului.
De asemenea, instanța de apel nu s-a pronunțat nici asupra capătului de cerere privind obligarea Statului R. la despăgubiri corespunzătoare cu valoarea de piață a acestor imobile, capăt de cerere invocat de reclamantă prin precizarea la acțiune depusă la termenul din data de 02.03.2010.
Instanța de apel s-a pronunțat doar asupra excepției de inadmisibilitate a acțiunii subsemnatei. Ori, excepția inadmisibilității nu a fost invocată și nu s-a pus în discuția părților în acest ciclu procesual.
In drept, art. 304 alin. 6 și 9 Cod proc. civ., art.6 alin.l din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 din protocolul nr.l al CE, art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 481 Cod Civil.
Pârâtul intimat S. R. reprezentat de M. Finanțelor P. prin DGFP T. da formulat întâmpinare prin care solicită respingerea recursului ca neîntemeiat, menținerea ca temeinica si legala a hotărârii pronunțata de Tribunalul T..
În motivare arată că prin cererea de recurs se solicita respingerea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei argumentat de aceea ca desi Tribunalul T. a fost investit cu judecarea apelului, instanța nu s-a pronunțat asupra excepției lipsei calității procesuale active a autoarei acțiunii care a fost singurul impediment care a determinat instanța sa nu intre in cercetarea fondului si sa admită cererea de chemare in judecata.
Susține ca argumentele recurentei sunt nelegale, intrucat Tribunalul T. analizând apelul reclamantei prin prisma actelor de procedura efectuat primul ciclu procesual, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 292, 2( 296 din codul de procedura civila, a constatat ca apelul este nefondat, fiind respins ca atare, acțiunea fiind inadmisibila, intrucat ulterior apariției Legii 10/2001 ii in vigoare la data de 14. 02. 2001, retrocedarea jurisidictionala pe calea drei comun al revendicării unei proprietăți imobiliare se circumscrie sferei de aplicare a Legii 10/2001 si nu mai poate fi primita de către instanța de judecata.
In concluzie, susține ca Tribunalul T. a procedat la o analiza corecta a spetei de fata, procedând la respingerea apelului reclamantei in baza unor argumente bine justificate din punct de vedere legal, situație in care se impune respingerea ca neîntemeiat a recursului declarat de S. M. impotriva deciziei civile nr. 1093/A/29. 12. 2011 pronunțata de instanța de apel.
Pârâții intimați C. T. si C. I. au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului, cu cheltuieli de judecata.
În motivare au arătat că prin recursul declarat in cauza reclamanta recurenta S. M. critica hotărârea instanței de apel, in esența, sub următoarele aspecte:
-instanța de apel nu s-a pronunțat asupra excepției lipsei calității procesual active a reclamantei ;
-instanța de apel nu a soluționat petitul privind constatarea nevalabilitatii titlului statului si a cererii subsidiare de acordare de despăgubiri; -in mod greșit instant de apel s-a pronunțat doar asupra excepției de Inadmisibilitatc. excepție care nu a fost invocata;
Susținerile recurentei sunt nefondate pentru cele ce urmează:
Prin intimpinarea depusa la dosarul cauzei in fata primei instanțe, atat parații persoane fizice cat si C. L. G. si S. R. prin MFP au invocat excepția de inadmisibilitate a cererii de chemare in judecata. Întrucât prima instanța a soluționat procesul pe calea excepției lipsei calității procesual active a reclamantei a devenit de prisos a fi soluționate celelalte excepții.
Prin apelul declarat in cauza reclamanta nu a solicitat trimiterea cauzei la prima instanța,, devenind incidente modificările aduse prin Legea nr.202/2010 in ceea ce privește soluționarea caii de atac a apelului, împrejurare cu privire Ia care au făcut ample considerații in concluziile scrise depuse la dosarul cauzei in apel.
Prin intimpinare si concluzii, parații persoane fizice au solicitat in apel soluționarea cererii de chemare in judecata, reținând in principal excepțiile invocate si nesolutionate de către prima instanța, in subsidiar fondul cauzei.
In contextul celor arătate, este evident ca susținerile recurentei in sensul ca excepția de inadmisibilitate nu a fost invocata si nu s-ar fi discutat in apel este eronata.
Pe de alta parte este de observat ca recurenta nu aduce critici modului de soluționare a cauzei pe excepția de inadmisibilitate, excepție cu privire la care in mod corect instanța de apel a reținut ca este incidența in speța.
Acțiunea in revendicare imobiliara întemeiata pe dispozițiile dreptului comun, respectiv art. 480 si urm. C.civ. nu este admisibila atâta vreme cat exista in cazul imobilelor preluate de stat o reglementare speciala, si anume cea a Legii nr. 10/2001.
Fiind deci aplicabile dispozițiile Legii 10/2001 se exclude aplicarea dispozițiilor generale din materia revendicării imobiliare, cuprinse in Codul civil,conform principiului specialia generalibus derogant.
O astfel de interpretare este in concordanta si cu Convenția Europeana a Drepturilor Omului astfel cum este reflectata in jurisprudenta Curții Europene a Drepturilor Omului.In nici o decizie de speța in care s-a analizat incalcarea art. 6 din Convenție de către S. R. in litigiile având ca obiect revendicarea imobilelor naționalizate nu s-a statuat ca reglementarea situației juridice a acestora printr-o lege speciala, derogatorie de la dreptul comun, contravine principiilor enunțate in Convenție.Reclamanta nu a parcurs procedura prealabila prevăzuta de Legea 10/2001 si pe cale de consecința, prin raportare la Decizia nr.33 /2008 a înaltei Curți de Casație si Justiție pronunțata in recurs in interesul legii, acțiunea este inadmisibila.
In ceea ce privește solicitarea subsidiara de acordare de despăgubiri bănești, precizam ca, înalta Curte de Casație si Justiție (ICCJ) a admis recursurile in interesul legii, formulate de Colegiul de conducere al ICCJ si procurorul general al Parchetului de pe langa instanța suprema, si a hotărât irevocabil ca sunt inadmisibile acțiunile in acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit in natura si pentru care se prevăd masuri reparatorii prin Titlul VII al Legii 247/2005, îndreptate impotriva statului.
Astfel, ICCJ a stabilit in decizia 27/2011 ca acțiunile intemeiate pe dispozițiile art.26 alin.3 din Legea 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, prin care se solicita obligarea statului roman sa acorde despăgubiri bănești pentru casele naționalizate, statul roman nu are calitate procesuala pasiva.
Totodată, ICCJ a stabilit ca sunt inadmisibile acțiunile in acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit in natura si pentru care se prevăd masuri reparatorii prin Titlul VII al Legii 247/2005, îndreptate direct impotriva statului roman, intemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului si libertăților fundamentale si ale art. 13 din aceasta Convenție.
Este așadar evidenta similitudinea problemei de drept in discuție intre cele doua decizii date in interesul legii,singura diferența constând in natura măsurii reparatorii solicitate.
Respingând in întregime acțiunea pe excepția de inadmisibilitate nu se poate retine ca instanța nu a a analizat petitul cererii de chemare in judecata prin care s-au solicitat acordarea de despăgubiri.
Cat privește nepronuntarea instanței de apel asupra primului petit din cererea de chemare in judecata, se observa ca a admite primul petit al cererii de chemare in judecata pe calea dreptului comun in condițiile in care acțiunea este inadmisibila inseamna a pronunța o hotarire care nu s-ar putea executa in folosul reclamantei, dar mai ales, s-ar incalca principiul inadmisibilitatii cererii intemeiate pe dreptul comun .De altfel, in mod gresit recurenta susține ca instanța de apel nu s-a pronunțat asupra acestui petit, in condițiile in care, la pagina 8, ultimul paragraf din decizia civila recurate se menționează argumentele pentru care o astfel de cerere nu poate fi primita
Întrucât in recurs s-au făcut considerații si in ceea ce privește fondul cauzei, se solicită a se avea în vedere următoarele:
Imobilul in litigiu, conform cârtii funciare a fost preluat de către S. R. in baza Decretului 223/1974.
Ulterior, in baza Legii 10/2001 am devenit proprietari asupra construcției, conform contractului de vânzare cumpărare nr.47/E/R din 30.11. 2006 incheiat intre parații C. si ., respectiv HCL G. nr. 13/27.02.2004.
La data de 19.07.2007, conform mențiunilor din coala B de proprietate a cârtii funciare 854 G., numărul topografic al imobilului in litigiu a fost dezmembrat in patru numere topografice noi din care unul s-a reinscris in . cererea de chemare in judecata iar trei au fost transcrise in alte cârti funciare.
Au apreciat ca in mod greșit s-a solicitat prin cererea de chemare in judecata sa se constate nevalabilitatea titlului de preluare de către S. R. a imobilului având numărul topografic 24-26 aferent cârtii funciare nr.854 G. in condițiile in care acest număr topografic nu mai exista si pe cale de consecința nu se poate dispune nici rectificarea cârtii funciare.
In drept reclamanta invoca art. 6 din Legea nr.213/1998(..Bunurile preluate de stat fara un titlu valabil,inclusiv cele obținute prin vicierea consimtamantului,pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, daca nu fac obiectul unor legi speciale de reparație. ...), art. 6 alin. 1 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului (Orice persoana are dreptul la judecarea in mod echitabil,in mod public si . a cauzei sale...)si art. 481 Cod civil.("Nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa...).
A admite primul petit al cererii de chemare in judecata pe calea dreptului comun in condițiile in care acțiunea este inadmisibila inseamna a pronunța o hotarire care nu s-ar putea executa in folosul reclamantei, dar mai ales, s-ar incalca principiul inadmisibilitatii cererii intemeiate pe dreptul comun, statuat de instanța suprema in anul 2008.Se opune de asemenea si principiul enunțat de Curtea Europeana a Drepturilor Omului si preluat de înalta Curte de Casație si Justitie,in sensul ca"...obiectivul general al legilor de restituire, acela de a atenua consecințele anumitor incalcari ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, este unul legitim(...);cu toate acestea, considera necesar a se asigura ca aceasta atenuare a vechilor incalcari ale dreptului de proprietate nu creează noi neajunsuri disproportionate.In acest scop, legislația trebuie sa faca posibila luarea in considerare a circumstanțelor particulare ale fiecărei cauze,astfel incat persoanele care au dobândit bunuri cu buna credința sa nu fie puse in situația de a suporta responsabilitatea care aparține in mod corect statului, pentru faptul de fi confiscat cândva aceste bunuri"-paragraful 58 din decizia Curții in cauza Pincova si Pine contra Republicii Cehe, citat si in cauza R. contra României.
Nici petitul privind constatarea nulitatiii absolute nu poate fi admis, intrucat parații C. sunt cumpărători de buna credința.Buna credința nu poate fi pusa la indoiala, fiind respectate prevederile art. 948 Cod civil in totalitate precum si disp. art. 1294 si urm. C.civil.
Mai mult, buna credința este prezumata de lege iar potrivit art. 1898 alin. 1 Cod civil buna credința reprezintă credința posesorului ca cel de la care a dobândit bunul avea toate insusirile cerute de lege pentru a-i transmite proprietatea.Ori, la data cumpărării imobilului nu a fost notata in cartea funciara nici o acțiune promovata de către reclamanta.
Potrivit Legii nr. 10/2001, acțiunea pentru introducerea acțiunii in constatarea nulității absolute a actelor de instrainare este de 1 an si sase luni de la apariția legii menționate.Pe cale de consecința, formularea unei acțiuni in constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare cu depășirea termenului impus de legiuitor duce la prescrierea dreptului reclamantei de a formula o astfel de cerere.In caz contrar, ar insemna ca același drept de revendicare sa fie uneori prescriptibil si alteori imprescriptibil, analizat uneori in procedura comparării titlurilor,iar alteori in condițiile Legii nr. 10/2001,in funcție de voința exclusiva a persoanei indreptatite,care ar avea posibilitatea sa tranforme Legea nr. 10/2001 . facultativ si deci inutil,negandu-se prin aceasta, indirect, dreptul legiuitorului de a impune condiții restrictive in anumite materii,vn raport cu interesul public la un moment dat.
Daca termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii in constatarea nulității absolute a expirat, reclamanta nu isi mai poate valorifica dreptul la restituire, titlul subsemnaților cumpărători consolidandu-se prin efectul legii.Chiar art. 44 alin. 1 teza a-ll-a din Constituție, prin care se stipulează ca atat conținutul cat si limitele dreptului de proprietate sunt stabilite prin lege, nu vine decât sa confirme prescrierea dreptului la acțiune al reclamantei.
Examinând legalitatea deciziei atacate prin prisma motivelor de recurs, precum și față de prevederile art.304 C.pr.civ., curtea de apel consideră că recursul nu este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Analizând decizia de apel, Curtea constată că în mod legal tribunalul s-a preocupat cu prioritate de soluționarea aspectului privind admisibilitatea unei cereri de revendicare întemeiată pe dispoz. art.480-481 C.civ. și art.6 din Legea nr.213/1998 prin raportare la dispozițiile derogatorii ale Legii nr.10/2001, această excepție primând asupra tuturor celorlalte excepții invocate, deci și a excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei.
Referitor la faptul că nu s-a pus în discuția părților admisibilitatea cererii formulate și precizate de reclamantă, Curtea constată că nici acest motiv de recurs nu este fondat. Astfel, pe de o parte, această excepție a fost invocată prin întâmpinări de către pârâți atât la prima instanță, cât și în faza procesuală a apelului, reclamanta formulând apărări cu privire la admisibilitatea cererii sale chiar prin răspunsul la întâmpinările pârâților depus la filele 89-92 din dosarul judecătoriei, iar pe de altă parte admisibilitatea acțiunii precizate a făcut obiectul dezbaterii și în calea de atac a recursului. Prin urmare se reține că reclamanta a avut posibilitatea să formuleze apărări cu privire la excepția de inadmisibilitate invocată de pârâți, astfel încât nu se poate constata că instanța de apel s-a pronunțat pe o excepție care nu a fost pusă în dezbaterea părților.
În ceea ce privește admisibilitatea acțiunii precizate, Curtea reține că în conformitate cu mențiunile din CF 854 G. rezultă că asupra imobilului în litigiu a fost intabulat dreptul de proprietate al Statului R. în baza Decretului nr.223/1974 (f.7-13 din dosarul judecătoriei).
Din cererea de chemare în judecată și precizarea ulterioară a acesteia, instanța reține că reclamanta nu și-a întemeiat cererea pe dispozițiile legii nr.10/2001, ci pe art.481 C.civ., art.6 din Legea nr.213/1998, Convenția Europeana a Drepturilor Omului, Protocolul nr.1 la aceasta, art.948, 966 și 968 Cod civil.
Legea nr. 10/2001 reglementează restituirea imobilelor preluate în proprietatea statului în perioada 06.03._89, acesta fiind actul normativ în care sunt reglementate raporturile juridice dintre persoana căruia i-a aparținut dreptul de proprietate, S. R. care a preluat imobilul și chiriașii imobilului care ulterior l-au achiziționat in baza Legii nr. 112/1995.
Din petitele formulate de către reclamantă se observă că nu solicită o comparare a titlurilor, ci cererea acesteia se grefează exact pe dispozițiile Legii 10/2001, cerându-se analizarea valabilității titlului Statului R., constatarea nulității absolute a actelor de transmitere a dreptului de proprietate, rectificarea cărții funciare ca urmare a restabilirii situației anterioare sau acordarea despăgubirilor prin echivalent, la valoarea de circulație imobilului vândut în baza Legii nr.112/1995
Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, aplicarea principiului restitutio in integrum, ca efect al constatării nelegalității actelor de preluare, se realiza în cadrul acțiunii de drept comun în materia revendicării, în temeiul dispozițiilor art. 480-481 C.civ., pornindu-se de la prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998.
În prezent, Legea nr. 10/2001 reglementează toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor în perioada 6.03._89, indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, regăsindu-se inclusiv situațiile juridice care nu puteau primi o soluție potrivit dispozițiilor art. 480 și 481 C.civ.
Apariția noului act normativ a fost anticipată, deoarece potrivit art. 6 al. 2 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia „Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de către foștii proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparații”. Dispozițiile anterior menționate nu mai sunt incidente în condițiile adoptării unei legi speciale, ca urmare a aplicării principiului specialia generalibus derogant.
În această situație, după . Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare a imobilelor nu mai este admisibilă pe calea dreptului comun, persoanele care pretind restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate de stat în perioada regimului comunist fiind ținute să urmeze procedura prevăzută de acest act normativ, soluție ce se impune ca urmare a aplicării principiului specialia generalibus derogant. În caz contrar, dispozițiile Legii nr. 10/2001 ar rămâne fără aplicabilitate, or intenția legiuitorului a fost aceea de a reglementa raporturile juridice prin adoptarea unei legi speciale de reparație.
Legea nr. 10/2001 a instituit atât o procedură administrativă prealabilă, precum și anumite termene și decăderi pentru a limita incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de către stat, suprimând, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.
Prin recursul în interesul legii, respectiv decizia nr. 33/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C.civ., indiferent de distincția dacă s-a făcut sau nu apel la dispozițiile Legii nr. 10/2001, concluzie ce are la bază inclusiv principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența C.E.D.O. (Cauza Brumărescu împotriva României).
S. roman nu are o obligatie specifica de reparare a nedreptatilor sau prejudiciilor cauzate inainte de ratificarea Conventiei prin restituirea bunurilor. Acestea sunt concluziile hotararii Curtii in cauza Kopecky contra Slovaciei preluate in cauza P. contra Romaniei si in hotararea pilot A. și alții împotriva României. Cu toate acestea, statul roman a ales sa repare prejudiciile mentionate prin adoptarea Legii nr. 10/2001.
Raportul dintre aceasta lege speciala si dreptul comun a fost stabilit cu titlu obligatoriu pentru instantele de judecata din Romania, prin decizia nr. 33/2008 statuandu-se in mai multe randuri inadmisibilitatea actiunii in revendicare, in sensul a acele persoane care nu au urmat in mod legal procedura prevazuta de Legea nr. 10/2001 nu au deschisa calea actiunii in revendicare intemeiata pe dispozitiile art. 480 C.civ.
De asemenea, Inalta Curte de Casatie si Justitie a statuat ca numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ si, in mod exceptional, cele care detineau un "bun", in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenie, au deschisa calea actiunii in revendicare/retrocedare a bunului litigios, cu conditia ca aceasta sa nu aduca atingere drepturilor de proprietate dobandite de terti de buna-credința.
Reclamanta nu au dovedit incidenta uneia dintre cele doua ipoteze de mai sus, astfel încât instanța apreciază că reclamanta a avut la dispoziție o cale efectivă de valorificare a dreptului pretins prin acțiunea ce face obiectul acestei cauze, respectiv calea reglementării speciale conținute în Legea nr. 10/2001, care a oferit cadrul juridic complet pentru soluționarea cererilor de retrocedare a imobilelor preluate anterior anului 1989 sau de acordare a despagubirilor prin echivalent.
Totodată, în acord cu dispozițiile deciziei anterior menționate, instanța apreciază că prin recurgerea la dispozițiile Legii nr. 10/2001 persoana îndreptățită nu este privată de dreptul de a se adresa instanței de judecată, deoarece există posibilitatea supunerii controlului judecătoresc a tuturor deciziilor ce se iau în cadrul Legii nr. 10/2001, calea specială fiind una efectivă.
Nu se incalca accesul la justitie al reclamantilor deoarece art. 6 din Conventie garanteaza dreptul fiecarei persoane ,,la un tribunal", dar el nu este absolut, fiind compatibil cu limitari implicite si statele dispun in aceasta materie de o marja de apreciere. Faptul ca Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile nu conduce la privarea acestor persoane de accesul la justitie pentru ca impotriva dispozitiei sau refuzului de emitere a acesteia legea prevede contestatiei in instanta.
De asemenea, asa cum a aratat Curtea in cauza C. si altii impotriva Romaniei, preluarea bunului reclamantului de catre stat in perioada comunista nu conduce la incalcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la Conventie, fapta fiind anterioara ratificarii Conventiei de catre Romania la data de 20.06.1994 (incompatibilitate ratione temporis), motivul privind prioritatea Conventiei neputand fi retinut intrucat reclamanta nu detine un bun in sensul art. 1 din Protocol.
Până la data intervenției legislative (care de altfel s-a și produs prin Legea nr. 1/2009 cu privire la acordarea despăgubirilor) se punea problema dacă în cadrul unei acțiuni de drept comun putea fi invocată neconvenționalitatea unei legi speciale, răspunsul fiind afirmativ, întrucât prin recursul în interesul legii, s-a concluzionat că existența Legii nr. 10/2001 nu exclude în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul în cadrul unei astfel de acțiuni să se poată prevala la rândul său de un bun, în sensul articolului 1 din primul protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.
Urmare a hotărârii Curții din cauza A. și alții împotriva României, circumstanțele factuale de natura celor din speță nu permit recunoașterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanță valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001, drept la despăgubire recunoscut independent de nefuncționalitatea Fondului "Proprietatea".
Schimbarea de abordare în analiza cerinței bunului este justificată de aplicarea în cauza A. a procedurii hotărârii-pilot, prin instituirea în sarcina Statului R. a obligației de a adopta, într-un termen de 18 luni, prelungit ulterior, măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 paragraf 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei A., masuri cu caracter legislativ și administrativ.
Stabilirea obligației Statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual și instituirea de proceduri simplificate și eficiente echivalează, în același timp, cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situația vânzării imobilului către fostul chiriaș.
In hotarare s-a retinut ca „ținând cont de sensul autonom al noțiunii "bunuri" și de criteriile reținute în jurisprudența Curții, existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Curtea constată că, de la . legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri. Prin urmare, Curtea apreciază că transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi. În speță, Curtea observă că nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor A. și P. în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante (paragraful 19 de mai sus), deși toate constată că naționalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament. Rezultă că acest apartament nu reprezintă un "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala”.
În cazul din speță, reclamanta nu se poate prevala de existența unui astfel de bun sau speranță legitimă, respectiv neconvenționalitatea Legii nr. 10/2001, astfel că motivele invocate de către aceasta nu pot fi valorificate în cadrul unei acțiuni de drept comun întemeiată pe prevederile art. 480-481 C.civ.
O astfel de interpretare este în concordanță nu numai cu întreg sistemul juridic român, dar și cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum este reflectată în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. În nicio decizie de speță în care s-a analizat încălcarea art. 6 din Convenție de către S. R. în litigiile având ca obiect revendicarea imobilelor naționalizate nu s-a statuat că reglementarea situației juridice a acestora printr-o lege specială, derogatorie de la dreptul comun, contravine principiilor enunțate în Convenție.
Curtea a apreciat în mod constant că încălcările de către S. R. a Convenției se regăsesc în situațiile în care s-a recunoscut nevalabilitatea titlului statului asupra unui imobil dar nu s-a dispus și înapoierea efectivă a acestuia fostului proprietar combinat cu lipsa oricărei despăgubiri juste. Or, în speța de față nu suntem într-o astfel de situație, reclamanta trebuind să parcurgă procedura reglementată de Legea nr. 10/2001 în prealabil, deoarece numai în funcție de modalitatea în care aceasta se finalizează se poate aprecia dacă s-au încălcat în vreun fel drepturile fundamentale ale reclamantei ocrotite de Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Curtea nu impune în mod necondiționat restituirea în natură a imobilelor naționalizate, aspect ce reiese din cauzele soluționate de aceasta și în care condamnă S. R., alternativ, la restituirea imobilului naționalizat sau la plata unei despăgubiri pecuniare, astfel că nu se poate constata de plano că Legea nr. 10/2001 ar contraveni Convenției prin faptul că nu dă posibilitatea întotdeauna la restituirea în natură a imobilelor naționalizate.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat hotărâri de condamnare a Statului R. în situația în care fostului proprietar i se recunoscuse dreptul de proprietate printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, iar ulterior în urma declarării unui recurs în anulare, hotărârea a fost desființată, ceea ce a constituit o lipsire de proprietate, care nu a fost justificată de o cauză de utilitate publică și nici nu a fost însoțită de despăgubiri corespunzătoare, fiind adusă atingere și principiului securității raporturilor juridice.
Raționamentul este același și pentru situația cumpărătorilor, al căror drept de proprietate a fost recunoscut irevocabil de către instanțele judecătorești și care au fost deposedați ulterior tot în urma unui recurs în anulare (Cauza R. contre României), unde Curtea ținut să evidențieze că atenuarea vechilor neajunsuri nu trebuie să creeze noi pagube disproporționate, pentru ca persoana dobânditoare a imobilului cu bună credință să nu fie în situația de a suporta responsabilitatea statului care a confiscat bunul.
Tot în acest context, se pune problema aplicării dispozițiilor cuprinse în recursul în interesul legii amintit anterior și prin care se arăta că în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Instanța constată că dispozițiile dreptului comun pot înlocui dispozițiile din legea specială, nu în întregime, ci numai în măsura în care sunt contrare Convenției, putând fi invocată această neconcordanta chiar pe parcursul derulării procedurii judiciare declansate de aplicarea Legii nr. 10/2001.
Recurenta a mai susținut că tribunalul nu s-a pronunțat asupra cererii subsidiare de acordare a despăgubirilor.
Analizând considerentele deciziei civile apelate rezultă concluzia că tribunalul a respins întreaga cerere, atât petitul principal, cât și cel subsidiar, cu motivarea că reclamanta nu se poate prevala de un bun în sensul art.1 din Protocolul 1 la CEDO. În al doilea rând, prin Decizia nr.27/14.11.2011 publicată în M. Of. nr. 120 din 17 februarie 2012, obligatorie conform art.330 ind.7 alin.4 C.pr.civ., ÎCCJ a decis într-un recurs în interesul legii că acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile.
Considerentele expuse mai sus conduc la concluzia că inadmisibilitatea analizării valabilității titlului Statului R. si acordarea despăgubirilor prin echivalent ca urmare a revendicării unui imobil naționalizat pe calea dreptului comun nu înlătură accesul la justiție al persoanei care se pretinde a fi titularul dreptului de proprietate asupra unui astfel de imobil, ci impune ca exercitarea acestuia să se facă numai în condițiile legii speciale în materie, respectiv a Legii nr. 10/2001. Numai în acest context se poate analiza și, înlătura când este cazul, orice neconcordanță a legii române raportat la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Pentru toate considerentele mai sus arătate, Curtea va respinge în baza art.312 alin.1 C.pr.civ. recursul formulat de recurenta reclamantă împotriva Deciziei civile nr.1093/A din 29.12.2011 pronunțată de Tribunalul T..
În baza art.316 rap. la art.298 și 274 C.pr.civ. va obliga recurenta să plătească intimatei C. I. suma de 800 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs reprezentând onorariul de avocat conform chitanței de la fila 15 din dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Respinge recursul formulat de recurenta reclamantă S. M. în contradictoriu cu intimații pârâți C. L. G., C. T., C. I., S. R. reprezentat de M. Finanțelor P. prin DGFP T. împotriva Deciziei civile nr.1093/A din 29.12.2011 pronunțată de Tribunalul T..
Obligă recurenta să plătească intimatei C. I. suma de 800 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 25.10.2012.
P., JUDECATOR, JUDECATOR,
A.-M. N. C. P. M. G.
GREFIER,
S. C.
Red. A.M.N. – 14.11.2012
Tehnored. S.C. – 2 ex./14.11.2012
Tribunalul T., Judecători: D.D., Z.H.
Judecătoria Timișoara, Judecător: M. B.
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 2159/2012. Curtea de... | Cereri. Decizia nr. 2183/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA → |
|---|
