Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 2159/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2159/2012 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 25-10-2012 în dosarul nr. 2159/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928 SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 2159
Ședința publică din 25 octombrie 2012
PREȘEDINTE: A.-M. N.
JUDECĂTOR: C. P.
JUDECĂTOR: M. G.
GREFIER: S. C.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanții S. A. și C. I. împotriva sentinței civile nr. 1584/23.05.2012 pronunțată de T. T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâtul intimat S. Român, prin M. Finanțelor P., reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor P. T., având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședință se prezintă avocat M. S. pentru reclamanta recurentă S. A. (prezentă) și pentru reclamantul recurent C. I. (lipsă), nefiind prezent pârâtul intimat.
M. Public este reprezentat de procuror M.-U. C. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
PROCEDURA COMPLETĂ.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, se constată depusă la dosar prin Serviciul registratură al instanței, la 06.09.2012 întâmpinare formulată de pârâta Direcția Generală a Finanțelor P. T..
Reprezentanta reclamanților recurenți depune la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru și timbru judiciar și, nefiind formulate alte cereri, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în recurs.
Avocat M. S., pentru reclamanții recurenți, solicită admiterea recursului reclamanților astfel cum a fost formulat în scris, modificarea în tot a sentinței civile recurate în sensul admiterii acțiunii introductive astfel cum a fost formulată, iar în subsidiar, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare întrucât tribunalul nu s-a pronunțat cu privire la daunele morale. Solicită cheltuieli de judecată în toate gradele de jurisdicție. Referitor la cererea privind despăgubirile pentru daunele materiale, reprezentanta reclamanților recurenți susține, în esență, faptul că prima instanță trebuia să dea eficiență prevederilor Legii nr. 221/2009 în sensul dorit de legiuitor, întrucât legea trebuie interpretată în sensul producerii de efecte în favoarea persoanelor ce intră sub incidența sa. Apreciază că acțiunea reclamanților nu este prescrisă în raport de faptul că prin adoptarea Legii nr. 221/2009 a operat, practic, o recunoaștere a culpei statului. Prima instanță a reținut în mod greșit că reclamanții nu au făcut dovada prejudiciului prin proces verbal de constatare, fiind de notorietate faptul că în cele mai multe situații nu au fost întocmite procese verbale constatatoare, însă depozițiile martorilor au complinit cerințele în acest sens. Invocă disp. art. 315 alin. 2 în sensul că prima instanță, nici după casare nu a ținut cont de probatoriul administrat. În acest context, reprezentanta reclamanților recurenți arată că aceștia își mențin cererea pentru acordarea daunelor morale, dat fiind că acțiunea lor a fost introdusă și soluționată anterior Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale. Invocă și drepturile conferite de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, apreciind că au fost încălcate unele principii fundamentale care vizează drepturile omului. De asemenea, în contextul în care alte persoane au beneficiat de acordarea daunelor morale în cauze similare, invocă faptul că prin respingerea cererii reclamanților intervine o discriminare. Solicită cheltuieli de judecată.
Reprezentanta Ministerului Public solicită respingerea recursului ca nefondat, menținerea hotărârii tribunalului ca temeinică și legală, apreciind că reclamanții nu au făcut dovada confiscării bunurilor, iar despăgubirile materiale se pot acorda în sensul arătat prin decizia nr. 2192/23.03.2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
CURTEA
În deliberare, constată următoarele:
P. sentința civilă nr. 499/04.02.2011 pronunțată de T. T. în dosarul nr._ a fost respinsă cererea formulată de reclamanții S. A. și C. I. împotriva pârâtului S. Român reprezentat de M. Finanțelor P. prin Direcția Generală a Finanțelor P. T.; a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 1500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a dispune astfel, instanța a avut în vedere că reclamanții au chemat în judecată pârâtul, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să constate că împotriva reclamanților, a defuncților lor părinți - C. I. și C. A. – și a defuncților bunici paterni – C. I. și C. A. – a fost luată măsura administrativă politică a dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu dispusă prin Decizia MAI nr.200/1951 și să oblige pârâtul la plata sumei de 800.000 de euro, din care suma de 300.000 de euro despăgubiri materiale și suma de 500.000 euro, daune morale (sume precizate apoi în mod distinct pentru fiecare dintre cei deportați, conform precizării de acțiune depuse la filele 69-70), cu cheltuieli de judecată.
În fapt, au arătat că în baza Hotărârii Consiliului de Miniștri nr.344/15.03.1951 și a Deciziei nr.200/1951 a MAI, la data de 18.06.1951 au fost deportați din localitatea Igriș în Câmpia Bărăganului, lăsând în localitatea de domiciliu întreaga gospodărie, cu toate bunurile aferente.
Deportarea a marcat întreaga existență a celor supuși acestei măsuri, descriind în mod amănunțit condițiile în care a avut loc ridicarea celor deportați, transportul lor spre locul domiciliului obligatoriu, iar mai apoi traiul de zi cu zi la locul strămutării și lipsa unor condiții minime de trai și igienico-sanitare.
Totodată, reclamanții au analizat condițiile în care pot fi acordate daune morale, apreciind că în speță sunt întrunite aceste premise, că plata sumelor pretinse se impune pentru repararea prejudiciului moral suferit și arătând că deportarea a produs suferințe deosebite pe plan moral, social și profesional, lezându-le demnitatea și onoarea.
Cât privește daunele materiale, reclamanții au arătat că acestea vizează bunurile confiscate și care nu au fost retrocedate antecesorilor reclamanților, echivalentul lipsei de folosință a terenului pe perioada deportării, precum și contravaloarea lucrărilor de reparații a casei și anexelor pentru repunerea în starea anterioară deportării.
În drept, reclamanții au invocat prevederile Legii nr.221/2009, art.998 C. civ., art.2, 3, 4 și 5 din Convenție și art.1 din Primul Protocol Adițional la Convenție.
La termenul de judecată din 28.01.2011, reclamanții au depus o completare a cererii de chemare în judecată, arătând că invocă, alături de temeiurile inițiale, și dispozițiile art.6 din Convenție.
În dovedirea cererii, reclamanții au depus la dosar o . înscrisuri, proba incuviințată și administrată în cauză.
Pârâtul nu a propus probe în apărarea sa.
Având în vedere deciziile nr.1358/21.10.2010 și nr.1360/21.10.2010 ale Curții Constituționale, instanța a apreciat că nu se mai impune complinirea probatoriului în dovedirea cererii de chemare în judecată, administrarea altor probe nefiind utilă pentru soluționarea cauzei, potrivit art.167 C.pr.civ.
În privinta art.5 al.1 lit.a teza I din Legea nr.221/2009 (care dădea dreptul persoanelor ce au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestor persoane, soțului sau descendenților până la gradul al II-lea inclusiv de a solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a Legii nr.221/2009, obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare), tribunalul a reținut că aceste dispoziții au fost declarate neconstituționale prin Deciziile nr.1358/21.10.2010 și nr.1360/21.10.2010 ale Curții Constituționale.
Conform art.31 al.1 din Legea nr.47/1992, decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie; potrivit alineatului 3 al aceluiași articol, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
Parlamentul Romaniei nu a pus de acord prevederile art.5 al.1 lit.a teza I din Legea nr.221/2009 - constatate ca fiind neconstituționale - cu dispozițiile Constituției, astfel încât aceste prevederi și-au încetat efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziilor anterior menționate ale Curții Constituționale, nemaiputând constitui temei juridic pentru admiterea cererii de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea politică ori prin masura administrativă cu caracter politic.
Pe de altă parte, scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei. Or, prin legile reparatorii adoptate anterior Legii nr.221/2009 (respectiv Decretul-Lege nr.118/1990 și OUG nr.214/1999) precum și prin condamnarea publică a acțiunilor represive înfăptuite de regimul comunist, S. Român a recunoscut și condamnat măsurile contrare drepturilor omului, acordând victimelor acestor măsuri o . drepturi și facilități de ordin material și moral.
Nu poate exista decât o obligație morală a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza K. și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Totodată, instanța de la Strasbourg are o jurisprudență constantă în sensul că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea din 23 noiembrie 1983 în Cauza V. der Mussele contra Belgiei, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei).
P. urmare, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat două acte normative, Decretul-lege nr.118/1990 și Legea nr.221/2009, având acest scop.
Cererea de constatare a caracterului politic al condamnării sau al măsurii administrative poate fi primită doar în cazul în care privește alte fapte, respectiv alte măsuri administrative decât cele considerate a avea de drept un caracter politic, după cum reiese din prevederile art.1 al.3 și 4 respectiv art.4 al.2 din Legea nr.221/2009. Aceste dispoziții legale sunt firești, câtă vreme reclamantul nici nu ar avea vreun interes să solicite instanței a-i constata caracterul politic al unei condamnări ori măsuri administrative cu privire la care însăși legea (respectiv art.1 al.2 și art.3 din Legea nr.221/2009) prevede că are un caracter politic. Astfel fiind, câtă vreme faptele evocate de reclamanți se încadrează între cele enumerate la art.1 al.2 sau la art.3 din Legea nr.221/2009, aceștia nu obțin vreun folos practic prin formularea capătului de cerere privind constatarea de către instanță a caracterului politic al măsurii, caracter prevăzut de însăși Legea nr.221/2009.
Cât privește acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, din interpretarea articolului 5 al.1 lit.b din Legea nr.221/2009 se desprinde faptul că aceste despăgubiri vizează doar bunurile imobile și, mai mult, doar imobilele ce fac obiectul Legii nr.10/2001, fapt desprins din condiționarea acordării despăgubirilor de nerestituirea bunurilor – în natură sau prin echivalent – în condițiile Legii nr.10/2001 sau ale Legii nr.247/2005, acte normative ce reglementează situația imobilelor preluate abuziv.
Legiuitorul nu s-a referit la acordarea de despăgubiri pentru bunurile mobile confiscate și nici pentru alte imobile decât cele care fac obiectul Legii nr.10/2001 și nici nu a prevăzut vreo astfel de dispoziție în corpul legii, prevederile legale neputând fi aplicate prin analogie; acordarea despăgubirilor este condiționată de depunerea în termen a notificărilor potrivit Legii nr.10/2001, fapt desprins din prevederile art.5 al.5 din Legea nr.221/2009, care arată că acordarea de despăgubiri pentru bunurile confiscate atrage încetarea de drept a procedurilor de soluționare a notificărilor depuse potrivit Legii nr.10/2001 sau Legii nr.247/2005. Or, în speță nu s-a dovedit depunerea în termen a acestor notificări.
Având în vedere aceste considerente, s-a apreciat că nu pot fi acordate despăgubiri în condițiile Legii nr.221/2009 pentru bunurile mobile, pentru lipsirea de folosință a terenului, contravaloarea lucrărilor de reparație a imobilelor, ori pentru terenurile ce formează obiectul legilor în materia fondului funciar; aceste terenuri vor urma procedura de restituire prevăzută de legislația funciară specială, iar eventualele despăgubiri pentru bunurile mobile puteau fi solicitate în baza acțiunii în despăgubire întemeiată pe art.998-999 C.civ., în termenul legal de prescripție. O astfel de cerere de despăgubire pentru bunurile mobile întemeiată pe art.998-999 C.civ. este însă prescrisă în prezent..
Revenind la cererea de acordare a daunelor morale, tribunalul a constatat că, urmare a declarării neconstituționalității art.5 al.1 lit.a teza I din Legea nr.221/2009, singurul temei al unei astfel de cereri l-ar putea constitui prevederile art.998-999 C.civ.
Cu privire la acest temei de drept, tribunalul a reținut însă că cererea de acordare a daunelor morale formulată în baza răspunderii civile delictuale este prescrisă.
Astfel, conform art.3 al.1 teza I din Decretul nr.167/1958, termenul de prescripție este de 3 ani, iar conform art.8 din același decret, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.
Conform art.25 din Decretul nt.167/10.04.1958, dispozițiile acestui decret sunt aplicabile și prescripțiilor neîmplinite la data intrării sale în vigoare, în care caz termenele de prescripție prevăzute în decret vor fi socotite că încep să curgă de la . acestui decret.
Potrivit art.26 din Decretul nr.167/1958, pe data intrării în vigoare a acestui decret se abrogă orice dispoziții legale contrare, în afară de cele care stabilesc un termen de prescripție mai scurt decât termenul corespunzător prevăzut prin Decretul nr.167/1958. Astfel fiind, odată cu . Decretului nr.167/1958 au fost implicit abrogate și dispozițiile Titlului XX (art.1837 și următoarele), precum și celelalte dispoziții din Codul civil privitoare la prescripția extinctivă.
Art.18 din Decretul nr.167/1958 obligă instanța judecătorească la a cerceta, din oficiu, dacă dreptul la acțiune este prescris.
În cazul condamnărilor cu caracter politic și al măsurilor administrative cu un astfel de caracter, curgerea termenului de prescripție extinctivă comportă anumite aspecte specifice, legate de faptul că, până la căderea regimului comunist, în 22.12.1989, persoanele condamnate politic sau cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative politice au fost în imposibilitate de a promova acțiuni în instanță prin care să încrimineze faptele săvârșite de regimul comunist și să solicite despăgubiri pentru acestea. Această imposibilitate insurmontabilă de a promova acțiunea în răspundere civilă delictuală împotriva statului în regimul comunist poate fi asimilată forței majore și acceptată drept cauză ce a condus la suspendarea cursului prescripției, conform art.13 lit.a din Decretul nr.167/1958.
Odată cu prăbușirea regimului comunist, la data de 22.12.1989, această imposibilitate de a acționa în instanță a fost înlăturată, astfel încât termenul de prescripție a început să curgă cel târziu la data anterior menționată, împlinindu-se în 22.12.1992.
Chiar dacă prin adoptarea Legii nr.221/2009 S. Român a recunoscut dreptul la acordarea unor măsuri reparatorii persoanelor ce fac obiectul acestei legi, o astfel de recunoaștere nu poate fi considerată ca repunând în termenul de prescripție pentru acordarea despăgubirilor morale și nici ca întreruptivă de prescripție, în sensul art.16 lit.a din Decretul nr.167/1958.
Astfel, cât privește repunerea în termenul de prescripție, acesta poate fi făcută printr-o prevedere legala expresă (astfel cum s-a întâmplat în cazul Legii nr.18/1991, Legii nr.112/1995 ori al Legii nr.10/2001, care au arătat în mod expres că moștenitorii sunt repuși în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile ce formează obiectul acestor legi sau poate fi dispusă de către instanța de judecată, în condițiile art.19 din Decretul nr.167/1958.
T. a constatat că Legea nr.221/2009 nu conține o astfel de prevedere privind repunerea în termenul de prescripție, iar dispozițiile legilor speciale reparatorii menționate în paragraful precedent, constituind excepția de la regulăa consființită de art.19 din Decretul nr. 167/1958, sunt de strictă interpretare și aplicare.
Cât privește art.19 din Decretul nr.167/1958, acesta prevede că instanța judecătorească poate, în cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripție a fost depășit, să dispună chiar din oficiu judecarea acțiunii, cererea de repunere în termen putând fi făcută numai în termen de o lună de la încetarea cauzelor care justifică depășirea termenului de prescripție. Or, în speță, nu au fost invocate și dovedite cauze temeinic justificate pentru care termenul de prescripție a fost mult depășit, pentru a se putea dispune repunerea în termen.
Revenind la dispozițiile art.16 al.1 lit.a din Decretul nr.167/1958, acesta prevede că recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția (în speță S. Român) are efect intreruptiv de prescripție. Pentru a avea însă un astfel de efect, recunoașterea trebuie făcută în cadrul termenului de prescripție, iar nu după expirarea acestuia, cum s-a înâamplat în speță.
Pe de altă parte, odată cu declararea neconstituționalității prevederilor legale ce acordau dreptul la despagubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea politică sau prin măsura administrativă politică, aceste prevederi au încetat să mai producă orice fel de efecte juridice, chiar și pe cele vizând invocata repunere în termenul de prescripție.
Cât privește fundamentarea cererii de acordare a despăgubirilor morale pe dispozițiile art. 2, 3, 4 și 5 din Convenție, tribunalul a apreciat că faptele săvârșite de către regimul comunist nu dau naștere unui drept la reparație în baza acestor articole, câtă vreme privesc acțiuni comise înainte de ratificarea Convenției de către România.
Nu poate fi reținută nici încălcarea art.6 din Convenție câtă vreme, astfel cum s-a arătat anterior, a existat posibilitatea promovării unui demers judiciar susceptibil de a repara prejudiciile cauzate întemeiat pe dispozițiile art.998-999 C.civ., însă depunerea cererii de chemare în judecată trebuia făcută în termenul de prescripție.
Tot astfel, nu se poate considera că respingerea cererii de chemare în judecată ar aduce atingere art.1 din Primul Protocol Aditional la Conventie. Instanța de contencios al drepturilor omului s-a pronunțat în repetate decizii de speță în sensul că art.1 din Primul Protocol Adițional la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun. Nu se poate susține nici că prin adoptarea art.5 al.(1) lit.a) din Legea nr.221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o "speranță legitimă" (astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la Strasbourg - de exemplu, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei -, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o "speranță legitimă" în dobândirea proprietății. Totodată, prin Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.
Pronunțarea unei hotărâri de respingere a prezentei cereri de chemare în judecată nu poate fi considerată discriminatorie, în sensul art.14 din Convenție. Violarea principiului egalității și nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferențiat unor situații egale fără să existe o motivare obiectivă și rezonabilă sau dacă există o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite. Or, în speță, neacordarea daunelor morale are la bază o justificare obiectivă și rezonabilă (jocul combinat al deciziilor Curții Constituționale și nedepunerea acțiunii în răspunderea civilă delictuală în termenul de prescripție), neexistând o disproporție între scopul urmărit și mijloacele folosite.
T. a obligat pârâtul la plata către reclamanți a cheltuielilor de judecată constând în onorariul apărătorului ales, în cuantum total de 1500 lei (dovedit de chitanța de plată depusă la dosar), apreciind că S. Român se află în culpă procesuală, provocând demararea litigiului prin adoptarea unei legi care a fost declarată neconstituțională în cursul judecății, tot S. fiind acela care, prin organele sale, a rămas în pasivitate, nepunând de acord dispozițiile legale ce au constituit temeiul inițial al cererii cu prevederile Constituției. În această situație, ar fi inechitabil și împovărător pentru reclamanții care, au promovat acțiunea întemeindu-se cu bună credință pe dispoziții legale în vigoare, să fie obligați a suporta cheltuielile de judecată.
Împotriva sentinței au declarat recursuri atât reclamanții, cât și pârâtul, ambele părți criticând-o pentru nelegalitate.
Reclamanții au solicitat, în principal, casarea cu trimitere spre rejudecare a hotărârii sau, în subsidiar, modificarea ei în sensul admiterii cererii.
În motivare, au invocat greșita interpretare dată Deciziei nr.1358/2010 a Curții Constituționale având în vedere apariția Legii nr.202/2010 și tratatele internaționale la care România este parte, criticând și respingerea pentru lipsa de interes a cererii vizând constatarea caracterului politic al măsurii dispuse împotriva lor și a familiei lor.
Au criticat respingerea cererii de acordare a despăgubirilor materiale, legea nefăcând distincție între bunurile mobile și imobile și necondiționând acordarea de despăgubiri de depunerea sau nu a notificării în baza Legii nr.10/2001 și a Legii nr.247/2005; pe de altă parte, Legea nr.221/2009 a repus persoanele îndreptățite în dreptul de a cere despăgubiri, astfel că în mod greșit a fost reținută incidența art.3 al.1 teza I din Decretul nr.167/1958.
În fine, au arătat că menținerea hotărârii ar echivala cu încălcarea principiului egalității în drepturi și s-ar crea situații juridice discriminatorii.
În drept, au invocat dispozițiile art.304 pct.9 C.pr.civ.
Pârâtul recurent a solicitat modificarea sentinței în sensul înlăturării obligării sale la plata cheltuielilor de judecată, întrucât nu există culpă procesuală.
În motivare a invocat încălcarea dispozițiilor art.274 al.1 C.pr.civ.
În drept, a invocat dispozițiile art.304 pct.9 C.pr.civ.
Pe cale de întâmpinare, reclamanții au solicitat respingerea recursului declarat de pârât.
P. decizia civilă nr. 1106/2011 pronunțată de Curtea de Apel Timisoara au fost admise recursurile declarate de reclamanții S. (născută C.) A. și C. I. și de pârâtul S. Român reprezentat de M. Finanțelor P. prin Direcția Generală a Finanțelor P. T. împotriva sentinței civile nr.499/04.02.2011 pronunțată de T. T. în dosarul nr._, a casat sentința recurată și a trimis cauza la T. T. pentru rejudecare.
Pentru a pronunța această soluție, examinând recursurile prin prisma criticilor formulate și în baza art.3041, 306 al.2 C.pr.civ., față de dispozițiile art.299 și următoarele C.pr.civ. și de normele legale aratate instanța de recurs a reținut că:
Reclamanții au solicitat obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic de deportare în B., invocând dispozițiile Legii nr.221/2009.
P. Decizia nr.1358/20.10.2010, Curtea Constituțională a declarat neconstituționale dispozițiile art.5 al.1 lit.a teza întâi din Legea nr.221/2009, respectiv norma legală care reprezenta temeiul acordării acestor despăgubiri.
Tot Curtea Constituțională, prin decizia nr.1354/20.10.2010, a declarat neconstituționale prevederile art.I și II din OUG 62/2010, act normativ ce stabilea (și) cuantumul în care aceste despăgubiri pot fi acordate.
Ambele decizii au fost publicate în Monitorul Oficial nr.761/15.11.2010, devenind, astfel, obligatorii, conform dispozițiilor art.31 al.1 din Legea nr.47/1992 republicată și ale art.147 al.4 din Constituție.
Cum, în termen de 45 de zile de la această dată, nici Guvernul și nici Parlamentul nu au pus prevederile neconstituționale de acord cu dispozițiile Constituției, aceste norme legale și-au încetat efectele juridice, conform dispozițiilor art.31 al.3 din Legea nr.47/1992 republicată și ale art. 147 al. 1 din Constituție.
În consecință, norma legală ce a reprezentat temeiul cererii în despăgubiri pentru daune morale formulată de reclamanți și-a încetat efectele juridice.
Este adevărat că această încetare s-a produs ulterior sesizării instanței și pronunțării unei hotărâri și că art.147 al.4 din Constituție dispune că deciziile Curții Constituționale au putere numai pentru viitor.
Se observă însă, că încetarea s-a produs înainte de stingerea printr-o hotărâre definitivă a raporturilor juridice dintre stat – cel care a acordat prin Legea nr.221/2009 beneficiul reparării prejudiciului moral prin acordarea de despăgubiri și destinatarul acestui beneficiu.
Pe de altă parte, constatarea neconstituționalității susmenționatelor norme are efect de la data adoptării legii (și, respectiv, a ordonanței) și, după cum s-a arătat, nici Parlamentul și nici Guvernul nu au adoptat vreun act normativ în concordanță cu Constituția (în această materie), act în cuprinsul căruia să se prevadă care este efectul constatării neconstituționalității normelor asupra raporturilor juridice deja legate între părți.
În fine, un alt argument în favoarea reținerii incidenței în cauză a sus-menționatelor decizii ale Curții Constituționale îl reprezintă introducerea prin Legea nr.177/2010 a cazului de revizuire de la pct.10 al art.322 C.pr.civ., respectiv admisibilitatea revizuirii unei hotărâri rămase definitive în situația în care Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză și a declarat neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau ordonanță.
În concluzie, în cauză sunt respectate dispozițiile art.15 al.2 din Constituție potrivit cu care legea dispune numai pentru viitor.
Lipsa obligației statului de a dezdăuna persoanele persecutate politic în perioada comunistă este confirmată și de jurisprudența CEDO în materie (Hotărârea din 12.05.2009 din cauza Ernewein ș.a. contra Germania, Hotărârea din 2.02.2010 din cauza K. și Iouri Kiladzec contra G.), fiind important ca prin lege să se acorde o satisfacție de ordin moral prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurilor contrare drepturilor omului. Acest lucru a fost realizat în România atât într-o manieră globală, în cadrul procesului de condamnare publică a crimelor comuniste, cât și într-o manieră individuală, ca efect al OUG nr.214/1999, care a permis acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor care au fost supuse, din motive politice, abuzurilor vechiului sistem.
Potrivit celor anterior expuse, reclamanții nu aveau, la data intrării în vigoare a Legii nr.221/2009, un „bun” în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art.1 al Protocolului adițional (nr.1) la Convenție, pe care trebuia să-l prezerve sau să-l confirme prin declanșarea procesului, ci doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească definitivă pe care o putea executa.
Faptul că statul nu are, potrivit obligațiilor pozitive impuse de convenție, decât obligația de protecție a unui „bun” (în sensul autonom consacrat de acest act normativ, incluzând aici și un interes patrimonial existent și suficient de caracterizant) iar nu și obligația de garantare a dreptului de a dobândi un astfel de bun, este argumentat în Decizia 1358/2010 a Curții Constituționale și prin raportare la jurisprudența CEDO în materie (Hotărârea din 23.11.1984 din cauza V. der Mussele contra Belgia, Hotărârea din 9.10.2003 în cauza Slivenko contra Letonia, Hotărârea din 18.02.2009 în cauza Andrejeva contra Polonia).
În consecință, în mod legal a fost reținută incidența în cauză a Deciziei nr.1358/2010 a Curții Constituționale, în acord cu normele internaționale și cu cele constituționale la care reclamanții au făcut trimitere.
Nici susținerile vizând modificarea Legii nr.221/2009 prin Legea nr.202/2010 nu se constituie în temei de modificare sau casare a sentinței.
Astfel, modificările aduse de Legea nr.202/2010 au vizat aspecte procedurale (eliminarea căii de atac a apelului) și au inclus în mod expres în categoria persoanelor ce pot solicita despăgubiri în baza legii reparatorii și pe cele împotriva cărora s-au luat măsuri administrative, fără ca legiuitorul să reglementeze situația daunelor morale ce puteau fi solicitate în baza art.5 al.1 lit.a din legea reparatorie.
Câtă vreme această normă a fost declarată neconstituțională și în termenul de 45 de zile prevăzut de art.31 al.3 din Legea nr.47/1992, republicată, dispozițiile sale nu au fost puse în acord cu Constituția, ea (norma) și-a încetat efectele juridice și nu mai poate fi invocată ca temei al cererii reclamanților.
Contrar susținerilor reclamanților, nu se identifică în cauză existența vreunei discriminări între persoanele care au beneficiat de despăgubiri pentru prejudiciul moral în baza Legii nr.221/2009 la data la care dispozițiile art.5 al.1 lit.a erau în vigoare și cele ale căror cereri de chemare în judecată se găseau pe rolul instanțelor la data publicării Deciziei nr.1358/2010 (situația în cauză), discriminarea vizând situația normelor legale concordante cu dispozițiile Constituției.
Nu pot fi reținute ca întemeiate nici susținerile referitoare la repunerea în termenul de prescripție realizată prin Legea nr.221/2009, câtă vreme legea a instituit în sarcina statului o răspundere reglementată de dispozițiile art.998, 999 C.civ., prima instanță reținând în mod corect incidența în cauză a dispozițiilor legale referitoare la prescripția extinctivă.
Din această perspectivă, sunt nefondate și susținerile vizând încălcarea liberului acces la justiție și denegarea de dreptate, câtă vreme cererea în despăgubiri pentru prejudiciul moral întemeiată pe dispozițiile dreptului comun putea fi formulată în termenul de prescripție de 3 ani.
În consecință, în mod legal a fost soluționată în primă instanță cererea reclamanților vizând prejudiciul moral și repararea acestuia.
În ceea ce privește cererea reclamanților de reparare a prejudiciului material, instanța de recurs a reținut următoarele:
În baza art.5 al.1 lit.b din Legea nr.221/2009, reclamanții sunt îndreptățiți să solicite acordarea de despăgubiri pentru bunurile confiscate ca efect al măsurii administrative luate împotriva lor și a antecesorilor lor dacă bunurile nu au fost restituite în natură sau prin echivalent în condițiile Legii nr.221/2009 sau ale Legii nr.247/2005.
Dincolo de încetarea efectelor juridice ale unor articole din Legea nr.221/2009 – conform celor mai sus arătate – legea a fost adoptată având ca scop repararea prejudiciilor suferite de persoanele ca au suferit condamnări politice și măsuri administrative, respectiv de soții/soțiile și descendenții acestora.
Este evident, în consecință, că legea trebuie interpretată în sensul producerii de efecte în favoarea persoanelor ce intră sub incidența ei și aceasta cu atât mai mult cu cât după cum s-a arătat, dispozițiile de substanță ale legii nu mai sunt aplicabile.
În cauză, reclamanții au solicitat obligarea pârâtului la plata de despăgubiri reprezentând echivalentul bunurilor confiscate și neretrocedate, a lipsei de folosință a terenului pe o perioadă de cinci ani și contravaloarea lucrărilor de reparații la casă și anexe.
Pe de altă parte, la termenul de judecată din 28.01.2011, reclamanții, prin avocat au învederat că daunele materiale vizează bunurile mobile, au solicitat și efectuarea unei adrese către Direcția de S. pentru a fi comunicată producția medie la hectar în perioada 1951-1955.
Chiar dacă ar rezulta, că reclamanții ar fi micșorat câtimea obiectului cererii în sensul art.132 al.2 pct.2 C.pr.civ., instanța era ținută să stabilească exact în ce constau pretențiile reclamanților ulterior acestei precizări verbale.
Aceasta, pentru că noua lege de reparație nu face distincția după cum bunurile fac sau nu obiect al legilor reparatorii anterioare ci după cum bunurile confiscate (mobile sau imobile) au fost sau nu restituite – în natură sau echivalent – în baza acestor legi; or, unde legea nu distinge, nici cel ținut să aplice nu poate să o facă.
În consecință, instanța era ținută să pună în vedere reclamanților să precizeze bunurile pentru care solicită despăgubiri și valoarea acestora și să aibă în vedere că atât bunurile mobile cât și cele imobile fac obiect al art.5 al.1 lit.b din Legea nr.221/2009.
Aceasta, având în vedere și împrejurarea că în baza susmenționatei norme, persoanele interesate au posibilitatea de a solicita în 3 ani de la data intrării în vigoare a legii măsuri reparatorii în repararea prejudiciului material suferit.
Neprocedând astfel, instanța nu a examinat fondul acestui capăt de cerere și a pronunțat o hotărâre susceptibila de casare cu trimitere spre rejudecare pentru a se pronunța în fond asupra cererii reclamanților vizând despăgubirile materiale.
Având în vedere soluția dată recursului reclamanților, a fost admis și recursul pârâtului, acordarea cheltuielilor de judecată depinzând de soluția ce va fi dată asupra fondului pretențiilor reclamanților.
Pentru aceste considerente, în baza dispozițiilor art.312 al.1, 2, 3, 5 C.pr.civ. raportat la art.304 pct.9 C.pr.civ., Curtea a admis recursurile declarate de reclamanții S. (născută C.) A. și C. I. și de pârâtul S. Român reprezentat de M. Finanțelor P. prin Direcția Generală a Finanțelor P. T. împotriva sentinței civile nr.499/04.02.2011 pronunțată de T. T. în dosarul nr._, a casat sentința recurată și a trimis cauza la T. T. pentru rejudecare.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului T. la dat a de 14.11.2011
Reclamantii S. A. și C. I., au depus precizare de acțiune, prin care au solicitat obligarea pârâtului la plata despăgubirilor civile reprezentând prejudicial material suferit ca urmare a deportării, în sumă de 300.000 Euro sau echivalentul în lei al acestei sume la cursul BNR de la data plății efective, câte 150.000 Euro pentru fiecare dintre reclamanti sau echivalentul în lei al acestei sume la cursul valutar al BNR de la data plății efective.
Suma solicitată constă în contravaloarea utilajelor agricole, a animalelor și păsărilor domestice din gospodărie, a mobilierului, a obiectelor de uz casnic și gospodăresc, a cerealelor și produselor agricole, a alimentelor aflate în gospodărie la momentul deportării, precum și echivalentul valoric al beneficiului nerealizat constând în valoarea recoltelor pe care le puteau realiza în cei cinci ani de deportare, a valorii celorlalte bunuri mobile menționate în tabelul anexă ce face parte integrantă din prezenta precizare de acțiune, și care le-au fost confiscate la momentul ridicării precipitate a familiei și al strămutării forțate în B..
În drept: disp.art. 5 al.1 lit. b din Legea nr.221/2009.
P. sentința civilă nr. 1584/23.05.2012 pronunțată de T. T. în dosarul nr._ a fost respinsă actiunea formulata de reclamanții S. A. și C. I., în contradictoriu cu pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P., ca nefondată.
A fost respinsă cererea de obligare a paratului la plata de cheltuieli de judecata.
Pentru a pronunța această soluție, analizând actele și lucrările dosarului, tribunalul conform art.315 alin.1 C.pr.civ., in raport de limitele casării, a analizat și s-a pronunțat asupra cererii privind obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru prejudiciul material sub aspectul prev. de art.5 alin.1 lit. b din L.221/2009.
T. a reținut că, urmare a declarării neconstituționalității art. 5 al. 1 lit. a teza I din Legea 221/2009, in forma aplicabilă în prezent, Legea 221/2009 prevede dreptul la constatarea prin hotărâre judecătorească a caracterului politic al condamnărilor pronunțate in perioada 06.03._89 pentru alte fapte prevăzute de legea penala decât cele enumerate in art. 1 al. 2 din Legea 221/2009, daca prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul din scopurile prevăzute de art. 2 al. 1 din OUG 214/1999 precum și, în aceleași condiții, la constatarea caracterului politic al altor masuri administrative decât cele prevăzute la art. 3 din Legea 221/2009, conform art. 1 al. 3 si art. 4 al. 1 si 2 din lege.
De asemenea, dispozițiile art. 5 al. 1 lit. b si c prevăd acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative (cu condiția ca bunurile respective să nu fi fost restituite sau să nu fi fost acordate despăgubiri prin echivalent în baza Legii 10/2001 sau ale Legii 247/2005), precum și repunerea în drepturi, în cazul in care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militara.
În ceea ce privește dispozițiile articolului 5 alin.1 lit.b din Legea 221/2009, rezultă din textul de lege menționat că se pot acorda despăgubiri pentru bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, reclamanții trebuind deci să dovedească în conformitate cu dispozițiile art.1169 C.civ. că bunurile care fac obiectul litigiului au fost confiscate de S. Român ca efect al măsurii administrative a deportării. Confiscarea presupune trecere fără despăgubire a unor bunuri în proprietatea statului în baza deciziei unui organ oficial.
Mai mult, textul art. 5 alin.1 lit.b din Legea 221/2009 vizează doar acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate, și nu prevede acordarea de despăgubiri pentru beneficiul nerealizat reprezentat de contravaloarea producției agricole nerealizate in perioada de deportare, așa cum au solicitat reclamanții în cererea de chemare in judecata.
Corespunde adevărului ca, in materie delictuala, este incident principiul reparării integrale a prejudiciului, respectiv atât a prejudiciului efectiv, cat si a beneficiului nerealizat (damnum emmergens si lucrum cessans), insa textul de lege evocat mai sus reprezintă un caz particular de răspundere civilă delictuală și se refera expressis verbis doar la contravaloarea bunurilor confiscate, text ce se impune a fi aplicat ca atare, in baza principiului specialia generalibus derogant.
Reclamanții nu s-au prevalat de existenta unui proces verbal de confiscare a bunurilor rămase în urma deportării, iar probele a căror administrare a fost solicitata in cauza nu sunt de natura a forma convingerea instantei cu privire la savarsirea faptei ilicite (rezidand in insusirea bunurilor) de catre statul roman si nici cu privire la caracterul determinat, cert al prejudiciului suferit.
Astfel, pentru determinarea valorii bunurilor a caror contravaloare o solicita reclamantii si care nu mai exista in materialitatea lor, expertul a folosit metoda comparatiei bunurilor, respectiv din preturile unor bunuri comparabile de la data intocmirii raportului s-a scazut un presupus grad de uzura a acestora.
Or, una dintre conditiile repararii prejudiciului material, in temeiul raspunderii civile delictuale, este aceea a caracterului cert si nu probabil al cuantumului prejudiciului suferit.
In plus, desi îi este interzis expertului sa se pronunte asupra problemelor de drept incidente in cauza, in lucrarea sa de specialitate, acesta face trimitere la Decretul nr.83/1949, decret ce nu isi gaseste aplicare in cauza, in conditiile in care acesta a fost emis in completarea Legii nr.187/1945 pentru infaptuirea reformei agrare si vizeaza exploatarile agricole expropriate conform acestei legi.
In ce priveste mașinile, utilajele și alte asemenea mijloace fixe ca și animalele ce au intrat in patrimoniul fostelor cooperative agricole de producție, art.29 din Legea nr.18/1991 prevede diverse forme de reparare in echivalent valoric a prejudiciului fostilor proprietari.
Subsecvent, este de observat ca din declaratiile martorilor nu reiese cu certitudine ca bunurile au intrat in patrimoniul statului roman.
In concret, atat martorul Galecu P., cat si martora G. C. au declarat ca, dupa deportare, la fata locului au ramas soldati si ca acestia si-ar fi insusit bunurile, situatie de fapt ce nu echivalează cu o confiscare din partea statului în sensul art.5 alin.1 lit.b din Legea 221/2009.
Intrucat în cauză nu s-a făcut conform art.1169 C.civ. dovada că bunurile care fac obiectul litigiului au fost confiscate de pârât, instanța a respins ca neîntemeiată cererea de plată a despăgubirilor pentru daune materiale.
In temeiul art.274 C.proc.civ., in raport de solutia de respingere a actiunii, instanta a respins si cererea cu obiect cheltuieli de judecata.
Împotriva acestei hotărâri, reclamanții S. A. și C. I. au declarat recurs în termen legal la data de 03.07.2012, solicitând admiterea lui, modificarea în tot a hotărârii atacate în sensul admiterii acțiunii introductive astfel cum a fost formulată, respectiv obligarea pârâtului să le plătească despăgubiri în sumă de 800.000 ( opt sute mii) Euro sau echivalentul în lei la cursul valutar al BNR de la data plății, dintre care suma de 300.000 (trei sute mii) Euro cu titlu de despăgubiri materiale, câte 150.000 Euro pentru fiecare dintre reclamanți, sau echivalentul în lei al acestei sume la cursul valutar al BNR de la data plății efective, reprezentând prejudicial material suferit ca urmare a deportării reclamanților și a antecesorilor acestora în B., și 500.000 Euro reprezentând despăgubiri morale ca urmare a luării împotriva reclamanților și a antecesorilor acestora a măsurii deportării; în subsidiar, cu privire la cererea privind despăgubirile pentru daunele materiale reclamanții solicită să se dispună cel puțin obligarea pârâtului S. Român la plata sumei de 310.633 lei, reprezentând echivalentul valorii actuale a bunurilor mobile confiscate la data deportării, a recoltelor neculese și a beneficiului nerealizat în anii deportării, valoare stabilită prin raportul de expertiză întocmit în cauză de către Dl. exp. P. T.; în subsidiar, solicită casarea hotărârii primei instanțe pentru că nu a soluționat cauza în fond în privința cererii privind despăgubirile pentru daunele morale, motiv pentru care solicită rejudecarea cauzei de către instanța de recurs în baza prev. art. 312 al. 6 ind. 1 cu aplicarea al. 4 din același articol;
Reclamanții solicită și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces în toate gradele de jurisdicție, constând în onorariu avocațial și onorariu pentru expertiza tehnică judiciară.
În motivare, reclamanții au criticat hotărârea instanței de fond ca nelegală atât prin prisma disp. art. 315 alin. 1 Cod pr.civ., urmare a nerespectării dispozițiilor deciziei de casare privind rejudecarea, pe fond, a petitului de daune materiale solicitate de reclamanți, cât și prin prisma modului de interpretare și aplicare a a disp. art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, cu încălcarea prevederilor art. 998-999 Cod civil, și greșita aplicare a art. 1169 Cod civil, ceea ce atrage incidența temeiului de modificare prev. de art. 304 pct. 9 Cod pr. Civ.
În acest sens, reclamanții au susținut că în mod eronat instanța de fond a reținut că nu s-a făcut dovada confiscării bunurilor ce fac obiectul litigiului și mai departe, nu li se cuvin despăgubiri materiale, în condițiile în care ei au invocat atât dispozițiile legii speciale, cât și dispozițiile Codului civil, art. 998-999 Cod civil, ceea ce impune obligativitatea soluționării pricinii prin prisma textului de lege invocat.
S-a subliniat că în cauză nu se poate reține prescripția dreptului material la acțiune, întrucât adoptarea Legii nr. 221/2009 reprezintă o recunoaștere din partea Statului Român a faptei sale ilicite și a temeiului privind angajarea răspăunderii civile delictuale.
Sub aspect probator, recurenții subliniază că sunt în imposibilitate de a face dovada confiscării bunurilor printr-un proces verbal de confiscare, fiind de notorietate împrejurările concrete în care s-a procedat la aplicarea măsurii deportării, iar legea nu condiționează a se face dovada bunurilor confiscate numai cu proces-verbal de confiscare și deci, acolo unde legea nu distinge, nici interpretului nu îi este îngăduit să o facă. În acest sens, reclamanții susțin că probele testimoniale administrate în cauză coroborate cu înscrisuri și prezumții, alături de expertiza tehnică de evaluare întocmită de expert tehnic P. T., au dovedit fără dubiu că bunurile solicitate prin acțiune au fost deținute de antecesorii lor, și ulterior deportării familiei, au fost preluate în mod abuziv de către stat.
Reclamanții au reiterat atât împrejurările concrete în care s-a aplicat măsura deportării familiei lor în B., cât și depozițiile martorilor audiați privind bunurile existente în gospodărie, apreciind că s-a făcut dovada caracterului determinat și cert al prejudiciului, iar soluția de respingere a acțiunii înseamnă o încălcare a dispozițiilor Legii nr. 221/2009, cât șia dreptului de prorpeitate prevăzut și ocrotit de art. 1 din Protoculul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și o încălcare a dreptului la un proces echitabil.
În ceea ce privește petitul pentru acordarea daunelor morale, s-a susținut incidența dispozițiilor art. 312 alin. 6 ind. 1 și alin. 4 Cod pr.civ., deoarece prima instanță nu s-a pronunțat cu privire la fondul acestor cereri, apreciind în mod greșit că are a se pronunța doar asupra daunelor materiale, în condițiile în care hotărârea a fost casată în întregime și s-a dispus trimiterea întregii cauza la prima instanță pentru rejudecarea fondului.
Concluzionând, reclamanții solicită admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii recurate, în sensul admiterii în întregime a acțiunii civile astfel cum a fost formulată și susținută, atât sub aspectul daunelor morale în cuantum de 500.00 Euro, cât și sub aspectul d aunelor materiale în cuantum de 300.000 Euro, invocând în susținere și dispozițiiler art. 998-999 Cod civil. Au fost solicitate și cheltuieli de judecată.
P. întâmpinarea depusă în cauză, la data de 06.09.2012 cu respectarea termenului prevăzut de art. 308 alin. 2 Cod procedură civilă, Direcția Generală a Finanțelor P. T., în reprezentarea Statului Român a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a hotărârii instanței de fond.
Pârâta intimată a susținut că în mod corect si legal instanța de fond a arătat in sentința civila nr. 1584/2012 ca, in ceea ce privește aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009 se pot acorda despăgubiri pentru bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, reclamanții trebuind sa dovedească in conformitate cu prevederile art. 1169 din codul civil ca, bunurile care fac obiectul litigiului au fost confidcate de S. R. ca efect al măsurii administrative a deportării. Confiscarea presupune trecerea fara despăgubire a unor bunuri in proprietatea statului in baza deciziei unui organ oficial.
De asemenea, a susținut pârâta intimată, art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009 vizează doar acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate si nu prevede acordarea de despăgubiri pentru beneficiul nerealizat reprezentat de contravaloarea producției agricole nerealizate in perioada de deportare, așa cum au solicitat reclamanții prin cererea de chemare in judecata.
Totodată, apreciază că în mod corect instanța de fond a reținut ca reclamanții nu s-au prevalat de un proces-verbal de confiscare a bunurilor ramase in urma deportării, iar probele a căror administrare a fost solicitata in cauza, nu sunt de natura a forma convingerea instanței cu privire la săvârșirea faptei ilicite de către statul roman si nici cu privire la caracterul determinat si cert al prejudiciului suferit.
Astfel, pentru determinarea valorii bunurilor a căror contravaloare o solicita reclamanții si care nu mai exista in materialitatea lor, expertul a folosit metoda comparației bunurilor, respectiv din preturile unor bunuri comparabile de la data intocmirii raportului s-a scăzut un presupus grad de uzura a acestora, or una dintre condițiile reparării prejudiciului material, in temeiul răspunderii civile delictuale este aceea a caracterului cert si nu probabil al prejudiciului suferit.
Mai mult, desi ii este interzis expertului sa se pronunțe asupra problemelor de drept incidente in cauza, in lucrarea sa se face trimitere la Decretul nr. 83/1949, care nu isi mai găsește aplicare in cauza, in condițiile in care a fost emis in completarea Legii 187/1945 pentru infaptuirea reformei agrare si vizează exploatările agricole expropriate conform acestei legi.
De asemenea, din declarațiile martorilor audiați in cauza nu reiese cu certitudine ca bunurile au intrat in patrimoniul statului roman.
In concluzie, având in vedere argumentele prezentate, precum si faptul ca, in speța dedusa judecații nu s-a făcut dovada ca bunurile care fac obiectul litigiului au fost confiscate de la parat, pârâta intimată arată că in mod corect a fost respinsa de către instanța de fond cererea de chemare in judecata prin sentința nr. 1584/2012, care solicită să fie menținută ca temeinica si legala.
Examinând recursul prin prisma motivelor invocate de reclamanți, raportat la obiectul cauzei, temeiul de drept indicat, actele depuse în susținere, Curtea constată că este nefondat pentru următoarele considerente:
Ca o chestiune prealabilă, invocată de altfel ca și motiv de recurs, se impune a preciza faptul că urmare a deciziei de casare nr. 1106/R/2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în primul ciclu procesual, doar pentru rejudecarea pe fond a petitului privind despăgubirile materiale, reținându-se în considerentele acestei hotărâri că daunele materiale (respinse, de altfel, de instanța de fond) nu mai pot fi acordate întrucât lipsește suportul juridic al acestora, reiterarea petitului de acordare de daune morale – în această fază procesuală, este nelegală și excede controlului judiciar al instanței, în condițiile în care cu putere de lucru judecat, prin decizia de casare acest petit a fost irevocabil respins.
Puterea de lucru judecat reprezintă o prezumție legală absolută, irefragabilă, ce dispensează de orice dovadă pe acela în favoarea căruia operează, respectiv, dacă într-un proces anterior s-a recunoscut un drept, titularul acestuia nu va mai trebui să dovedească, într-un litigiu ce ar pune în discuție existența acelui drept, faptele pe care se sprijină dreptul său, și, deci, o să repete probele deja administrate într-un alt cadru procesual, fiind suficient a proba că dreptul i-a fost recunoscut printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă.
Prezumția de lucru judecat reprezintă manifestarea pozitivă a autorității de lucru judecat, în sensul că ceea ce a fost dezlegat jurisdicțional nu mai poate fi combătut, și constituie instrumentul juridic ce consacră regulile potrivit cărora, pe de o parte, o acțiune nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată, iar pe de lată parte, o constatare făcută printr-o hotărâre judecătorească este prezumată a exprima adevărul și nu trebuie contrazisă printr-o altă hotărâre.
Astfel fiind, Curtea nu va lua în examinare problematica daunelor morale, reiterată de reclamanți în prezentul recurs, aceasta fiind soluționată irevocabil, în sensul respingerii ca neîntemeiată, astfel cum corect s-a reținut prin decizia civilă parțială de casare, nr.1106/R/05.10.2011.
Relativ la petitul de acordare de daune materiale, pentru bunurile pretins confiscate, corect a reținut prima instanță că dispozițiile art. 5 (1) lit. b din Legea nr. 221/2009 vizează exclusiv bunurile de domeniul Legii nr. 10/2001, respectiv bunurile mobile utilajele sau instalațiile preluate de stat odată cu imobilul pe care l-au deservit asemenea bunuri mobile, în măsura în care se regăsesc în natura lor, sens în care au fost valorificate corect dispozițiile art. 6 (2) din Legea nr. 10/2001.
Curtea consideră că, criticile de interpretare a normei cuprinse în art. 5(1) lit. b, în discuție își au dezlegarea în expunerea de motive la actul normativ în discuție, de unde rezultă clar intenția legiuitorului care a construit dispoziția legală, sus amintită. Astfel, din expunerea de motive (w.w.w. cdep.ro/proiecte) 2008/400/00/0/em400.pdf) rezultă că, legiuitorul anului 2009 se referă expres la bunurile de domeniul Legii nr. 10/2001, în subsecțiunea 2 intitulată „schimbări preconizate”(prin Legea nr. 221/2009) menționându-se că norma în discuție a fost concepută ca „o derogare de la prevederile Legii nr. 10/2001, cu modificările și completările ulterioare, în sensul că persoanele vizate de Legea nr. 221/2009 „pot opta pentru acordarea direct de către instanțele de judecată a unor despăgubiri bănești care să acopere valoarea bunurilor confiscate” cu eliminarea procedurii, relativ greoaie, a legii nr.10/2001, astfel cum se afirmă în Secțiunea II intitulată „Motivul emiterii actului normativ”, din cadrul expunerii de motive, care face corp comun cu Legea nr. 221/2009, conform regulilor de tehnică legislativă prevăzute, inclusiv, în Legea nr. 24/2000.
Datele speței de față pun în evidență că reclamanții sunt beneficiarii dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și legii fondului funciar, în favoarea lor a fost emisă și Hotărârea 3957/29.01.1991 de către Comisia pentru aplicarea prevederilor Decretului-Lege nr. 118/1990, iar prin Decizia nr. 2668/ 29.05.2003, i s-a recunoscut reclamantului C. I. calitatea de luptător în rezistența anticomunistă.
Bunurile mobile solicitate și indicate prin precizarea de acțiune depusă la termenul de judecată din 14.12.2011, în rejudecare, nu fac parte din categoria celor vizate de Legea nr. 10/2001, nefiind nici „utilaje”, nici „instalații”, în sensul legii, astfel cum s-a arătat mai sus, cu precizarea că reclamanții nu au făcut nici dovada că s-au adresat, în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru restituirea în natură a unor asemenea bunuri, respectiv că au abandonat procedura Legii nr. 10/2001 și au înțeles să uzeze de dispozițiile art. 5(1) lit. b din Legea nr. 221/2009, și să solicite direct instanței despăgubi bănești, derogând de la procedura Legii nr. 10/2001.
Această dovadă era necesară, întrucât Legea nr. 221/2009 nu repune persoanele în cauză în termenul de prescripție prevăzut de alte legi speciale, precum Legea nr. 10/2001, ci consacră o procedură derogatorie de la Legea nr. 10/2001, însă numai în măsura în care, în temeiul legii, s-a apelat la Legea nr. 10/2001.
Aceste ipoteze nu sunt incidente în cauza de față, atât cu privire la materia bunurilor disputate, cât și cu privire la procedura urmată, la care Curtea adaugă faptul nedovedirii condițiilor impuse de dispozițiile art. 5(1) lit. b din Legea nr. 221/2009 în speța de față.
Sub aspect probator, este adevărat că dovada existenței, a deținerii bunurilor indicate prin precizarea de acțiune de către antecesorii reclamanților, se poate face nu numai prin proces verbal de confiscare întocmit de autoritățile statului la momentul dislocării familiei în B., însă, martorii audiați nu au putut dovedi cu certitudine nici bunurile existente în gospodăria reclamanților, și nici ce s-a întâmplat cu acestea ulterior aplicării măsurii deportării, chiar martorul Galecu P. (fila 72 dosar fond), verișor al reclamanților, cu care a copilărit împreună (ceea ce relevă deci o vârstă fragedă a copilăriei) și care a suportat și el măsura deportării, precizând că „…concret, nu știu ce s-a întâmplat cu bunurile”.
În măsura în care reclamanții au înțeles să schimbe cauza juridică a acțiunii lor, inclusiv sub aspectul daunelor materiale solicitate în cauză, direct în recurs, așa cum rezultă din indicarea temeiului de drept comun – art. 998-999 Cod civil, Curtea constată deopotrivă, impedimentul prev. de art. 294 Cod procedură civilă, menționat în cuprinsul prezentei hotărâri.
Pentru toate aceste considerente, în baza art. 299 și art. 312 Cod pr.civ., și art. 274 Cod pr. civ., Curtea va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții S. A. și C. I. împotriva sentinței civile nr. 1584/23.05.2012 pronunțată de T. T. în dosarul nr._ .
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții S. A. și C. I. împotriva sentinței civile nr. 1584/23.05.2012 pronunțată de T. T. în dosarul nr._ .
Fără cheltuieli de judecată.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi, 25 octombrie 2012.
P., JUDECATOR, JUDECATOR,
A.-M. N. C. P. M. G.
GREFIER,
S. C.
Red. M.G. – 09.11.2012
Tehnored. S.C. – 2 ex./09.11.2012
T. T., Judecător: L. D.
| ← Acţiune în constatare. Decizia nr. 2175/2012. Curtea de Apel... | Revendicare imobiliară. Decizia nr. 2154/2012. Curtea de Apel... → |
|---|
